SINAXAR
Vietile Sfintilor
Rubrici audio realizate în cadrul postului de radio Lumina
patronat de Episcopia Severinului şi Strehaiei
Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa.
Sinaxar este o rubrica audio zilnica ce prezinta pe scurt vietile sfintilor zilei din calendarul ortodox.
IANUARIE FEBRUARIE MARTIE APRILIE MAI IUNIE IULIE AUGUST SEPTEMBRIE OCTOMBRIE NOIEMBRIE DECEMBRIE 1 · 2 · 3 · 4 · 5 · 6 · 7 · 8 · 9 · 10 · 11 · 12 · 13 · 14 · 15 · 16 · 17 · 18 · 19 · 20 · 21 · 22 · 23 · 24 · 25 · 26 · 27 · 28 · 29 · 30
SINAXAR
Vietile Sfintilor
Rubrici audio realizate în cadrul postului de radio Lumina
patronat de Episcopia Severinului şi Strehaiei
Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa.
Sinaxar este o rubrica audio zilnica ce prezinta pe scurt vietile sfintilor zilei din calendarul ortodox.
| |
| IANUARIE | FEBRUARIE | MARTIE | APRILIE | MAI | IUNIE | ||
| IULIE | AUGUST | SEPTEMBRIE | OCTOMBRIE | NOIEMBRIE | DECEMBRIE | ||
| 1 · 2 · 3 · 4 · 5 · 6 · 7 · 8 · 9 · 10 · 11 · 12 · 13 · 14 · 15 · 16 · 17 · 18 · 19 · 20 · 21 · 22 · 23 · 24 · 25 · 26 · 27 · 28 · 29 · 30 | |||||||
Rugăciune grabnic ajutătoare către Sf.Mc.Eugenia
„Sfântă Eugenia, muceniţă a lui Hristos, dănţuind acum cu bucurie împreună cu Oştile îngerilor, ca o fecioară fără de prihană şi ca o purtătoare de cunună preafericită, roagă-te să se dea har celor ce cu dragoste te laudă pe tine. Nevoindu-te cu ostenelile pustniceşti, te-ai preamărit în lupte muceniceşti. Și ai adus pe mulţi mântuiţi la Ziditorul tău. Că din Dumnezeiască dragoste ai lăsat cele trecătoare. Lupte bărbăteşti ai îndurat. Pentru aceasta, după săvârşirea din viaţă, ai aflat Viaţa Cea fără de sfârşit. Sfântă Cuvioasă fecioară și Muceniță Eugenia, mireasa cu totul frumoasă a lui Hristos Dătătorul frumuseților, ai fost înfrumusețată cu ostenelile pustnicești. Strălucind ai luminat cu luptele mucenicești, întocmai cu îngerii petrecând pe pământ. Și cu ei dănțuiești acum în casa Părintelui Ceresc. Te rugăm, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, cei aflați în nevoile vieții trecătoare. Roagă-te să ne dăruiască harul cel de viață dătător. Cere pentru noi credința curată, viața luminată, răbdare în încercări, bărbăție în luptele împotriva patimilor, bucuria împlinirii poruncilor dumnezeiești, iubire de vrăjmași, smerenie și blândețe, iertare de păcate. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce cu dragoste cinstesc sfântă pomenirea ta. Să proslăvim Numele cel Sfânt al Domnului, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.”
Sinaxar 30 Noiembrie
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat.
Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.
Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.
Sinaxar 13 Noiembrie
În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.
Iar ea s-a făcut cu totul fiară ţinând cu tărie via. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.
Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun şi după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege şi a fost pricina pierzării episcopilor. Şi zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi noului Mucenic Damaschin, cel din cetatea împărătească, care iarăşi acolo a mărturisit la anul 1681.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
„Sfântă Eugenia, muceniţă a lui Hristos, dănţuind acum cu bucurie împreună cu Oştile îngerilor, ca o fecioară fără de prihană şi ca o purtătoare de cunună preafericită, roagă-te să se dea har celor ce cu dragoste te laudă pe tine. Nevoindu-te cu ostenelile pustniceşti, te-ai preamărit în lupte muceniceşti. Și ai adus pe mulţi mântuiţi la Ziditorul tău. Că din Dumnezeiască dragoste ai lăsat cele trecătoare. Lupte bărbăteşti ai îndurat. Pentru aceasta, după săvârşirea din viaţă, ai aflat Viaţa Cea fără de sfârşit. Sfântă Cuvioasă fecioară și Muceniță Eugenia, mireasa cu totul frumoasă a lui Hristos Dătătorul frumuseților, ai fost înfrumusețată cu ostenelile pustnicești. Strălucind ai luminat cu luptele mucenicești, întocmai cu îngerii petrecând pe pământ. Și cu ei dănțuiești acum în casa Părintelui Ceresc. Te rugăm, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, cei aflați în nevoile vieții trecătoare. Roagă-te să ne dăruiască harul cel de viață dătător. Cere pentru noi credința curată, viața luminată, răbdare în încercări, bărbăție în luptele împotriva patimilor, bucuria împlinirii poruncilor dumnezeiești, iubire de vrăjmași, smerenie și blândețe, iertare de păcate. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce cu dragoste cinstesc sfântă pomenirea ta. Să proslăvim Numele cel Sfânt al Domnului, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.”
|
Sinaxar 30 Noiembrie
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat.
Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.
Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.
Sinaxar 13 Noiembrie
În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.
Iar ea s-a făcut cu totul fiară ţinând cu tărie via. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.
Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun şi după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege şi a fost pricina pierzării episcopilor. Şi zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi noului Mucenic Damaschin, cel din cetatea împărătească, care iarăşi acolo a mărturisit la anul 1681.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 11 Noiembrie
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian şi era din Egipt, ostindu-se în cohorta ce se chema Rutalia sub Arghirisc în Cotianiul Frigiei Salutariei. Nesuferind ca să vadă cinstirea cea rătăcită a idolilor, s-a suit în munte şi s-a curăţit pe sine cu postiri şi cu rugăciuni. Şi întărindu-se de ajuns şi aprinzându-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor către Hristos, s-a pogorât din munte şi, stând în mijlocul închinătorilor la idoli, a propovăduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu târsini şi a fost ars de foc şi târât fără milă peste ciulini, de i-a spart trupul, în urma cărora şi-a primit sfârşitul prin sabie.
Din minunile Sfântului Mina
Mergând odată un creştin ca să se închine în biserica acestui Sfânt Mina, a găzduit la o casă de străini; iar stăpânul acelei case, cunoscând că găzduitul avea bani în sânul său, s-a sculat în miezul nopţii şi l-a omorât. Apoi tăindu-l bucăţi le-a pus într-o coşniţă şi a ascuns-o în cămara sa cea mai dinăuntru, aşteptând ca să se facă ziuă. În vreme ce ucigaşul se afla în nevoinţă şi în îngrijorare, cum şi unde şi când să se ducă să ascundă părţile celui ucis, ca să nu-l înţeleagă cineva, iată i s-a arătat lui Sfântul Mina, călare în chip de ostaş şi cercetându-l ce s-a făcut cu străinul care găzduise acolo; iar ucigaşul adeverea că nu ştie nimic. Atunci sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat înăuntrul casei celei mai ascunse şi, aflând coşniţa şi scoţând-o, s-a uitat la ucigaş cu o căutătură grozavă şi sălbatică şi i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigaşul de frică, fără de glas şi ca un uluit făcându-se, s-a aruncat pe sineşi jalnică cădere la picioarele sfântului. Iar sfântul, punând la loc toate membrele ucisului şi făcând rugăciune, a înviat mortul şi i-a zis lui: "Dă laudă lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicându-se ca din somn şi cugetând cele ce a pătimit de la cel ce-l găzduise şi cum a câştigat viaţa a doua oară, a slăvit pe Dumnezeu; iar mulţimea se închina ostaşului ce se arătase şi care-l înviase. Şi după ce s-a ridicat de jos ucigaşul, a luat sfântul banii de la el şi i-a dat omului pe care-l înviase, zicându-i: "Du-te frate în calea ta. Şi, întorcându-se către ucigaş, l-a bătut precum i se cădea, apoi, sfătuindu-l, şi pe lângă acestea iertând greşeala lui şi făcând rugăciune pentru dânsul, a încălecat calul şi s-a făcut nevăzut.
Alt creştin bogat s-a făgăduit să facă sfântului un disc de argint. Deci mergând la argintar, i-a zis să facă două discuri şi pe unul să scrie numele sfântului, iar pe celalalt numele său. Şi după ce le-a făcut pe amândouă, fiindcă discul sfântului se părea mai strălucitor şi mai plăcut, creştinul acela a oprit discul sfântului pentru sine, uitând de scrierea numelui sfântului. Şi s-a întâmplat să facă călătorie pe mare. Deci pe când cina, a adus sluga la masă discul sfântului plin de bucate, iar acel nesimţit şi neevlavios creştin mânca din bucatele cele din disc fără sfială şi fără cucernicie. Deci după ce s-a ridicat masă, a luat sluga discul ca să-l spele în mare, dar discul, alunecând din mâinile slugii, a căzut în adâncul marii. După aceea sluga înspăimântându-se şi mult temându-se, încă şi cu totul amorţind şi buimăcindu-se, a căzut şi el în mare. Stăpânul său văzând acestea, se tânguia, zicând: "Vai mie, ticălosul! căci dorind discul sfântului, pe lângă disc mi-am pierdut şi sluga. Ci Ţie, Doamne, dau făgăduinţa aceasta, că de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tău, Sfântului Mina, împreună cu celalalt disc şi preţul discului sfântului, ce s-a cufundat în mare". Deci ieşind din caic, se uita pe ţărmurile mării, aşteptând şi nădăjduind să vadă mort trupul slugii ce-l căuta. Aşadar, acolo unde privea el cu sârguinţă, o, minune!, a văzut pe sluga sa vie ieşind din mare şi ţinând în mâinile sale discul sfântului. Deci văzându-l pe el s-a spăimântat stăpânul şi a strigat cu mare glas propovăduind minunea sfântului. Iar cei ce erau în caic au ieşit toţi afară şi, văzând pe slugă că ţinea în mâini discul, s-au minunat mult şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi-l întrebau cum a scăpat din mare. Iar sluga le povestea, zicând: "Îndată ce am căzut în mare, a venit un om frumos şi alţi doi împreună şi m-au apucat şi, umblând împreună cu mine, ieri şi astăzi am venit până aicea.
Şi o femeie oarecare, silita fiind de către oarecine spre amestecare de ruşine, s-a dus la sfântul şi a cerut ajutorul sfântului, care nu a trecut-o cu vederea, căci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevătămată a păzit femeia: acela, legându-şi calul de piciorul său, silea pe femeie. Iar calul, sălbăticindu-se împotriva stăpânului său, nu numai l-a împiedicat pe el de la nelegiuita faptă, ci şi l-a târât pe el pe pământ, neoprindu-se până ce nu a ajuns la biserica sfântului. Şi acolo cu mare glas necheza, încât pe mulţi oameni i-a făcut să iasă afară şi să vadă. Căci sărbătoare fiind atuncea, mulţime de oameni se adunase la biserică. Deci cel ce a pătimit aceasta, văzând adunarea poporului şi calul său care şi mai mult se sălbăticea, şi simţindu-se fără nici un ajutor de la nimeni, temându-se ca nu cumva să sufere ceva mai rău de la calul său, fără să se ruşineze şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi îndată calul s-a liniştit şi a stat îmblânzit. Iar călăreţul dezlegându-se a intrat în biserica sfântului şi căzând la pământ se ruga lui ca să nu fie încă mai mult pedepsit.
Un şchiop oarecând şi o femeie mută stăruind în biserica sfântului împreună cu alţii mulţi spre a se vindeca, la miezul nopţii toţi fiind cuprinşi de somn, s-a arătat sfântul şi a zis şchiopului: "Du-te acum când este linişte şi apucă-te de haina femeii mute şi te vei vindeca"; iar el ducându-se şi apucând-o de haină, aceea tulburându-se a strigat, bătându-şi joc oarecum de şchiop şi s-a vindecat dezlegându-i-se limba, iar şchiopul, ruşinându-se, îndată s-a sculat şi a început să fugă. Şi înţelegând amândoi minunea ce s-a făcut, au slăvit pe Dumnezeu.
Un evreu oarecare, având prieten pe un creştin, când pleca în călătorie undeva departe, de multe ori lăsa la creştin mulţi bani. Lăsând acestuia oarecând o pungă cu cinci sute de monede, cugeta creştinul în inima sa ca să tăgăduiască amanetul, ceea ce a şi făcut prin faptă. Căci venind evreul şi cerându-şi banii după obiceiul lor, creştinul n-a voit să-i dea, zicându-i: "Tu această dată n-ai lăsat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fără de nădejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urmă, venindu-şi întru sine, a zis către creştin: "Fiindcă nimeni n-a văzut când ţi-am dat banii, jurământul să dezlege pricina noastră, şi cerea ca prin sfântul să se vădească care este mincinosul". Deci, cu învoire s-au dus amândoi la biserica Sfântului Mina, şi îndată creştinul a făcut jurământ şi susţinea tăgăduirea amanetului. Şi după jurământ, au ieşit amândoi din biserică şi şi-au încălecat caii. Iar calul creştinului mergea cu neorânduială şi se sălbăticea împotriva stăpânului său şi, muşcând zăbala, îngrozea că va pricinui amara moarte călăreţului; şi deodată l-a aruncat jos la pământ, însă nu i-a vătămat trupul, ci şi-a pierdut numai basmaua, împreună cu o cheie şi cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarăşi încălecând, mergea împreună cu evreul, care nesuferind paguba se întristă foarte pe cale şi ofta din adâncul inimii. Atunci creştinul zice către evreu: "O prietene, fiindcă locul acesta este potrivit, să ne pogorâm de pe cai şi să mâncăm pâine". Iar după ce a început să mănânce, iată după puţin vede creştinul pe sluga sa venind şi ţinând cu o mână punga evreului şi cu cealaltă cheia împreună cu basmaua sa; pe care văzându-le s-a înspăimântat. Şi a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Iar sluga a răspuns: "Un ins oarecare înfricoşător a venit la stăpâna mea şi, dându-i ei cheia împreună cu basmaua ta, a zis către dânsa: "Cu mare grăbire trimite punga evreului ca să nu se primejduiască bărbatul tău". Şi iată luând-o am venit către tine după poruncă". Atunci evreul s-a umplut de bucurie şi s-a întors împreună cu creştinul la sfântul. Şi evreul se ruga ca să fie botezat ca cel ce a fost însuşi văzător la acest fel de minune. Iar creştinul cerea să ia iertare pentru că a mâniat pe Dumnezeu prin jurământ mincinos. Deci amândoi primind precum au cerut, unul botezul şi celalalt iertare, s-au întors la ale lor bucurându-se.
Acesta s-a nevoit pe vremea lui Antonin împăratul romanilor şi a lui Sevastian guvernatorul Italiei. Că silindu-l ca să se lepede de Hristos şi nevrând ca să se supună, mai întâi i-au sfărâmat degetele, apoi l-au chinuit în multe şi neînchipuite feluri, dar rămânând nevătămat, prin puterea lui Dumnezeu, l-au despuiat de piele şi atunci şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Acest Sfânt Vichentie aflându-se în Augustopoli, cetate în Ispania, şi învăţând poporul împreună cu Valerie episcopul, diacon fiind Vichentie, au fost prinşi şi aduşi la divanul dregătorului Datiat; care, îndată băgându-i în obezi, a poruncit să fie duşi în oraşul ce se cheamă Valencia, unde au fost băgaţi într-o temniţă urât mirositoare şi întunecată; şi peste puţine zile scoţând pe Vichentie, a poruncit să fie frecat cu ţesala şi l-au răstignit pe o cruce şi l-au supus la nenumărate chinuri şi torturi. Dar rămânând nevătămat, l-au băgat în temniţă, unde aflându-se sfântul, s-a învrednicit de dumnezeiescul şi îngerescul ajutor şi îndată şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Aceasta era soţie a unui ostaş şi credea în Hristos din început de la strămoşii săi, însă, murindu-i bărbatul, a rămas văduvă. Văzând ea pe Sfântul Victor că pătimea mai presus de puterile omeneşti, îl fericea pe el şi pentru bărbăţia sa şi pentru cununile ce avea să ia de la Dumnezeu. Pentru aceasta a fost adusă şi ea la guvernator; şi fiindcă a mărturisit în privelişte pe Hristos Dumnezeu mai înainte de veci, i-au legat mâinile ei de doi copaci de finic care fuseseră îndoiţi. Iar în urma dându-le drumul şi întorcându-se cu repejune la starea lor cea dintâi, au spintecat pe sfânta în două bucăţi. Şi aşa fericita şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teodor mărturisitorul, egumenul studiţilor (Mănăstirea Studion, la Constantinopol).
Acesta a trăit pe când împărăţea Constantin Copronim şi era din părinţi evlavioşi, anume Fotino şi Teoctista. Alegându-şi el de mic viaţa cea bună şi învăţând carte, a ajuns la înălţimea cunoştinţei. Deci călugărindu-se şi plinind tot felul de faptă bună, s-a învrednicit harului preoţesc de la Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Şi fiind atunci egumen la Mănăstirea Studitului Preacuviosul Platon şi lăsând acela egumenia, a primit egumenia fericitul acesta, care a povăţuit bine şi cu plăcere dumnezeiască turma cea încredinţată lui, păstorind-o la păşunea mântuirii. Dar fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe împăratul Constantin, feciorul Irinei, că şi-a lepădat pe legiuita sa femeie şi a luat pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său, iar pe marele Teodor bătându-l, l-a izgonit la Tesalonic. Apoi Constantin fiind orbit a fost lipsit şi de împărăţie. Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor Patrichie, care se numea şi Stavrachie, iarăşi a fost izgonit sfântul la Tesalonic. Iar când a împărăţit Leon Armeanul şi căuta să înlăture sfintele icoane, mustrând cu îndrăzneală fericitul Teodor pe împăratul pentru această faptă, a fost izgonit de către dânsul la ezerul Apoloniadei şi de acolo iarăşi a fost trimis spre partea răsăritenilor, unde a primit vreo sută de toiege pe spinare pe care le-a suferit cu vitejie. Şi iarăşi a fost chinuit de mai-marele oastei cu grele bătăi.
Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o temniţă, unde i s-au pus picioarele în butuci pentru chinuri. După aceea, dacă a luat Mihail Gângavul împărăţia, a fost scos din legături marele Teodor şi chemat din surghiun. Şi având puţină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi şi cu bună nădejde a răposat întru Domnul. Era om uscăţiv, palid la faţă, cu par cărunt şi cam pleşuv la cap.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 8 Noiembrie
În această lună, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.
La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.
Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură. Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.
Iar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.
Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 26 Septembrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea mutarii la Domnul a Sfântului slavitului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul.
Sfântul Ioan Evanghelistul a fost feciorul lui Zevedei si al sotiei lui, Salomi, care era fiica logodnicului Iosif. Pentru ca acesta a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosie si trei fete: pe Estera, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeie lui Zevedei, si maica lui Ioan. De aici se vede ca Domnul nostru Iisus Hristos era unchi lui Ioan si frate al Salomiei, fetei lui Iosif. Acesta este cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos, ca cel ce era foarte iubit de Dânsul. Pentru ca si la vânzare a fost cu Dânsul, si la rastignire, când a luat si pe Nascatoarea de Dumnezeu în casa sa, slujind-o pâna la adormirea ei. Iar dupa adormire aruncând sorti Sfintii Apostoli unde era sa mearga fiecare dintr-însii si sa propovaduiasca, a cazut lui Ioan soarta ca sa mearga în Asia. Se mâhnea de aceasta ca cunostea mai înainte ca o sa aiba nevoie de calatorie pe mare, ceea ce si spuse mai înainte ucenicului sau Prohor. Umblând patruzeci de zile si patruzeci de nopti pe mare, purtat de puterea valurilor, caci se mâhnise pentru sorti; si (fiindca n-a nadajduit la puterea lui Dumnezeu cea nebiruita) pentru aceasta s-a îngaduit de la Dumnezeu ca sa cada în ispita, ca prin acea ispita sa i se ierte greseala sa cea omeneasca. Si s-a dat într-o parte de loc al Asiei, ce se cheama Marmareonda si acolo a aflat pe Prohor cazut si el în primejdie. Caci fiind dispretuit de oamenii ce erau acolo, si parându-li-se ca este vrajitor, si ca Ioan ar fi furat galbeni din corabie si a fugit. Scapând cu nevoie a sosit la locul ce s-a zis mai sus. Mergând la Efes i-a aflat pe ei o femeie anume Romana vestita în rautate pâna si la Roma. Aceasta platindu-le i-a silit sa slujeasca la baie. Apostolii nestiind mestesugul baii, ea îi necajea atât de rau ca i-a facut pe amândoi ca pe niste robi. Ioan era rânduit sa faca foc, sa încalzeasca baia, iar Prohor sa porneasca apa la baie în tot timpul. De trei ori într-un an un drac cumplit sugruma înauntru câte un tânar si câte o tânara, pentru ca atunci când se zidise baia a pus un tânar si o tânara la temelie, si din aceasta pricina începuse a face moarte.
Când a fost a treia luna, intrând Domnus, feciorul lui Dioscorid într-acea baie, a fost sugrumat de demon. Iar Romana facând plângere, s-a auzit în tot orasul Efesului si la Dioscorid, care auzind aceasta, de mare întristare si de multa mâhnire a murit si el. Atunci Romana a rugat foarte pe Artemida sa învieze pe Domnus, dar fara folos. Întrebând Ioan pe Prohor ce se întâmplase i-a vazut Romana vorbind, si a apucat pe Ioan si strâmtorându-l îi zicea ca este fermecator, si ca de nu va învia pe Domnus îi va desparti sufletul de trup. Facând apostolul rugaciune si înviind pe copil, s-a spaimântat cu duhul Romana, si zise ca este ori Dumnezeu, ori fiul lui Dumnezeu, si a crezut în Hristos, marturisindu-se catre Ioan. Iar înviind si pe Dioscorid, a crezut si el împreuna cu fiul sau Domnus, si se marturisira toti, botezându-se: Dioscorid, Domnus si Romana. Si a rupt Romana înscrisul de robie, iar Ioan a departat si duhul cel viclean din baie.
Pe când efesenii praznuiau pe Artemida, apostolul a stat într-un loc înalt, unde se afla acel idol. Iar poporul înfuriindu-se pentru aceasta, arunca cu pietre asupra lui Ioan, dar nu-l atingeau pe el, ci loveau idolul încât l-au facut farâme. Apostolul le spunea multe pentru credinta; iar ei întarâtându-se, iarasi au aruncat cu pietre asupra lui; pietrele însa se întorceau asupra celor ce le aruncau. Atunci facând apostolul rugaciune se facu o fierbere mare din pamânt, si au cazut jos la pamânt din popor ca la vreo doua sute de oameni si au murit. Iar ceilalti abia dezmeticindu-se si izbavindu-se din groaza, se rugau sfântului sa-i miluiasca, si sa învieze pe cei morti. Deci rugându-se si înviindu-i pe cei ce murisera, si iarasi facându-se fierberea aceea a pamântului, au cazut la Ioan toti si s-au botezat. Apoi când sta sfântul într-un loc ce se chema Tihi, a tamaduit pe un slabanog ce zacuse doisprezece ani, care, sculându-se, marea pe Dumnezeu. Facutu-s-au si alte multe minuni de Ioan, de s-a dus pretutindenea vestea minunilor. Vazând dar demonul ce se afla în capistea Artemidei, toate cele ce se facuse de sfântul si cunoscând ca si pe el era sa-l goneasca de acolo, a stârnit furie mare în popor împotriva Sfântului Ioan si a ucenicului sau Prohor.
Cunoscând Ioan prin Duhul Sfânt ca pornirea poporului era sa iasa spre bine, s-a dat de bunavoie poporului împreuna cu ucenicul sau Prohor. Si tragându-i poporul pâna la capistea Artemidei, se rugara ei lui Dumnezeu sa cada capistea, dar sa nu vatame pe nimeni din cei ce erau acolo. Si asa cazând capistea, apostolul zise catre demonul care se afla acolo: "Tie zic, demone spurcat, câta vreme este de când locuiesti aici? Si de ai pornit tu asupra noastra poporul, marturiseste!" Iar demonul striga tare: "De când locuiesc aici sunt doua sute patruzeci si noua de ani si eu i-am pornit pe acestia toti asupra voastra". Zise drept aceea sfântul: "Poruncescu-ti în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, sa nu mai locuiesti în acest loc". Si îndata iesi demonul din oras. Atunci pe toti i-a cuprins cutremur si frica, si cei mai multi dintr-însii au crezut în Domnul.
Facându-se si alte multe semne si minuni din mâinile apostolului, si venind multa multime la credinta, s-a dat stire de lucrurile lui si la ighemonul de atunci ca poporul, ademenit de niste învataturi fermecatoresti graite de apostol, paraseste legile împaratilor, si calca cinstea zeilor, încât si capistile cele mai bune ale lor au cazut de s-au sfarâmat. De aceea au fost izgoniti în ostrovul Patmos, de care i se aratase Domnul în vis lui Ioan spunându-i-se ca are sa patimeasca mult si sa fie izgonit la un oarecare ostrov ce se cheama Patmos, fiind celor de acolo de mare folos mergerea lui.
Mergând pe mare la locul Exoriei, a înviat pe unul din slujitorii ce se înecase în mare, si întoarse spre liniste si furtuna, care ridicase asupra lor valul cel groaznic al marii. Pentru aceea s-au botezat toti. Iar Ioan mergând bucuros la Exoria ostrovului Patmos, a scapat pe feciorul lui Miron, pe Apolonid, de dracul ce locuia într-însul. Si îndata toata casa lui Miron a crezut în Hristos si s-a botezat, împreuna cu Lavrentie ighemonul, care avea mare putere în acel ostrov, si femeia lui Hrisipia, fiica lui Miron, cu fiul sau si cu toate slugile sale.
Deci, era în partile acelea un vrajitor anume Chinops petrecând în loc pustiu, care cu multimea nalucirilor demonice minuna atâta pe cei fara de minte, încât era socotit ca un zeu. Preotii lui Apolon vazând îndraznirea ce avea Ioan în învatatura sa, au vorbit lui Chinops, pe dânsul rugându-l, sa foloseasca mestesugirile lui împotriva sfântului. Acela, nevrând sa mearga în cetate, caci petrecea în pustietati neumblate, a fagaduit ca va trimite un duh viclean la casa lui Miron, ca sa ia sufletul lui Ioan.
A doua zi a trimis pe unul din duhurile cele viclene învatându-l sa-i aduca sufletul lui Ioan. Mergând demonul la casa lui Miron, a stat în locul unde se afla Ioan, care simtind pe demon, i-a poruncit sa nu se mai mute de acolo, ci sa stea pâna va spune pricina pentru care a venit. Iar duhul a zis: "Preotii lui Apolon au venit la Chinops, si au vorbit multe lucruri rele despre tine, si-l chemau sa vina în oras sa-ti rânduiasca moarte; iar el s-a aparat zicând: "Nu vreau sa ma ostenesc sa merg în cetate pentru un om mic si ticait, ci va întoarceti înapoi, ca mâine voi trimite un duh si voi lua sufletul lui si-l va aduce la mine, si-l voi da la judecata". Iar Ioan zise: "Ai mai fost trimis vreodata si ai mai luat suflet de om sa i-l duci?" Si zise duhul: "Am fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat". Atunci Ioan zise: "Pentru ce-l ascultati?" Si zise duhul: "Toata puterea satanei locuieste acolo si s-a tocmit cu toti cei mai mari si noi cu dânsul, si ne asculta Chinops pe noi, si-l ascultam si noi pe el".
A zis Ioan: "Asculta duh viclean: îti porunceste apostolul lui Dumnezeu Ioan sa nu mai mergi niciodata sa mai viclenesti om, ci sa iesi afara dintr-acest ostrov, si sa umbli ratacind, si sa nu ai loc nicaieri". Si îndata duhul cel viclean a iesit din ostrov. Vazând Chinops ca nu se mai întoarce duhul, a trimis pe altul, care patind la fel a mai trimis si alti doi: unul sa intre la Ioan si altul sa stea afara sa-i aduca raspuns. Deci intrând acela si patind ca si ceilalti, s-a dus celalalt si a spus lui Chinops ce s-a întâmplat. Atunci Chinops, umplându-se de mânie, si luând toata multimea demonilor a mers în cetate; iar cetatenii au început a striga, si toti i se închinau. Gasind el pe Ioan unde învata, s-a umplut de multa mânie si a zis catre popor: "Oameni orbi si rataciti! Ascultati calea adevarului: de este drept Ioan si sunt adevarate graiurile lui, si va face cuvântul care voi zice, voi crede si eu în cele ce zice". Si apucând Chinops pe un tânar îi zise: "Tânarule, traieste tatal tau?" Iar acela îi spuse ca a murit. Chinops zise: "Cu ce moarte?" Iar acela raspunse: "A fost corabier, si spargându-se corabia pe mare s-a înecat". Iar Chinops zise catre Ioan: "Iata, arata de graiesti adevarat, si scoate pe tatal copilului din mare si adu-l la fiul sau, sa-l vedem si noi viu". Iar Ioan zise: "Nu m-a trimis Hristos ca sa înviez mortii, ci ca sa învat oamenii rataciti". Deci zise Chinops catre tot poporul ce sta acolo: "Macar acum sa ma credeti pe mine, oamenilor, ca acest om este amagitor si va înseala cu farmece; tineti-l pâna ce voi aduce pe tatal tânarului si-l pun înaintea voastra viu". Si l-au tinut pe Ioan. Iar Chinops tinzându-si mâinile si lovind marea, si facându-se sunet în mare de a speriat pe toti, s-a facut nevazut. Atunci au înaltat toti glas, zicând: "Mare esti Chinops si nu este altul afara de tine". Si fara de veste iesi Chinops din mare tinând, precum a zis, pe tatal copilului, si s-au minunat toti. Deci zise catre copil: "Acesta este tatal tau?" Si zise copilul: "Acesta este, doamne", si se închinara toti lui Chinops.
Si vrând ei sa ucida pe Ioan, nu i-a lasat Chinops zicând: "Daca veti vedea altele mai mari decât acestea, atunci va fi certat rau". Si întreba pe unul din cei de fata: "Ai feciori?" El zise: "Am avut, dar l-a ucis oarecine cu viclesug". Chinops s-a fagaduit sa-l aduca si pe acela la tatal sau, viu. Deci strigând tare, chema anume si pe ucigas si pe cel ucis; iar ei îndata se aratara stând de fata amândoi. Si zise Chin-ops catre omul acela: "Acesta este fiul tau? Si acesta este cel ce l-a ucis?" Si zise omul: "Asa, doamne". Iar Chinops zise catre Ioan: "Te miri de acestea?" Iar Ioan zise: "Nu ma mir, ci mi-e mila de sufletele ce pier prin tine".
Si se lauda Chinops ca va face si pe sfântul sa se mire de cele ce facea el, speriindu-l, ca în cele din urma si de viata îl va lipsi. Iar Apostolul a zis: "Curând ti se vor dezlega semnele si tie". Acestea auzind poporul si pornindu-se asupra lui Ioan, pâna într-atât l-au batut si l-au zdrobit ca l-au lasat aproape mort; si parându-le tuturor, chiar si lui Chinops, cum ca ar fi murit apostolul, nu l-au socotit vrednic de îngropare, ci din porunca lui Chinops l-au lasat neîngropat, ca sa-l manânce fiarele si pasarile. Apoi s-a dus fiecare la casa lui, bucurându-se ca au scapat de Ioan, si mirându-se de spurcatul Chinops. Dupa aceea, peste putin, auzind Chinops ca Ioan învata la locul ce se cheama zvârlitura pietrii, au chemat pe demonul cu care facea fermecatoriile, si mergând în locul acela a zis catre Ioan: "Vrând sa te fac de mai mare rusine te-am lasat atunci viu; dar vino sa mergem la marginea marii, si vei vedea puterea mea si te vei rusina". Deci au mers dupa dânsul si cei trei demoni, care se aratasera a fi înviat din morti. Si batând Chinops tare din palme, sari în mare disparând fara de veste din vederea tuturor. Iar poporul striga: "Mare esti Chinops si nu este altul ca tine". Iar Ioan, poruncind demonilor care se faceau ca sunt oameni înviati din morti sa stea pe loc sa nu se miste de acolo, s-a rugat catre Dum-nezeu sa nu mai lase viu pe Chinops. Si îndata se facu mare sunet în mare, si învaluindu-se apa unde cazuse Chinops, n-a mai iesit. Iar demonilor carora se aratasera ca au înviat din morti, le-a poruncit Ioan în numele lui Iisus Hristos cel rastignit sa iasa din acel ostrov, si s-au facut nevazuti. Asteptând poporul pe Chinops trei zile si trei nopti pe marginea marii, de foame si de racnete si de zaduf cea mai mare parte dintr-însii lesinase, de zaceau fara glas, dintre care au si murit trei copii. Dar facându-i-se mila sfântului, si rugându-se pentru mântuirea lor si mult învatându-i pentru credinta, a înviat pe copiii cei morti. Atunci toti cu o unire întorcându-se catre Hristos, au primit Sfântul Botez. Deci s-au întors toti locuitorii ostrovului la propovaduirea Evangheliei si venind catre Hristos prin credinta, au facut rugaciune toti catre apostolul, sa le dea scrisa toata mântuitoarea propovaduire.
Mergând Apostolul Ioan într-un munte, împreuna cu ucenicul sau Prohor, a postit trei zile, rugându-se lui Dumnezeu pentru aceasta.
Si dupa a treia zi s-a facut fulger mare si tunet, ca s-a cutremurat muntele si Prohor a cazut la pamânt, iar Ioan ridicându-l si sezând de-a dreapta lui si cautând la cer a început a zice: "La început era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu"... si celelalte. Si savârsind Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile lor, si de acolo s-a raspândit la toate marginile pamântului. Si a petrecut acolo împreuna cu Prohor; si a aflat pe un tânar într-un oras aproape de Efes, pe care înca pâna a nu fi izgonit la Patmos, sfântul îl daduse pe mâna episcopului bisericii, dar fugind de la episcop, s-a facut capetenie de tâlhari. Pe acesta iarasi l-a întors la pocainta, si a izbavit orasul de moarte, si l-a îndreptat catre Hristos. Si asa a trait Sfântul Evanghelist în Efes, si facând nespuse minuni a atras multa multime catre Hristos. Acolo a mai trait douazeci si sase de ani, si mai înainte noua ani; iar la Patmos cincisprezece ani. Iar când a mers la Efes de la Ierusalim era de cincizeci si sase de ani si sapte luni, încât s-au facut anii lui peste tot o suta cinci ani si sapte luni. Si tragea în casa lui Domnus; de unde iesind cu ucenicii sai, sapte fiind, si mergând într-un loc le porunci sa sada acolo. Si era pe la vremea utreniei, si dându-se putin înlaturi de la dânsii îsi facu rugaciune multa. Întorcându-se la dânsii, le-a poruncit sa sape crucis dupa statul sau, si facând ei precum le poruncise, a mers si a intrat în groapa, si sarutându-i pe dânsii pentru despartire si ei foarte întristându-se, caci se lipseau de dascalul lor, si varsând lacrimi pentru dânsul, i-a învatat sa-l acopere cu pamânt pâna la genunchi; dupa aceea iarasi sarutându-i si învatându-i, l-au mai acoperit pâna la grumaji; dupa aceea, punându-si o mahrama peste obraz, si punând pamânt peste dânsul a fost acoperit de tot, si rasarind soarele, si-a dat duhul.
Ucenicii plângând mult, caci ramasera lipsiti de dascalul lor, se întoarsera si povestira celor din cetate despre petrecerea lui, si auzind aceasta fratii care erau în cetate au mers de au sapat si n-au gasit nimic. Si plângând mult si rugându-se se întoarsera în cetate. De aceasta si Policrat, episcopul poporului Efesu-lui, scriind catre Victor, episcopul Romei, zise asa: "A adormit în Asia, mare Stihie, care va sa se scoale la ziua cea de apoi a venirii Domnului, Ioan cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos". Iar dumnezeiescul Ipolit povestind propovaduirea si savârsirea apostolilor, zice: "Ioan, fratele lui Iacov, propovaduind în Asia cuvântul, a fost izgonit la ostrovul Patmos. Si de acolo, iarasi fiind chemat din izgonire de la Efes, s-au savârsit acolo, în zilele lui Neron. Ale carui moaste cautate de locuitorii cetatii cei credinciosi nu s-au aflat". Iar Chesarie, fratele marelui Grigorie, întrebând la Constantinopol de aceasta pe vremea lui Sicret, i s-a raspuns asa: "Acest Ioan la sfârsitul Evangheliei sale a aratat aceasta: Si aceasta zicând Iisus, zise lui (adica lui Petru): Vino dupa mine; si întorcându-se Petru a vazut pe ucenicul pe care-l iubea Iisus urmând, si zise: Doamne, dar acesta ce? Si zise lui Iisus: de voi vrea sa ramâna el pâna voi veni Eu, ce-ti este tie? Drept aceea a iesit cuvântul acesta între frati ca ucenicul acela nu va muri. Pentru aceasta si unii din pricina cuvântului acesta zic ca Ioan nici pâna astazi n-a gustat moarte, ci ca s-a mutat. Dar nu este asa adevarul: de vreme ce aflând Hristos unde vâna peste, poruncit-a numai lui Petru sa-i urmeze. Iar el vrând ca sa mearga si Ioan împreuna cu dânsul, zise: Doamne, dar acesta ce? Iisus a poruncit lui Ioan sa ramâna la vânatoarea pestelui, zicând: De voi vrea sa stea acesta aici pâna voi veni, sa pescuiasca pâna iarasi ma voi întoarce, ce-ti este tie? Numai ca iubitul lui Hristos, Ioan, a murit, de vreme ce si mormântul lui se stie unde este. Însa o adevereaza aceasta si marele dascal si întocmai cu apostolii Ioan Gura de Aur, în tâlcuirea Epistolei catre Evrei, a Evangheliei dupa Matei si a Evangheliei dupa Ioan".
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Hira, care prin sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Ghedeon, care mai înainte a vazut Nasterea lui Hristos, prin roua lânii.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 15 Septembrie
Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.
Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare, fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinţei primejdiile şi ostenelile de tot felul, alesul între cuvioşi a crescut duhovniceşte şi a rodit bogat în fapte minunate.
În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.
Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii.
La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aci a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.
Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 14 Septembrie
În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.
Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.
Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.
Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne, miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.
Sinaxar 1 Septembrie
În această lună, în ziua întâia, începutul Indictului, adică anul nou bisericesc.
Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul ("Indiction" la români însemnă: poruncă şi arătare), luând obicei de la cei batrâni; că era obicei, la români, să se facă începătură anului de la acest Indiction, adică la 1 septembrie.
Şi pentru că în această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru usurare, a propovădui anul Domnului cel primit" (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2). Apoi dând cartea slugii şi sezând a zis: "Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre". Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.
De asemenea, tradiţia spune că şi poporul evreu a intrat in Ţara Făgăduinţei în această lună de Septembrie.
Tot în această zi, se face pomenirea minunii săvârşită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la Mânăstirea Miasinilor; şi pomenirea incendiului cel mare de acolo.
Pomenirea Născătoarei de Dumnezeu din Mânăstirea Miasinilor se face pentru sfântă icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care a fost aruncată în iezerul Gazurului, la Mânăstirea Miasinilor, de frica luptătorilor împotriva icoanelor. Aceasta după multă vreme cu voia lui Dumnezeu a ieşit nestricată.
Iar pomenirea incendiului se face, căci s-a întâmplat pentru păcatele noastre de s-a facut ardere foarte mare în cetatea împărătească în zilele lui Leon împăratul, şi au ars cea mai multă parte a cetăţii timp de şapte zile.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel Batrân.
Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel bătrân s-a născut într-un sat ce se chema Sisa, în Asia Mica, între Siria şi Cilicia, în zilele împărăţiei lui Leon cel Mare, şi a lui Martirie, patriarhul Antiohiei (către 457). Acesta, călugărindu-se, şi şuindu-se într-un stâlp, şi suferind într-acel stâlp patruzeci şi şapte de ani, şi făcându-se de multe minuni făcător, a adormit în pace.
Acest sfânt este altul decât Sf. Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat (+ 596), prăznuit pe 24 Mai şi decat Sf. Simeon Stâlpnicul cel tânăr, pomenit la 27 Aprilie.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Marta, maica Cuviosului Simeon Stâlpnicul.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Evantia.
Tot în această zi, pomenirea adormirii lui Isus al lui Navi.
Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinând în mână spada, şi aflând el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadându-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dând el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, având el osârdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, până ce a înfrânt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecându-i prin pustie şi împărtindu-le pământul făgăduinţei, şi judecând pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătându-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.
Tot în această zi, pomenirea Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, şi a lui Amun Diaconul, dascălul lor.
Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Şi fiind creştine au urmat lui Hristos, având şi dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, şi mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, şi fiind spânzurate, în vazduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzând jos, au pierit.
Apoi a fost spânzurat Sfântul Amun, şi l-au zgâriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Şi izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Şi din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascalul lor, li s-au tăiat capetele; Şi alte zece, săbii prin gura şi prin inima suferind, s-au sfârşit; şase au fost tocate cu cuţitele; iar celelalte şase s-au mutat la Domnul, fiind arse.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi buni, Evod, Calista şi Ermoghen.
Aceşti sfinţi mucenici, frati buni fiind, precum erau născuţi dintr-un pântece, aşa s-au născut şi duhovniceşte prin scăldătoarea cea dumnezeiască pe vremea propovăduirii. Şi de vreme ce au fost pârâţi către cel mai mare ce era biruitor atunci, că sunt creştini, şi cunoscându-se bun-neamul şi neîngrozită starea sufletului lor, moarte de sabie asupra lor au rânduit, şi aşa sfârsindu-si calea muceniciei, la Domnul s-au mutat.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Meletie cel Nou, care s-a nevoit în muntele Miupoliei (Myopolis) de lângă Theba, în Capadocia, şi care cu pace s-a săvârşit.
Sfântul Meletie s-a născut în Capadocia (Asia Mica), către anul 1035. Puţin dotat pentru studii, el a cerut şi a primit de Dumnezeu, după rugăciuni fervente, darul cunoaşterii Sfintelor Scripturi, pe care le-a citit şi meditat fără încetare tot restul vieţii sale.
Devenit monah la Constantinopol, el a plecat în plerinaj la Ierusalim, pe atunci ocupat de turci. De acolo a vizitat Roma, unde s-a închinat la mormântul Sfinţilor Apostoli, iar apoi s-a instalat în Grecia, la mânăstirea de pe muntele Miopolis, în vremea domniei împăratului bizantin Alexis Comnenul (1081-1118). Aici a făcut dovada de o ascultare şi de o smerenie exemplare în viaţa comunitară, şi de un zel arzător în lungile privegheri pe care le făcea în fiecare noapte în chilia sa, nedând nicidecum odihnă pleoapelor sale pâna ce nu uda patul sau cu lacrimi (cf. Ps. 131). O asemenea purtare dădătoare de sfinţenie i-a atras desigur ura diavolului, care l-a supus la îngrozitoare ispite şi boli. Dar, încă o dată, Meletie s-a arătat biruitor prin răbdare, şi astfel Dumnezeu i-a dăruit mulţime de harisme - a profeţiei, a inainte-vederii, a discernământului, a vindecării bolilor -, pe care sfântul le-a utilizat spre folosul şi mântuirea ucenicilor săi.
A adormit în pace, şi sufletul lui s-a alipit cetelor îngeresti, la 1 septembrie 1105.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anghel, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1680, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 29 August
În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.
Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.
Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.
Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.
Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 15 August
În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, cinstita Adormire a Preamaritei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria.
Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare". Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.
Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.
Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: "Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: "Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".
Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad".
Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul.
Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca.
Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti.
Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.
Tot în aceasta zi, praznuim pomenirea preamarii si nespusei iubiri de oameni ce a aratat Dumnezeu catre noi, întorcând cu rusine pe necredinciosii agareni prin mijlocirea Preasfintei Stapânei noastre de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.
La începutul împaratiei lui Leon Isaurul, numit si Conon, se ridica multime de saracini, cu o mie noua sute de vase asupra marii cetati a Constantinopolului, ca sa o cucereasca cu razboi. Si spunând împaratul ca le va da dajdie, ei cereau sa puna si pazitori de ai lor la cetate. Pentru aceasta aflându-se lucrurile la nedumerire, si nestiind ce vor mai face, au cazut la Nascatoarea de Dumnezeu, rugând-o sa ajute cetatii ei si sa o scape de dusmani, fiind la primejdie. Si le-a ascultat rugaciunea Nascatoarea de Dumnezeu, si a pedepsit pe cei fara de Dumnezeu, precum li se cadea. Întâi a surpat într-o groapa cu cal cu tot, de a murit, pe agareanul care, hulind, numise numai Sofia, marea lui Dumnezeu Biserica, nu si sfânta, iar cetatea Constantia. Dupa aceea cel ce se suise sa strige obisnuita lor rugaciune a fost surpat de acolo, si cazând jos s-a prapadit. Dupa aceea a iconomisit Nascatoarea de Dumnezeu, ca sa se bata ei cu bulgarii, si au pierit douazeci de mii de saracini, risipindu-le si vasele, unele într-o parte, altele într-alta. Si a facut si pe Soliman, mai-marele lor, de s-a smerit la Icoana Nascatoarei, si a venit pedestru în cetate, dosadindu-se singur pe sine de semetia si obraznicia lui cea mai dinainte. În acest fel cu mâna tare a pazit cetatea sa Nascatoarea de Dumnezeu.
Cu ale ei sfinte rugãciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.
Pomenirea Icoanei celei nefacuta de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În zilele binecredinciosului împarat Tiberie, la anii 576, s-a facut minune mare. O femeie, anume Maria, iubitoare de Hristos si patriciana cu vrednicia, fiind vaduva, a cazut într-o boala grea si fara de leac; si deznadajduindu-se de tot ajutorul omenesc, se lasa în nadejdea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci punând întru sine bun gând, a trimis catre preotii cei ce slujeau sfintei Icoane împaratesti si nefacuta de mâna a Domnului, rugându-i sa mearga la dânsa. Si venind ei, ea cazu la picioarele lor, zicând: "Va rog sfintiti parinti, de vreme ce Dumnezeu pentru pacatele mele a vrut sa ma chinuiesc de aceasta boala grea de moarte, voiesc si doresc eu, ticaloasa si nevrednica, ca prin rugaciunile voastre sa primesc sfânta Icoana a Domnului nostru în saraca mea casuta 40 de zile, ca doara printr-însa va face Domnul mila cu mine". Si preotii, stiindu-i viata si duhovniceasca ei asezare, i-au adus Sf. Icoana. Si deschizând ei cutia în care se afla Icoana, îndata a cazut si s-a închinat femeia si a sarutat-o; si luând o pânza de bumbac pe masura Sf. icoane, a pus-o deasupra Icoanei; si bagând-o într-un scrin curat, a închis-o; si asezând-o în paraclisul casei sale, îi facea stralucita lumina de faclii aprinse, slujind liturghie pâna la 40 de zile. Si daca se plinira acele 40 de zile, au început a se întari durerile femeii, de erau de nesuferit, încât nici din pat nu putea sa se ridice, si strigând pe o slujnica pe care o stia ca este mai curata, îi zise: "Adu cutia sfintei Icoane ca sa ma închin, doara voi gasi putina odihna de durerile acestea mari".
Si aceea mergând în paraclis, vazu minune mare si înfricosatoare si preamarita: o vapaie de foc mare iesea din acea cutie, de se suia pâna în podul casei, si cuprinzând tot jertfelnicul, se pogora pâna la fata pamântului, nestricând cu nimic jertfelnicul. Slujnica îngrozindu-se, a cazut jos; si alergând alta, spuse stapânei sale, iar aceasta înfricosându-se foarte s-a pogorât din pat si mergând cu mare greutate în paraclis si vazând vapaia cea de foc, a strigat: "Doamne miluieste". Dupa aceea a trimis si a adus degrab pe slujitorii sfintei Icoane, cu care a venit si popor mult, si vazând toti minunea se minunara, caci se suia si se pogora vapaia ca o vetreala de corabie ce se umfla de vânt tare, si au strigat toti multa vreme: "Doamne miluieste". Si facându-se rugaciune de catre preoti s-a potolit vapaia, si deschizând cutia au aflat sfânta Icoana împarateasca si nefacuta de mâini, neatinsa de foc.
Luând si pânza cea de bumbac pe care o pusese patriciana deasupra Icoanei, au aflat pe ea alt chip nefacut de mâna, asemenea chipului celui dintâi. Si slavind toti pe Dumnezeu si sarutându-L îl pusera deasupra durerilor femeii si îndata o lasara durerile si boala si s-a tamaduit femeia si facându-se sanatoasa desavârsit s-a sculat si a slavit pe Dumnezeu cu toti câti venisera acolo cu preotii.
Dupa câtiva ani acea cinstita femeie, de vreme ce mai înainte îsi cunoscuse mutarea ei din viata aceasta, ca ceea ce era vas ales, a purtat grija ca sa daruiasca acel preasfânt chip la o mânastire de calugarite ce se afla la Melitina, în Armenia, cu hramul înaltarea Domnului. Si iata, ca si cum s-ar fi dat veste, a sosit acolo la Constantinopol Dometian, arhiepiscopul Melitinei, varul împaratului Mauriciu, împreuna cu cei mai de cinste ai acelei cetati; deci, aflând patriciana a dat sfântul chip în mâna arhiepiscopului spunându-i gândul ei de a-L trimite la Melitina.
Însa nu se cade sa trecem sub tacere si a doua minune ce s-a facut. În timpul navalirii persilor, în zilele împaratului Iraclie, temându-se calugaritele mânastirii ca nu cumva sa le robeasca si pe ele, s-au dus la Constantinopol. Si fiindca erau de bun neam au cerut o mânastire de la Serghie patriarhul, care aflând despre aceasta sfânta si nefacuta de mâna Icoana, a luat-o fara voia calugaritelor. Însa în acele zile, i-au venit multe scârbe asupra-i, necazuri si mânie de la împarati asupra lui, si tulburari multe în Biserica. Si stând la multa mirare pentru acestea, a vazut noaptea în vis pe un om înfricosator ce sta deasupra lui si-i zicea: "Întoarce înapoi cât mai degrab mânastirii ceea ce ai luat fara dreptate". Iar daca s-a trezit sta de gândea, si chemând pe cei ce erau ai lui i-a întrebat: "Ce sunt aceste necazuri si pentru care pricina le patimesc? Mai ales ca si asta noapte am vazut un om înfricosator care-mi zicea: "Întoarce cât mai curând mânastirii ceea ce ai luat fara dreptate; iar eu nu stiu de am luat cuiva ceva". Iar ei zisera: "Nu baga în seama unele ca acestea, stapâne, ca n-ai napastuit niciodata pe nimeni; iar necazurile si nalucirile acestea sunt din lucrarea diavoleasca". Dar când s-a facut noapte iarasi i s-a aratat omul acela si îi zise rastit: "Întoarce cât mai curând ceea ce ai luat calugaritelor de la Mânastirea Înaltarii; oare, nu stii ca sunt straine si fara de mângâiere caci au venit din alta parte?" Dupa aceea trezindu-se, zise catre eclesiarhul lui: "Frate, când ai luat chipul împaratesc de la calugarite, cum le-a parut?" Iar acela zise: "Foarte greu, parinte; si de ar fi putut ne-ar fi facut certare". Atunci a priceput patriarhul si s-a dosadit pe sine si degrab cu multa cinste a trimis sfântul chip la mânastirea calugaritelor în 29 ale lui decembrie. Si s-au potolit bântuielile si necazurile patriarhului si s-au bucurat calugaritele daca au primit acel sfânt chip al Domnului.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Neofit, Zinon, Gaie, Marcu, Macarie si Gaian, care s-au savârsit prin foc.
Se face soborul lor la locasul sfintilor si maritilor doctori fara de arginti Cosma si Damian.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 2 Iunie
În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinţi Părintele nostru Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului.
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei păgânului împărat Constantin Copronim, născut în împărăteasa cetăţilor, Constantinopolul, părinţii lui erau de bun neam şi vestiţi, numindu-se Teodor şi Evdochia. Acest Teodor a fost iscălitor de cărţile împărăteşti cele poruncitoare. Şi fiind el pârât că este închinător al dumnezeieştilor icoane, a fost chinuit cu bătăi, şi trimis în izgonire la Milasa cu pază cumplită, şi după aceea a fost chemat, şi nesupunându-se poruncilor împărăteşti, iarăşi a fost izgonit la Niceea, şi trăind acolo şase ani cu multă nevoinţă, şi-a primit sfârşitul. Iar fiul său acesta, cinstitul Nichifor tocmai din naştere a fost înfăşat cu cununile Ortodoxiei şi crescut cu laptele dreptei credinţe, şi trecând vârsta prunciei şi bine-învăţând, a fost rânduit în ceata scriitorilor. După aceea, socotind că toate sunt pleavă şi păianjeni, s-a dus din cetate şi a mers la Propontida. Şi acolo singur a fost dat către Dumnezeu, petrecând cu multe trude şi petrecere rea. Deci întâmplându-se a se săvârşi marele arhiereu Tarasie, Nichifor acesta a fost rugat de împărat să ia scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci, peste puţină vreme răposând împăratul numit mai sus, şi ajungând fiul său Stavrache moştenitor al împărăţiei, a cărui viaţă scurtă fiind, a primit sceptrul împărăţiei Mihail cel binecredincios. Deci, pe acesta pogorându-l din împărăţie Leon cel cu nume de fiară, şi luând el împărăţia, a stat împotriva sfintelor icoane, şi asupra dreptei noastre credinţe. Însă cu neputinţă este să spunem şi să scriem câte a zis cu îndrăzneală către păgânul şi spurcatul acela cinstitul Părintele nostru Nichifor. Iar urâtorul de Dumnezeu, îndată pogorându-l din scaun şi izgonindu-l şi băgându-l în temniţă, a dat poruncă să nu aibă nici o căutare sau mângâiere de la nimenea. Şi aşa a rămas viteazul suflet chinuindu-se, până când acest ticălos împărat şi-a lepădat sufletul, tăiat fiind şi sfărâmat de ai săi în biserica cea din Far. Iar fericitul acesta, fiind supărat de nevoi şi de patimi rele în mulţi ani, şi fiind aproape de 70 de ani, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, petrecând nouă ani în arhierie şi 13 ani în surghiun. Deci, se săvârşeşte pomenirea lui în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde se află cinstitele lui moaşte.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor 38 de Mucenici, care în baie fiind băgaţi şi pecetluindu-le uşa s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Maici care, împreună cu trei sfinţi fii ai săi, de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuviosului Mucenic Erasm, cel ce a locuit în Hermelia Ahridului şi care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintilor 20.000 ce au crezut în Hristos prin Sfântul Erasm, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Dimitrie cel ce în Filadelfia a mărturisit la anul 1657, şi care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.
Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.
Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.
Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: "Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt" (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere.
Mulţimea adunată n-a putut suporta spectacolul macabru şi l-a huiduit pe guvernator pentru torturarea unui om fără apărare. Apoi, oprind bătaia, guvernatorul a dat ordin ca mucenicul să fie legat de coada unui cal sălbatic şi să fie tras de picioare pe străzile oraşului. În special locuitorii cartierului iudeu şi-au bătut joc de el şi au aruncat cu pietre. În cele din urmă, cineva a luat o sabie şi i-a tăiat capul martirului.
Trupul sfântului şi capul tăiat au zăcut acolo până seara şi nici un creştin nu a avut curajul să-l ridice. Noaptea a apărut deasupra lui un stâlp de lumină şi o mulţime de lumini aprinse. Trei oameni care aveau lumini cântau psalmi şi înmiresmau trupul sfântului. Unul dintre iudei, crezând că sunt creştini care au venit după trupul mucenicului a luat un arc şi a vrut să tragă în ei dar puterea lui Dumnezeu l-a oprit şi l-a împietrit.
Dimineaţa, viziunea a dispărut dar arcaşul a rămas pe loc împietrit. Abia după ce a mărturisit ce i s-a întâmplat din voia lui Dumnezeu, a fost eliberat de legăturile invizibile. Când a auzit guvernatorul a dat permisiune să se îngroape trupul mucenicului în biserica oraşului. Acestea s-au întâmplat între anii 1330 şi 1340. Unii spun că martiriul s-a săvârşit în altă perioadă, de exemplu Sf. Nicodim de la Sfântul Munte vorbeşte de anul 1642, în timp ce alţii spun că ar fi 1492.
Căpitanul care l-a trădat pe Sf. Ioan s-a căit de faptele sale şi s-a hotărât în secret să fure moaştele şi să le ducă în ţara lui. Însă sfântul i-a apărut în vis preotului bisericii şi l-a înştiinţat de aceasta. După 70 de ani, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost mutate la Suceava capitala Moldo-Vlahiei şi aşezate în biserica catedralei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul-de-minuni (+ 1730).
Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.
Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.
Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: "Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin."
Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul.
De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele.
Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă.
Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.
În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.
Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: "Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!" Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă.
După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere.
Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).
Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.
Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin.
După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască.
În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase.
Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.
În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.
Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.
Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.
Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 21 Mai
În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.
Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. Deci, urmând voii celei dumnezeieşti, a zidit această de Dumnezeu păzită cetate pe numele său, pe care a şi adus-o lui Dumnezeu ca pe o pârgă a credinţei sale. Şi deoarece căuta scumpătatea credinţei celei din vremea noastră, a adunat în Niceea arhierei din toate părţile, prin care s-a propovăduit credinţa ortodoxă, şi Fiul a fost recunoscut deofiinţă cu Tatăl, iar Arie şi cei împreună cu el au fost daţi anatemei, dimpreună cu hula lor. A trimis încă şi pe maica sa Elena la Ierusalim pentru căutarea cinstitului lemn pe care a fost pironit cu trupul Hristos, Dumnezeul nostru; apoi, aceste părţi de lemn sfânt au fost mutate, adică o parte a fost aşezată chiar în Ierusalim, iar cealaltă parte a adus-o în împărăteasca cetate.
Împărăteasa Elena, după ce a ajuns la Constantinopol, şi-a săvârşit viaţa; iar marele Constantin, împodobind cetatea cu înnoiri şi cu prăznuiri, şi puţin ceva trecând peste patruzeci şi doi de ani ai împărăţiei sale, şi începând războiul cu perşii, şi în oarecare sat lângă Nicomidia fiind, s-a mutat către Domnul, şi a fost adus în cetatea sa, unde a fost primit cu evlavie şi cu prea încuviinţate întâmpinări, a fost aşezat în biserica sfinţilor apostoli. Şi a împărăţit în Roma cea Nouă în anul de la zidirea lumii, cinci mii opt sute optsprezece; iar de la venirea cea în trup a Mântuitorului nostru Dumnezeu trei sute treizeci şi şapte, fiind al treizeci şi doilea împărat de la August.
Sinaxar 23 Aprilie
În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.
Sinaxar 30 Ianuarie
Sinaxar 11 Noiembrie
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian şi era din Egipt, ostindu-se în cohorta ce se chema Rutalia sub Arghirisc în Cotianiul Frigiei Salutariei. Nesuferind ca să vadă cinstirea cea rătăcită a idolilor, s-a suit în munte şi s-a curăţit pe sine cu postiri şi cu rugăciuni. Şi întărindu-se de ajuns şi aprinzându-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor către Hristos, s-a pogorât din munte şi, stând în mijlocul închinătorilor la idoli, a propovăduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu târsini şi a fost ars de foc şi târât fără milă peste ciulini, de i-a spart trupul, în urma cărora şi-a primit sfârşitul prin sabie.
Din minunile Sfântului Mina
Mergând odată un creştin ca să se închine în biserica acestui Sfânt Mina, a găzduit la o casă de străini; iar stăpânul acelei case, cunoscând că găzduitul avea bani în sânul său, s-a sculat în miezul nopţii şi l-a omorât. Apoi tăindu-l bucăţi le-a pus într-o coşniţă şi a ascuns-o în cămara sa cea mai dinăuntru, aşteptând ca să se facă ziuă. În vreme ce ucigaşul se afla în nevoinţă şi în îngrijorare, cum şi unde şi când să se ducă să ascundă părţile celui ucis, ca să nu-l înţeleagă cineva, iată i s-a arătat lui Sfântul Mina, călare în chip de ostaş şi cercetându-l ce s-a făcut cu străinul care găzduise acolo; iar ucigaşul adeverea că nu ştie nimic. Atunci sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat înăuntrul casei celei mai ascunse şi, aflând coşniţa şi scoţând-o, s-a uitat la ucigaş cu o căutătură grozavă şi sălbatică şi i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigaşul de frică, fără de glas şi ca un uluit făcându-se, s-a aruncat pe sineşi jalnică cădere la picioarele sfântului. Iar sfântul, punând la loc toate membrele ucisului şi făcând rugăciune, a înviat mortul şi i-a zis lui: "Dă laudă lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicându-se ca din somn şi cugetând cele ce a pătimit de la cel ce-l găzduise şi cum a câştigat viaţa a doua oară, a slăvit pe Dumnezeu; iar mulţimea se închina ostaşului ce se arătase şi care-l înviase. Şi după ce s-a ridicat de jos ucigaşul, a luat sfântul banii de la el şi i-a dat omului pe care-l înviase, zicându-i: "Du-te frate în calea ta. Şi, întorcându-se către ucigaş, l-a bătut precum i se cădea, apoi, sfătuindu-l, şi pe lângă acestea iertând greşeala lui şi făcând rugăciune pentru dânsul, a încălecat calul şi s-a făcut nevăzut.
Alt creştin bogat s-a făgăduit să facă sfântului un disc de argint. Deci mergând la argintar, i-a zis să facă două discuri şi pe unul să scrie numele sfântului, iar pe celalalt numele său. Şi după ce le-a făcut pe amândouă, fiindcă discul sfântului se părea mai strălucitor şi mai plăcut, creştinul acela a oprit discul sfântului pentru sine, uitând de scrierea numelui sfântului. Şi s-a întâmplat să facă călătorie pe mare. Deci pe când cina, a adus sluga la masă discul sfântului plin de bucate, iar acel nesimţit şi neevlavios creştin mânca din bucatele cele din disc fără sfială şi fără cucernicie. Deci după ce s-a ridicat masă, a luat sluga discul ca să-l spele în mare, dar discul, alunecând din mâinile slugii, a căzut în adâncul marii. După aceea sluga înspăimântându-se şi mult temându-se, încă şi cu totul amorţind şi buimăcindu-se, a căzut şi el în mare. Stăpânul său văzând acestea, se tânguia, zicând: "Vai mie, ticălosul! căci dorind discul sfântului, pe lângă disc mi-am pierdut şi sluga. Ci Ţie, Doamne, dau făgăduinţa aceasta, că de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tău, Sfântului Mina, împreună cu celalalt disc şi preţul discului sfântului, ce s-a cufundat în mare". Deci ieşind din caic, se uita pe ţărmurile mării, aşteptând şi nădăjduind să vadă mort trupul slugii ce-l căuta. Aşadar, acolo unde privea el cu sârguinţă, o, minune!, a văzut pe sluga sa vie ieşind din mare şi ţinând în mâinile sale discul sfântului. Deci văzându-l pe el s-a spăimântat stăpânul şi a strigat cu mare glas propovăduind minunea sfântului. Iar cei ce erau în caic au ieşit toţi afară şi, văzând pe slugă că ţinea în mâini discul, s-au minunat mult şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi-l întrebau cum a scăpat din mare. Iar sluga le povestea, zicând: "Îndată ce am căzut în mare, a venit un om frumos şi alţi doi împreună şi m-au apucat şi, umblând împreună cu mine, ieri şi astăzi am venit până aicea.
Şi o femeie oarecare, silita fiind de către oarecine spre amestecare de ruşine, s-a dus la sfântul şi a cerut ajutorul sfântului, care nu a trecut-o cu vederea, căci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevătămată a păzit femeia: acela, legându-şi calul de piciorul său, silea pe femeie. Iar calul, sălbăticindu-se împotriva stăpânului său, nu numai l-a împiedicat pe el de la nelegiuita faptă, ci şi l-a târât pe el pe pământ, neoprindu-se până ce nu a ajuns la biserica sfântului. Şi acolo cu mare glas necheza, încât pe mulţi oameni i-a făcut să iasă afară şi să vadă. Căci sărbătoare fiind atuncea, mulţime de oameni se adunase la biserică. Deci cel ce a pătimit aceasta, văzând adunarea poporului şi calul său care şi mai mult se sălbăticea, şi simţindu-se fără nici un ajutor de la nimeni, temându-se ca nu cumva să sufere ceva mai rău de la calul său, fără să se ruşineze şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi îndată calul s-a liniştit şi a stat îmblânzit. Iar călăreţul dezlegându-se a intrat în biserica sfântului şi căzând la pământ se ruga lui ca să nu fie încă mai mult pedepsit.
Un şchiop oarecând şi o femeie mută stăruind în biserica sfântului împreună cu alţii mulţi spre a se vindeca, la miezul nopţii toţi fiind cuprinşi de somn, s-a arătat sfântul şi a zis şchiopului: "Du-te acum când este linişte şi apucă-te de haina femeii mute şi te vei vindeca"; iar el ducându-se şi apucând-o de haină, aceea tulburându-se a strigat, bătându-şi joc oarecum de şchiop şi s-a vindecat dezlegându-i-se limba, iar şchiopul, ruşinându-se, îndată s-a sculat şi a început să fugă. Şi înţelegând amândoi minunea ce s-a făcut, au slăvit pe Dumnezeu.
Un evreu oarecare, având prieten pe un creştin, când pleca în călătorie undeva departe, de multe ori lăsa la creştin mulţi bani. Lăsând acestuia oarecând o pungă cu cinci sute de monede, cugeta creştinul în inima sa ca să tăgăduiască amanetul, ceea ce a şi făcut prin faptă. Căci venind evreul şi cerându-şi banii după obiceiul lor, creştinul n-a voit să-i dea, zicându-i: "Tu această dată n-ai lăsat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fără de nădejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urmă, venindu-şi întru sine, a zis către creştin: "Fiindcă nimeni n-a văzut când ţi-am dat banii, jurământul să dezlege pricina noastră, şi cerea ca prin sfântul să se vădească care este mincinosul". Deci, cu învoire s-au dus amândoi la biserica Sfântului Mina, şi îndată creştinul a făcut jurământ şi susţinea tăgăduirea amanetului. Şi după jurământ, au ieşit amândoi din biserică şi şi-au încălecat caii. Iar calul creştinului mergea cu neorânduială şi se sălbăticea împotriva stăpânului său şi, muşcând zăbala, îngrozea că va pricinui amara moarte călăreţului; şi deodată l-a aruncat jos la pământ, însă nu i-a vătămat trupul, ci şi-a pierdut numai basmaua, împreună cu o cheie şi cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarăşi încălecând, mergea împreună cu evreul, care nesuferind paguba se întristă foarte pe cale şi ofta din adâncul inimii. Atunci creştinul zice către evreu: "O prietene, fiindcă locul acesta este potrivit, să ne pogorâm de pe cai şi să mâncăm pâine". Iar după ce a început să mănânce, iată după puţin vede creştinul pe sluga sa venind şi ţinând cu o mână punga evreului şi cu cealaltă cheia împreună cu basmaua sa; pe care văzându-le s-a înspăimântat. Şi a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Iar sluga a răspuns: "Un ins oarecare înfricoşător a venit la stăpâna mea şi, dându-i ei cheia împreună cu basmaua ta, a zis către dânsa: "Cu mare grăbire trimite punga evreului ca să nu se primejduiască bărbatul tău". Şi iată luând-o am venit către tine după poruncă". Atunci evreul s-a umplut de bucurie şi s-a întors împreună cu creştinul la sfântul. Şi evreul se ruga ca să fie botezat ca cel ce a fost însuşi văzător la acest fel de minune. Iar creştinul cerea să ia iertare pentru că a mâniat pe Dumnezeu prin jurământ mincinos. Deci amândoi primind precum au cerut, unul botezul şi celalalt iertare, s-au întors la ale lor bucurându-se.
Acesta s-a nevoit pe vremea lui Antonin împăratul romanilor şi a lui Sevastian guvernatorul Italiei. Că silindu-l ca să se lepede de Hristos şi nevrând ca să se supună, mai întâi i-au sfărâmat degetele, apoi l-au chinuit în multe şi neînchipuite feluri, dar rămânând nevătămat, prin puterea lui Dumnezeu, l-au despuiat de piele şi atunci şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Acest Sfânt Vichentie aflându-se în Augustopoli, cetate în Ispania, şi învăţând poporul împreună cu Valerie episcopul, diacon fiind Vichentie, au fost prinşi şi aduşi la divanul dregătorului Datiat; care, îndată băgându-i în obezi, a poruncit să fie duşi în oraşul ce se cheamă Valencia, unde au fost băgaţi într-o temniţă urât mirositoare şi întunecată; şi peste puţine zile scoţând pe Vichentie, a poruncit să fie frecat cu ţesala şi l-au răstignit pe o cruce şi l-au supus la nenumărate chinuri şi torturi. Dar rămânând nevătămat, l-au băgat în temniţă, unde aflându-se sfântul, s-a învrednicit de dumnezeiescul şi îngerescul ajutor şi îndată şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Aceasta era soţie a unui ostaş şi credea în Hristos din început de la strămoşii săi, însă, murindu-i bărbatul, a rămas văduvă. Văzând ea pe Sfântul Victor că pătimea mai presus de puterile omeneşti, îl fericea pe el şi pentru bărbăţia sa şi pentru cununile ce avea să ia de la Dumnezeu. Pentru aceasta a fost adusă şi ea la guvernator; şi fiindcă a mărturisit în privelişte pe Hristos Dumnezeu mai înainte de veci, i-au legat mâinile ei de doi copaci de finic care fuseseră îndoiţi. Iar în urma dându-le drumul şi întorcându-se cu repejune la starea lor cea dintâi, au spintecat pe sfânta în două bucăţi. Şi aşa fericita şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teodor mărturisitorul, egumenul studiţilor (Mănăstirea Studion, la Constantinopol).
Acesta a trăit pe când împărăţea Constantin Copronim şi era din părinţi evlavioşi, anume Fotino şi Teoctista. Alegându-şi el de mic viaţa cea bună şi învăţând carte, a ajuns la înălţimea cunoştinţei. Deci călugărindu-se şi plinind tot felul de faptă bună, s-a învrednicit harului preoţesc de la Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Şi fiind atunci egumen la Mănăstirea Studitului Preacuviosul Platon şi lăsând acela egumenia, a primit egumenia fericitul acesta, care a povăţuit bine şi cu plăcere dumnezeiască turma cea încredinţată lui, păstorind-o la păşunea mântuirii. Dar fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe împăratul Constantin, feciorul Irinei, că şi-a lepădat pe legiuita sa femeie şi a luat pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său, iar pe marele Teodor bătându-l, l-a izgonit la Tesalonic. Apoi Constantin fiind orbit a fost lipsit şi de împărăţie. Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor Patrichie, care se numea şi Stavrachie, iarăşi a fost izgonit sfântul la Tesalonic. Iar când a împărăţit Leon Armeanul şi căuta să înlăture sfintele icoane, mustrând cu îndrăzneală fericitul Teodor pe împăratul pentru această faptă, a fost izgonit de către dânsul la ezerul Apoloniadei şi de acolo iarăşi a fost trimis spre partea răsăritenilor, unde a primit vreo sută de toiege pe spinare pe care le-a suferit cu vitejie. Şi iarăşi a fost chinuit de mai-marele oastei cu grele bătăi.
Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o temniţă, unde i s-au pus picioarele în butuci pentru chinuri. După aceea, dacă a luat Mihail Gângavul împărăţia, a fost scos din legături marele Teodor şi chemat din surghiun. Şi având puţină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi şi cu bună nădejde a răposat întru Domnul. Era om uscăţiv, palid la faţă, cu par cărunt şi cam pleşuv la cap.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 8 Noiembrie
În această lună, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.
La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.
Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură. Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.Iar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.
Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 26 Septembrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea mutarii la Domnul a Sfântului slavitului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul.
Sfântul Ioan Evanghelistul a fost feciorul lui Zevedei si al sotiei lui, Salomi, care era fiica logodnicului Iosif. Pentru ca acesta a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosie si trei fete: pe Estera, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeie lui Zevedei, si maica lui Ioan. De aici se vede ca Domnul nostru Iisus Hristos era unchi lui Ioan si frate al Salomiei, fetei lui Iosif. Acesta este cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos, ca cel ce era foarte iubit de Dânsul. Pentru ca si la vânzare a fost cu Dânsul, si la rastignire, când a luat si pe Nascatoarea de Dumnezeu în casa sa, slujind-o pâna la adormirea ei. Iar dupa adormire aruncând sorti Sfintii Apostoli unde era sa mearga fiecare dintr-însii si sa propovaduiasca, a cazut lui Ioan soarta ca sa mearga în Asia. Se mâhnea de aceasta ca cunostea mai înainte ca o sa aiba nevoie de calatorie pe mare, ceea ce si spuse mai înainte ucenicului sau Prohor. Umblând patruzeci de zile si patruzeci de nopti pe mare, purtat de puterea valurilor, caci se mâhnise pentru sorti; si (fiindca n-a nadajduit la puterea lui Dumnezeu cea nebiruita) pentru aceasta s-a îngaduit de la Dumnezeu ca sa cada în ispita, ca prin acea ispita sa i se ierte greseala sa cea omeneasca. Si s-a dat într-o parte de loc al Asiei, ce se cheama Marmareonda si acolo a aflat pe Prohor cazut si el în primejdie. Caci fiind dispretuit de oamenii ce erau acolo, si parându-li-se ca este vrajitor, si ca Ioan ar fi furat galbeni din corabie si a fugit. Scapând cu nevoie a sosit la locul ce s-a zis mai sus. Mergând la Efes i-a aflat pe ei o femeie anume Romana vestita în rautate pâna si la Roma. Aceasta platindu-le i-a silit sa slujeasca la baie. Apostolii nestiind mestesugul baii, ea îi necajea atât de rau ca i-a facut pe amândoi ca pe niste robi. Ioan era rânduit sa faca foc, sa încalzeasca baia, iar Prohor sa porneasca apa la baie în tot timpul. De trei ori într-un an un drac cumplit sugruma înauntru câte un tânar si câte o tânara, pentru ca atunci când se zidise baia a pus un tânar si o tânara la temelie, si din aceasta pricina începuse a face moarte.
Când a fost a treia luna, intrând Domnus, feciorul lui Dioscorid într-acea baie, a fost sugrumat de demon. Iar Romana facând plângere, s-a auzit în tot orasul Efesului si la Dioscorid, care auzind aceasta, de mare întristare si de multa mâhnire a murit si el. Atunci Romana a rugat foarte pe Artemida sa învieze pe Domnus, dar fara folos. Întrebând Ioan pe Prohor ce se întâmplase i-a vazut Romana vorbind, si a apucat pe Ioan si strâmtorându-l îi zicea ca este fermecator, si ca de nu va învia pe Domnus îi va desparti sufletul de trup. Facând apostolul rugaciune si înviind pe copil, s-a spaimântat cu duhul Romana, si zise ca este ori Dumnezeu, ori fiul lui Dumnezeu, si a crezut în Hristos, marturisindu-se catre Ioan. Iar înviind si pe Dioscorid, a crezut si el împreuna cu fiul sau Domnus, si se marturisira toti, botezându-se: Dioscorid, Domnus si Romana. Si a rupt Romana înscrisul de robie, iar Ioan a departat si duhul cel viclean din baie.
Pe când efesenii praznuiau pe Artemida, apostolul a stat într-un loc înalt, unde se afla acel idol. Iar poporul înfuriindu-se pentru aceasta, arunca cu pietre asupra lui Ioan, dar nu-l atingeau pe el, ci loveau idolul încât l-au facut farâme. Apostolul le spunea multe pentru credinta; iar ei întarâtându-se, iarasi au aruncat cu pietre asupra lui; pietrele însa se întorceau asupra celor ce le aruncau. Atunci facând apostolul rugaciune se facu o fierbere mare din pamânt, si au cazut jos la pamânt din popor ca la vreo doua sute de oameni si au murit. Iar ceilalti abia dezmeticindu-se si izbavindu-se din groaza, se rugau sfântului sa-i miluiasca, si sa învieze pe cei morti. Deci rugându-se si înviindu-i pe cei ce murisera, si iarasi facându-se fierberea aceea a pamântului, au cazut la Ioan toti si s-au botezat. Apoi când sta sfântul într-un loc ce se chema Tihi, a tamaduit pe un slabanog ce zacuse doisprezece ani, care, sculându-se, marea pe Dumnezeu. Facutu-s-au si alte multe minuni de Ioan, de s-a dus pretutindenea vestea minunilor. Vazând dar demonul ce se afla în capistea Artemidei, toate cele ce se facuse de sfântul si cunoscând ca si pe el era sa-l goneasca de acolo, a stârnit furie mare în popor împotriva Sfântului Ioan si a ucenicului sau Prohor.
Cunoscând Ioan prin Duhul Sfânt ca pornirea poporului era sa iasa spre bine, s-a dat de bunavoie poporului împreuna cu ucenicul sau Prohor. Si tragându-i poporul pâna la capistea Artemidei, se rugara ei lui Dumnezeu sa cada capistea, dar sa nu vatame pe nimeni din cei ce erau acolo. Si asa cazând capistea, apostolul zise catre demonul care se afla acolo: "Tie zic, demone spurcat, câta vreme este de când locuiesti aici? Si de ai pornit tu asupra noastra poporul, marturiseste!" Iar demonul striga tare: "De când locuiesc aici sunt doua sute patruzeci si noua de ani si eu i-am pornit pe acestia toti asupra voastra". Zise drept aceea sfântul: "Poruncescu-ti în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, sa nu mai locuiesti în acest loc". Si îndata iesi demonul din oras. Atunci pe toti i-a cuprins cutremur si frica, si cei mai multi dintr-însii au crezut în Domnul.
Facându-se si alte multe semne si minuni din mâinile apostolului, si venind multa multime la credinta, s-a dat stire de lucrurile lui si la ighemonul de atunci ca poporul, ademenit de niste învataturi fermecatoresti graite de apostol, paraseste legile împaratilor, si calca cinstea zeilor, încât si capistile cele mai bune ale lor au cazut de s-au sfarâmat. De aceea au fost izgoniti în ostrovul Patmos, de care i se aratase Domnul în vis lui Ioan spunându-i-se ca are sa patimeasca mult si sa fie izgonit la un oarecare ostrov ce se cheama Patmos, fiind celor de acolo de mare folos mergerea lui.
Mergând pe mare la locul Exoriei, a înviat pe unul din slujitorii ce se înecase în mare, si întoarse spre liniste si furtuna, care ridicase asupra lor valul cel groaznic al marii. Pentru aceea s-au botezat toti. Iar Ioan mergând bucuros la Exoria ostrovului Patmos, a scapat pe feciorul lui Miron, pe Apolonid, de dracul ce locuia într-însul. Si îndata toata casa lui Miron a crezut în Hristos si s-a botezat, împreuna cu Lavrentie ighemonul, care avea mare putere în acel ostrov, si femeia lui Hrisipia, fiica lui Miron, cu fiul sau si cu toate slugile sale.
Deci, era în partile acelea un vrajitor anume Chinops petrecând în loc pustiu, care cu multimea nalucirilor demonice minuna atâta pe cei fara de minte, încât era socotit ca un zeu. Preotii lui Apolon vazând îndraznirea ce avea Ioan în învatatura sa, au vorbit lui Chinops, pe dânsul rugându-l, sa foloseasca mestesugirile lui împotriva sfântului. Acela, nevrând sa mearga în cetate, caci petrecea în pustietati neumblate, a fagaduit ca va trimite un duh viclean la casa lui Miron, ca sa ia sufletul lui Ioan.
A doua zi a trimis pe unul din duhurile cele viclene învatându-l sa-i aduca sufletul lui Ioan. Mergând demonul la casa lui Miron, a stat în locul unde se afla Ioan, care simtind pe demon, i-a poruncit sa nu se mai mute de acolo, ci sa stea pâna va spune pricina pentru care a venit. Iar duhul a zis: "Preotii lui Apolon au venit la Chinops, si au vorbit multe lucruri rele despre tine, si-l chemau sa vina în oras sa-ti rânduiasca moarte; iar el s-a aparat zicând: "Nu vreau sa ma ostenesc sa merg în cetate pentru un om mic si ticait, ci va întoarceti înapoi, ca mâine voi trimite un duh si voi lua sufletul lui si-l va aduce la mine, si-l voi da la judecata". Iar Ioan zise: "Ai mai fost trimis vreodata si ai mai luat suflet de om sa i-l duci?" Si zise duhul: "Am fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat". Atunci Ioan zise: "Pentru ce-l ascultati?" Si zise duhul: "Toata puterea satanei locuieste acolo si s-a tocmit cu toti cei mai mari si noi cu dânsul, si ne asculta Chinops pe noi, si-l ascultam si noi pe el".
A zis Ioan: "Asculta duh viclean: îti porunceste apostolul lui Dumnezeu Ioan sa nu mai mergi niciodata sa mai viclenesti om, ci sa iesi afara dintr-acest ostrov, si sa umbli ratacind, si sa nu ai loc nicaieri". Si îndata duhul cel viclean a iesit din ostrov. Vazând Chinops ca nu se mai întoarce duhul, a trimis pe altul, care patind la fel a mai trimis si alti doi: unul sa intre la Ioan si altul sa stea afara sa-i aduca raspuns. Deci intrând acela si patind ca si ceilalti, s-a dus celalalt si a spus lui Chinops ce s-a întâmplat. Atunci Chinops, umplându-se de mânie, si luând toata multimea demonilor a mers în cetate; iar cetatenii au început a striga, si toti i se închinau. Gasind el pe Ioan unde învata, s-a umplut de multa mânie si a zis catre popor: "Oameni orbi si rataciti! Ascultati calea adevarului: de este drept Ioan si sunt adevarate graiurile lui, si va face cuvântul care voi zice, voi crede si eu în cele ce zice". Si apucând Chinops pe un tânar îi zise: "Tânarule, traieste tatal tau?" Iar acela îi spuse ca a murit. Chinops zise: "Cu ce moarte?" Iar acela raspunse: "A fost corabier, si spargându-se corabia pe mare s-a înecat". Iar Chinops zise catre Ioan: "Iata, arata de graiesti adevarat, si scoate pe tatal copilului din mare si adu-l la fiul sau, sa-l vedem si noi viu". Iar Ioan zise: "Nu m-a trimis Hristos ca sa înviez mortii, ci ca sa învat oamenii rataciti". Deci zise Chinops catre tot poporul ce sta acolo: "Macar acum sa ma credeti pe mine, oamenilor, ca acest om este amagitor si va înseala cu farmece; tineti-l pâna ce voi aduce pe tatal tânarului si-l pun înaintea voastra viu". Si l-au tinut pe Ioan. Iar Chinops tinzându-si mâinile si lovind marea, si facându-se sunet în mare de a speriat pe toti, s-a facut nevazut. Atunci au înaltat toti glas, zicând: "Mare esti Chinops si nu este altul afara de tine". Si fara de veste iesi Chinops din mare tinând, precum a zis, pe tatal copilului, si s-au minunat toti. Deci zise catre copil: "Acesta este tatal tau?" Si zise copilul: "Acesta este, doamne", si se închinara toti lui Chinops.
Si vrând ei sa ucida pe Ioan, nu i-a lasat Chinops zicând: "Daca veti vedea altele mai mari decât acestea, atunci va fi certat rau". Si întreba pe unul din cei de fata: "Ai feciori?" El zise: "Am avut, dar l-a ucis oarecine cu viclesug". Chinops s-a fagaduit sa-l aduca si pe acela la tatal sau, viu. Deci strigând tare, chema anume si pe ucigas si pe cel ucis; iar ei îndata se aratara stând de fata amândoi. Si zise Chin-ops catre omul acela: "Acesta este fiul tau? Si acesta este cel ce l-a ucis?" Si zise omul: "Asa, doamne". Iar Chinops zise catre Ioan: "Te miri de acestea?" Iar Ioan zise: "Nu ma mir, ci mi-e mila de sufletele ce pier prin tine".
Si se lauda Chinops ca va face si pe sfântul sa se mire de cele ce facea el, speriindu-l, ca în cele din urma si de viata îl va lipsi. Iar Apostolul a zis: "Curând ti se vor dezlega semnele si tie". Acestea auzind poporul si pornindu-se asupra lui Ioan, pâna într-atât l-au batut si l-au zdrobit ca l-au lasat aproape mort; si parându-le tuturor, chiar si lui Chinops, cum ca ar fi murit apostolul, nu l-au socotit vrednic de îngropare, ci din porunca lui Chinops l-au lasat neîngropat, ca sa-l manânce fiarele si pasarile. Apoi s-a dus fiecare la casa lui, bucurându-se ca au scapat de Ioan, si mirându-se de spurcatul Chinops. Dupa aceea, peste putin, auzind Chinops ca Ioan învata la locul ce se cheama zvârlitura pietrii, au chemat pe demonul cu care facea fermecatoriile, si mergând în locul acela a zis catre Ioan: "Vrând sa te fac de mai mare rusine te-am lasat atunci viu; dar vino sa mergem la marginea marii, si vei vedea puterea mea si te vei rusina". Deci au mers dupa dânsul si cei trei demoni, care se aratasera a fi înviat din morti. Si batând Chinops tare din palme, sari în mare disparând fara de veste din vederea tuturor. Iar poporul striga: "Mare esti Chinops si nu este altul ca tine". Iar Ioan, poruncind demonilor care se faceau ca sunt oameni înviati din morti sa stea pe loc sa nu se miste de acolo, s-a rugat catre Dum-nezeu sa nu mai lase viu pe Chinops. Si îndata se facu mare sunet în mare, si învaluindu-se apa unde cazuse Chinops, n-a mai iesit. Iar demonilor carora se aratasera ca au înviat din morti, le-a poruncit Ioan în numele lui Iisus Hristos cel rastignit sa iasa din acel ostrov, si s-au facut nevazuti. Asteptând poporul pe Chinops trei zile si trei nopti pe marginea marii, de foame si de racnete si de zaduf cea mai mare parte dintr-însii lesinase, de zaceau fara glas, dintre care au si murit trei copii. Dar facându-i-se mila sfântului, si rugându-se pentru mântuirea lor si mult învatându-i pentru credinta, a înviat pe copiii cei morti. Atunci toti cu o unire întorcându-se catre Hristos, au primit Sfântul Botez. Deci s-au întors toti locuitorii ostrovului la propovaduirea Evangheliei si venind catre Hristos prin credinta, au facut rugaciune toti catre apostolul, sa le dea scrisa toata mântuitoarea propovaduire.
Mergând Apostolul Ioan într-un munte, împreuna cu ucenicul sau Prohor, a postit trei zile, rugându-se lui Dumnezeu pentru aceasta.
Si dupa a treia zi s-a facut fulger mare si tunet, ca s-a cutremurat muntele si Prohor a cazut la pamânt, iar Ioan ridicându-l si sezând de-a dreapta lui si cautând la cer a început a zice: "La început era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu"... si celelalte. Si savârsind Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile lor, si de acolo s-a raspândit la toate marginile pamântului. Si a petrecut acolo împreuna cu Prohor; si a aflat pe un tânar într-un oras aproape de Efes, pe care înca pâna a nu fi izgonit la Patmos, sfântul îl daduse pe mâna episcopului bisericii, dar fugind de la episcop, s-a facut capetenie de tâlhari. Pe acesta iarasi l-a întors la pocainta, si a izbavit orasul de moarte, si l-a îndreptat catre Hristos. Si asa a trait Sfântul Evanghelist în Efes, si facând nespuse minuni a atras multa multime catre Hristos. Acolo a mai trait douazeci si sase de ani, si mai înainte noua ani; iar la Patmos cincisprezece ani. Iar când a mers la Efes de la Ierusalim era de cincizeci si sase de ani si sapte luni, încât s-au facut anii lui peste tot o suta cinci ani si sapte luni. Si tragea în casa lui Domnus; de unde iesind cu ucenicii sai, sapte fiind, si mergând într-un loc le porunci sa sada acolo. Si era pe la vremea utreniei, si dându-se putin înlaturi de la dânsii îsi facu rugaciune multa. Întorcându-se la dânsii, le-a poruncit sa sape crucis dupa statul sau, si facând ei precum le poruncise, a mers si a intrat în groapa, si sarutându-i pe dânsii pentru despartire si ei foarte întristându-se, caci se lipseau de dascalul lor, si varsând lacrimi pentru dânsul, i-a învatat sa-l acopere cu pamânt pâna la genunchi; dupa aceea iarasi sarutându-i si învatându-i, l-au mai acoperit pâna la grumaji; dupa aceea, punându-si o mahrama peste obraz, si punând pamânt peste dânsul a fost acoperit de tot, si rasarind soarele, si-a dat duhul.
Ucenicii plângând mult, caci ramasera lipsiti de dascalul lor, se întoarsera si povestira celor din cetate despre petrecerea lui, si auzind aceasta fratii care erau în cetate au mers de au sapat si n-au gasit nimic. Si plângând mult si rugându-se se întoarsera în cetate. De aceasta si Policrat, episcopul poporului Efesu-lui, scriind catre Victor, episcopul Romei, zise asa: "A adormit în Asia, mare Stihie, care va sa se scoale la ziua cea de apoi a venirii Domnului, Ioan cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos". Iar dumnezeiescul Ipolit povestind propovaduirea si savârsirea apostolilor, zice: "Ioan, fratele lui Iacov, propovaduind în Asia cuvântul, a fost izgonit la ostrovul Patmos. Si de acolo, iarasi fiind chemat din izgonire de la Efes, s-au savârsit acolo, în zilele lui Neron. Ale carui moaste cautate de locuitorii cetatii cei credinciosi nu s-au aflat". Iar Chesarie, fratele marelui Grigorie, întrebând la Constantinopol de aceasta pe vremea lui Sicret, i s-a raspuns asa: "Acest Ioan la sfârsitul Evangheliei sale a aratat aceasta: Si aceasta zicând Iisus, zise lui (adica lui Petru): Vino dupa mine; si întorcându-se Petru a vazut pe ucenicul pe care-l iubea Iisus urmând, si zise: Doamne, dar acesta ce? Si zise lui Iisus: de voi vrea sa ramâna el pâna voi veni Eu, ce-ti este tie? Drept aceea a iesit cuvântul acesta între frati ca ucenicul acela nu va muri. Pentru aceasta si unii din pricina cuvântului acesta zic ca Ioan nici pâna astazi n-a gustat moarte, ci ca s-a mutat. Dar nu este asa adevarul: de vreme ce aflând Hristos unde vâna peste, poruncit-a numai lui Petru sa-i urmeze. Iar el vrând ca sa mearga si Ioan împreuna cu dânsul, zise: Doamne, dar acesta ce? Iisus a poruncit lui Ioan sa ramâna la vânatoarea pestelui, zicând: De voi vrea sa stea acesta aici pâna voi veni, sa pescuiasca pâna iarasi ma voi întoarce, ce-ti este tie? Numai ca iubitul lui Hristos, Ioan, a murit, de vreme ce si mormântul lui se stie unde este. Însa o adevereaza aceasta si marele dascal si întocmai cu apostolii Ioan Gura de Aur, în tâlcuirea Epistolei catre Evrei, a Evangheliei dupa Matei si a Evangheliei dupa Ioan".
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Hira, care prin sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Ghedeon, care mai înainte a vazut Nasterea lui Hristos, prin roua lânii.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 15 Septembrie
Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.
Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare, fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinţei primejdiile şi ostenelile de tot felul, alesul între cuvioşi a crescut duhovniceşte şi a rodit bogat în fapte minunate.
În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.
Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii.
La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aci a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.
Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 14 Septembrie
În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.
Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.
Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.
Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne, miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.
Sinaxar 1 Septembrie
În această lună, în ziua întâia, începutul Indictului, adică anul nou bisericesc.
Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul ("Indiction" la români însemnă: poruncă şi arătare), luând obicei de la cei batrâni; că era obicei, la români, să se facă începătură anului de la acest Indiction, adică la 1 septembrie.
Şi pentru că în această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru usurare, a propovădui anul Domnului cel primit" (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2). Apoi dând cartea slugii şi sezând a zis: "Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre". Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.
De asemenea, tradiţia spune că şi poporul evreu a intrat in Ţara Făgăduinţei în această lună de Septembrie.
Tot în această zi, se face pomenirea minunii săvârşită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la Mânăstirea Miasinilor; şi pomenirea incendiului cel mare de acolo.
Pomenirea Născătoarei de Dumnezeu din Mânăstirea Miasinilor se face pentru sfântă icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care a fost aruncată în iezerul Gazurului, la Mânăstirea Miasinilor, de frica luptătorilor împotriva icoanelor. Aceasta după multă vreme cu voia lui Dumnezeu a ieşit nestricată.
Iar pomenirea incendiului se face, căci s-a întâmplat pentru păcatele noastre de s-a facut ardere foarte mare în cetatea împărătească în zilele lui Leon împăratul, şi au ars cea mai multă parte a cetăţii timp de şapte zile.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel Batrân.
Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel bătrân s-a născut într-un sat ce se chema Sisa, în Asia Mica, între Siria şi Cilicia, în zilele împărăţiei lui Leon cel Mare, şi a lui Martirie, patriarhul Antiohiei (către 457). Acesta, călugărindu-se, şi şuindu-se într-un stâlp, şi suferind într-acel stâlp patruzeci şi şapte de ani, şi făcându-se de multe minuni făcător, a adormit în pace.
Acest sfânt este altul decât Sf. Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat (+ 596), prăznuit pe 24 Mai şi decat Sf. Simeon Stâlpnicul cel tânăr, pomenit la 27 Aprilie.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Marta, maica Cuviosului Simeon Stâlpnicul.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Evantia.
Tot în această zi, pomenirea adormirii lui Isus al lui Navi.
Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinând în mână spada, şi aflând el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadându-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dând el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, având el osârdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, până ce a înfrânt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecându-i prin pustie şi împărtindu-le pământul făgăduinţei, şi judecând pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătându-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.
Tot în această zi, pomenirea Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, şi a lui Amun Diaconul, dascălul lor.
Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Şi fiind creştine au urmat lui Hristos, având şi dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, şi mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, şi fiind spânzurate, în vazduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzând jos, au pierit.
Apoi a fost spânzurat Sfântul Amun, şi l-au zgâriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Şi izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Şi din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascalul lor, li s-au tăiat capetele; Şi alte zece, săbii prin gura şi prin inima suferind, s-au sfârşit; şase au fost tocate cu cuţitele; iar celelalte şase s-au mutat la Domnul, fiind arse.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi buni, Evod, Calista şi Ermoghen.
Aceşti sfinţi mucenici, frati buni fiind, precum erau născuţi dintr-un pântece, aşa s-au născut şi duhovniceşte prin scăldătoarea cea dumnezeiască pe vremea propovăduirii. Şi de vreme ce au fost pârâţi către cel mai mare ce era biruitor atunci, că sunt creştini, şi cunoscându-se bun-neamul şi neîngrozită starea sufletului lor, moarte de sabie asupra lor au rânduit, şi aşa sfârsindu-si calea muceniciei, la Domnul s-au mutat.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Meletie cel Nou, care s-a nevoit în muntele Miupoliei (Myopolis) de lângă Theba, în Capadocia, şi care cu pace s-a săvârşit.
Sfântul Meletie s-a născut în Capadocia (Asia Mica), către anul 1035. Puţin dotat pentru studii, el a cerut şi a primit de Dumnezeu, după rugăciuni fervente, darul cunoaşterii Sfintelor Scripturi, pe care le-a citit şi meditat fără încetare tot restul vieţii sale.
Devenit monah la Constantinopol, el a plecat în plerinaj la Ierusalim, pe atunci ocupat de turci. De acolo a vizitat Roma, unde s-a închinat la mormântul Sfinţilor Apostoli, iar apoi s-a instalat în Grecia, la mânăstirea de pe muntele Miopolis, în vremea domniei împăratului bizantin Alexis Comnenul (1081-1118). Aici a făcut dovada de o ascultare şi de o smerenie exemplare în viaţa comunitară, şi de un zel arzător în lungile privegheri pe care le făcea în fiecare noapte în chilia sa, nedând nicidecum odihnă pleoapelor sale pâna ce nu uda patul sau cu lacrimi (cf. Ps. 131). O asemenea purtare dădătoare de sfinţenie i-a atras desigur ura diavolului, care l-a supus la îngrozitoare ispite şi boli. Dar, încă o dată, Meletie s-a arătat biruitor prin răbdare, şi astfel Dumnezeu i-a dăruit mulţime de harisme - a profeţiei, a inainte-vederii, a discernământului, a vindecării bolilor -, pe care sfântul le-a utilizat spre folosul şi mântuirea ucenicilor săi.
A adormit în pace, şi sufletul lui s-a alipit cetelor îngeresti, la 1 septembrie 1105.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anghel, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1680, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 29 August
În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.
Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.
Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.
Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.
Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 15 August
În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, cinstita Adormire a Preamaritei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria.
Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare". Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.
Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.
Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: "Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: "Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".
Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad".
Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul.
Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca.
Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti.
Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.
Tot în aceasta zi, praznuim pomenirea preamarii si nespusei iubiri de oameni ce a aratat Dumnezeu catre noi, întorcând cu rusine pe necredinciosii agareni prin mijlocirea Preasfintei Stapânei noastre de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.
La începutul împaratiei lui Leon Isaurul, numit si Conon, se ridica multime de saracini, cu o mie noua sute de vase asupra marii cetati a Constantinopolului, ca sa o cucereasca cu razboi. Si spunând împaratul ca le va da dajdie, ei cereau sa puna si pazitori de ai lor la cetate. Pentru aceasta aflându-se lucrurile la nedumerire, si nestiind ce vor mai face, au cazut la Nascatoarea de Dumnezeu, rugând-o sa ajute cetatii ei si sa o scape de dusmani, fiind la primejdie. Si le-a ascultat rugaciunea Nascatoarea de Dumnezeu, si a pedepsit pe cei fara de Dumnezeu, precum li se cadea. Întâi a surpat într-o groapa cu cal cu tot, de a murit, pe agareanul care, hulind, numise numai Sofia, marea lui Dumnezeu Biserica, nu si sfânta, iar cetatea Constantia. Dupa aceea cel ce se suise sa strige obisnuita lor rugaciune a fost surpat de acolo, si cazând jos s-a prapadit. Dupa aceea a iconomisit Nascatoarea de Dumnezeu, ca sa se bata ei cu bulgarii, si au pierit douazeci de mii de saracini, risipindu-le si vasele, unele într-o parte, altele într-alta. Si a facut si pe Soliman, mai-marele lor, de s-a smerit la Icoana Nascatoarei, si a venit pedestru în cetate, dosadindu-se singur pe sine de semetia si obraznicia lui cea mai dinainte. În acest fel cu mâna tare a pazit cetatea sa Nascatoarea de Dumnezeu.
Cu ale ei sfinte rugãciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.
Pomenirea Icoanei celei nefacuta de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În zilele binecredinciosului împarat Tiberie, la anii 576, s-a facut minune mare. O femeie, anume Maria, iubitoare de Hristos si patriciana cu vrednicia, fiind vaduva, a cazut într-o boala grea si fara de leac; si deznadajduindu-se de tot ajutorul omenesc, se lasa în nadejdea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci punând întru sine bun gând, a trimis catre preotii cei ce slujeau sfintei Icoane împaratesti si nefacuta de mâna a Domnului, rugându-i sa mearga la dânsa. Si venind ei, ea cazu la picioarele lor, zicând: "Va rog sfintiti parinti, de vreme ce Dumnezeu pentru pacatele mele a vrut sa ma chinuiesc de aceasta boala grea de moarte, voiesc si doresc eu, ticaloasa si nevrednica, ca prin rugaciunile voastre sa primesc sfânta Icoana a Domnului nostru în saraca mea casuta 40 de zile, ca doara printr-însa va face Domnul mila cu mine". Si preotii, stiindu-i viata si duhovniceasca ei asezare, i-au adus Sf. Icoana. Si deschizând ei cutia în care se afla Icoana, îndata a cazut si s-a închinat femeia si a sarutat-o; si luând o pânza de bumbac pe masura Sf. icoane, a pus-o deasupra Icoanei; si bagând-o într-un scrin curat, a închis-o; si asezând-o în paraclisul casei sale, îi facea stralucita lumina de faclii aprinse, slujind liturghie pâna la 40 de zile. Si daca se plinira acele 40 de zile, au început a se întari durerile femeii, de erau de nesuferit, încât nici din pat nu putea sa se ridice, si strigând pe o slujnica pe care o stia ca este mai curata, îi zise: "Adu cutia sfintei Icoane ca sa ma închin, doara voi gasi putina odihna de durerile acestea mari".
Si aceea mergând în paraclis, vazu minune mare si înfricosatoare si preamarita: o vapaie de foc mare iesea din acea cutie, de se suia pâna în podul casei, si cuprinzând tot jertfelnicul, se pogora pâna la fata pamântului, nestricând cu nimic jertfelnicul. Slujnica îngrozindu-se, a cazut jos; si alergând alta, spuse stapânei sale, iar aceasta înfricosându-se foarte s-a pogorât din pat si mergând cu mare greutate în paraclis si vazând vapaia cea de foc, a strigat: "Doamne miluieste". Dupa aceea a trimis si a adus degrab pe slujitorii sfintei Icoane, cu care a venit si popor mult, si vazând toti minunea se minunara, caci se suia si se pogora vapaia ca o vetreala de corabie ce se umfla de vânt tare, si au strigat toti multa vreme: "Doamne miluieste". Si facându-se rugaciune de catre preoti s-a potolit vapaia, si deschizând cutia au aflat sfânta Icoana împarateasca si nefacuta de mâini, neatinsa de foc.
Luând si pânza cea de bumbac pe care o pusese patriciana deasupra Icoanei, au aflat pe ea alt chip nefacut de mâna, asemenea chipului celui dintâi. Si slavind toti pe Dumnezeu si sarutându-L îl pusera deasupra durerilor femeii si îndata o lasara durerile si boala si s-a tamaduit femeia si facându-se sanatoasa desavârsit s-a sculat si a slavit pe Dumnezeu cu toti câti venisera acolo cu preotii.
Dupa câtiva ani acea cinstita femeie, de vreme ce mai înainte îsi cunoscuse mutarea ei din viata aceasta, ca ceea ce era vas ales, a purtat grija ca sa daruiasca acel preasfânt chip la o mânastire de calugarite ce se afla la Melitina, în Armenia, cu hramul înaltarea Domnului. Si iata, ca si cum s-ar fi dat veste, a sosit acolo la Constantinopol Dometian, arhiepiscopul Melitinei, varul împaratului Mauriciu, împreuna cu cei mai de cinste ai acelei cetati; deci, aflând patriciana a dat sfântul chip în mâna arhiepiscopului spunându-i gândul ei de a-L trimite la Melitina.
Însa nu se cade sa trecem sub tacere si a doua minune ce s-a facut. În timpul navalirii persilor, în zilele împaratului Iraclie, temându-se calugaritele mânastirii ca nu cumva sa le robeasca si pe ele, s-au dus la Constantinopol. Si fiindca erau de bun neam au cerut o mânastire de la Serghie patriarhul, care aflând despre aceasta sfânta si nefacuta de mâna Icoana, a luat-o fara voia calugaritelor. Însa în acele zile, i-au venit multe scârbe asupra-i, necazuri si mânie de la împarati asupra lui, si tulburari multe în Biserica. Si stând la multa mirare pentru acestea, a vazut noaptea în vis pe un om înfricosator ce sta deasupra lui si-i zicea: "Întoarce înapoi cât mai degrab mânastirii ceea ce ai luat fara dreptate". Iar daca s-a trezit sta de gândea, si chemând pe cei ce erau ai lui i-a întrebat: "Ce sunt aceste necazuri si pentru care pricina le patimesc? Mai ales ca si asta noapte am vazut un om înfricosator care-mi zicea: "Întoarce cât mai curând mânastirii ceea ce ai luat fara dreptate; iar eu nu stiu de am luat cuiva ceva". Iar ei zisera: "Nu baga în seama unele ca acestea, stapâne, ca n-ai napastuit niciodata pe nimeni; iar necazurile si nalucirile acestea sunt din lucrarea diavoleasca". Dar când s-a facut noapte iarasi i s-a aratat omul acela si îi zise rastit: "Întoarce cât mai curând ceea ce ai luat calugaritelor de la Mânastirea Înaltarii; oare, nu stii ca sunt straine si fara de mângâiere caci au venit din alta parte?" Dupa aceea trezindu-se, zise catre eclesiarhul lui: "Frate, când ai luat chipul împaratesc de la calugarite, cum le-a parut?" Iar acela zise: "Foarte greu, parinte; si de ar fi putut ne-ar fi facut certare". Atunci a priceput patriarhul si s-a dosadit pe sine si degrab cu multa cinste a trimis sfântul chip la mânastirea calugaritelor în 29 ale lui decembrie. Si s-au potolit bântuielile si necazurile patriarhului si s-au bucurat calugaritele daca au primit acel sfânt chip al Domnului.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Neofit, Zinon, Gaie, Marcu, Macarie si Gaian, care s-au savârsit prin foc.
Se face soborul lor la locasul sfintilor si maritilor doctori fara de arginti Cosma si Damian.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 2 Iunie
În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinţi Părintele nostru Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului.
Acesta a trăit pe vremea împărăţiei păgânului împărat Constantin Copronim, născut în împărăteasa cetăţilor, Constantinopolul, părinţii lui erau de bun neam şi vestiţi, numindu-se Teodor şi Evdochia. Acest Teodor a fost iscălitor de cărţile împărăteşti cele poruncitoare. Şi fiind el pârât că este închinător al dumnezeieştilor icoane, a fost chinuit cu bătăi, şi trimis în izgonire la Milasa cu pază cumplită, şi după aceea a fost chemat, şi nesupunându-se poruncilor împărăteşti, iarăşi a fost izgonit la Niceea, şi trăind acolo şase ani cu multă nevoinţă, şi-a primit sfârşitul. Iar fiul său acesta, cinstitul Nichifor tocmai din naştere a fost înfăşat cu cununile Ortodoxiei şi crescut cu laptele dreptei credinţe, şi trecând vârsta prunciei şi bine-învăţând, a fost rânduit în ceata scriitorilor. După aceea, socotind că toate sunt pleavă şi păianjeni, s-a dus din cetate şi a mers la Propontida. Şi acolo singur a fost dat către Dumnezeu, petrecând cu multe trude şi petrecere rea. Deci întâmplându-se a se săvârşi marele arhiereu Tarasie, Nichifor acesta a fost rugat de împărat să ia scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci, peste puţină vreme răposând împăratul numit mai sus, şi ajungând fiul său Stavrache moştenitor al împărăţiei, a cărui viaţă scurtă fiind, a primit sceptrul împărăţiei Mihail cel binecredincios. Deci, pe acesta pogorându-l din împărăţie Leon cel cu nume de fiară, şi luând el împărăţia, a stat împotriva sfintelor icoane, şi asupra dreptei noastre credinţe. Însă cu neputinţă este să spunem şi să scriem câte a zis cu îndrăzneală către păgânul şi spurcatul acela cinstitul Părintele nostru Nichifor. Iar urâtorul de Dumnezeu, îndată pogorându-l din scaun şi izgonindu-l şi băgându-l în temniţă, a dat poruncă să nu aibă nici o căutare sau mângâiere de la nimenea. Şi aşa a rămas viteazul suflet chinuindu-se, până când acest ticălos împărat şi-a lepădat sufletul, tăiat fiind şi sfărâmat de ai săi în biserica cea din Far. Iar fericitul acesta, fiind supărat de nevoi şi de patimi rele în mulţi ani, şi fiind aproape de 70 de ani, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, petrecând nouă ani în arhierie şi 13 ani în surghiun. Deci, se săvârşeşte pomenirea lui în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde se află cinstitele lui moaşte.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor 38 de Mucenici, care în baie fiind băgaţi şi pecetluindu-le uşa s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Maici care, împreună cu trei sfinţi fii ai săi, de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuviosului Mucenic Erasm, cel ce a locuit în Hermelia Ahridului şi care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintilor 20.000 ce au crezut în Hristos prin Sfântul Erasm, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Dimitrie cel ce în Filadelfia a mărturisit la anul 1657, şi care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.
Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.
Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.
Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: "Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt" (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere.
Mulţimea adunată n-a putut suporta spectacolul macabru şi l-a huiduit pe guvernator pentru torturarea unui om fără apărare. Apoi, oprind bătaia, guvernatorul a dat ordin ca mucenicul să fie legat de coada unui cal sălbatic şi să fie tras de picioare pe străzile oraşului. În special locuitorii cartierului iudeu şi-au bătut joc de el şi au aruncat cu pietre. În cele din urmă, cineva a luat o sabie şi i-a tăiat capul martirului.
Trupul sfântului şi capul tăiat au zăcut acolo până seara şi nici un creştin nu a avut curajul să-l ridice. Noaptea a apărut deasupra lui un stâlp de lumină şi o mulţime de lumini aprinse. Trei oameni care aveau lumini cântau psalmi şi înmiresmau trupul sfântului. Unul dintre iudei, crezând că sunt creştini care au venit după trupul mucenicului a luat un arc şi a vrut să tragă în ei dar puterea lui Dumnezeu l-a oprit şi l-a împietrit.
Dimineaţa, viziunea a dispărut dar arcaşul a rămas pe loc împietrit. Abia după ce a mărturisit ce i s-a întâmplat din voia lui Dumnezeu, a fost eliberat de legăturile invizibile. Când a auzit guvernatorul a dat permisiune să se îngroape trupul mucenicului în biserica oraşului. Acestea s-au întâmplat între anii 1330 şi 1340. Unii spun că martiriul s-a săvârşit în altă perioadă, de exemplu Sf. Nicodim de la Sfântul Munte vorbeşte de anul 1642, în timp ce alţii spun că ar fi 1492.
Căpitanul care l-a trădat pe Sf. Ioan s-a căit de faptele sale şi s-a hotărât în secret să fure moaştele şi să le ducă în ţara lui. Însă sfântul i-a apărut în vis preotului bisericii şi l-a înştiinţat de aceasta. După 70 de ani, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost mutate la Suceava capitala Moldo-Vlahiei şi aşezate în biserica catedralei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul-de-minuni (+ 1730).
Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.
Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.
Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: "Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin."
Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul.
De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele.
Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă.
Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.
În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.
Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: "Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!" Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă.
După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere.
Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).
Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.
Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin.
După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască.
În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase.
Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.
În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.
Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.
Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.
Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 21 Mai
În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.
Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. Deci, urmând voii celei dumnezeieşti, a zidit această de Dumnezeu păzită cetate pe numele său, pe care a şi adus-o lui Dumnezeu ca pe o pârgă a credinţei sale. Şi deoarece căuta scumpătatea credinţei celei din vremea noastră, a adunat în Niceea arhierei din toate părţile, prin care s-a propovăduit credinţa ortodoxă, şi Fiul a fost recunoscut deofiinţă cu Tatăl, iar Arie şi cei împreună cu el au fost daţi anatemei, dimpreună cu hula lor. A trimis încă şi pe maica sa Elena la Ierusalim pentru căutarea cinstitului lemn pe care a fost pironit cu trupul Hristos, Dumnezeul nostru; apoi, aceste părţi de lemn sfânt au fost mutate, adică o parte a fost aşezată chiar în Ierusalim, iar cealaltă parte a adus-o în împărăteasca cetate.
Împărăteasa Elena, după ce a ajuns la Constantinopol, şi-a săvârşit viaţa; iar marele Constantin, împodobind cetatea cu înnoiri şi cu prăznuiri, şi puţin ceva trecând peste patruzeci şi doi de ani ai împărăţiei sale, şi începând războiul cu perşii, şi în oarecare sat lângă Nicomidia fiind, s-a mutat către Domnul, şi a fost adus în cetatea sa, unde a fost primit cu evlavie şi cu prea încuviinţate întâmpinări, a fost aşezat în biserica sfinţilor apostoli. Şi a împărăţit în Roma cea Nouă în anul de la zidirea lumii, cinci mii opt sute optsprezece; iar de la venirea cea în trup a Mântuitorului nostru Dumnezeu trei sute treizeci şi şapte, fiind al treizeci şi doilea împărat de la August.
Sinaxar 23 Aprilie
În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.
Sinaxar 30 Ianuarie
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.
Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.
Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.
Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 7 Ianuarie
În aceasta luna, în ziua a saptea, soborul Sfântului Prooroc înaintemergatorului Botezatorului Ioan.
După cum este obiceiul, Biserica dreptmăritoare a rânduit ca după unele mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului să fie cinstit principalul personaj secundar al marii sărbători.
Astfel, în ziua după Botezul Domnului facem prăznuire de sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în pustie "gătiţi calea Domnului", turtureaua pustiei care a binevestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti, răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament. Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus, Ioan îşi împlineşte misiunea botezând pe Isus în apele Iordanului. De acum strălucirea lui urma să scadă, iar a Mântuitorului să crească.
Totuşi, chiar după venirea Harului şi moartea lui ca martir, Ioan Botezătorul continua să fie pentru creştini, în sens duhovnicesc, Înainte-Mergătorul Domnului. Model de înfrânare, de pocăinţă, de curăţire de patimi prin asceză şi rugăciune, iniţiator al vieţii monastice şi a celei pustniceşti, Ioan nu va înceta niciodată să fie cel care găteşte calea ce duce la Hristos.
Mai multe despre viaţa sfântului Ioan Botezătorul ne povestesc sinaxarele celorlalte sărbătoriri pe care Biserica i le-a rânduit:
- Zamislirea sfântului Ioan Botezatorul (23 septembrie)
- Nasterea sfantului Ioan Botezatorul (24 iunie)
- Taierea capului Înaintemergatorului (29 august)
- Aflarile capului (24 februarie si 25 mai)
Tot în această zi, s-a asezat si aducerea preacinstitei si sfintei sale mâini în cetatea împarateasca a Constantinopolului.
A doua zi după dumnezeiasca Arătare, am luat dintru început, de la Sfinţii Părinţi, să prăznuim Soborul sfinţitului Prooroc înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ca unul care a fost slujitor al tainei dumnezeiescului Botez al Domnului. Şi s-a aşezat şi acest praznic pe lângă celelalte praznice ale sale, pentru a nu trece sub tăcere nici una din faptele lui minunate.
În această zi se mai prăznuieşte şi aducerea preacinstitei sale mâini la Constantinopol, care s-a întâmplat în următorul chip: Sfântul Evanghelist Luca, ajungând în cetatea Sevastiei, unde se spune că a fost îngropat trupul înaintemergătorului, şi luând de acolo mâna dreaptă a proorocului, a adus-o în cetatea lui, la Antiohia, unde prin ea s-au săvârşit multe minuni. Una dintre aceste minuni este şi aceasta: Un balaur îşi avea cuibul în preajma cetăţii Antiohiei. Pe acest balaur, locuitorii păgâni de acolo îl socoteau a fi dumnezeu şi-l cinsteau cu jertfe, în toţi anii; iar Jertfa adusă lui, era un om. Balaurul târându-se afară din cuibul său, şi arătându-se înspăimântător la vedere, căsca gura mare, lua jertfă şi o sfâşia cu dinţii.
Şi trecând timpul, a venit şi rândul unuia dintre creştini să dea pe fii fiica sa balaurului. De aceea tatăl fetei, alese ca jertfă, se ruga lui Dumnezeu şi sfântului Ioan Botezătorul, ca să i se izbăvească fiica de moartea cea amară. Şi i s-a luminat cugetul să facă următorul lucru: a cerut să se închine la sfânta mână a sfântului Ioan; şi în timp ce săruta mâna, el a rupt cu dinţii, în ascuns, degetul cel mare de la mâna sfântului; şi dobândind ceea ce dorea, a ieşit din biserică. Iar când a sosit ziua de jertfă şi era adunat tot poporul, a mers şi tatăl fetei ducând pe fiica sa. Şi apropiindu-se de balaur, care căsca gura şi aştepta jertfă, i-a aruncat în gâtlej sfântul deget al înaintemergătorului. Iar odată cu aceasta, balaurul a murit. Şi tatăl s-a întors acasă, cu fiica să vie, povestind minunata ei izbăvire. Iar mulţimea poporului, minunându-se de aceasta mare minune, a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan, zidind o biserică mare închinata Sfântului.
Se mai spune iarăşi că la praznicul Înălţării cinstitei Cruci, era înălţată de arhiereu şi aceasta cinstită mână a Botezătorului. Şi când se înălța, uneori se desfăceau degetele, iar alteori se strângeau, şi desfacerea degetelor însemna belşug de roade, iar strângerea, lipsă şi nerodire. Pentru aceasta mulţi împăraţi, dar mai ales împăraţii Constantin şi Romano, Porfirogeneţii, care au împărăţit în anii 912-959, doreau să dobândească cinstită mână, pentru că nu cumva să ajungă acest odor în mâinile păgânilor.
Deci în vremea lor s-a făcut mutarea cinstitei mâini a Înaintemergătorului, prin diaconul Iov, de la biserica Antiohiei şi a fost adusă la Constantinopol, chiar în seara dumnezeieştii Arătări, la Vecernie, când este obiceiul să se săvârşească de către creştini Agheasma. Iar iubitorul de Hristos împărat, sărutând cu dor această sfântă mână, a aşezat-o în palatul împărătesc.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului mucenic Atanasie cel din Atalia, care a marturisit în Smirna la anii 1700.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 27 Decembrie
|
În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, unul din cei şapte diaconi.
S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu. Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: "Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioara, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit". Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia.
Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: "L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii" şi alte cuvinte, aşa precum se scrie în Faptele Apostolilor. Şi când s-au uitat la el au văzut faţa lui ca faţa de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul diavol şi s-a odihnit cu somnul cel dulce, arătând minunate moaştele sale. Nişte bărbaţi evlavioşi au luat acele sfinte moaşte, le-au pus într-o raclă făcută din lemn de Persia, l-au acoperit şi l-au aşezat alături de templu. Gamaliel, învăţătorul de Lege, şi Avelvus, fiul lui, crezând în Hristos, au fost botezaţi de apostoli.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodor Mărturisitorul, fratele lui Teofan poetul.
Cuviosul Părintele nostru Teodor Mărturisitorul împreună cu Teofan, fratele lui, a trăit pe vremea împăratului Teofil. Au grăit cu îndrăznire mare pentru cinstitele şi sfintele icoane. Pentru aceasta, din porunca împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, au fost bătuţi fără de milă, li s-au scris stihuri pe frunte şi au fost trimişi în surghiun. În surghiun marele luptător Teodor a plecat la Domnul. Se spune că un bătrân mare era de faţă la plecarea lui către Domnul şi că a auzit atunci cântări de îngeri (aşa cinstea Dumnezeu pe slujitorul Său) şi că el era unul din cei ce cântau.
Cuviosul Părintele nostru Teodor, născut şi crescut în Constantinopol, a trăit pe vremea preabinecredinciosului împărat Constantin Pogonatul. Pentru evlavia lui cea mare a ajuns preot al bisericii celei mari, apoi sincel şi schevofilax. La moartea patriarhului Constantinopolului, silit de tot senatul şi de însuşi împăratul, dar mai bine spus de Sfântul Sinod, i s-a încredinţat păstorirea Bisericii. Ocârmuind bine Biserica doi ani şi trei luni, s-a mutat la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Luca Triglinu, cel din Muntenia, care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 25 Decembrie
În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, prăznuirea Naşterii celei după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Bunul Dumnezeu, văzând neamul omenesc chinuit de diavol, I s-a făcut milă de el. A trimis pe Arhanghelul Gavriil să zică Născătoarei de Dumnezeu: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!". Şi îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Când s-au împlinit nouă luni de la zămislire, ieşit-a porunca de la cezarul August ca să se înscrie toată lumea şi a fost trimis Quirinius în Ierusalim ca să facă înscrierea. Deci a venit şi Iosif, păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, cu dânsa ca să se înscrie în Betleem. Şi când a venit vremea să nască Fecioara, n-a găsit casa, că era multă lume; de aceea a intrat într-o peşteră săracă şi acolo a născut, fără stricăciune, pe Domnul nostru Iisus Hristos. L-a înfăşat ca pe un prunc şi L-a culcat în ieslea vitelor. Acolo, între vite, au pus pe Ziditorul tuturor, pentru că avea să ne mântuiască pe noi de întinăciune.
TROPARUL Naşterii Domnului:
"Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărita lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie."
CONDACUL Naşterii Domnului:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci."
- Tradiţii: Crăciunul - Primiţi colindători?
- O explicaţie a icoanei Naşterii Domnului (în limba franceză).
În vremurile de demult, era într-o ţară din Răsărit un prezicător numit Valaam, care a prezis multe şi a spus şi acestea: "Va răsări o stea din Iacob şi va zdrobi căpeteniile Moabului". Prezicerea aceasta a fost lăsată moştenire celorlalţi prezicători şi ei au făcut-o cunoscută şi împăraţilor din Răsărit. Şi aşa a ajuns prezicerea şi la aceşti trei magi, care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învăţaţi şi cunoscători de stele, când au văzut pe cer că o stea nu merge ca celelalte stele de la răsărit la apus, ci de la miazănoapte la miazăzi, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat. Şi au mers după stea până la Ierusalim şi au întrebat: "Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut, că am văzut steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui?". Şi auzind împăratul Irod s-a tulburat. A chemat în ascuns pe magi şi le-a spus:
"Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc; dacă îl veţi găsi, vestiţi-mă, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui". Spunea aceasta ca să afle unde este şi să-L omoare. Apoi a chemat pe cărturari şi i-a întrebat: "Unde spune Scriptura că Se va naşte Hristos?". Ei i-au spus: "în Betleemul Iudeii!". De la Irod magii au plecat şi iată steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi intrând au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. La porunca îngerului nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în ţara lor pe altă cale. Irod, văzând că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi a trimis oştile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos. Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu şi a spus lui Iosif: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt". Şi Iosif a făcut aşa. A luat Pruncul şi pe Mama Lui şi s-a dus în Egipt.
Celui născut în peşteră slavă I se cuvine în vecii vecilor. Amin.
Sinaxar 13 Decembrie
În această lună, în ziua a
treisprezecea, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos:
Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest.
Aceşti
sfinţi mucenici au trăit pe vremea rău-credincioşilor împăraţi
Diocleţian şi Maximian, a ducelui Lisie, care comanda ceata de oşteni a
limitaneilor şi a lui Agricola, care stăpânea toată partea
Răsăritului. Dintru început au fost creştini şi se trăgeau din părinţi
creştini; dar se ascundeau de frica tiranilor şi a prigonitorilor.
Sfântul Evstratie era de loc din oraşul Aravraca
şi era căpetenie în oştirea ducelui Lisie. Dorea să-şi dea pe faţă
credinţa, dar se temea, că nu ştia cum va fi sfârşitul mărturisirii
sale. De aceea a poruncit unuia din slujitorii săi să pună centura sa
în biserica din Aravraca. Că îşi zicea: "Dacă va intra în biserică
preotul Avxentie şi va lua cu el centura, atunci îndrăznirea şi
mărturisirea lui va fi după placul lui Dumnezeu şi nu se va teme de
nimic din cele aşteptate, când se va înfăţişa înaintea ducelui. Dar
dacă altcineva din biserică va lua centura, atunci să poarte încă mai
departe în ascuns credinţa în Hristos şi să nu o vădească". Când a
văzut că sfârşitul ispitirii sale s-a făcut după cum gândea, căci
preotul Avxentie luase centura, a înţeles că mărturisirea lui pentru
Hristos se va termina cu bine şi s-a hotărât să se înfăţişeze înaintea
lui Lisie şi să mărturisească cu îndrăznire credinţa sa.
Când au fost aduşi la scaunul de judecată nişte
sfinţi mucenici, Evstratie stătea şi el alături de Lisie, că era
căpetenie în oştirea lui. Atunci el, cel dintâi, a strigat tare că este
creştin. Tiranul i-a smuls centura şi a poruncit să-l dezbrace şi să
fie chinuit în multe feluri; dar el le-a răbdat pe toate cu seninătate.
Aceasta a adus la credinţa în Hristos şi pe Sfântul Evghenie,
prietenul său. Acesta a mărturisit cu îndrăznire că are aceeaşi
credinţă ca Sfântul Evstratie şi că dă aceeaşi închinăciune Dumnezeului
cinstit de acela. Atunci Sfântul Evstratie a fost şi el chinuit
cumplit. Văzând aceasta, Sfântul Mardarie s-a alăturat Sfântului
Evstratie şi au fost aduşi amândoi la cercetare înaintea lui Lisie. Mai
întâi i s-a tăiat capul Sfântului Avxentie, pentru că s-a numit
creştin. Iar Sfinţii Mardarie şi Evghenie au murit în timpul
chinurilor.
Sfântul Orest a fost cunoscut că e creştin când a
ridicat mâna ca să arunce cu suliţa la ţintă. Atunci, răsucindu-se ca
să ţintească, i-a ieşit afară din sân crucea pe care o ţinea la piept,
ca pe o pavăză. A fost întrebat de ce o poartă, iar el a răspuns că
este rob al lui Hristos. Lisie l-a legat şi pe el alături de Sfântul
Evstratie şi i-a trimis pe amândoi la Agricola, care i-a cercetat şi
i-a supus la chinuri. Întâi şi-a aflat sfârşitul Sfântul Orest, fiind
aşezat pe un pat de fier înroşit în foc. Pe urmă a fost aruncat
într-un cuptor aprins şi Sfântul Evstratie, şi acolo şi-a primit cununa
muceniciei.
Sfânta Muceniţă Lucia era din Siracuza Siciliei
şi era logodită. Îmbolnăvindu-se mama ei, a plecat cu ea la Catana, ca
să se roage Sfintei Muceniţe Agata să o izbăvească sfânta de curgerea
de sânge. Când a ajuns la Catana a văzut în vis pe Sfânta Agata. Sfânta
i-a făgăduit mamei ei tămăduire de boală, iar ei i-a vestit mai
dinainte suferinţe muceniceşti pentru Hristos. După însănătoşirea mamei
sale, Sfânta Lucia a împărţit toate averile sale săracilor şi era
gata să mărturisească pe Hristos. Fiind pârâtă de logodnicul ei, a fost
dusă înaintea lui Pashasie, domnul cetăţii, care a poruncit să o ducă
într-o casă de desfrâu, ca să fie necinstită. Prin harul lui Hristos
însă a rămas curată; au tăbărât mulţi asupra ei, dar n-au putut să o
mişte din locul în care se proptea. Pentru că aceia şi-au pierdut
nădejdea că o mai pot mişca din loc, şi pentru că nici n-au putut-o
arde cu focul ce-i aprinseseră acolo unde sta, căci sfânta era păzită
de Dumnezeu, i-au tăiat capul cu sabia.
Cuviosul Părintele nostru Arsenie, făcătorul de
minuni, era de loc din Constantinopol, fiul unor părinţi evlavioşi şi
credincioşi, bogaţi şi întâistătători în treburile oraşului.
Pogorându-se dar dintr-un neam aşa de vestit şi aşa de strălucit şi
sporind încă mai mult în credinţă, fericitul a primit de la împăratul
de atunci dregătoria de general şi patriciu al locului ce se numeşte al
Chivireotilor. Odată, la poruncă împărătească, au pornit pe mare mai
multe corabii sub comanda fericitului Arsenie. S-a stârnit însă furtună
grozavă pe mare şi s-au scufundat toate corăbiile şi a scăpat numai el
singur cu viaţă. Atunci sfântul a îmbrăcat haina monahală, şi-a
strivit trupul făcându-l rob sufletului prin post şi prin priveghere.
În acest fel şi-a dus viaţa fericitul în mai
multe locuri. Apoi din poruncă dumnezeiască s-a dus la sfânta Mănăstire
a Chelivarilor. A stat puţină vreme în fruntea ei, dar a fost
dascălul multora în virtute. Apoi a plecat de la mănăstire şi s-a dus
iarăşi la liniştea lui cea dorită.
La rugămintea fraţilor, marele Arsenie s-a dus
din nou în mănăstire. S-a închis într-o chilie foarte strâmtă şi
slujea singur, nu îndeobşte cu ceilalţi fraţi, lui Dumnezeu cel unul.
Astfel de fapte a săvârşit cuviosul şi a vieţuit cu înţelepciune, cu
bărbăţie, în curăţenie şi în dreptate. Când a fost să fie chemat spre
viaţa cea de sus, a strâns la el pe toţi monahii şi le-a dat
învăţături despre lepădarea de lume şi de cele din lume, despre
răbdarea şi despre iubirea duhovnicească de fraţi, despre smerenie şi
rugăciune. Apoi şi-a plecat genunchii la pământ şi umplându-i-se ochii
de lacrimi şi-a dat în mâinile neprihănite ale lui Dumnezeu sfântul lui
suflet.
Cuviosul Părintele nostru Arsenie a săvârşit multe minuni şi în viaţă dar a făcut multe minuni şi după moarte.
Sfântul sfințitul mucenic Gavriil (Gabriel), arhiepiscopul Serbiei a suferit mucenicia în Prusia, în anul 1659.
Sf. Gherman din Alaska a fost un călugăr ortodox rus din
Mănăstirea Valaam din Rusia care, împreună cu alţi 8 călugări, în anul
1793, a călătorit în Insulele Aleutine şi pentru a duce mesajul
Evangheliei indigenilor aleutini şi eschimoşi din acele zone. Ca parte a
colonizării ruse a Americii, ruşii călătoreau şi neguţătoreau în acele
zone încă din 1740. El a construit o şcoală pentru aleutini şi, adesea,
i-a apărat în faţa nedreptăţilor şi abuzurilor comercianţilor ruşi. Le-a
devenit cunoscut sub numele de Apa, care înseamnă "bunic". El şi-a
petrecut majoritatea vieţii ca singurul locuitor al Insulei Spruce, o
insuliţă împădurită de lângă Insula Kodiak.
În 1970, el a devenit primul sfânt care a fost canonizat de
către Biserica Ortodoxă din America. În acelaşi timp a avut loc
ceremonia similară, dar în altă parte, a Bisericii Ortodoxe Ruse din
Afara Rusiei. Sfântul Gherman este prăznuit de Biserica Ortodoxă în 9 august (data proslăvirii) şi în 13 decembrie (data adormirii).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 12 Decembrie
În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, făcătorul de minuni.
Cuviosul
Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea
împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era
simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi.
Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop.
Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit
făcător de minuni.
În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie;
şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus
capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le
hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a
scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit
curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei
desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi
mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura
celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie
i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui;
sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii;
şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat
pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă
copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina
lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol
de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei,
capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia
îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el,
pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise
îndată.
Odată slujitorii bisericii au aprins puţine
lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns
că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar
sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care
cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii
pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se
stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin
darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor.
Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti,
l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele
viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare
şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut
copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise
de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul
sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se
va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei
ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a
dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată
noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar
privegherea cea de toată noaptea.
Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.
Sfântul Mucenic Sinet a trăit pe vremea
împăratului Aurelian. Sfântul acesta, făcut anagnost al bisericii
Romei, de Sfântul Xist, a stat de vorbă cu împăratul Aurelian, când
împăratul se afla în Roma şi aducea jertfe idolilor şi i-a făgăduit,
în bătaie de joc, că va jertfi şi el idolilor. Când i s-a descoperit
făţăria, a fost chinuit cumplit vreme îndelungată. Apoi a fost închis
în templul numit Panteon; de aici a fost scos şi în cele din urmă i s-a
tăiat capul.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Alexandru, arhiepiscopul Ierusalimului.
Pe când împărăţea Deciu în bătrâna Romă s-a
pornit mare prigoană împotriva creştinilor. A trimis împăratul oameni
în toate ţările ca să silească pe creştini să jertfească idolilor şi
să se lepede de Hristos, iar pe cei ce nu se vor pleca să-i supună la
chinuri cumplite şi să le ia viaţa cu durere.
Pe vremea aceea era episcop în Ierusalim
preasfinţitul Alexandru. Sfântul a fost pârât prefectului Cezareii
Palestinei. Acesta a trimis şi l-a adus la el legat în lanţuri. Sfântul
Alexandru a vorbit multe cu el, a propovăduit cu glas tare înaintea
tuturor ca Hristos este Dumnezeu şi împărat, că este Făcătorul tuturor,
că idolii sunt demoni şi curată rătăcire şi a dat anatemei cu glas
plin de îndrăznire pe cei ce cinstesc pe idoli. Cuvintele sfântului au
aprins cumplit mânia tiranului. De aceea îndată l-a pedepsit cu fel de
fel de chinuri şi l-a osândit să fie mâncat de viu de fiare. L-au
dezbrăcat pe sfânt de haine, l-au legat gol în mijlocul locului de
chinuri ca pe un berbec de seamă şi a trimis tiranul felurite fiare ca
să-l mănânce. Sfântul s-a rugat şi a adăugat la sfârşit aceste cuvinte:
"Doamne, facă-se voia Ta ca să mă săvârşesc acum, facă-se precum
voieşti Tu!". Atunci unele din fiarele care au fost slobozite asupra
lui i se închinau arătându-şi închinăciunea prin înclinarea capetelor
lor; altele se apropiau şi-i lingeau picioarele; iar altele îi lingeau
cu limba trupul lui plin tot de răni. Iar marele arhiereu al lui
Dumnezeu, mulţumind, a zburat la Domnul lăsând pe pământ nevătămat
trupul, pe care nişte binecredincioşi cu multă cinstire l-au uns cu
miresme, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au îngropat într-un loc de
seamă.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Părinţilor noştri Amonata şi Antu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 7 Decembrie
Cuviosul
Părintele nostru Ambrozie era de loc din cetatea Romei. Era senator:
bărbat destoinic la cuvânt, cântar şi cumpănă a dreptăţii. Nu dădea
hotărârile după faţa oamenilor, ci cu nepărtinire şi cu dreptate. De
aceea i s-a încredinţat stăpânirea întregii Italii, de către
binecredincioşii împăraţi Constantin şi Constant, fiii marelui împărat
Constantin. Nu era încă luminat cu dumnezeiescul Botez; era încă
printre catehumeni, dar întru nimic nu era mai prejos în virtute şi în
viaţă curată decât cei ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Prin
hotărârea împăratului Valentinian, Sfântul Ambrozie a fost ales
episcop al Bisericii Milanului, la moartea episcopului acelei Biserici.
Mai întâi a fost botezat, apoi a urcat toate treptele bisericeşti până
a ajuns la cea mai de sus.
Ca episcop a învăţat pe popor drept şi bine dreapta credinţă; a păzit neatinsă Biserica de orice erezie; a stat alături de cei ce duceau război ereziilor lui Arie, Sabelie şi Eunomie; a scris multe şi felurite cărţi pentru dreapta credinţă; pe împăratul Teodosie, care venise în Milan, după ce săvârşise acea nelegiuita vărsare de sânge în Tesalonic, l-a oprit să intre în biserică; l-a făcut să-şi dea seama de nelegiuirea lui, l-a arătat cât de mare deosebire este între un preot şi un mirean, chiar împărat de-ar fi el, şi l-a sfătuit să nu mai îndrăznească să se apropie de cele dumnezeieşti cu atâta sfruntare şi obrăznicie. După ce a săvârşit fapte îmbunătăţite şi-a sfârşit viaţa, după o bună bătrâneţe.
A poruncit să fie izgoniţi toţi preoţii din cele 15 oraşe câte erau în Africa, după ce mai întâi fuseseră luate toate vasele sfinte şi odoarele bisericilor. Ortodocşilor le mai rămăsese numai o singură biserică şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie. Barbarii, aflând de ea, au înconjurat-o, au adus lemne şi alte lucruri uscate, le-au clădit în jurul ei, le-au aprins şi au ars biserica împreună cu toţi ortodocşii care se aflau în ea şi slăveau pe Dumnezeu,
Onoric a lăudat fapta aceasta şi a mai poruncit să fie ucişi îndată toţi cei ce nu s-au botezat din nou cu botezul eretic arian. Ortodocşii care nu puteau îndura grozăviile chinurilor şi-au găsit scăparea prin fugă, părăsind casele şi ţara, iar cei care erau mai întăriţi în credinţa ortodoxă s-au dat pe ei înşişi cu dragă inima morţii celei muceniceşti. Aşa 300 de ortodocşi din Cartagina, care au fost pârâţi lui Onoric că nu voiesc să creadă, aşa cum cred arienii, au fost daţi morţii, tăindu-li-se capetele. Pentru preoţi arienii au născocit pedepse mai cumplite. Pe doi dintre ei i-au tăiat cu fierăstrăul; la 60 dintre cei mai învăţaţi le-au tăiat limbile chiar din rădăcină. Despre aceşti mucenici vorbesc mulţi scriitori şi istorici.
Acestea au fost cele îndrăznite de vandali în Africa împotriva creştinilor care mărturiseau deofiinţimea lui Dumnezeu-Cuvântul cu Tatăl. Iar în bătrâna Romă, în aceeaşi vreme, Sunilda, soţia lui Odoacru; care stăpânea Roma, ariană fiind, a silit pe femeia unuia din căpeteniile Romei să se boteze din nou cu botezul arienilor. Cum însă n-a putut-o convinge, a fost băgată în apă fără voia ei de episcopul arian al Milanului. Când ea a ieşit, din colimvitra, i-a dat episcopului doi bănuţi, zicându-i: "Iată plata pentru că m-ai îmbăiat!". Sunilda mâniindu-se a ars-o de vie.
Când s-a făcut mai mare, Pavel a socotit ca îi este mai de folos să părăsească lumea şi să intre în una din sfintele mănăstiri ale ţării sale. A îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip şi se nevoia să săvârşească orice virtute, aşa că ajunsese ca un vas de virtuţi. Şi atât de mult a întrecut pe toţi fraţii din mănăstirea aceea că a făcut un lucru plin de minune şi a arătat fraţilor că are ascunse în el mari puteri.
Fericitul Pavel a plecat din mănăstire şi s-a dus la Ierusalim. După ce s-a închinat Sfintelor Locuri, a plecat în Cipru. Acolo a petrecut mulţi ani într-un munte înalt şi mulţi creştini se suiau la el. Dar pentru că numele său se răspândise pretutindeni, a plecat şi de acolo şi s-a dus în părţile din apropierea Constantinopolului. Bineplăcând şi aici lui Dumnezeu, a fost învrednicit, ca şi altădată dumnezeiescul Moise, să audă o voce de sus care i-a zis: "Suie-te, Pavele, în munte şi sfârşeşte-te!". Şi s-a suit Pavel într-un munte înalt, numit de localnici Parigoria, adică Mângâiere, s-a închinat lui Dumnezeu şi după ce a mai trăit câtva vreme acolo, a adormit în Domnul.
Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: "Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale". Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.
Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.
Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele.
Deci mergând la vremea la care ştia că vine fericita cu bucatele, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea fiică-sa cu bucatele, fiind de mânie biruit şi uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti; şi fiind în mare aprindere a azvârlit în ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o a rănit-o la un picior, şi îndată, o, minune! şi-a dat sfântul şi fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Iar sfântul şi feciorescul ei trup rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit că se lumina şi locul dimprejur. Iar ticălosul tată văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii celei dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor ei moaşte. Şi vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.
Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate pe rând cum s-au întâmplat şi cum acum trupul fericitei zace pe pământ, şi că este cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind arhiepiscopul împreună cu cei mai mari ai cetăţii şi cu popor, au alergat cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi văzând sfântul trup strălucind cu acea dumnezeiasca lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremurile noastre cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi, care împlinesc cu fapta sfintele Lui porunci.
Apoi vrând să ridice sfântul ei trup, după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar să-l mişte din loc. Deci, mai mult s-au spăimântat. Şi cu multă evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filofteia, dar nici aşa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească cu minune pe roaba Sa, a îngreuiat ca o piatră trupul ei.
Apoi, înţelegând că aiurea voieşte să fie dusă au început a-i pomeni ca unei fiinţe vii ţările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre şi cele de aceasta parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească şi înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, îndată a înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care şi biserica este zidită) de toate cele despre sfânta. Acesta cum a fost înştiinţat, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara şi poporul său cu odoare de mult preţ ca acestea, îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească şi le-a aşezat în Biserica Domnească, cea zidită de el în oraşul Argeş. Acolo au stat sfintele ei moaşte până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaşte. Iar acum se află aşezate în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş. Şi acolo fiind, dă tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credinţă la sfintele ei moaşte.
În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (Milano, Italia).
Cuviosul
Părintele nostru Ambrozie era de loc din cetatea Romei. Era senator:
bărbat destoinic la cuvânt, cântar şi cumpănă a dreptăţii. Nu dădea
hotărârile după faţa oamenilor, ci cu nepărtinire şi cu dreptate. De
aceea i s-a încredinţat stăpânirea întregii Italii, de către
binecredincioşii împăraţi Constantin şi Constant, fiii marelui împărat
Constantin. Nu era încă luminat cu dumnezeiescul Botez; era încă
printre catehumeni, dar întru nimic nu era mai prejos în virtute şi în
viaţă curată decât cei ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Prin
hotărârea împăratului Valentinian, Sfântul Ambrozie a fost ales
episcop al Bisericii Milanului, la moartea episcopului acelei Biserici.
Mai întâi a fost botezat, apoi a urcat toate treptele bisericeşti până
a ajuns la cea mai de sus.Ca episcop a învăţat pe popor drept şi bine dreapta credinţă; a păzit neatinsă Biserica de orice erezie; a stat alături de cei ce duceau război ereziilor lui Arie, Sabelie şi Eunomie; a scris multe şi felurite cărţi pentru dreapta credinţă; pe împăratul Teodosie, care venise în Milan, după ce săvârşise acea nelegiuita vărsare de sânge în Tesalonic, l-a oprit să intre în biserică; l-a făcut să-şi dea seama de nelegiuirea lui, l-a arătat cât de mare deosebire este între un preot şi un mirean, chiar împărat de-ar fi el, şi l-a sfătuit să nu mai îndrăznească să se apropie de cele dumnezeieşti cu atâta sfruntare şi obrăznicie. După ce a săvârşit fapte îmbunătăţite şi-a sfârşit viaţa, după o bună bătrâneţe.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Atinodor.
Sfântul Mucenic Atinodor a trăit pe vremea
împăratului Diocleţian. Era de loc din Mesopotamia şi din copilărie a
îmbrăţişat viaţa călugărească. A fost pârât că e creştin, şi fiind dus
înaintea lui Eleusie, domnitorul ţării, a mărturisit pe Hristos.
Pentru aceasta a fost întins între doi stâlpi şi i-au fost arse cu
făclii toate părţile trupului lui. Şi a fost supus la multe şi felurite
chinuri, pe care le-a răbdat cu tărie şi seninătate, neputând fi
biruit de chinuri. Atunci sfântul, rugându-se, şi-a dat Domnului duhul
său.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Neofit, care s-a săvârşit, fiind aruncat în mare.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Dometie, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Isidor, Achepsima şi Leon, care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Amun cel din Nitria, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor mucenici Gain şi Gaie, care în foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor 300 de Sfinţi Mucenici din Africa, care de sabie s-au săvârşit.
Aceşti Sfinţi
Mucenici au trăit pe vremea împăratului romanilor Zenon. Domnitor al
Africii era Onorie, care urmase la domnie lui Ghizeric, tatăl său.
Onoric era eretic arian. Episcopii eretici arieni Chiril şi Vilinard
l-au înduplecat pe Onoric să pornească prigoana împotriva ortodocşilor.
Şi a dezlănţuit Onoric prigoană aşa de mare, că a întrecut prigoanele
de pe vremea împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximian.A poruncit să fie izgoniţi toţi preoţii din cele 15 oraşe câte erau în Africa, după ce mai întâi fuseseră luate toate vasele sfinte şi odoarele bisericilor. Ortodocşilor le mai rămăsese numai o singură biserică şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie. Barbarii, aflând de ea, au înconjurat-o, au adus lemne şi alte lucruri uscate, le-au clădit în jurul ei, le-au aprins şi au ars biserica împreună cu toţi ortodocşii care se aflau în ea şi slăveau pe Dumnezeu,
Onoric a lăudat fapta aceasta şi a mai poruncit să fie ucişi îndată toţi cei ce nu s-au botezat din nou cu botezul eretic arian. Ortodocşii care nu puteau îndura grozăviile chinurilor şi-au găsit scăparea prin fugă, părăsind casele şi ţara, iar cei care erau mai întăriţi în credinţa ortodoxă s-au dat pe ei înşişi cu dragă inima morţii celei muceniceşti. Aşa 300 de ortodocşi din Cartagina, care au fost pârâţi lui Onoric că nu voiesc să creadă, aşa cum cred arienii, au fost daţi morţii, tăindu-li-se capetele. Pentru preoţi arienii au născocit pedepse mai cumplite. Pe doi dintre ei i-au tăiat cu fierăstrăul; la 60 dintre cei mai învăţaţi le-au tăiat limbile chiar din rădăcină. Despre aceşti mucenici vorbesc mulţi scriitori şi istorici.
Acestea au fost cele îndrăznite de vandali în Africa împotriva creştinilor care mărturiseau deofiinţimea lui Dumnezeu-Cuvântul cu Tatăl. Iar în bătrâna Romă, în aceeaşi vreme, Sunilda, soţia lui Odoacru; care stăpânea Roma, ariană fiind, a silit pe femeia unuia din căpeteniile Romei să se boteze din nou cu botezul arienilor. Cum însă n-a putut-o convinge, a fost băgată în apă fără voia ei de episcopul arian al Milanului. Când ea a ieşit, din colimvitra, i-a dat episcopului doi bănuţi, zicându-i: "Iată plata pentru că m-ai îmbăiat!". Sunilda mâniindu-se a ars-o de vie.
Tot în această zi, pomenirea drept-credincioşilor care lăudau biserica pe Dumnezeu, şi care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinţi preoţi, care de fierăstrău s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 60 de preoţi, cărora li s-au tăiat limbile, dar continuau să vorbească.
Tot în această zi, pomenirea femeii ortodoxe, care prin foc s-a săvârşit la Roma.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel monahul.
Cel între sfinţi Părintele nostru Pavel, pe
când era în lume nu era nici bogat, nici sărac; era dintr-un neam de
oameni care aveau cu ce trăi şi care putuse să înveţe pe fiul lor
Sfintele Scripturi.Când s-a făcut mai mare, Pavel a socotit ca îi este mai de folos să părăsească lumea şi să intre în una din sfintele mănăstiri ale ţării sale. A îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip şi se nevoia să săvârşească orice virtute, aşa că ajunsese ca un vas de virtuţi. Şi atât de mult a întrecut pe toţi fraţii din mănăstirea aceea că a făcut un lucru plin de minune şi a arătat fraţilor că are ascunse în el mari puteri.
Fericitul Pavel a plecat din mănăstire şi s-a dus la Ierusalim. După ce s-a închinat Sfintelor Locuri, a plecat în Cipru. Acolo a petrecut mulţi ani într-un munte înalt şi mulţi creştini se suiau la el. Dar pentru că numele său se răspândise pretutindeni, a plecat şi de acolo şi s-a dus în părţile din apropierea Constantinopolului. Bineplăcând şi aici lui Dumnezeu, a fost învrednicit, ca şi altădată dumnezeiescul Moise, să audă o voce de sus care i-a zis: "Suie-te, Pavele, în munte şi sfârşeşte-te!". Şi s-a suit Pavel într-un munte înalt, numit de localnici Parigoria, adică Mângâiere, s-a închinat lui Dumnezeu şi după ce a mai trăit câtva vreme acolo, a adormit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Prisc, Martin şi Nicolae.
Dintre aceştia, unul prin foame s-a
săvârşit, altul tăiat cu securea, iar al treilea prin foc. Pomenirea
lor se săvârşeşte în biserica de lângă zidurile Vlahernelor.
Tot în această zi, pomenirea târnosirii bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Curator.
Tot în această zi,
pomenirea cuviosului şi isihastului Grigorie, ctitorul sfintei
Mănăstiri a Sfântului Nicolae din Muntele Athos care în pace s-a
săvârşit.
Tot în această zi,
pomenirea Sfintei Muceniţe Filofteia fecioara, ale cărei sfinte moaşte
se află în Paraclisul Sfintei Mănăstiri Curtea de Argeş.
Această frumoasă stâlpare, aducătoare de
roade vrednice de împărăţia cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a
născut în marea cetate Târnova, din părinţi creştini, bulgari cu
neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa.
Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea
primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi
în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale
milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul.Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: "Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale". Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.
Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.
Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele.
Deci mergând la vremea la care ştia că vine fericita cu bucatele, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea fiică-sa cu bucatele, fiind de mânie biruit şi uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti; şi fiind în mare aprindere a azvârlit în ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o a rănit-o la un picior, şi îndată, o, minune! şi-a dat sfântul şi fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Iar sfântul şi feciorescul ei trup rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit că se lumina şi locul dimprejur. Iar ticălosul tată văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii celei dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor ei moaşte. Şi vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.
Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate pe rând cum s-au întâmplat şi cum acum trupul fericitei zace pe pământ, şi că este cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind arhiepiscopul împreună cu cei mai mari ai cetăţii şi cu popor, au alergat cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi văzând sfântul trup strălucind cu acea dumnezeiasca lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremurile noastre cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi, care împlinesc cu fapta sfintele Lui porunci.
Apoi vrând să ridice sfântul ei trup, după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar să-l mişte din loc. Deci, mai mult s-au spăimântat. Şi cu multă evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filofteia, dar nici aşa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească cu minune pe roaba Sa, a îngreuiat ca o piatră trupul ei.
Apoi, înţelegând că aiurea voieşte să fie dusă au început a-i pomeni ca unei fiinţe vii ţările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre şi cele de aceasta parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească şi înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, îndată a înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care şi biserica este zidită) de toate cele despre sfânta. Acesta cum a fost înştiinţat, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara şi poporul său cu odoare de mult preţ ca acestea, îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească şi le-a aşezat în Biserica Domnească, cea zidită de el în oraşul Argeş. Acolo au stat sfintele ei moaşte până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaşte. Iar acum se află aşezate în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş. Şi acolo fiind, dă tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credinţă la sfintele ei moaşte.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 21 Noiembrie
În această lună, în ziua a
douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de
Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.
Intrarea
în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit
ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a
făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii
şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se
face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul
Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită,
fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga
împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască
lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor
afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce
s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi
împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua
oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe
Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria. Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.
Intrarea Maicii Domnului in Biserica - in enciclopedia ortodoxa ro.OrthodoxWiki.org
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.
Sfântul
Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8
noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al
mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al
Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe,
comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.
Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă
de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au
dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol
ca să lucreze şi să se şcolească.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie
pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine
călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire
Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea
unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al
Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină,
în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.
Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la
Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul
Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit
episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei
superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator,
secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în
urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la
Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri
materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost
numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi.
A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a
fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul
din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908,
la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de
director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din
Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer
de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în
mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a
pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un
mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de
3 septembrie.
Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961,
Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se
bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea
pe 9 noiembrie.
*
Viaţa sfântului Nectarie din Eghina,
episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la
Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)
Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1
octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar
credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez
numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o
înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50
lea, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăţa-voi pe cei fără de lege
căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de
învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru
a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un
magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii
mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a
omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie
asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi
Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo
încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi
virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi
al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să
îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de
Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând
doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit
de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin
generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia
Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la
Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În 1885 ajunse la
Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni
Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei
superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo,
ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda
acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să
comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei.
Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă
împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi
pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă
favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al
Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea
încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiţi veţi fi
când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu
alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi
singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate
zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea
săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se
retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru
Isus Hristos, preferă - în favoarea mântuirii aproapelui său - să
sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva
ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al şcolii
ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda
sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a
ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe
orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp
acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul
Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu
înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de
rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de
predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii
dar şi în regiunea din jurul Atenei.
Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o
dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de
aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale
spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să
pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi
1907).
In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi,
Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos
fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa
trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea
Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele
sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca
vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se
închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu,
fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al
lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu
stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a
harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul,
iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca
pe numeroşi laici şi călugăriţe de bolile de care sufereau, făcu să
vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia,
încuraja... Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos
care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al
Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în
timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor
care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe
călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit
săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui
Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un
mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii
pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a
Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor
apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în
jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de
suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din
partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui
Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o
dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui
Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea
până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o
icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă
ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din
Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o
răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul
în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina,
ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea
blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa
suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca
model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu
slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să
apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu
încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale
mijlociri.
Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de
vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În
1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la
mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi
parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure
credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le
încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în
casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar
povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi.
Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai
multă lume în Grecia.
Soborului mai-marilor
Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil (şi Rafail), şi al tuturor
cereştilor puteri celor fără de trup.
La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii. Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.
Pentru
aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică
luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi
de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi
multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a
arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei.
Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea
taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi
de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme
pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu,
Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de
tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a
locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în
Sfânta Scriptură. Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi
păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic.Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil.
Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.
Iar
în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta
altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul.
Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru
în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se
îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul
Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif
în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe
Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut
Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia
pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a
zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii
învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul
Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care,
pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui
Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel
care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai
cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei
întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit. Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 26 Septembrie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea,
pomenirea mutarii la Domnul a Sfântului slavitului Apostol si
Evanghelist Ioan Teologul.
Sfântul
Ioan Evanghelistul a fost feciorul lui Zevedei si al sotiei lui,
Salomi, care era fiica logodnicului Iosif. Pentru ca acesta a avut patru
feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosie si trei fete: pe
Estera, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeie lui Zevedei, si maica
lui Ioan. De aici se vede ca Domnul nostru Iisus Hristos era unchi lui
Ioan si frate al Salomiei, fetei lui Iosif. Acesta este cel ce s-a
rezemat pe pieptul lui Hristos, ca cel ce era foarte iubit de Dânsul.
Pentru ca si la vânzare a fost cu Dânsul, si la rastignire, când a luat
si pe Nascatoarea de Dumnezeu în casa sa, slujind-o pâna la adormirea
ei. Iar dupa adormire aruncând sorti Sfintii Apostoli unde era sa mearga
fiecare dintr-însii si sa propovaduiasca, a cazut lui Ioan soarta ca sa
mearga în Asia. Se mâhnea de aceasta ca cunostea mai înainte ca o sa
aiba nevoie de calatorie pe mare, ceea ce si spuse mai înainte
ucenicului sau Prohor. Umblând patruzeci de zile si patruzeci de nopti
pe mare, purtat de puterea valurilor, caci se mâhnise pentru sorti; si
(fiindca n-a nadajduit la puterea lui Dumnezeu cea nebiruita) pentru
aceasta s-a îngaduit de la Dumnezeu ca sa cada în ispita, ca prin acea
ispita sa i se ierte greseala sa cea omeneasca. Si s-a dat într-o parte
de loc al Asiei, ce se cheama Marmareonda si acolo a aflat pe Prohor
cazut si el în primejdie. Caci fiind dispretuit de oamenii ce erau
acolo, si parându-li-se ca este vrajitor, si ca Ioan ar fi furat galbeni
din corabie si a fugit. Scapând cu nevoie a sosit la locul ce s-a zis
mai sus. Mergând la Efes i-a aflat pe ei o femeie anume Romana vestita
în rautate pâna si la Roma. Aceasta platindu-le i-a silit sa slujeasca
la baie. Apostolii nestiind mestesugul baii, ea îi necajea atât de rau
ca i-a facut pe amândoi ca pe niste robi. Ioan era rânduit sa faca foc,
sa încalzeasca baia, iar Prohor sa porneasca apa la baie în tot timpul.
De trei ori într-un an un drac cumplit sugruma înauntru câte un tânar si
câte o tânara, pentru ca atunci când se zidise baia a pus un tânar si o
tânara la temelie, si din aceasta pricina începuse a face moarte.
Când a fost a treia luna, intrând Domnus, feciorul lui Dioscorid într-acea baie, a fost sugrumat de demon. Iar Romana facând plângere, s-a auzit în tot orasul Efesului si la Dioscorid, care auzind aceasta, de mare întristare si de multa mâhnire a murit si el. Atunci Romana a rugat foarte pe Artemida sa învieze pe Domnus, dar fara folos. Întrebând Ioan pe Prohor ce se întâmplase i-a vazut Romana vorbind, si a apucat pe Ioan si strâmtorându-l îi zicea ca este fermecator, si ca de nu va învia pe Domnus îi va desparti sufletul de trup. Facând apostolul rugaciune si înviind pe copil, s-a spaimântat cu duhul Romana, si zise ca este ori Dumnezeu, ori fiul lui Dumnezeu, si a crezut în Hristos, marturisindu-se catre Ioan. Iar înviind si pe Dioscorid, a crezut si el împreuna cu fiul sau Domnus, si se marturisira toti, botezându-se: Dioscorid, Domnus si Romana. Si a rupt Romana înscrisul de robie, iar Ioan a departat si duhul cel viclean din baie.
Pe când efesenii praznuiau pe Artemida, apostolul a stat într-un loc înalt, unde se afla acel idol. Iar poporul înfuriindu-se pentru aceasta, arunca cu pietre asupra lui Ioan, dar nu-l atingeau pe el, ci loveau idolul încât l-au facut farâme. Apostolul le spunea multe pentru credinta; iar ei întarâtându-se, iarasi au aruncat cu pietre asupra lui; pietrele însa se întorceau asupra celor ce le aruncau. Atunci facând apostolul rugaciune se facu o fierbere mare din pamânt, si au cazut jos la pamânt din popor ca la vreo doua sute de oameni si au murit. Iar ceilalti abia dezmeticindu-se si izbavindu-se din groaza, se rugau sfântului sa-i miluiasca, si sa învieze pe cei morti. Deci rugându-se si înviindu-i pe cei ce murisera, si iarasi facându-se fierberea aceea a pamântului, au cazut la Ioan toti si s-au botezat. Apoi când sta sfântul într-un loc ce se chema Tihi, a tamaduit pe un slabanog ce zacuse doisprezece ani, care, sculându-se, marea pe Dumnezeu. Facutu-s-au si alte multe minuni de Ioan, de s-a dus pretutindenea vestea minunilor. Vazând dar demonul ce se afla în capistea Artemidei, toate cele ce se facuse de sfântul si cunoscând ca si pe el era sa-l goneasca de acolo, a stârnit furie mare în popor împotriva Sfântului Ioan si a ucenicului sau Prohor.
Cunoscând Ioan prin Duhul Sfânt ca pornirea poporului era sa iasa spre bine, s-a dat de bunavoie poporului împreuna cu ucenicul sau Prohor. Si tragându-i poporul pâna la capistea Artemidei, se rugara ei lui Dumnezeu sa cada capistea, dar sa nu vatame pe nimeni din cei ce erau acolo. Si asa cazând capistea, apostolul zise catre demonul care se afla acolo: "Tie zic, demone spurcat, câta vreme este de când locuiesti aici? Si de ai pornit tu asupra noastra poporul, marturiseste!" Iar demonul striga tare: "De când locuiesc aici sunt doua sute patruzeci si noua de ani si eu i-am pornit pe acestia toti asupra voastra". Zise drept aceea sfântul: "Poruncescu-ti în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, sa nu mai locuiesti în acest loc". Si îndata iesi demonul din oras. Atunci pe toti i-a cuprins cutremur si frica, si cei mai multi dintr-însii au crezut în Domnul.
Facându-se si alte multe semne si minuni din mâinile apostolului, si venind multa multime la credinta, s-a dat stire de lucrurile lui si la ighemonul de atunci ca poporul, ademenit de niste învataturi fermecatoresti graite de apostol, paraseste legile împaratilor, si calca cinstea zeilor, încât si capistile cele mai bune ale lor au cazut de s-au sfarâmat. De aceea au fost izgoniti în ostrovul Patmos, de care i se aratase Domnul în vis lui Ioan spunându-i-se ca are sa patimeasca mult si sa fie izgonit la un oarecare ostrov ce se cheama Patmos, fiind celor de acolo de mare folos mergerea lui.
Mergând pe mare la locul Exoriei, a înviat pe unul din slujitorii ce se înecase în mare, si întoarse spre liniste si furtuna, care ridicase asupra lor valul cel groaznic al marii. Pentru aceea s-au botezat toti. Iar Ioan mergând bucuros la Exoria ostrovului Patmos, a scapat pe feciorul lui Miron, pe Apolonid, de dracul ce locuia într-însul. Si îndata toata casa lui Miron a crezut în Hristos si s-a botezat, împreuna cu Lavrentie ighemonul, care avea mare putere în acel ostrov, si femeia lui Hrisipia, fiica lui Miron, cu fiul sau si cu toate slugile sale.
Deci, era în partile acelea un vrajitor anume Chinops petrecând în loc pustiu, care cu multimea nalucirilor demonice minuna atâta pe cei fara de minte, încât era socotit ca un zeu. Preotii lui Apolon vazând îndraznirea ce avea Ioan în învatatura sa, au vorbit lui Chinops, pe dânsul rugându-l, sa foloseasca mestesugirile lui împotriva sfântului. Acela, nevrând sa mearga în cetate, caci petrecea în pustietati neumblate, a fagaduit ca va trimite un duh viclean la casa lui Miron, ca sa ia sufletul lui Ioan.
A doua zi a trimis pe unul din duhurile cele viclene învatându-l sa-i aduca sufletul lui Ioan. Mergând demonul la casa lui Miron, a stat în locul unde se afla Ioan, care simtind pe demon, i-a poruncit sa nu se mai mute de acolo, ci sa stea pâna va spune pricina pentru care a venit. Iar duhul a zis: "Preotii lui Apolon au venit la Chinops, si au vorbit multe lucruri rele despre tine, si-l chemau sa vina în oras sa-ti rânduiasca moarte; iar el s-a aparat zicând: "Nu vreau sa ma ostenesc sa merg în cetate pentru un om mic si ticait, ci va întoarceti înapoi, ca mâine voi trimite un duh si voi lua sufletul lui si-l va aduce la mine, si-l voi da la judecata". Iar Ioan zise: "Ai mai fost trimis vreodata si ai mai luat suflet de om sa i-l duci?" Si zise duhul: "Am fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat". Atunci Ioan zise: "Pentru ce-l ascultati?" Si zise duhul: "Toata puterea satanei locuieste acolo si s-a tocmit cu toti cei mai mari si noi cu dânsul, si ne asculta Chinops pe noi, si-l ascultam si noi pe el".
A zis Ioan: "Asculta duh viclean: îti porunceste apostolul lui Dumnezeu Ioan sa nu mai mergi niciodata sa mai viclenesti om, ci sa iesi afara dintr-acest ostrov, si sa umbli ratacind, si sa nu ai loc nicaieri". Si îndata duhul cel viclean a iesit din ostrov. Vazând Chinops ca nu se mai întoarce duhul, a trimis pe altul, care patind la fel a mai trimis si alti doi: unul sa intre la Ioan si altul sa stea afara sa-i aduca raspuns. Deci intrând acela si patind ca si ceilalti, s-a dus celalalt si a spus lui Chinops ce s-a întâmplat. Atunci Chinops, umplându-se de mânie, si luând toata multimea demonilor a mers în cetate; iar cetatenii au început a striga, si toti i se închinau. Gasind el pe Ioan unde învata, s-a umplut de multa mânie si a zis catre popor: "Oameni orbi si rataciti! Ascultati calea adevarului: de este drept Ioan si sunt adevarate graiurile lui, si va face cuvântul care voi zice, voi crede si eu în cele ce zice". Si apucând Chinops pe un tânar îi zise: "Tânarule, traieste tatal tau?" Iar acela îi spuse ca a murit. Chinops zise: "Cu ce moarte?" Iar acela raspunse: "A fost corabier, si spargându-se corabia pe mare s-a înecat". Iar Chinops zise catre Ioan: "Iata, arata de graiesti adevarat, si scoate pe tatal copilului din mare si adu-l la fiul sau, sa-l vedem si noi viu". Iar Ioan zise: "Nu m-a trimis Hristos ca sa înviez mortii, ci ca sa învat oamenii rataciti". Deci zise Chinops catre tot poporul ce sta acolo: "Macar acum sa ma credeti pe mine, oamenilor, ca acest om este amagitor si va înseala cu farmece; tineti-l pâna ce voi aduce pe tatal tânarului si-l pun înaintea voastra viu". Si l-au tinut pe Ioan. Iar Chinops tinzându-si mâinile si lovind marea, si facându-se sunet în mare de a speriat pe toti, s-a facut nevazut. Atunci au înaltat toti glas, zicând: "Mare esti Chinops si nu este altul afara de tine". Si fara de veste iesi Chinops din mare tinând, precum a zis, pe tatal copilului, si s-au minunat toti. Deci zise catre copil: "Acesta este tatal tau?" Si zise copilul: "Acesta este, doamne", si se închinara toti lui Chinops.
Si vrând ei sa ucida pe Ioan, nu i-a lasat Chinops zicând: "Daca veti vedea altele mai mari decât acestea, atunci va fi certat rau". Si întreba pe unul din cei de fata: "Ai feciori?" El zise: "Am avut, dar l-a ucis oarecine cu viclesug". Chinops s-a fagaduit sa-l aduca si pe acela la tatal sau, viu. Deci strigând tare, chema anume si pe ucigas si pe cel ucis; iar ei îndata se aratara stând de fata amândoi. Si zise Chin-ops catre omul acela: "Acesta este fiul tau? Si acesta este cel ce l-a ucis?" Si zise omul: "Asa, doamne". Iar Chinops zise catre Ioan: "Te miri de acestea?" Iar Ioan zise: "Nu ma mir, ci mi-e mila de sufletele ce pier prin tine".
Si
se lauda Chinops ca va face si pe sfântul sa se mire de cele ce facea
el, speriindu-l, ca în cele din urma si de viata îl va lipsi. Iar
Apostolul a zis: "Curând ti se vor dezlega semnele si tie". Acestea
auzind poporul si pornindu-se asupra lui Ioan, pâna într-atât l-au batut
si l-au zdrobit ca l-au lasat aproape mort; si parându-le tuturor,
chiar si lui Chinops, cum ca ar fi murit apostolul, nu l-au socotit
vrednic de îngropare, ci din porunca lui Chinops l-au lasat neîngropat,
ca sa-l manânce fiarele si pasarile. Apoi s-a dus fiecare la casa lui,
bucurându-se ca au scapat de Ioan, si mirându-se de spurcatul Chinops.
Dupa aceea, peste putin, auzind Chinops ca Ioan învata la locul ce se
cheama zvârlitura pietrii, au chemat pe demonul cu care facea
fermecatoriile, si mergând în locul acela a zis catre Ioan: "Vrând sa te
fac de mai mare rusine te-am lasat atunci viu; dar vino sa mergem la
marginea marii, si vei vedea puterea mea si te vei rusina". Deci au mers
dupa dânsul si cei trei demoni, care se aratasera a fi înviat din
morti. Si batând Chinops tare din palme, sari în mare disparând fara de
veste din vederea tuturor. Iar poporul striga: "Mare esti Chinops si nu
este altul ca tine". Iar Ioan, poruncind demonilor care se faceau ca
sunt oameni înviati din morti sa stea pe loc sa nu se miste de acolo,
s-a rugat catre Dum-nezeu sa nu mai lase viu pe Chinops. Si îndata se
facu mare sunet în mare, si învaluindu-se apa unde cazuse Chinops, n-a
mai iesit. Iar demonilor carora se aratasera ca au înviat din morti,
le-a poruncit Ioan în numele lui Iisus Hristos cel rastignit sa iasa din
acel ostrov, si s-au facut nevazuti. Asteptând poporul pe Chinops trei
zile si trei nopti pe marginea marii, de foame si de racnete si de zaduf
cea mai mare parte dintr-însii lesinase, de zaceau fara glas, dintre
care au si murit trei copii. Dar facându-i-se mila sfântului, si
rugându-se pentru mântuirea lor si mult învatându-i pentru credinta, a
înviat pe copiii cei morti. Atunci toti cu o unire întorcându-se catre
Hristos, au primit Sfântul Botez. Deci s-au întors toti locuitorii
ostrovului la propovaduirea Evangheliei si venind catre Hristos prin
credinta, au facut rugaciune toti catre apostolul, sa le dea scrisa
toata mântuitoarea propovaduire.
Mergând Apostolul Ioan într-un munte, împreuna cu ucenicul sau Prohor, a postit trei zile, rugându-se lui Dumnezeu pentru aceasta.
Si dupa a treia zi s-a facut fulger mare si tunet, ca s-a cutremurat muntele si Prohor a cazut la pamânt, iar Ioan ridicându-l si sezând de-a dreapta lui si cautând la cer a început a zice: "La început era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu"... si celelalte. Si savârsind Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile lor, si de acolo s-a raspândit la toate marginile pamântului. Si a petrecut acolo împreuna cu Prohor; si a aflat pe un tânar într-un oras aproape de Efes, pe care înca pâna a nu fi izgonit la Patmos, sfântul îl daduse pe mâna episcopului bisericii, dar fugind de la episcop, s-a facut capetenie de tâlhari. Pe acesta iarasi l-a întors la pocainta, si a izbavit orasul de moarte, si l-a îndreptat catre Hristos. Si asa a trait Sfântul Evanghelist în Efes, si facând nespuse minuni a atras multa multime catre Hristos. Acolo a mai trait douazeci si sase de ani, si mai înainte noua ani; iar la Patmos cincisprezece ani. Iar când a mers la Efes de la Ierusalim era de cincizeci si sase de ani si sapte luni, încât s-au facut anii lui peste tot o suta cinci ani si sapte luni. Si tragea în casa lui Domnus; de unde iesind cu ucenicii sai, sapte fiind, si mergând într-un loc le porunci sa sada acolo. Si era pe la vremea utreniei, si dându-se putin înlaturi de la dânsii îsi facu rugaciune multa. Întorcându-se la dânsii, le-a poruncit sa sape crucis dupa statul sau, si facând ei precum le poruncise, a mers si a intrat în groapa, si sarutându-i pe dânsii pentru despartire si ei foarte întristându-se, caci se lipseau de dascalul lor, si varsând lacrimi pentru dânsul, i-a învatat sa-l acopere cu pamânt pâna la genunchi; dupa aceea iarasi sarutându-i si învatându-i, l-au mai acoperit pâna la grumaji; dupa aceea, punându-si o mahrama peste obraz, si punând pamânt peste dânsul a fost acoperit de tot, si rasarind soarele, si-a dat duhul.
Ucenicii plângând mult, caci ramasera lipsiti de dascalul lor, se întoarsera si povestira celor din cetate despre petrecerea lui, si auzind aceasta fratii care erau în cetate au mers de au sapat si n-au gasit nimic. Si plângând mult si rugându-se se întoarsera în cetate. De aceasta si Policrat, episcopul poporului Efesu-lui, scriind catre Victor, episcopul Romei, zise asa: "A adormit în Asia, mare Stihie, care va sa se scoale la ziua cea de apoi a venirii Domnului, Ioan cel ce s-a rezemat pe pieptul lui Hristos". Iar dumnezeiescul Ipolit povestind propovaduirea si savârsirea apostolilor, zice: "Ioan, fratele lui Iacov, propovaduind în Asia cuvântul, a fost izgonit la ostrovul Patmos. Si de acolo, iarasi fiind chemat din izgonire de la Efes, s-au savârsit acolo, în zilele lui Neron. Ale carui moaste cautate de locuitorii cetatii cei credinciosi nu s-au aflat". Iar Chesarie, fratele marelui Grigorie, întrebând la Constantinopol de aceasta pe vremea lui Sicret, i s-a raspuns asa: "Acest Ioan la sfârsitul Evangheliei sale a aratat aceasta: Si aceasta zicând Iisus, zise lui (adica lui Petru): Vino dupa mine; si întorcându-se Petru a vazut pe ucenicul pe care-l iubea Iisus urmând, si zise: Doamne, dar acesta ce? Si zise lui Iisus: de voi vrea sa ramâna el pâna voi veni Eu, ce-ti este tie? Drept aceea a iesit cuvântul acesta între frati ca ucenicul acela nu va muri. Pentru aceasta si unii din pricina cuvântului acesta zic ca Ioan nici pâna astazi n-a gustat moarte, ci ca s-a mutat. Dar nu este asa adevarul: de vreme ce aflând Hristos unde vâna peste, poruncit-a numai lui Petru sa-i urmeze. Iar el vrând ca sa mearga si Ioan împreuna cu dânsul, zise: Doamne, dar acesta ce? Iisus a poruncit lui Ioan sa ramâna la vânatoarea pestelui, zicând: De voi vrea sa stea acesta aici pâna voi veni, sa pescuiasca pâna iarasi ma voi întoarce, ce-ti este tie? Numai ca iubitul lui Hristos, Ioan, a murit, de vreme ce si mormântul lui se stie unde este. Însa o adevereaza aceasta si marele dascal si întocmai cu apostolii Ioan Gura de Aur, în tâlcuirea Epistolei catre Evrei, a Evangheliei dupa Matei si a Evangheliei dupa Ioan".
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Hira, care prin sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Ghedeon, care mai înainte a vazut Nasterea lui Hristos, prin roua lânii.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Rugăciune
către Sf. Sofia şi cele trei fiice ale sale: Sf.Mc.Elpis.Pistis şi
Agapis
Pe
voi, Sfintelor Muceniţe Elpis, Pistis şi Agapis, vă slăvim, vă
mărim şi vă fericim, dimpreună şi pe înţeleapta voastră maică
Sofia, căreia ne închinăm, că s-a arătat chip al grijii de
Dumnezeu înţelepţite. Roagă-L, Sfântă Elpis, pe Făcătorul
celor văzute şi al celor nevăzute, ca să ne dăruiască nouă
credinţă tare, nesmintită şi nestricată. Mijloceşte, Sfântă
Pistis, înaintea Domnului Iisus pentru noi, păcătoşii, ca să nu
depărteze de la noi nădejdea în bunătăţile Sale, ci să ne
izbăvească din tot necazul şi nevoia. Povesteşte-I, Sfântă
Agapis, Duhului adevărului, Mângâietorului, necazurile şi
întristările noastre, ca să trimită de Sus sufletelor noastre
dulceaţa cea cerească. Ajutaţi-ne, dar, în nevoile noastre,
Sfintelor Muceniţe, şi dimpreună cu înţeleapta voastră maică
Sofia, rugaţi-vă Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor
ca să-i păzească pe fiii
mei (numele) sub acoperământul Său, ca împreună cu voi şi cu
toţi Sfinţii să preaînălţăm şi să preaslăvim preasfântul
şi de mare cuviinţă numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Dumnezeu, Stăpânului Celui mai înainte de veci, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.
Constantin
cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii
dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua
împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor. Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.
Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne, miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.
Tot în această zi, pomenirea adormirii celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.
Sfântul
Ioan Hrisostomul ("Gură de Aur") a răposat în această zi de 14
septembrie, anul 407, în exil, şi pentru praznicul Cinstitei Cruci, i
s-a mutat slujba în luna noiembrie în 13 zile.Iar la 27 ianuarie prăznuim aducerea moaştelor sale la Constantinopol.
Tot în această zi, pomenirea binecredincioasei împărătese Plachila (Placila).
Această sfântă a fost soţia împăratului Teodosie cel Mare, şi
petrecând toată viaţa ei întru dreapta credinţă, în grijă şi nevoinţă
spre săraci, aşa s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea celor 170 sfinţi Părinţi, care s-au adunat la sfântul a toată lumea Sinod al VI-lea.
În anii 680-681, pe vremea împăratului Constantin VI Pogonatul,
tatăl lui Iustinian cel Mic, Riznomitul, cârma Bisericii
Constantinopolului o purta Serghie, şi a Bisericii Romei, Agaton. Şi
s-au adunat la Trula palatului imperial ce se chema Oat, aceştia şi
trimişii papei Agaton, ai patriarhilor de Ierusalim şi Alexandria, trei
episcopi occidentali şi alţi episcopi şi Părinţi din Orient, până la
numărul de 170, şi supunând anatemei pe monoteliţii: Serghie, Pir, Petru
şi Pavel, ce fuseseră episcopi ai Constantinopolului, şi pe Macrovie al
Antiohiei, pe Chir al Alexandriei, pe Onorie al Romei, pe Ştefan şi
Polihronie şi pe cei ce erau la un gând cu dânşii. Sfântul Sinod s-a
adunat pe vremea celui mai sus zis Constantin Pogonatul, iar Cartea
Canoanelor s-a făcut în zilele lui Iustinian, fiul lui.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Papa.
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian şi a lui
Magnus, ighemonul cetăţii Larandrei din Eparhia Licaoniei. Iar chipul
muceniciei sale a fost în multe feluri în timpul cărora şi-a dat
sufletul către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teoclit, care prin sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Valerian pruncul, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul
cuvios Mucenic Macarie de la Mănăstirea Dionisiu (Muntele Athos), care a
mărturisit în Tesalonic la anul 1525, şi a fost ucenic al Sfântului
Nifon, patriarhul Constantinopolului, şi care prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
În aceasta luna, în ziua a saisprezecea, pomenirea aducerii Icoanei celei nefacute de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cetatea Edesei, în pazita de Dumnezeu împarateasa cetatilor a Constantinopolului.
Facând
multe minuni Domnul si marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, pentru a Sa bunatate, precum este scris în Sfintele Evanghelii,
si ducându-se pretutindeni aceasta veste, a auzit si Avgar, domnitorul
Edesei. Si dorea sa vada pe Iisus Hristos aievea si nu putea, pentru ca
era cazut în boala fara leac, caci avea lepra neagra care îi cuprinsese
tot trupul, de-l topea si-l mânca; si pe lânga aceea avea si boala veche
cu dureri pe la încheieturi. Lepra însa îl înspaimânta si îl umilea,
iar cealalta boala îi da dureri iuti si grele; pentru aceea nu iesea
afara, si nu-l vedea nimeni din cei supusi ai lui. Iar în zilele
Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, scriind el o epistola a trimis-o cu un oarecare Anania,
învatându-l sa zugraveasca statul, parul si fata si tot chipul trupesc,
cu toata nevointa, si sa-i aduca Chipul acela al lui Hristos, de vreme
ce Anania era foarte iscusit la mestesugul zugraviei.
Iar epistola avea aceste cuvinte: "Avgar, domnul cetatii Edesei, lui
Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, sa se
bucure. Auzit-am de Tine si de tamaduirile ce se fac de Tine, fara
ierburi. Ca precum auzim, faci pe orbi sa vada si pe ologi sa umble, pe
leprosi curatesti, duhurile necurate si demonii gonesti si pe cei ce se
afla cu boli îndelungate îi lecuiesti si pe morti înviezi. Si auzind
acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea doua: Ca au Fiul
lui Dumnezeu esti facând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind,
Te-am rugat sa iei osteneala si sa vii pâna la mine, ca sa-mi
tamaduiesti si boala ce am, si sa Te afli aicea cu mine. Ca am înteles
ca si iudeii cârtesc asupra Ta si vor sa-Ti faca rau; eu am o cetate
mica, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu
pace".
Deci Anania mergând la Ierusalim si dând Domnului epistola, îi lua
aminte de-L semuia cu multa chibzuinta. Dar neputând sa se apropie din
pricina multimii ce se adunase, s-a suit pe o piatra ce era mai înalta
putintel de la pamânt, si îndata îsi puse ochii asupra Lui, si-si întari
mâna pe hârtie scriind asemanarile cele ce vedea. ĂŽnsa nu putea
nicicum sa-i însemneze chipul, pentru ca se arata cu alta fata si cu
schimbata înfatisare. Iar Domnul, ca un cunoscator al celor ascunse si
cercetator al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vadit ceea ce se
facea pe ascuns. Caci cerând apa sa se spele, i s-a dat si o mahrama în
patru colturi; si dupa ce s-a spalat a sters cu ea preacurata si
dumnezeiasca Sa fata. Si, o, minune: s-a întiparit pe acea mahrama
dumnezeiescul Sau chip si fata; si El a dat-o lui Anania, zicându-i:
"Mergi de o da celui ce te-a trimis, si du-i si epistola aceasta:
Fericit esti, Avgare, de vreme ce nu M-ai vazut si ai crezut în Mine. Ca
scris este pentru Mine, ca cei ce M-au vazut sa nu creada în Mine, iar
cei ce nu M-au vazut, aceia sa creada si sa fie vii. Iar despre cele ce
Mi-ai scris ca sa vin catre tine, sa stii ca Eu trebuie sa plinesc toate
cele pentru care sunt trimis; iar dupa ce le voi plini Ma voi sui catre
Tatal, Cel ce M-a trimis. Si când Ma voi sui, îti voi trimite pe unul
din ucenicii Mei, anume Tadeu, care si boala îti va tamadui si viata
vesnica îti va da si pace, si tie si celor ce sunt cu tine. Si cetatea
îti va întari, ca sa nu poata nimeni din vrajmasi împotriva ei". Punând
la sfârsitul epistolei si sapte peceti, însemnate cu slove evreiesti
care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adica: A lui Dumnezeu
fata, dumnezeiasca minune.
Deci
Avgar primind pe Anania cu bucurie si cazând si închinându-i-se sfintei
si preacuratei Icoane a Domnului, cu credinta si multa osârdie, îndata
s-a tamaduit de boala, ramânând putina lepra numai pe fruntea lui. Iar
dupa mântuitoarea patima a lui Hristos si dupa suirea Lui la cer,
mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scaldatoarea
Botezului. Si botezându-l si pe el si pe toti câti erau sub ascultarea
lui, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, a iesit Avgar
din apa curatit si de acea putina ramasita de lepra.
De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeiesti
asemanari a Chipului Domnului, si vrând ca sa fie cinstita de catre
toti, pe lânga celelalte ale lui bunatati, a adaugat si aceasta: Ca
pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra portii celei de obste a
cetatii si sfarâmându-l, a pus în locul lui acea nefacuta de mâna Icoana
a Mântuitorului nostru si Dumnezeu, înfrumusetând-o, si scriind aceste
cuvinte: "Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste întru Tine, nu este
trecut cu vederea niciodata". Si a dat porunca ca oricine va intra pe
acea poarta sa dea cinstea si închinaciunea ce se cuvine cinstitei si de
minuni facatoarei Icoanei lui Hristos, si apoi sa intre în cetate.
Aceasta porunca pioasa a barbatului aceluia, a fost tinuta cât a trait
el si fiul sau în viata aceasta. Iar dupa ce nepotul lui a ajuns
domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinte si însusi s-a întors la
slujirea idolilor, si a vrut sa ridice deasupra portii Edesei un idol si
sa pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând aceasta din dumnezeiasca
aratare episcopul cetatii, a pus nevointa mare, si de vreme ce locul
unde sta Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeiestii Icoane o
candela, si a pus o caramida dinainte, si zidind-o pe din afara cu var, a
tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivazând, Icoana Domnului, pagânul a
renuntat la lucrul ce începuse a face.
Si a trecut multa vreme, încât iesise din mintea oamenilor unde era
ascunsa dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împaratul persilor, pradând
cetatile si orasele Asiei, a ajuns si la Edesa, si a pornit asupra ei
toata mestesugirea de lupta, a dat mare frica oamenilor cetatii. Acestia
scapând numai la Dumnezeu si rugându-L cu lacrimi, aflara grabnica
mântuire; caci într-o noapte s-a aratat o femeie preaslavita episcopului
Eulalie, zicându-i: "De veti lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului
cel nefacut de mâna care este ascuns deasupra acestei porti, aratându-i
si locul, toate le va face bune". Deci episcopul mergând si sapând în
locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricata, si candela aprinsa
de atâtia ani, înca si în caramida ce era pusa în preajma candelei. Si
aratând Icoana tuturor s-au umplut de nespusa bucurie si veselie.
Luând episcopul aceasta Icoana si facând Litanie si multumind a mers
la locul unde spargeau persii cetatea. Si daca s-au apropiat, a picurat
untdelemn din candela în focul cel gatit ce avea sa arda cetatea, si a
ars pe toti de i-a prapadit. Iar daca s-a apropiat episcopul cu
dumnezeiescul chip de padure unde era focul mare de multime de copaci,
îndata s-a pornit vânt mare, si a întors para focului asupra celor ce-l
facusera si i-au izgonit. Si asa cetatea Edesa s-a izbavit de vrajmasii
sai, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, si prin aratarea
preasfântului Chip cel nefacut de mâna.
Dupa multi ani împaratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care
si Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împaratit cu ginerile sau
Constantin, fiul împaratului Leon cel întelept, a fost adusa acea sfânta
mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefacut de mâna al dumnezeiestii
fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stapânita de
saracini împreuna cu toata Siria. Si s-a facut aducerea aceea în acest
chip: Romano cel batrân care stapânea atunci, si-a pus în gând sa
îmbogateasca cetatea împarateasca si cu aceasta icoana. Pentru aceea în
multe vremi a trimis la Edesa, si a cerut acea dumnezeiasca omeneasca
închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, fagaduind ca va
plati si bani si va slobozi pe prinsii de razboi, dar si ca nu se va
mai porni cu vrajmasie ostile crestinilor împotriva acelor hotare. Si au
cazut la învoiala.
Si de vreme ce a dat voie Amira si a lasat a fi asa, luând episcopii
Samosatelor, Edesei si altii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana si
epistola scrisa de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar
pe cale se faceau nespuse minuni. Si daca au sosit la locul Optimatelor
si la biserica Nascatoarei de Dumnezeu ce se numeste a lui Eusebiu,
apropiindu-se multi bolnavi cu credinta, s-au tamaduit de multe feluri
de boli. Iar un îndracit zicând: "Ia-ti Constantinopole slava, cinstea
si bucuria, si tu Porfirogenitule împaratia ta", îndata s-a tamaduit.
Iar
în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos noua sute
cincizeci si noua, pe vremea împaratiei lui Romano, au sosit arhiereii
ce duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Nascatoarei de
Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primita cu închinaciune, cu
cinste si cu bucurie atât de împarat cât si de domnul si de întregul
popor. Iar a doua zi, adica în saisprezece, dupa sarutare si
închinaciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact
si împaratii cei tineri, pentru ca cel batrân lipsea din pricina
slabiciunii, si toti cei mai de cinste si toata plinirea bisericii au
petrecut-o cu cinste, pâna la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de
acolo cu cântari si cu laude, si cu faclii aprinse, au sosit la vestita
si marea biserica a întelepciunii lui Dumnezeu. Si facând si acolo
cinstirea ce se cadea, s-au suit la palatele împaratesti, si intrând în
biserica Nascatoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul
si sfântul Chip al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. A Caruia este slava în veci. Amin.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Martiri
Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, împreuna cu fiii sai
Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, care au patimit
pentru Hristos la anul 1714.
Acest
binecredincios si de Hristos iubitor Voievod al Tarii Românesti s-a
nascut la anul 1654 din parinti de bun neam, dupa tata fiind coborâtor
din voievodul Matei Basarab, iar dupa mama, nepot al voievodului Serban
Cantacuzino, în timpul caruia la anul 1688 s-a tiparit pentru întâia
data în întregime Sfânta Scriptura în limba româna.
Ramas orfan de tata înca din pruncie, tânarul Constantin a fost
crescut de catre unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai
învatat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit sa-i puna dascali
întelepti spre a primi învatatura aleasa. Pentru iscusinta si
întelepciunea sa Constantin a primit înalte dregatorii, bucurându-se de
multa cinstire înca din tinerete.
Dupa moartea voievodului Serban Cantacuzino la anul 1688, luna
octombrie în 29 de zile, la staruintele tuturor boierilor si
dregatorilor tarii, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de
domn al Tarii Românesti, fiind uns de catre mitropolitul Teodosie.
Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit tara cu adânca
pricepere si înalta priveghere, cu blândete si rabdare crestineasca.
Luând în ajutor pe Hristos, împaratul veacurilor si având pilda pe
vrednicii sai înaintasi, Constantin voievod, îsi începu slavita domnie
punând temelia celei mai mari mânastiri ctitorite de el, cea de la
Hurezi, unde si-a pregatit si loc de vesnica odihna. Nenumarate sunt
însa bisericile si mânastirile ridicate sau înzestrate de milostivul si
evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Tarii Românesti.
Darnicia si purtarea de grija a evlaviosului Voievod Constantin
Brâncoveanu nu se vor opri însa la hotarele Tarii Românesti, ci se vor
întinde si la fratii români din Moldova si din Transilvania, fiind
vrednice de pomenit si multele ajutoare trimise dreptcredinciosilor
crestini aflati în suferinta pe meleagurile siriene, caucasiene si
arabe, precum si la toate locurile sfinte ale Rasaritului.
Se
întâmpla deci ca în Saptamâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a
trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, multime de ostasi de l-au
luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si în jalea tuturor
locuitorilor orasului Bucuresti l-au dus la înalta Poarta. Aici
crestinul Voievod si fiul sau cel mare au fost chinuiti cumplit de catre
necredinciosi vreme de patru luni, fiind supusi la amarnice suferinte".
Dupa aproape 25 de ani de stralucita domnie i-a fost dat marelui
Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, sa-si
încununeze fruntea, el si cei patru fii ai sai Constantin, Stefan, Radu
si Matei, precum si sfetnicul sau Ianache, cu coroana sfânta a
muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care au marturisit-o si nu au
parasit-o nici în fata calaului pagân.
În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când
Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani,
primi sfârsitul mucenicesc prin sabie împreuna cu fiii sai: Constantin,
Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul sau Ianache, în cetatea Sfântului
Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile
martirizate au fost apoi aruncate de necredinciosi în mare, de unde au
fost culese de crestini milostivi, care le-au îngropat în taina si cu
evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica
mânastirii Maicii Domnului.
Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în tara la anul
1720 de catre doamna Marica, sotia sa si înmormântate în biserica
Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa, unde de atunci si pâna
în zilele noastre vegheaza lumina candelei care aminteste locul de
odihna al Voievodului.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sinaxar 15 August
În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea,
cinstita Adormire a Preamaritei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu
si pururea Fecioarei Maria.
Când
a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine,
atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea
îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind
la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica
Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de
vreme ce vii la viata cea nemuritoare". Nascatoarea de Dumnezeu s-a
bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau,
s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei
de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru
minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine
s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea
ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.
Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu
totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si
chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul
si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis
îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a
aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile
chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au
suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu
ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la
ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va
umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a
aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve
sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute
si de la dânsa le era hrana.
Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de
grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile
lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între
care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul,
Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa
adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: "Noi, o, Stapâna,
stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne
mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme
ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai
presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu
toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta
rânduite". Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii:
"Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria
mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".
Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul
Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu,
s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând:
"Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele;
ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa
pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad".
Dupa
aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a
închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune
pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe
dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau
si-a dat sufletul.
Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis,
ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se
tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti
Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu
cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci
s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor
celor mai presus de firea omeneasca.
Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din
popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea
trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea
lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut
pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai
nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de
amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta
judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat
tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei
ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au
dobândit vindecare.
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata
începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind
neîncetat glasuri îngeresti.
Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din
Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci
sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu
se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au
deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el
acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de
Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de
sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor
si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii
Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în,
piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune,
întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de
Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.
Tot în aceasta zi, praznuim pomenirea preamarii si
nespusei iubiri de oameni ce a aratat Dumnezeu catre noi, întorcând cu
rusine pe necredinciosii agareni prin mijlocirea Preasfintei Stapânei
noastre de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.
La începutul împaratiei lui Leon Isaurul, numit si Conon, se ridica
multime de saracini, cu o mie noua sute de vase asupra marii cetati a
Constantinopolului, ca sa o cucereasca cu razboi. Si spunând împaratul
ca le va da dajdie, ei cereau sa puna si pazitori de ai lor la cetate.
Pentru aceasta aflându-se lucrurile la nedumerire, si nestiind ce vor
mai face, au cazut la Nascatoarea de Dumnezeu, rugând-o sa ajute cetatii
ei si sa o scape de dusmani, fiind la primejdie. Si le-a ascultat
rugaciunea Nascatoarea de Dumnezeu, si a pedepsit pe cei fara de
Dumnezeu, precum li se cadea. Întâi a surpat într-o groapa cu cal cu
tot, de a murit, pe agareanul care, hulind, numise numai Sofia, marea
lui Dumnezeu Biserica, nu si sfânta, iar cetatea Constantia. Dupa aceea
cel ce se suise sa strige obisnuita lor rugaciune a fost surpat de
acolo, si cazând jos s-a prapadit. Dupa aceea a iconomisit Nascatoarea
de Dumnezeu, ca sa se bata ei cu bulgarii, si au pierit douazeci de mii
de saracini, risipindu-le si vasele, unele într-o parte, altele
într-alta. Si a facut si pe Soliman, mai-marele lor, de s-a smerit la
Icoana Nascatoarei, si a venit pedestru în cetate, dosadindu-se singur
pe sine de semetia si obraznicia lui cea mai dinainte. În acest fel cu
mâna tare a pazit cetatea sa Nascatoarea de Dumnezeu.
Cu ale ei sfinte rugãciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.
Pomenirea Icoanei celei nefacuta de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În zilele binecredinciosului împarat Tiberie, la anii 576, s-a facut
minune mare. O femeie, anume Maria, iubitoare de Hristos si patriciana
cu vrednicia, fiind vaduva, a cazut într-o boala grea si fara de leac;
si deznadajduindu-se de tot ajutorul omenesc, se lasa în nadejdea
Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci punând întru sine bun
gând, a trimis catre preotii cei ce slujeau sfintei Icoane împaratesti
si nefacuta de mâna a Domnului, rugându-i sa mearga la dânsa. Si venind
ei, ea cazu la picioarele lor, zicând: "Va rog sfintiti parinti, de
vreme ce Dumnezeu pentru pacatele mele a vrut sa ma chinuiesc de aceasta
boala grea de moarte, voiesc si doresc eu, ticaloasa si nevrednica, ca
prin rugaciunile voastre sa primesc sfânta Icoana a Domnului nostru în
saraca mea casuta 40 de zile, ca doara printr-însa va face Domnul mila
cu mine". Si preotii, stiindu-i viata si duhovniceasca ei asezare, i-au
adus Sf. Icoana. Si deschizând ei cutia în care se afla Icoana, îndata a
cazut si s-a închinat femeia si a sarutat-o; si luând o pânza de bumbac
pe masura Sf. icoane, a pus-o deasupra Icoanei; si bagând-o într-un
scrin curat, a închis-o; si asezând-o în paraclisul casei sale, îi facea
stralucita lumina de faclii aprinse, slujind liturghie pâna la 40 de
zile. Si daca se plinira acele 40 de zile, au început a se întari
durerile femeii, de erau de nesuferit, încât nici din pat nu putea sa se
ridice, si strigând pe o slujnica pe care o stia ca este mai curata, îi
zise: "Adu cutia sfintei Icoane ca sa ma închin, doara voi gasi putina
odihna de durerile acestea mari".
Si
aceea mergând în paraclis, vazu minune mare si înfricosatoare si
preamarita: o vapaie de foc mare iesea din acea cutie, de se suia pâna
în podul casei, si cuprinzând tot jertfelnicul, se pogora pâna la fata
pamântului, nestricând cu nimic jertfelnicul. Slujnica îngrozindu-se, a
cazut jos; si alergând alta, spuse stapânei sale, iar aceasta
înfricosându-se foarte s-a pogorât din pat si mergând cu mare greutate
în paraclis si vazând vapaia cea de foc, a strigat: "Doamne miluieste".
Dupa aceea a trimis si a adus degrab pe slujitorii sfintei Icoane, cu
care a venit si popor mult, si vazând toti minunea se minunara, caci se
suia si se pogora vapaia ca o vetreala de corabie ce se umfla de vânt
tare, si au strigat toti multa vreme: "Doamne miluieste". Si facându-se
rugaciune de catre preoti s-a potolit vapaia, si deschizând cutia au
aflat sfânta Icoana împarateasca si nefacuta de mâini, neatinsa de foc.Luând si pânza cea de bumbac pe care o pusese patriciana deasupra Icoanei, au aflat pe ea alt chip nefacut de mâna, asemenea chipului celui dintâi. Si slavind toti pe Dumnezeu si sarutându-L îl pusera deasupra durerilor femeii si îndata o lasara durerile si boala si s-a tamaduit femeia si facându-se sanatoasa desavârsit s-a sculat si a slavit pe Dumnezeu cu toti câti venisera acolo cu preotii.
Dupa câtiva ani acea cinstita femeie, de vreme ce mai înainte îsi cunoscuse mutarea ei din viata aceasta, ca ceea ce era vas ales, a purtat grija ca sa daruiasca acel preasfânt chip la o mânastire de calugarite ce se afla la Melitina, în Armenia, cu hramul înaltarea Domnului. Si iata, ca si cum s-ar fi dat veste, a sosit acolo la Constantinopol Dometian, arhiepiscopul Melitinei, varul împaratului Mauriciu, împreuna cu cei mai de cinste ai acelei cetati; deci, aflând patriciana a dat sfântul chip în mâna arhiepiscopului spunându-i gândul ei de a-L trimite la Melitina.
Însa nu se cade sa trecem sub tacere si a doua minune ce s-a facut. În timpul navalirii persilor, în zilele împaratului Iraclie, temându-se calugaritele mânastirii ca nu cumva sa le robeasca si pe ele, s-au dus la Constantinopol. Si fiindca erau de bun neam au cerut o mânastire de la Serghie patriarhul, care aflând despre aceasta sfânta si nefacuta de mâna Icoana, a luat-o fara voia calugaritelor. Însa în acele zile, i-au venit multe scârbe asupra-i, necazuri si mânie de la împarati asupra lui, si tulburari multe în Biserica. Si stând la multa mirare pentru acestea, a vazut noaptea în vis pe un om înfricosator ce sta deasupra lui si-i zicea: "Întoarce înapoi cât mai degrab mânastirii ceea ce ai luat fara dreptate". Iar daca s-a trezit sta de gândea, si chemând pe cei ce erau ai lui i-a întrebat: "Ce sunt aceste necazuri si pentru care pricina le patimesc? Mai ales ca si asta noapte am vazut un om înfricosator care-mi zicea: "Întoarce cât mai curând mânastirii ceea ce ai luat fara dreptate; iar eu nu stiu de am luat cuiva ceva". Iar ei zisera: "Nu baga în seama unele ca acestea, stapâne, ca n-ai napastuit niciodata pe nimeni; iar necazurile si nalucirile acestea sunt din lucrarea diavoleasca". Dar când s-a facut noapte iarasi i s-a aratat omul acela si îi zise rastit: "Întoarce cât mai curând ceea ce ai luat calugaritelor de la Mânastirea Înaltarii; oare, nu stii ca sunt straine si fara de mângâiere caci au venit din alta parte?" Dupa aceea trezindu-se, zise catre eclesiarhul lui: "Frate, când ai luat chipul împaratesc de la calugarite, cum le-a parut?" Iar acela zise: "Foarte greu, parinte; si de ar fi putut ne-ar fi facut certare". Atunci a priceput patriarhul si s-a dosadit pe sine si degrab cu multa cinste a trimis sfântul chip la mânastirea calugaritelor în 29 ale lui decembrie. Si s-au potolit bântuielile si necazurile patriarhului si s-au bucurat calugaritele daca au primit acel sfânt chip al Domnului.
În aceasta lună, în ziua a şasea, Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La
şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau
aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă
pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i
deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca
să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la
suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai
importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare
prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi
mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care
a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa
slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia
Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale
care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care
deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt
esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea
noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia
(liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată
către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se
schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră
strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ
înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta
astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El
însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea
ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în
pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura
trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului
asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu
era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a
îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu
splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o
slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34,
29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină,
izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se
răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi
pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan
Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi
ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i
văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 -
PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o
privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina
dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi
schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi
cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu
Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este
Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea
autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina
cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1,
9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil
superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai
suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara
timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea
Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută
atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a
aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în
toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această
lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua
Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului
celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf.
Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină"
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor
în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a
lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un
subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa
"vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului :
"întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară -
alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul
Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl
mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit
înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un
loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina,
despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică
Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia
să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea
luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi
"neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să
rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine,
unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la
aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria
pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un
lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor
luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu
auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este
Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest
nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în
Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei
entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea
omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi
Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară
viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi
în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră
atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii
17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei
Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire
(Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată
Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea
taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se
înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe
Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi
linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui
de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă
aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării
trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de
fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile
Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai
să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din
acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe
călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei
Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre
natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea
că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima
Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E
vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare
simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia
Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui
Hristos întru slavă.
A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.
În aceasta luna, în ziua a douazecea,
pomenirea suirii la cer cea de foc purtatoare a Sfântului, Maritului
Prooroc Ilie Tesviteanul.
Sfântul
si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la
Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine
din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii
despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron
si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in
relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi
17-20 ; IV Regi 1 si 2).Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.
Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.
Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.
Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.
Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)
Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.
Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.
Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".
Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop. Mai multe icoane cu sfantul maritul prooroc Ilie Tezviteanul.
Sinaxar 23 Aprilie
În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Având
împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să
se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor
lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii,
să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a
declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor,
luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri,
nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de
îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi
l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a
curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas
sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite,
care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai
multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi
înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care
şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor,
sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca
împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la
Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu
înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că
sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După
aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi
l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o
milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe
un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care
erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra
mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit
Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi
când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte
de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai
mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti.
Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă,
slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi
murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el
credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe
bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau,
şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor,
a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el
Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel
ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat:
Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au
sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe
sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte
asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe
Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul,
iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui
Dumnezeu. Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În
părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică
zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de
piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc
depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul.
Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită
credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp
asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare,
se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să
ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând
numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la
pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul.
Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă
sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar
ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise
către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse.
"De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu
degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul
văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce
era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au
dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de
ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci
aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat
şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde
trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul
iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie
iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în
locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi
până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru
mărirea sfântului pentru preamărita minune.Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Valerie.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Anatolie şi Protoleon stratilaţii.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie cel dintre fermecători.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Glicherie plugarul.
Tot în această zi, sfinţii Donat şi Terinos, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, sfântul noul mucenic Gheorghe,
care a mărturisit în cetatea Ptolemaidei, la anul 1792, şi care, fiind
bucăţi tăiat cu sabia, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Lazăr Bulgarul, care a fost chinuit la anul 1802.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.
Pricina
acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen
care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat,
s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai
îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este
înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce
sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne
iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru
pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând
că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne
şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan
Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că
îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului
său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile
şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin
puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul
Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi
în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi
cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie
biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se
ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii
vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele
acestor sfinţi. Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.
Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov. După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.
Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.
La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.
Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alţi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinţii Peşterilor.
Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi acolo să-şi câştige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus şi-a luat rămas bun de la mama şi rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareţ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit şi l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi prescură şi lucra în tâmplărie. Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul Însuşi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, "cea mai gravă ispită a călugărilor novice". Aceasta se vindecă prin rugăciune, abţinerea de la conversaţii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenţă şi vorbă fără rost".
Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abţinea de la mâncare în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: " Sfinte părinte, eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici."
Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.
La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.
După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul şi dorinţa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.
Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent şi după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericeşti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoţii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie şi părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţă cuvintele: "O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne", după care ridică patrafirul spunând: "În vecii vecilor". Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.
Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în icoana sa din dreapta uşilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.
În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârşind Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareţ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanţă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit "Muntele Athos" şi unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea şi se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Pustnicul Serafim îşi petrecea timpul cu nevoinţe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din deşert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea şi din Sfinţii Părinţi şi Sfintele Slujbe. Sfântul a învăţat pe de rost multe din imnurile bisericeşti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei şi-a amenajat o grădină şi un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.
Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut şi arhidiaconul Alexandru care locuiau şi ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaţie şi se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.
În căldura verii, dreptul pustnic obişnuia să culeagă muşchi dintr-o mlaştină pentru fertilizarea grădinii, iar când ţânţarii îl înţepau rău de tot el suporta spunându-şi:" Patimile sunt omorâte prin suferinţă şi durere".
Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări şi mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinţa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urşii, râşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul şi îl ajuta la diferite treburi.
Pentru a alunga vicleşugurile vrăjmaşului, Sf. Serafim şi-a intensificat nevoinţele şi a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), şi anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriaşă din pădure sau pe una mică din chilia lui şi nu se odihnea decât foarte puţin. Stătea în picioare sau în genunchi şi se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Sfântul s-a rugat aşa timp de 1000 de zile şi nopţi.
Odată, pe când lucra în gradina, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: "Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri" (Mt. 26: 52). Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi cunoştinţa, se târî până în chilie şi rămase aşa toată noaptea.
Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ pentru tot restul vieţii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.
În 1807 stareţul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepţia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: "Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."
Noul stareţ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraţii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.
Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.
În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei şi Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi împărţi timpul între viaţa din pădure şi viaţa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar uşile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat şi pentru călugări.
Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: "Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!" El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!"
Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băţ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: "Îl încerc şi eu aşa cum mă încearcă el pe mine".
În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoţit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareţa mănăstirii, o ascetă - Maica Alexandra şi părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.
Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieţuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinţa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faţă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaţa pământească.
Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost şi el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puţin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit şi s-a tipărit renumita "Conversaţie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov". Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sf. Serafim ştia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii şi ale vieţii întru Duhul Sfânt.
Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?" Motovilov i-a răspuns: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele".
Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa". Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."
Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de minuni. Cu un an şi 10 luni înainte de săvârşirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli şi cu alte 12 fecioare muceniţe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana şi Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinţându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariţia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălţat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteţe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.
Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata sa "plecare". În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut.
Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas bun, cu cuvintele: "Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi".
În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spuse el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde".
Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaţa.
Sf. Serafim a promis să mijlocească în faţa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinţii săi, Isidor şi Agatia.
Moaştele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaţii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Prăznuirea Naşterii celei după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Bunul
Dumnezeu, văzând neamul omenesc chinuit de diavol, I s-a făcut milă
de el. A trimis pe Arhanghelul Gavriil să zică Născătoarei de Dumnezeu:
"Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!". Şi îndată
S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Când s-au împlinit nouă luni de
la zămislire, ieşit-a porunca de la cezarul August ca să se înscrie
toată lumea şi a fost trimis Quirinius în Ierusalim ca să facă
înscrierea. Deci a venit şi Iosif, păzitorul Născătoarei de Dumnezeu,
cu dânsa ca să se înscrie în Betleem. Şi când a venit vremea să nască
Fecioara, n-a găsit casa, că era multă lume; de aceea a intrat într-o
peşteră săracă şi acolo a născut, fără stricăciune, pe Domnul nostru
Iisus Hristos. L-a înfăşat ca pe un prunc şi L-a culcat în ieslea
vitelor. Acolo, între vite, au pus pe Ziditorul tuturor, pentru că avea
să ne mântuiască pe noi de întinăciune. TROPARUL Naşterii Domnului:
"Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărita lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie."
CONDACUL Naşterii Domnului:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci."
- Tradiţii: Crăciunul - Primiţi colindători?
- O explicaţie a icoanei Naşterii Domnului (în limba franceză).
Din minunile Sfântului Mina
Alt creştin bogat s-a făgăduit să facă sfântului un disc de argint. Deci mergând la argintar, i-a zis să facă două discuri şi pe unul să scrie numele sfântului, iar pe celalalt numele său. Şi după ce le-a făcut pe amândouă, fiindcă discul sfântului se părea mai strălucitor şi mai plăcut, creştinul acela a oprit discul sfântului pentru sine, uitând de scrierea numelui sfântului. Şi s-a întâmplat să facă călătorie pe mare. Deci pe când cina, a adus sluga la masă discul sfântului plin de bucate, iar acel nesimţit şi neevlavios creştin mânca din bucatele cele din disc fără sfială şi fără cucernicie. Deci după ce s-a ridicat masă, a luat sluga discul ca să-l spele în mare, dar discul, alunecând din mâinile slugii, a căzut în adâncul marii. După aceea sluga înspăimântându-se şi mult temându-se, încă şi cu totul amorţind şi buimăcindu-se, a căzut şi el în mare. Stăpânul său văzând acestea, se tânguia, zicând: "Vai mie, ticălosul! căci dorind discul sfântului, pe lângă disc mi-am pierdut şi sluga. Ci Ţie, Doamne, dau făgăduinţa aceasta, că de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tău, Sfântului Mina, împreună cu celalalt disc şi preţul discului sfântului, ce s-a cufundat în mare". Deci ieşind din caic, se uita pe ţărmurile mării, aşteptând şi nădăjduind să vadă mort trupul slugii ce-l căuta. Aşadar, acolo unde privea el cu sârguinţă, o, minune!, a văzut pe sluga sa vie ieşind din mare şi ţinând în mâinile sale discul sfântului. Deci văzându-l pe el s-a spăimântat stăpânul şi a strigat cu mare glas propovăduind minunea sfântului. Iar cei ce erau în caic au ieşit toţi afară şi, văzând pe slugă că ţinea în mâini discul, s-au minunat mult şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi-l întrebau cum a scăpat din mare. Iar sluga le povestea, zicând: "Îndată ce am căzut în mare, a venit un om frumos şi alţi doi împreună şi m-au apucat şi, umblând împreună cu mine, ieri şi astăzi am venit până aicea.
Şi o femeie oarecare, silita fiind de către oarecine spre amestecare de ruşine, s-a dus la sfântul şi a cerut ajutorul sfântului, care nu a trecut-o cu vederea, căci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevătămată a păzit femeia: acela, legându-şi calul de piciorul său, silea pe femeie. Iar calul, sălbăticindu-se împotriva stăpânului său, nu numai l-a împiedicat pe el de la nelegiuita faptă, ci şi l-a târât pe el pe pământ, neoprindu-se până ce nu a ajuns la biserica sfântului. Şi acolo cu mare glas necheza, încât pe mulţi oameni i-a făcut să iasă afară şi să vadă. Căci sărbătoare fiind atuncea, mulţime de oameni se adunase la biserică. Deci cel ce a pătimit aceasta, văzând adunarea poporului şi calul său care şi mai mult se sălbăticea, şi simţindu-se fără nici un ajutor de la nimeni, temându-se ca nu cumva să sufere ceva mai rău de la calul său, fără să se ruşineze şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi îndată calul s-a liniştit şi a stat îmblânzit. Iar călăreţul dezlegându-se a intrat în biserica sfântului şi căzând la pământ se ruga lui ca să nu fie încă mai mult pedepsit.
Un şchiop oarecând şi o femeie mută stăruind în biserica sfântului împreună cu alţii mulţi spre a se vindeca, la miezul nopţii toţi fiind cuprinşi de somn, s-a arătat sfântul şi a zis şchiopului: "Du-te acum când este linişte şi apucă-te de haina femeii mute şi te vei vindeca"; iar el ducându-se şi apucând-o de haină, aceea tulburându-se a strigat, bătându-şi joc oarecum de şchiop şi s-a vindecat dezlegându-i-se limba, iar şchiopul, ruşinându-se, îndată s-a sculat şi a început să fugă. Şi înţelegând amândoi minunea ce s-a făcut, au slăvit pe Dumnezeu.
Un evreu oarecare, având prieten pe un creştin, când pleca în călătorie undeva departe, de multe ori lăsa la creştin mulţi bani. Lăsând acestuia oarecând o pungă cu cinci sute de monede, cugeta creştinul în inima sa ca să tăgăduiască amanetul, ceea ce a şi făcut prin faptă. Căci venind evreul şi cerându-şi banii după obiceiul lor, creştinul n-a voit să-i dea, zicându-i: "Tu această dată n-ai lăsat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fără de nădejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urmă, venindu-şi întru sine, a zis către creştin: "Fiindcă nimeni n-a văzut când ţi-am dat banii, jurământul să dezlege pricina noastră, şi cerea ca prin sfântul să se vădească care este mincinosul". Deci, cu învoire s-au dus amândoi la biserica Sfântului Mina, şi îndată creştinul a făcut jurământ şi susţinea tăgăduirea amanetului. Şi după jurământ, au ieşit amândoi din biserică şi şi-au încălecat caii. Iar calul creştinului mergea cu neorânduială şi se sălbăticea împotriva stăpânului său şi, muşcând zăbala, îngrozea că va pricinui amara moarte călăreţului; şi deodată l-a aruncat jos la pământ, însă nu i-a vătămat trupul, ci şi-a pierdut numai basmaua, împreună cu o cheie şi cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarăşi încălecând, mergea împreună cu evreul, care nesuferind paguba se întristă foarte pe cale şi ofta din adâncul inimii. Atunci creştinul zice către evreu: "O prietene, fiindcă locul acesta este potrivit, să ne pogorâm de pe cai şi să mâncăm pâine". Iar după ce a început să mănânce, iată după puţin vede creştinul pe sluga sa venind şi ţinând cu o mână punga evreului şi cu cealaltă cheia împreună cu basmaua sa; pe care văzându-le s-a înspăimântat. Şi a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Iar sluga a răspuns: "Un ins oarecare înfricoşător a venit la stăpâna mea şi, dându-i ei cheia împreună cu basmaua ta, a zis către dânsa: "Cu mare grăbire trimite punga evreului ca să nu se primejduiască bărbatul tău". Şi iată luând-o am venit către tine după poruncă". Atunci evreul s-a umplut de bucurie şi s-a întors împreună cu creştinul la sfântul. Şi evreul se ruga ca să fie botezat ca cel ce a fost însuşi văzător la acest fel de minune. Iar creştinul cerea să ia iertare pentru că a mâniat pe Dumnezeu prin jurământ mincinos. Deci amândoi primind precum au cerut, unul botezul şi celalalt iertare, s-au întors la ale lor bucurându-se.
Pomenirea Sfântului slavitului Marelui Mucenic Dimitrie (Dumitru),
izvorâtorul de mir si facatorul de minuni, din Tesalonic.
Acesta
a fost pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian (284-305),
tragându-se din Tesalonic, fiind din început evlavios si învatator al
credintei celei în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic a fost
prins sfântul si pus în temnita, pentru ca era vestit în dreapta
credinta. Si laudându-se împaratul cu un om al lui ce-l chema Lie si
îndemnând pe oamenii cetatii sa iasa sa se lupte cu el, caci întrecea
acesta pe toti cei de vârsta lui la marimea trupului si la putere. Un
oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se
afla în temnita, îi zise: "Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu
Lie; roaga-te pentru mine". Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul
crucii, îi zise: "Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi".
Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta
cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l. De care lucru împaratul
rusinându-se, s-a mâhnit si s-a mâniat.
Si fiindca s-a aflat ca Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe
Nestor, a trimis ostasi si le-a poruncit sa-l strapunga cu sulitele pe
sfântul în temnita. Pentru ca a fost pricina înjunghierii lui Lie si
facându-se aceasta, îndata marele Dimitrie si-a dat sufletul în mâinile
lui Dumnezeu, facând dupa moartea sa multe minuni si uimitoare
tamaduiri. Apoi din porunca împaratului s-a taiat si capul Sfântului
Nestor.
DINTRU ALE LUI METAFRAST
Asadar, zacând trupul sfântului mort pe pamânt, au luat apoi
niste crestini cinstitele lui moaste si le-au îngropat cu cinste si cu
dragoste dumnezeiasca. Iar o sluga a sfântului ce-i slujea, când a
primit sfântul fericita junghiere, el precum a putut a strâns sfintitul
sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umere, înca
si inelul sfântului ce-l purta în mâna sângerându-l cu mucenicescul
sânge, multe minuni a facut cu el, încât s-a umplut toata cetatea
tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea nici era cu putinta a
se ascunde aceasta de Maximilian, nici el a suferi zavistia; ci au prins
numaidecât pe acea minunata sluga, care se chema Lupul si l-au omorât.
Deci trecând câtava vreme si înmultindu-se minunile si ajungând în toate
partile, un om oarecare anume Leontie, foarte de cinste si cu caldura
spre credinta în Hristos, a cazut într-o boala foarte grea, cât socotea
mai de dorit moartea si neputând doctorii nimic a-i folosi si boala tot
întarindu-se, a nazuit la sfânta biserica a mucenicului, si îndata cum
l-au dus si l-au pus acolo si el chemând numele sfântului prin buzele
sale, lesne s-a tamaduit de acea boala. Si precum Leontie curând îsi lua
tamaduirea, asa fara de zabava precum a putut a dat rasplatirea. Ca a
stricat locasul cel mic unde era trupul sfântului, fiind foarte strâmt
din pricina zidului baii si a ulitei. Si a zidit din temelie locas mai
mare în cetatea Tesalonicului, care sta pâna astazi foarte cuvios în
fata ulitei celei mari, unde este baia cea de obste. Deci vrând acest
iubitor de credinta om, ca sa mearga la Iliric unde avea si dregatoria
de guvernator si vrând el sa ia oarece parti din sfântul trup, ca sa
zideasca si acolo biserica sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia
sa faca, prin aratari de noapte, pentru ca nu luase voie de la sfântul.
Pentru aceasta a facut a doua calatorie, precum se spune, si luând
haina mucenicului ce era rosita de sfântul lui sânge si o parte din
orar, si punându-le într-un sicriu de cinste, pe cele ce erau cu
adevarat cinstite, într-acest chip a împlinit dorinta mucenicului si
apararea sa. Deci vrând a-si face calea catre Sirmium în vreme de iarna
si sosind la tarmurile apei Istrului si venind apa foarte mare, era în
mare mâhnire. Iar Sf. Dimitrie aratându-i-se i-a zis: "Sa nu ai nici o
grija, ci tine în mâini cele ce duci si treci fara de nici o îndoiala
râul". Si a ascultat guvernatorul pe cel ce i se aratase si dimineata
suindu-se în car a trecut apa tinând sicriasul în mâini; iar apa îi
facea loc si curgea cu liniste. Deci asa trecând fara de nici o vatamare
si sosind la Sirmium a asezat acest sfânt sicriu cu odorul ce era în el
în biserica ce zidise mucenicului. Si multi s-au bucurat de multele
minuni si tamaduiri ce facuse acea sfânta hlamida, înca si pe cale.
Si pe Marian guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o
boala rea din cap pâna la picioare, parasindu-l doctorii si mergând la
biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, i-a izbavit de acea
boala. Si pe alt om ce avea boala de curgerea sângelui, l-a tamaduit
minunat si pe altul ce era demonizat, înca si cetatea cea mare a
Tesalonicului a izbavit-o de împresurarea barbarilor si a scos-o din
robia lor.
Si pe episcopul afrorilor (pe care îi socotesc elinii mutati din
Fenicia), care fiind robit de catre barbari l-a izbavit, aratându-i-se
sfântul si slobozindu-l din legaturile ce avea împrejur, l-a îndreptat
pâna la Tesalonic. Iar daca s-a dus episcopul în Africa, a zidit o
biserica Marelui Mucenic Dimitrie, silindu-se înca sa-i faca si un
chivot si un amvon, iar sfântul neîntârziind, ci aratându-se episcopului
în vis, i-a zis: "Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus
marmore câte îti trebuie, si din acelea sa iei pentru acea trebuinta";
deci vorbind episcopul cu corabierul si neizbutind, i s-a aratat iarasi
sfântul si i-a zis: "Ca la vârful corabiei zaceau marmorele",
spunându-le tot anume cum si în ce fel de forma erau si cum ca le
cumparase pe numele fratelui sau si împreuna-mu-cenicului Victor, si cum
ca acela i le-a daruit acum fiind pentru el altele la Constantinopol de
i s-a împlinit trebuinta si sa spuna aievea corabierului în acest chip,
ca asa îl va pleca si le va lua, precum a si fost. În cetatea
Tesalonicului a potolit foametea si moartea ce era, înconjurând pe la
limanuri si aratându-se corabierilor, le-a poruncit sa porneasca cu
corabiile cu bucate acolo degrab, aratându-se atunci si aievea, de-l
vedeau corabierii cu ochii si mergea sfântul departe înaintea
corabiilor, umblând pe mare.
Pururea pomenitul împarat Iustinian, a zidit acel de Dumnezeu
facut si fara cusur lucru, în numele adevaratei întelepciuni a
Cuvântu-lui lui Dumnezeu si cauta sa ascunda acolo toate cele de demult
vechi si cinstite lucruri si pof-tind sa i se aduca acolo si vreo
particica din moastele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, si
pornindu-se spre acel lucru cei trimisi de dânsul si apropiindu-se de
mucenicescul si de Dumnezeu cinstitul mormânt al mucenicului, îndata se
arata unde stralucea foc de la cinstitul sicriu si sarea de acolo vapaie
de foc de-i lovea în gura si nu-i lasa sa se apropie, si glas din foc
iesind si povestind acel înfricosator si minunat lucru zicea: "încetati
de a mai încerca"; de care îngrozindu-se, au cazut cu fata la pa-mânt si
luând numai tarâna de acolo, s-au dus. Din care, jumatate au pus-o ca
un odor în camera odoarelor, iar jumatate au trimis-o la împarat pentru
sfintenie, povestindu-i cele ce li s-a întâmplat si ce li s-a grait.
Iar diavolul cel ce pururea pizmuieste cele bune, a ispitit
oarecând sa dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrajmasilor în
acest chip: a uneltit ca sa arda chivotul sfântului în biserica, si
aprinzându-se biserica de ardea, a sosit si neamul cel fara de omenie al
slavinilor, si a ascuns oastea putin în laturi de la cetate. Iar
poporul strângându-se ca sa stinga focul, cel ce era purtator de grija
de lucrurile cele sfinte ale bisericii, vazând ca argintul sicriului se
topise de curgea pe pamânt, s-a temut sa nu se faca vreun jaf, sa piara
argintul de popor, deci striga cu glas mare zicând: "O, prietenilor si
fratilor, vrajmasii au împresurat cetatea si au început a sfarâma
zidurile" si se mestesugia el cu cuvântul lui ca sa risipeasca multimea
oamenilor si sa nu jefuiasca argintul, caci sfântul daduse insuflarea
aceasta. Crezând cuvântul aceluia, precum si era de crezut si
pornindu-se toti numaidecât la ziduri au aflat pe vrajmasi punând
scarile la ziduri si maiestriile cele de stricaciunea cetatii si pe cei
ce dadusera navala asupra cetatii numai putin decât focul; deci chemând
pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar dupa ce s-a stins si focul,
pazitorul acela al bisericii, a spus catre toti minunea, zicând: Ca
strigarea aceea ce facuse, nu era doara ca stia el ceva de venirea
vrajmasilor, ci numai pentru paza sfântului, ca sa nu se jefuiasca
argintul de popor. Care este aratata la cei chibzuiti, care stiu socoti
lucrurile si cunosc dumnezeiestile rânduieli, ca cu pronia sfântului
întorcând la capul vrajmasului mestesugurile lui, se tamadui raul cu
rau, caci cu aprinderea focului a atâtat poporul si cu stingerea l-a
întarit, iar cu glasul cel de mântuire, care s-a dat din dumnezeiasca
insuflare pazitorul bisericii le-a strigat si fiind poporul înfierbântat
a mântuit si zidul si cetatea foarte usor.
Asijderea si un oarecare Ilustrie, ce se zice pe limba greaca
protospatar, sezând lânga biserica sfântului, dumnezeiesc om se cunostea
a fi. Acesta spunea, ca pe vremea razboiului cu avarii, când împaratia
Mavrichie, a vazut doi barbati luminosi la chip si la stat, ca cei ce
sunt în cinste si stau înaintea fetei împaratului, care mergeau sa intre
în biserica sfântului si când au fost la locul ce se cheama Trivolon,
de unde se începe a intra în biserica, între cei doi stâlpi mari de
tetalie, ce stau spre apus, au zis slugii sa-i duca la domnul casei, si
apropiindu-se el de intrarea sfântului chivot, iar sfântul degrab a
deschis usile si a iesit de i-a întâmpinat si le-a dat închinaciunea
sanatatii ca unor cunoscuti si veniti de la împaratul si facând voia
împaratului, iar si au grait catre dânsul, zicând: "Ca împaratul a
poruncit sfintiei tale sa lasi cetatea si sa mergi catre dânsul, ca s-a
lasat vrajmasilor cetatea aceasta". Daca a auzit sfântul acest lucru a
plâns, plecând capul, fiind cuprins cu tacere, multa vreme, arata cu
chipul acesta greutatea mâhnirii ce-i dadusera cuvintele acelea, de care
mâhnindu-se si sluga, a zis: "De as fi stiut, fratilor, ca va aduce
venirea voastra atâta amaraciune, nu as fi spus domnului meu". Si dupa
aceea târziu i-a întrebat sfântul: "Adevarat, asa a placut? Asa s-a
parut Domnului si Stapânului tuturor? Sa paraseasca o cetate atât de
mare, pe care a cumparat-o cu Sângele Sau si sa o dobândeasca cei ce
nu-l cunosc?" Si ei au zis: "Asa, adevarat". Iar sfântul si
mult-milostivul mucenic, i-a tocmit si i-a învatat sa duca raspunsul la
Domnul si Stapânul tuturor, care era în acest chip: "Cunosc, iubitorule
de oameni, Doamne, milosârdiile Tale, cele ce biruiesc pururea mâhnirea
Ta, pe care o atâta pacatele noastre; cunosc ca Ti-ai pus sufletul
pentru pacatosi si Ti-ai varsat sângele pentru ei, si nu s-a zaticnit
niciodata aceasta buna voie a Ta si de pacatele noastre, si de vreme ce
m-ai pus si pe mine pazitor acestei cetati, ma voi asemana Tie,
Stapânului meu, si-mi voi pune sufletul pentru dânsii si voi pieri cu
pieritorii acestia, ce cred în numele Tau. Si nu s-au despartit de la
Tine, macar ca au gresit, iar Tu esti Dumnezeul celor ce se pocaiesc".
La acestea, barbatii aceia zisera: "Acestea sa spunem celui ce ne-a
trimis? Acestea sa zicem împaratului? Frica ne este sa nu cumva sa se
mâhneasca asupra ta"; iar sfântul a zis: "Acestea sa le zica si iara sa
le zica, si s-a întors iarasi la Chimitirion si închise sfântul chivot
înaintea celor cu chip îngeresc, care purcesera de se dusera dupa vorba
aceasta". Acestea le adeverea sfintitul Ilustrie, ca le vazuse aievea
întru uimire; sau vedenie si povestindu-le cetatenilor, ce mai
ramasesera, le da îndraznire cu cuvântul, ca erau îngroziti si slabiti
pentru boala omorului ce se întâmplase mai înainte, aflându-se la multa
neputinta si la lipsa de prada si calcarea limbilor, si-i îmbuna, ca
este sfântul într-ajutor cu dânsii si-i adeverea ca vor fi paziti cu
rugaciunile sfântului, precum mai pe urma sfârsitul lucrurilor a aratat.
Iarasi un eclesiarh anume Onisifor, pazind la sfântul mormânt si
se ostenea la aprinderea candelelor si a facliilor si fiind rau cu
naravul, ca fura lumânarile si facliile; si facând aceasta multa vreme,
n-a lasat sfântul netamaduit naravul lui cel nepriceput si de
stricaciune, si aratându-i-se în vis, l-a mustrat si l-a învatat cu
binisorul ceea ce se cadea sa faca, zicându-i: "Frate Onisifore, nu-mi
place ce faci la faclii; ci sa stii ca facând aceasta si pe cei ce le
aduc pagubesti mult, si însuti pe tine te-ai împins în prapastia
pierzarii. Caci cu cât se aprind mai mult facliile, se milostiveste si
Dumnezeu mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, micsoreaza
lucrul mila aceluia si sporeste osânda celui ce le ia".
Deci oprindu-se Onisifor putin dupa cuvintele acestea, peste
putina vreme iar lasându-se de îmblânzirea vedeniei, s-a apucat iarasi
de cele obisnuite si le facea fara de frica. Si într-o zi, mergând un
crestin foarte de noapte a dus faclii foarte frumoase, care au placut
lui Onisifor si îndata cum le-a aprins a mers sa le ia, dupa ce plecase
cel ce le adusese. Însa vezi si grija sfântului: cum se întinse acela la
faclii, sfântul înca slobozi glas din sicriu, zicându-i: "Dar nu te-ai
mai lasat?" într-acest chip lovindu-se Onisifor, a cazut la pamânt
cadere grea, îngrozindu-se de frica si de sunetul glasului, pâna a venit
un cleric cunoscut al lui, de l-a ridicat de jos si l-a tinut de si-a
venit în fire; si dupa ce si-a venit în fire, si-a marturisit catre toti
îndraznirea nebuniei lui si purtarea de grija a sfântului, cu cea
dintâi si a doua certare cu iubire omeneasca, încât nu numai el, ci si
altii toti se folosira de minunea aceasta.
Cuvioasa Maica noastra Parascheva cea noua.
Aceasta
cu adevarat mare si vestita între femei, Cuvioasa si pururea pomenita
Parascheva, s-a nascut într-un sat al Traciei, numit si din vechime si
acum Epivata. Parintii fericitei erau de neam bun si mariti, înavutiti
cu foarte multi bani si averi; mai mult însa îi marea si îmbogatea drept
cinstirea lui Dumnezeu si a fi si a se numi crestini. Acestia dar
aducând la lumina pe cuvioasa, întâi au renascut-o prin scaldatoarea cea
dumnezeiasca, apoi pe cale înaintând, o învatara toata îmbunatatirea si
asezarea cea dupa Dumnezeu; iar dupa ce a trecut al zecelea an, ades
mergea cu maica sa la biserica Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si a
auzit aceste dumnezeiesti binevestiri: "Cel ce voieste a veni dupa Mine,
sa se lepede de sine si sa ridice crucea sa si sa urmeze Mie". Îndata
toata a fost cuprinsa de aceasta si iesind din biserica, întâlnind un
sarac, ascunzându-se de maica sa si dezbracând hainele stralucite si
luminate ce purta, le-a dat lui si ea a îmbracat pe ale aceluia,
luându-le pe acestea cu oarecare mestesugire înteleapta.
Iar dupa ce a venit acasa si au vazut-o parintii într-un astfel
de chip s-au îngrozit si au batut-o ca sa nu mai faca asa. Ea însa nu
numai de doua ori, ci de trei ori, si de multe ori, se zice ca
dezbracând hainele sale, le-a dat saracilor, întru nimic socotind pentru
aceasta, ocarile, îngrozirile si nesuferitele batai ale parintilor. Si
acestea, adica în casa parinteasca erau ca niste preîntâmpinari ale
roadelor ce mai pe urma erau sa odrasleasca în ea si pasiri spre
trecerea peste om. Apoi fiindca nu mai putea suferi durerea duhului în
suflet, fara stirea parintilor si al celor de un sânge cu ea, si a
multimii slugilor, a ajuns la Constantinopol, unde gustând toate
bunatatile cele dupa Dumnezeu, îndestulându-se de dumnezeiestile si
sfintitele biserici si moastele sfintilor si fiind binecuvântata de
sfintii barbati cei de acolo si întarindu-se cu rugaciunile lor, a iesit
din cetate si a trecut în Calcedon de cealalta parte si de acolo a
venit la Iraclia din Pont, calatorind cu picioarele sale. Iar parintii
ei însisi si prin altii (ca nevoia este lesne iscoditoare), mult
trudindu-se si locuri din locuri schimbând si cetati si sate calcând si
neaflând-o, s-au întors acasa. Iar preafericita fecioara venind la
Iraclia din Pont si sosind la un oarecare locas dumnezeiesc al Maicii
lui Dumnezeu si intrând în el cu bucurie duhovniceasca, s-a asezat pe
pamânt si l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat si prin ruga sa
umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu rabdare într-acest
sfânt locas, tot felul de îmbunatatiri savârsind; caci întru rugaciunile
de toata noaptea facea stari statornice si de diamant, ajunari
neîncetate, batai în piept, tipete, tânguiri cu lacrimi nestinse, iar
culcarea jos pe fata pamântului, cine dupa vrednicie va povesti;
obiceiul smerit, cugetul cumpatat, curatenia inimii si plecarea ei spre
Dumnezeu. Iar acum din destul de acestea desfatându-se a trimis Dumnezeu
pe cei ce aveau sa o duca la Ierusalim; caci aceasta dorinta o avea si
ruga pe Dumnezeu si pe Maica Lui de aceasta. Deci asa pregatita a iesit
din biserica si îngradita cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim si
îndestulându-se de toate cele sfinte si bune ale Ierusalimului, unde si
blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au calcat" si
saturându-se si zburdând prin pustiul Iordanului ca o pasare, a nimerit
la o viata cinstita de calugarite pustnice si aci a intrat. Însa cât s-a
nevoit aci, prin care pe vrajmasul diavol pâna în sfârsit l-a stins,
care mai înainte cu ispite multe si de tot felul a navalit asupra ei,
neputând a le da în scris toate, putine oarecare din ele spre pomenire
vom adauga aci. Bautura întrebuinta apa de izvor, si de aceasta foarte
putina; trebuinta asternutului o împlinea o rogojina, iar îmbracamintea
era o haina si aceasta foarte zdrentaroasa, cântarea pe buze neîncetata,
lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar
vârful îmbunatatirilor, smerita cugetare le cuprindea pe toate acestea.
Deci multi ani rabdând în aratata mânastire a calugaritelor si
nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al douazeci si
cincilea an al vârstei, a iesit de aci si a venit la Ioppe si intrând
într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casa, si a ajuns
cu corabia la limanul patriei sale dupa ce a suferit multe primejdii
ale sfarâmarii de corabie, în mare. Apoi pururea pomenita a venit la
Constantinopol, si dupa ce a cercetat dumnezeiestile locasuri si pe
sfintii barbati a plecat si a venit la oarecare sat anume Calicratia si
acolo la biserica sfintilor si întru tot laudatilor Apostoli s-a
salasluit, nesocotind petrecerea parintilor de bun neam si batjocorind
întelepteste uneltirile vicleanului înselator. Deci doi ani a petrecut
acolo neîntinata porumbita si din potopul acestor curgatoare zburând a
odihnit cortul ceresc, încredintând sfânt sufletul sau mâinilor
îngeresti si prin ei locasurilor celor vesnice si dumnezeiesti; iar
trupul cel din pamânt si înfrumusetat cu dumnezeiesti îmbunatatiri l-a
ascuns în pamânt. Multa vreme dupa aceasta a trecut si cineva, rau
cheltuind viata si obsteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape
de cuvioasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecaruia din
barbatii sfinti aratându-se în vis: "Ridica, i-a zis, trupul acesta
si-l arunca; ca soare fiind si lumina nu pot suferi întunericul si
murdaria". Însa zabovind acel dumnezeiesc barbat, divina aratare a
cuvioasei socotind-o vedere obisnuita, sau vis normal, si a doua, si a
treia iarasi sfânta l-a strigat si cumplit l-a îngrozit. Si dupa ce
calugarul si-a venit în sine dupa cum se cuvine si din numele cuvioasei,
care îi arata cu degetul locul, prea degrab s-a sculat si cu sârguinta a
descoperit poporului vedenia de acolo, care cu totii obsteste alergând
ca la o vistierie foarte înavutita au sapat pamântul. Iar dupa ce s-a
apropiat de sicriu, se umplea de mireasma, si acel sfânt trup al
cuvioasei aflându-l întreg cu totul pazit, cu mâini cucernice l-au adus
în biserica Sfintilor Apostoli, umplând aerul de mirezme si tamâieri si
cântând dumnezeiesti psalmi. Însa câte minuni a savârsit dupa asezarea
moastelor ei aici, Dumnezeul minunilor prin ea si pâna acum savârseste,
cu neputinta este în scris a le da; caci covârsesc, ca sa zicem asa si
numarul stelelor si nisipul marii. De vreme ce vindeca schiopi, surzi,
ciungi, ologi si tot felul de boli, înca si cele atingatoare de moarte;
si în scurt a zice, departeaza toata neputinta nevindecata, numai cu
atingerea raclei, care nu înceteaza, nici va înceta, îmbelsugat a varsa
tamaduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamarit-o.
Despre aceea, ca sfintele moaste ale cuvioasei aflate în cetatea
Târnovei, capitala oarecând a crailor bulgari, s-a stramutat de aci la
Belgrad, si de acolo în orasul Constantinopol, povestesc Evtimie si
Rafail; asemenea si Meletie al Atenei si Dositei patriarhul
Ierusalimului. Tot la acelasi loc aflam si povestire de stramutarea
moastelor ei din orasul Constantinopol aici la Iasi. Adica, "Patriarhul
Constantinopolului Partenie batrânul, luând bani de la domnitorul
Moldaviei Vasilie, cu cuvânt ca sa plateasca datoriile Patriarhiei,
spânzurând de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele moaste, ce se
pazeau în Patriarhie, le-a trimis aici catre stapânitorul Moldoaviei".
Iata ce zice despre aceasta Cantemir domnitorul Moldovei: "Sfânta
Parascheva, precum aflam din cartile bisericesti, era stapâna a satului
Epivatelor, pe care apoi l-a câstigat marele Apocavcos, Voievodul
însusi stapânitorul Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat
voie domnitorului Moldaviei, Vasilie, sa stramute sfintele ei moaste din
biserica patriarhala a Constantinopolului; le-a câstigat acestea pentru
cele multe si mari binefaceri si slujbe facute sfintei biserici celei
mari; ca din însasi veniturile sale a platit peste 260 pungi ce datora
ea turcilor si crestinilor. Însa fiindca la turci este oprit a stramuta
mort peste trei mile, afara de trupul sultanului, a cheltuit peste 300
de pungi la Poarta otomana, ca sa ia voie pentru stramutarea sfintelor
moaste si ca sa ia porunca catre un Capugibasa, ca sa le însoteasca la
Moldavia. Toata povestirea aceasta a stramutarii acesteia este zugravita
pe peretele de amiazazi al bisericii Sfintilor Trei Ierarhi, unde se
afla sfintele ei moaste. Între alte lucruri se înfatiseaza acolo si
Capugibasa cu ofiterii lui, mergând la petrecerea sfintelor moaste".
Aceasta stramutare de atunci este descrisa si pe marmura
Cuvucliului, unde sunt asezate sfintele moaste, asa: "Cu vointa Tatalui,
cu bineplacerea Fiului si cu conlucrarea Sfântului si de viata
facatorului Duh, a Dumnezeului celui marit si închinat în Sfânta si cea
de o fiinta si nedespartita Treime. Binecinstitorul si de Hristos
iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toata
Moldavia, fiind râvnitor si aparator al sfintei credinte rasaritene,
dupa dumnezeiasca îngrijire, a stramutat din Constantinopol cu multa
osârdie si prea multa dorinta aceste cinstite moaste ale Cuvioasei
Maicii noastre Parascheva cea din Târnova. Aceasta stramutare a fost a
treia. Iar preasfintitul si fericitul a toata lumea patriarh Partenie,
cu toata bunavointa si sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaste
ca pe o vistierie dumnezeiasca, cu prea fericitii trei mitropoliti:
Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al
Paleon-Patronului, în zilele prea sfintitului Varlaam mitropolitul
Sucevei si a toata Moldavia; iar binecinstitorul si de Hristos iubitorul
si cu mila lui Dumnezeu stapân al nostru si domnitor a toata Moldavia
Ioan Vasilie Voievod, de acasa iesind cu evlavie si din tot sufletul
primind aceasta nepretuita vistierie, potrivit le-au pus si le-au
pastrat în cea noua zidita biserica a Sfintilor Trei Ierarhi si ai lumii
dascali: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântatorul si Ioan
Gura de Aur, spre cinstea si marirea lui Dumnezeu celui laudat în Treime
si spre vesnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva,
pentru lasarea pacatelor sale si a tot stralucit neamul lui. În anul de
la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelasi an
s-a nascut si preaiubit fiul lui, Ioan Stefan Voievod, ca-ruia sa-i dea
Domnul zile îndelungate si viata de multi ani. Amin".
Din traditie avem povestiri de multe minuni savârsite de cuvioasa
în anii cei dinaintea noastra, pe care nu s-a sârguit cineva a le aduna
si a le publica spre lauda lui Dumnezeu slavitorul sfintilor Sai; înca
si în zilele noastre nu conteneste a face minuni celora ce cu credinta
alearga la ea. Caci câti neputinciosi au evlavie la sfintele moaste,
alergând cu credinta sau din acoperamânturile puse la capul cel sfânt al
Cuvioasei luând si purtând, dobândesc vindecare! Si la neplouare, sau
alta nevoie mare, facând litanie crestinii cu sfintele moaste, nu se
lipsesc de cerere. Ci si în patria ei Epivata unde, precum se zice, casa
ei parinteasca a fost prefacuta în biserica cu numele ei, cuvioasa face
multe minuni, careia se cuvine marirea în vecii vecilor. Amin.
In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaste au fost asezate in
minunata biserica a manastirii "Sfintii Trei Ierarhi", ctitoria
domnitorului. Cinstitele moaste au ramas aici pana in anul 1884, cand au
inceput lucrarile de restaurare a sfantului lacas, fiind mutate in
paraclisul manastirii. Dar in seara zilei de 26 decembrie 1888, dupa
slujba Vecerniei, din neatentie a ramas aprinsa o lumanare din sfesnicul
de langa racla din lemn in care erau asezate cinstitele moaste; peste
noapte sfesnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era
asezata racla, arzand mocnit toata noaptea, fiind prefacut totul intr-un
morman de jar. A doua zi dimineata, autoritatile de stat si
bisericesti, preotii si credinciosii au constatat ca cinstitele moaste
au ramas neatinse, inca o minune savarsita prin puterea lui Dumnezeu.
Ridicate din mormanul de jar, moastele Cuvioasei au fos
adapostite provizoriu in altarul paraclisului de la manastirea Sfintii
Trei Ierarhi si in curand stramutate in noua catedrala mitropolitana din
Iasi, care fusese sfintita cu putin timp mai inainte, la 23 aprilie
1887. Aici se gasesc si astazi, fiind cinstite de obstea
dreptcredinciosilor moldoveni, care ii cer sa mijloceasca pentru ei
inaintea tronului ceresc, fiind socotita ca o adevarata ocrotitoare a
Moldovei.
In sedinta sa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii
noastre a hotarat canonizarea unor sfinti romani, precum si
generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara
noastra. Hotararea respectiva a fost transpusa in fapta in cadrul unor
mari festivitati bisericesti in cursul lunii octombrie 1955. In cazul
Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a facut in catedrala
mitropolitana din Iasi, la 14 octombrie 1955, in prezenta a numerosi
ierarhi romani, precum si a unor reprezentanti ai Bisericilor ortodoxe
Rusa si Bulgara.
De astfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstita in Biserica
noastra veacuri de-a randul. Inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea
exista o biserica cu hramul Prea Cuvioasa Parascheva in Rasinari, langa
Sibiu, iar in anul 1408 aflam de existenta unei biserici cu hramul
Sfanta Vineri in "Targul Romanului". Multe alte biserici din Moldova sau
din alte parti ale pamantului romanesc au acelasi hram. Chipul ei sau
scene din viata ei sunt zugravite in diferite biserici romanesti.
Dreptcredinciosii crestini de pretutindeni o venereaza atat prin
participarea lor la slujbele din 14 octombrie a fiecarui an, iar cei din
Iasi si imprejurimi prin inchinarea in fata cinstitelor ei moaste,
cerandu-i ocrotire si ajutor.
Drept aceea, sa o cinstim si noi si sa ne rugam asa:
"Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a
izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita
asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale
tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine
nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti ca sa scapam din primejdie si sa cantam
lui Dumnezeu: Aliluia." (Din Acatistul Cuvioasei, Condacul 3).
Acoperământului Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.
Trebuie
să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca
aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol,
spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta
biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a
lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru
ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos
şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul
Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată
lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi
rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul
său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care
stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau
mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar
cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi
Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc,
primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul
preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc
îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei
ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate
rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi
răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să
năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: "Acoperă-ne pe noi cu
acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre;
acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când
sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să
ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer,
şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul
Acoperământului tău".
Trebuie
să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca
aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol,
spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta
biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a
lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru
ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos
şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul
Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată
lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi
rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul
său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care
stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau
mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar
cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi
Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc,
primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul
preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc
îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei
ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate
rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi
răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să
năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: "Acoperă-ne pe noi cu
acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre;
acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când
sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să
ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer,
şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul
Acoperământului tău".Sfântul
Ioan Evanghelistul a fost feciorul lui Zevedei si al sotiei lui,
Salomi, care era fiica logodnicului Iosif. Pentru ca acesta a avut patru
feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosie si trei fete: pe
Estera, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeie lui Zevedei, si maica
lui Ioan. De aici se vede ca Domnul nostru Iisus Hristos era unchi lui
Ioan si frate al Salomiei, fetei lui Iosif. Acesta este cel ce s-a
rezemat pe pieptul lui Hristos, ca cel ce era foarte iubit de Dânsul.
Pentru ca si la vânzare a fost cu Dânsul, si la rastignire, când a luat
si pe Nascatoarea de Dumnezeu în casa sa, slujind-o pâna la adormirea
ei. Iar dupa adormire aruncând sorti Sfintii Apostoli unde era sa mearga
fiecare dintr-însii si sa propovaduiasca, a cazut lui Ioan soarta ca sa
mearga în Asia. Se mâhnea de aceasta ca cunostea mai înainte ca o sa
aiba nevoie de calatorie pe mare, ceea ce si spuse mai înainte
ucenicului sau Prohor. Umblând patruzeci de zile si patruzeci de nopti
pe mare, purtat de puterea valurilor, caci se mâhnise pentru sorti; si
(fiindca n-a nadajduit la puterea lui Dumnezeu cea nebiruita) pentru
aceasta s-a îngaduit de la Dumnezeu ca sa cada în ispita, ca prin acea
ispita sa i se ierte greseala sa cea omeneasca. Si s-a dat într-o parte
de loc al Asiei, ce se cheama Marmareonda si acolo a aflat pe Prohor
cazut si el în primejdie. Caci fiind dispretuit de oamenii ce erau
acolo, si parându-li-se ca este vrajitor, si ca Ioan ar fi furat galbeni
din corabie si a fugit. Scapând cu nevoie a sosit la locul ce s-a zis
mai sus. Mergând la Efes i-a aflat pe ei o femeie anume Romana vestita
în rautate pâna si la Roma. Aceasta platindu-le i-a silit sa slujeasca
la baie. Apostolii nestiind mestesugul baii, ea îi necajea atât de rau
ca i-a facut pe amândoi ca pe niste robi. Ioan era rânduit sa faca foc,
sa încalzeasca baia, iar Prohor sa porneasca apa la baie în tot timpul.
De trei ori într-un an un drac cumplit sugruma înauntru câte un tânar si
câte o tânara, pentru ca atunci când se zidise baia a pus un tânar si o
tânara la temelie, si din aceasta pricina începuse a face moarte.
Când a fost a treia luna, intrând Domnus, feciorul lui Dioscorid
într-acea baie, a fost sugrumat de demon. Iar Romana facând plângere,
s-a auzit în tot orasul Efesului si la Dioscorid, care auzind aceasta,
de mare întristare si de multa mâhnire a murit si el. Atunci Romana a
rugat foarte pe Artemida sa învieze pe Domnus, dar fara folos. Întrebând
Ioan pe Prohor ce se întâmplase i-a vazut Romana vorbind, si a apucat
pe Ioan si strâmtorându-l îi zicea ca este fermecator, si ca de nu va
învia pe Domnus îi va desparti sufletul de trup. Facând apostolul
rugaciune si înviind pe copil, s-a spaimântat cu duhul Romana, si zise
ca este ori Dumnezeu, ori fiul lui Dumnezeu, si a crezut în Hristos,
marturisindu-se catre Ioan. Iar înviind si pe Dioscorid, a crezut si el
împreuna cu fiul sau Domnus, si se marturisira toti, botezându-se:
Dioscorid, Domnus si Romana. Si a rupt Romana înscrisul de robie, iar
Ioan a departat si duhul cel viclean din baie.
Pe când efesenii praznuiau pe Artemida, apostolul a stat într-un
loc înalt, unde se afla acel idol. Iar poporul înfuriindu-se pentru
aceasta, arunca cu pietre asupra lui Ioan, dar nu-l atingeau pe el, ci
loveau idolul încât l-au facut farâme. Apostolul le spunea multe pentru
credinta; iar ei întarâtându-se, iarasi au aruncat cu pietre asupra lui;
pietrele însa se întorceau asupra celor ce le aruncau. Atunci facând
apostolul rugaciune se facu o fierbere mare din pamânt, si au cazut jos
la pamânt din popor ca la vreo doua sute de oameni si au murit. Iar
ceilalti abia dezmeticindu-se si izbavindu-se din groaza, se rugau
sfântului sa-i miluiasca, si sa învieze pe cei morti. Deci rugându-se si
înviindu-i pe cei ce murisera, si iarasi facându-se fierberea aceea a
pamântului, au cazut la Ioan toti si s-au botezat. Apoi când sta sfântul
într-un loc ce se chema Tihi, a tamaduit pe un slabanog ce zacuse
doisprezece ani, care, sculându-se, marea pe Dumnezeu. Facutu-s-au si
alte multe minuni de Ioan, de s-a dus pretutindenea vestea minunilor.
Vazând dar demonul ce se afla în capistea Artemidei, toate cele ce se
facuse de sfântul si cunoscând ca si pe el era sa-l goneasca de acolo, a
stârnit furie mare în popor împotriva Sfântului Ioan si a ucenicului
sau Prohor.
Cunoscând Ioan prin Duhul Sfânt ca pornirea poporului era sa iasa
spre bine, s-a dat de bunavoie poporului împreuna cu ucenicul sau
Prohor. Si tragându-i poporul pâna la capistea Artemidei, se rugara ei
lui Dumnezeu sa cada capistea, dar sa nu vatame pe nimeni din cei ce
erau acolo. Si asa cazând capistea, apostolul zise catre demonul care se
afla acolo: "Tie zic, demone spurcat, câta vreme este de când locuiesti
aici? Si de ai pornit tu asupra noastra poporul, marturiseste!" Iar
demonul striga tare: "De când locuiesc aici sunt doua sute patruzeci si
noua de ani si eu i-am pornit pe acestia toti asupra voastra". Zise
drept aceea sfântul: "Poruncescu-ti în numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, sa nu mai locuiesti în acest loc". Si îndata iesi demonul
din oras. Atunci pe toti i-a cuprins cutremur si frica, si cei mai multi
dintr-însii au crezut în Domnul.
Facându-se si alte multe semne si minuni din mâinile apostolului,
si venind multa multime la credinta, s-a dat stire de lucrurile lui si
la ighemonul de atunci ca poporul, ademenit de niste învataturi
fermecatoresti graite de apostol, paraseste legile împaratilor, si calca
cinstea zeilor, încât si capistile cele mai bune ale lor au cazut de
s-au sfarâmat. De aceea au fost izgoniti în ostrovul Patmos, de care i
se aratase Domnul în vis lui Ioan spunându-i-se ca are sa patimeasca
mult si sa fie izgonit la un oarecare ostrov ce se cheama Patmos, fiind
celor de acolo de mare folos mergerea lui.
Mergând pe mare la locul Exoriei, a înviat pe unul din slujitorii
ce se înecase în mare, si întoarse spre liniste si furtuna, care
ridicase asupra lor valul cel groaznic al marii. Pentru aceea s-au
botezat toti. Iar Ioan mergând bucuros la Exoria ostrovului Patmos, a
scapat pe feciorul lui Miron, pe Apolonid, de dracul ce locuia
într-însul. Si îndata toata casa lui Miron a crezut în Hristos si s-a
botezat, împreuna cu Lavrentie ighemonul, care avea mare putere în acel
ostrov, si femeia lui Hrisipia, fiica lui Miron, cu fiul sau si cu toate
slugile sale.
Deci, era în partile acelea un vrajitor anume Chinops petrecând
în loc pustiu, care cu multimea nalucirilor demonice minuna atâta pe cei
fara de minte, încât era socotit ca un zeu. Preotii lui Apolon vazând
îndraznirea ce avea Ioan în învatatura sa, au vorbit lui Chinops, pe
dânsul rugându-l, sa foloseasca mestesugirile lui împotriva sfântului.
Acela, nevrând sa mearga în cetate, caci petrecea în pustietati
neumblate, a fagaduit ca va trimite un duh viclean la casa lui Miron, ca
sa ia sufletul lui Ioan.
A doua zi a trimis pe unul din duhurile cele viclene învatându-l
sa-i aduca sufletul lui Ioan. Mergând demonul la casa lui Miron, a stat
în locul unde se afla Ioan, care simtind pe demon, i-a poruncit sa nu se
mai mute de acolo, ci sa stea pâna va spune pricina pentru care a
venit. Iar duhul a zis: "Preotii lui Apolon au venit la Chinops, si au
vorbit multe lucruri rele despre tine, si-l chemau sa vina în oras sa-ti
rânduiasca moarte; iar el s-a aparat zicând: "Nu vreau sa ma ostenesc
sa merg în cetate pentru un om mic si ticait, ci va întoarceti înapoi,
ca mâine voi trimite un duh si voi lua sufletul lui si-l va aduce la
mine, si-l voi da la judecata". Iar Ioan zise: "Ai mai fost trimis
vreodata si ai mai luat suflet de om sa i-l duci?" Si zise duhul: "Am
fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat". Atunci Ioan zise:
"Pentru ce-l ascultati?" Si zise duhul: "Toata puterea satanei locuieste
acolo si s-a tocmit cu toti cei mai mari si noi cu dânsul, si ne
asculta Chinops pe noi, si-l ascultam si noi pe el".
A zis Ioan: "Asculta duh viclean: îti porunceste apostolul lui
Dumnezeu Ioan sa nu mai mergi niciodata sa mai viclenesti om, ci sa iesi
afara dintr-acest ostrov, si sa umbli ratacind, si sa nu ai loc
nicaieri". Si îndata duhul cel viclean a iesit din ostrov. Vazând
Chinops ca nu se mai întoarce duhul, a trimis pe altul, care patind la
fel a mai trimis si alti doi: unul sa intre la Ioan si altul sa stea
afara sa-i aduca raspuns. Deci intrând acela si patind ca si ceilalti,
s-a dus celalalt si a spus lui Chinops ce s-a întâmplat. Atunci Chinops,
umplându-se de mânie, si luând toata multimea demonilor a mers în
cetate; iar cetatenii au început a striga, si toti i se închinau. Gasind
el pe Ioan unde învata, s-a umplut de multa mânie si a zis catre popor:
"Oameni orbi si rataciti! Ascultati calea adevarului: de este drept
Ioan si sunt adevarate graiurile lui, si va face cuvântul care voi zice,
voi crede si eu în cele ce zice". Si apucând Chinops pe un tânar îi
zise: "Tânarule, traieste tatal tau?" Iar acela îi spuse ca a murit.
Chinops zise: "Cu ce moarte?" Iar acela raspunse: "A fost corabier, si
spargându-se corabia pe mare s-a înecat". Iar Chinops zise catre Ioan:
"Iata, arata de graiesti adevarat, si scoate pe tatal copilului din mare
si adu-l la fiul sau, sa-l vedem si noi viu". Iar Ioan zise: "Nu m-a
trimis Hristos ca sa înviez mortii, ci ca sa învat oamenii rataciti".
Deci zise Chinops catre tot poporul ce sta acolo: "Macar acum sa ma
credeti pe mine, oamenilor, ca acest om este amagitor si va înseala cu
farmece; tineti-l pâna ce voi aduce pe tatal tânarului si-l pun înaintea
voastra viu". Si l-au tinut pe Ioan. Iar Chinops tinzându-si mâinile si
lovind marea, si facându-se sunet în mare de a speriat pe toti, s-a
facut nevazut. Atunci au înaltat toti glas, zicând: "Mare esti Chinops
si nu este altul afara de tine". Si fara de veste iesi Chinops din mare
tinând, precum a zis, pe tatal copilului, si s-au minunat toti. Deci
zise catre copil: "Acesta este tatal tau?" Si zise copilul: "Acesta
este, doamne", si se închinara toti lui Chinops.
Si vrând ei sa ucida pe Ioan, nu i-a lasat Chinops zicând: "Daca
veti vedea altele mai mari decât acestea, atunci va fi certat rau". Si
întreba pe unul din cei de fata: "Ai feciori?" El zise: "Am avut, dar
l-a ucis oarecine cu viclesug". Chinops s-a fagaduit sa-l aduca si pe
acela la tatal sau, viu. Deci strigând tare, chema anume si pe ucigas si
pe cel ucis; iar ei îndata se aratara stând de fata amândoi. Si zise
Chin-ops catre omul acela: "Acesta este fiul tau? Si acesta este cel ce
l-a ucis?" Si zise omul: "Asa, doamne". Iar Chinops zise catre Ioan: "Te
miri de acestea?" Iar Ioan zise: "Nu ma mir, ci mi-e mila de sufletele
ce pier prin tine".
Si
se lauda Chinops ca va face si pe sfântul sa se mire de cele ce facea
el, speriindu-l, ca în cele din urma si de viata îl va lipsi. Iar
Apostolul a zis: "Curând ti se vor dezlega semnele si tie". Acestea
auzind poporul si pornindu-se asupra lui Ioan, pâna într-atât l-au batut
si l-au zdrobit ca l-au lasat aproape mort; si parându-le tuturor,
chiar si lui Chinops, cum ca ar fi murit apostolul, nu l-au socotit
vrednic de îngropare, ci din porunca lui Chinops l-au lasat neîngropat,
ca sa-l manânce fiarele si pasarile. Apoi s-a dus fiecare la casa lui,
bucurându-se ca au scapat de Ioan, si mirându-se de spurcatul Chinops.
Dupa aceea, peste putin, auzind Chinops ca Ioan învata la locul ce se
cheama zvârlitura pietrii, au chemat pe demonul cu care facea
fermecatoriile, si mergând în locul acela a zis catre Ioan: "Vrând sa te
fac de mai mare rusine te-am lasat atunci viu; dar vino sa mergem la
marginea marii, si vei vedea puterea mea si te vei rusina". Deci au mers
dupa dânsul si cei trei demoni, care se aratasera a fi înviat din
morti. Si batând Chinops tare din palme, sari în mare disparând fara de
veste din vederea tuturor. Iar poporul striga: "Mare esti Chinops si nu
este altul ca tine". Iar Ioan, poruncind demonilor care se faceau ca
sunt oameni înviati din morti sa stea pe loc sa nu se miste de acolo,
s-a rugat catre Dum-nezeu sa nu mai lase viu pe Chinops. Si îndata se
facu mare sunet în mare, si învaluindu-se apa unde cazuse Chinops, n-a
mai iesit. Iar demonilor carora se aratasera ca au înviat din morti,
le-a poruncit Ioan în numele lui Iisus Hristos cel rastignit sa iasa din
acel ostrov, si s-au facut nevazuti. Asteptând poporul pe Chinops trei
zile si trei nopti pe marginea marii, de foame si de racnete si de zaduf
cea mai mare parte dintr-însii lesinase, de zaceau fara glas, dintre
care au si murit trei copii. Dar facându-i-se mila sfântului, si
rugându-se pentru mântuirea lor si mult învatându-i pentru credinta, a
înviat pe copiii cei morti. Atunci toti cu o unire întorcându-se catre
Hristos, au primit Sfântul Botez. Deci s-au întors toti locuitorii
ostrovului la propovaduirea Evangheliei si venind catre Hristos prin
credinta, au facut rugaciune toti catre apostolul, sa le dea scrisa
toata mântuitoarea propovaduire.
Mergând Apostolul Ioan într-un munte, împreuna cu ucenicul sau
Prohor, a postit trei zile, rugându-se lui Dumnezeu pentru aceasta.
Si dupa a treia zi s-a facut fulger mare si tunet, ca s-a
cutremurat muntele si Prohor a cazut la pamânt, iar Ioan ridicându-l si
sezând de-a dreapta lui si cautând la cer a început a zice: "La început
era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu"... si celelalte. Si savârsind
Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile lor, si de acolo s-a raspândit la
toate marginile pamântului. Si a petrecut acolo împreuna cu Prohor; si a
aflat pe un tânar într-un oras aproape de Efes, pe care înca pâna a nu
fi izgonit la Patmos, sfântul îl daduse pe mâna episcopului bisericii,
dar fugind de la episcop, s-a facut capetenie de tâlhari. Pe acesta
iarasi l-a întors la pocainta, si a izbavit orasul de moarte, si l-a
îndreptat catre Hristos. Si asa a trait Sfântul Evanghelist în Efes, si
facând nespuse minuni a atras multa multime catre Hristos. Acolo a mai
trait douazeci si sase de ani, si mai înainte noua ani; iar la Patmos
cincisprezece ani. Iar când a mers la Efes de la Ierusalim era de
cincizeci si sase de ani si sapte luni, încât s-au facut anii lui peste
tot o suta cinci ani si sapte luni. Si tragea în casa lui Domnus; de
unde iesind cu ucenicii sai, sapte fiind, si mergând într-un loc le
porunci sa sada acolo. Si era pe la vremea utreniei, si dându-se putin
înlaturi de la dânsii îsi facu rugaciune multa. Întorcându-se la dânsii,
le-a poruncit sa sape crucis dupa statul sau, si facând ei precum le
poruncise, a mers si a intrat în groapa, si sarutându-i pe dânsii pentru
despartire si ei foarte întristându-se, caci se lipseau de dascalul
lor, si varsând lacrimi pentru dânsul, i-a învatat sa-l acopere cu
pamânt pâna la genunchi; dupa aceea iarasi sarutându-i si învatându-i,
l-au mai acoperit pâna la grumaji; dupa aceea, punându-si o mahrama
peste obraz, si punând pamânt peste dânsul a fost acoperit de tot, si
rasarind soarele, si-a dat duhul.
Ucenicii plângând mult, caci ramasera lipsiti de dascalul lor, se
întoarsera si povestira celor din cetate despre petrecerea lui, si
auzind aceasta fratii care erau în cetate au mers de au sapat si n-au
gasit nimic. Si plângând mult si rugându-se se întoarsera în cetate. De
aceasta si Policrat, episcopul poporului Efesu-lui, scriind catre
Victor, episcopul Romei, zise asa: "A adormit în Asia, mare Stihie, care
va sa se scoale la ziua cea de apoi a venirii Domnului, Ioan cel ce s-a
rezemat pe pieptul lui Hristos". Iar dumnezeiescul Ipolit povestind
propovaduirea si savârsirea apostolilor, zice: "Ioan, fratele lui Iacov,
propovaduind în Asia cuvântul, a fost izgonit la ostrovul Patmos. Si de
acolo, iarasi fiind chemat din izgonire de la Efes, s-au savârsit
acolo, în zilele lui Neron. Ale carui moaste cautate de locuitorii
cetatii cei credinciosi nu s-au aflat". Iar Chesarie, fratele marelui
Grigorie, întrebând la Constantinopol de aceasta pe vremea lui Sicret, i
s-a raspuns asa: "Acest Ioan la sfârsitul Evangheliei sale a aratat
aceasta: Si aceasta zicând Iisus, zise lui (adica lui Petru): Vino dupa
mine; si întorcându-se Petru a vazut pe ucenicul pe care-l iubea Iisus
urmând, si zise: Doamne, dar acesta ce? Si zise lui Iisus: de voi vrea
sa ramâna el pâna voi veni Eu, ce-ti este tie? Drept aceea a iesit
cuvântul acesta între frati ca ucenicul acela nu va muri. Pentru aceasta
si unii din pricina cuvântului acesta zic ca Ioan nici pâna astazi n-a
gustat moarte, ci ca s-a mutat. Dar nu este asa adevarul: de vreme ce
aflând Hristos unde vâna peste, poruncit-a numai lui Petru sa-i urmeze.
Iar el vrând ca sa mearga si Ioan împreuna cu dânsul, zise: Doamne, dar
acesta ce? Iisus a poruncit lui Ioan sa ramâna la vânatoarea pestelui,
zicând: De voi vrea sa stea acesta aici pâna voi veni, sa pescuiasca
pâna iarasi ma voi întoarce, ce-ti este tie? Numai ca iubitul lui
Hristos, Ioan, a murit, de vreme ce si mormântul lui se stie unde este.
Însa o adevereaza aceasta si marele dascal si întocmai cu apostolii Ioan
Gura de Aur, în tâlcuirea Epistolei catre Evrei, a Evangheliei dupa
Matei si a Evangheliei dupa Ioan".
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Hira, care prin sabie s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Ghedeon, care mai înainte a vazut Nasterea lui Hristos, prin roua lânii.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin
Sfanta Marina, izbavitoarea de duhuri rele
Frumoasă floare crescută între spinii idoleşti şi împodobită cu frumuseţi sufleteşti, având minte cu bună înţelegere şi inimă aprinsă de văpaia dragostei dumnezeieşti, Sfântă Mare Muceniţă Marina, vorbeai mereu de Mirele tău Hristos şi de veşnica împărăţie, aşteptând cu dorire să-ţi jertfeşti viaţa şi să te uneşti cu El, pentru care îţi cântăm: Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniţă a lui Hristos!
Sfânta Mare Muceniță Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu binecredincioși, fiind întunecați cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, Marina rămânând orfană încă din scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Și venind copilița în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere și cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creștinilor, preoții și clericii, învățătorii cuvântului lui Dumnezeu se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăți, alții prin munți și peșteri, iar alții prin sate, printre oamenii cei simpli, se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învățau sfânta credință în taină și pe mulți întorceau de la înșelăciunea idolească la creștinătate.
Deci s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare și cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni și a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălțat la cer și a pregătit celor ce cred în El și-L iubesc, viață fără de sfârșit, slavă și împărăția veșnică. Auzind acestea Sfânta Mare Muceniță Marina cea cu bună înțelegere, a crezut în Hristos, inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea și nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Și precum credea într-Însul cu inima, tot așa nu se rușina a-L mărturisi pe El cu gura, deși era încă nebotezată, căci nu aflase preot creștin, care să o boteze pe ea. Și dorea Sfânta Marina să-și verse sângele său pentru Hristos și cu acela să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulți din sfinții mucenici - bărbați și femei - s-au botezat în sângele lor, punându-și sufletele lor pentru Domnul, și voia și ea să se facă următoarea acelora.
Iar Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urât-o și o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar fecioara Marina își punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Și venind în vârsta cea desăvârșită, ca la 15 ani, a ieșit odată la oile tatălui său, care pășteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că eparhul părților Răsăritului, Olimvrie, un muncitor cumplit al creștinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum și, văzând-o că este frumoasă, s-a mirat de neobișnuita ei frumusețe și îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gândit să o ia de soție. Deci a stat în loc și, privind-o, a început a o întreba: „De ce neam ești, fecioară? A cui fiică ești și cum te numești? Să-mi spui mie despre tine tot adevărul, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere și de ești din părinți liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de ești roaba cuiva, te voi răscumpăra și te voi face femeia mea”. Iar fecioara, înfrumusețându-se mai mult cu întreaga înțelepciune decât cu podoaba feții, i-a răspuns cu blândețe și i-a spus a cui fiică este și cum se numește. Dar n-a tăinuit nici aceea că este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul, și că însoțindu-se cu Acela prin dragostea inimii, nu are trebuință de alt mire.
Iar eparhul, auzind că fecioara este creștină, îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împărați asupra creștinilor ca să-i muncească, a poruncit ostașilor să o ia pe dânsa și să o ducă în cetate după dânsul, însă cu cinste, pentru că auzind cuvintele ei cele feciorești cu bună înțelegere, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă degrab de la Hristos și să o aducă spre a sa voie.
Iar fecioara, fiind dusă de către ostași, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine și nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmașii mei; auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene; înțelegerea mea să nu se schimbe din înșelăciunile lor cele spurcate; inima mea să nu se înfricoșeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credință să fie aruncată în tina noroiului și să nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine, ci trimite-mi ajutor din înălțimea sfântului Tău scaun și-mi dă înțelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmându-mă cu puterea Ta și cu darul Tău înțelepțindu-mă, să stau fără de frică și să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Așa, Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vânează și ca peștele în mreajă. Deci vino și mă izbăvește de toate meșteșugirile vrăjmașului”. Astfel rugându-se sfânta pe cale, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Și intrând eparhul în cetate, a adus jertfă necuraților săi zei, după obiceiul său păgânesc, și a făcut praznic în numele împăraților săi, iar pe câți creștini a prins, pe toți i-a aruncat în temniță, ca să fie păziți pentru munci. Iar pe fecioara Marina a încredințat-o la niște femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, șezând la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Sfânta Marina la întrebare, pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în față, el privea cu dulceață la negrăita ei frumusețe și se rănea cu dragoste trupească fără de măsură pentru ea. Apoi a început a vorbi cu îmbunări către dânsa, zicând: „Preafrumoasă fecioară, toți zeii știu că-mi este milă de tinerețile tale și-ți cruț trupul tău cel tânăr care cu podoabă înflorește. Te rog, ascultă-mă pe mine și adu jertfa zeilor, ca să-ți fie bine, pentru că multe averi și bogății vei lua îndată și vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine și mai cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învățându-mă a cunoaște pe Tatăl cel ceresc și pe Unul născut Fiul Lui și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeul cel adevărat și viu; și deprinzându-mă a mă închina Lui și a-I aduce jertfa de laudă totdeauna, nu mă voi închina zeilor voștri, pe care nu i-am cunoscut, nici nu le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fară de suflet și nesimțitori, nesimțindu-se singuri pe ei și neștiind dacă li se aduce cinste sau nu. Deci unora ca acelora nu le voi da cinstea aceea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăși mă rog ție, ascultă-mă și cinstește pe zeii cei nebiruiți, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetățenilor te vei învrednici de mare cinste, căci te voi lua de soție și toți vor începe a te cinsti, ca pe soția mea cea iubită. Eu îți voi fi spre slavă și cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia și îndulcirea vieții mele. Iar de nu mă vei asculta și vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să știi că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, și vei pierde în zadar așa o frumusețe ca a ta, sănătatea și viața cea dulce.
Căci vei lua multe, amare și nesuferite munci, și de foc și fiare vei pieri”.
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă El a răbdat cruce și moarte pentru mine, necruțându-Și sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor și să pătimesc pentru Dânsul, necruțându-mi cu nimic sănătatea și păcătosul meu trup. Deci să nu socotești că mă vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile și morțile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Iar cele ce-mi zici pentru însoțire, despre cinste, despre slavă și despre bogății, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Oare mă voi lepăda de Mirele meu Hristos, împăratul Cel fără de moarte, și să mă însoțesc cu un câine puturos, mort cu sufletul? Nicidecum”.
Auzind eparhul niște cuvinte îndrăznețe ca acestea ale Sfintei Marina și socotindu-le drept ocară mare și spre necinstea lui, s-a umplut de mânie și îndată, schimbând dragostea spre vrajbă și spre urâciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ și s-o bată fără cruțare cu vergi. Și sfânta fiind bătută mult fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din răni ca pâraiele, încât înroșea pământul. Iar poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, căci vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită cumplit. Deci mulți dintre ei plângeau. Iar propovăduitorul striga: „Marino, jertfește zeilor, ca să nu-ți pierzi în deșert frumusețea și să te lipsești mai înainte de vreme de această viață dulce”.
Iar mucenița, ridicându-și ochii minții către Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor și întărire în nevoința sa cea pătimitoare. Și nu simțea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos și răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. încă și unii din popor ziceau către dânsa: „Fecioară, pentru ce îți pierzi frumusețea ta de bună voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde și se va șterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!”. Iar sfânta a răspuns către dânșii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici și ajutători ai răutății! Voi sunteți plini de duhul înșelăciunii. Precum de demult șarpele a sfătuit cu vicleșug pe Eva în Rai; tot așa și voi acum mă sfătuiți să mă depărtez de Dumnezeul meu. Ci depărtați-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veți înșela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Apoi încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniță: „Marino, iată începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci și mai mari”. Sfânta a răspuns: „Fă toate cele ce-ți plac, atât ție, cât și tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută și El va rușina toate meșteșugirile voastre degrab!”. Deci eparhul, mâniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane și să-i sțrujească trupul cu ostii de fier. Iar ea, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Vrăjmașii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; dar Tu, Doamne al meu, caută spre mine și mă miluiește. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viață, ca să mă înțelepțească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt și să mă întărească, ca să stau cu vitejie împotriva diavolului și a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de rușine și de necinste, și să fiu spre pildă celor ce Te iubesc și își păzesc cinstea pentru Tine, ca să câștig cu dânșii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecății Tale celei drepte”.
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai neomenosului chinuitor, ca niște mâncători de trupuri, îi strujeau trupul cu ostiile și o chinuiau mai cumplit. Și carnea îi cădea, iar sângele îi curgea pe pământ, încât i se vedeau oasele goale. Deci eparhul, neputând să se uite la o muncire cumplită ca aceea, își acoperise fața. Și toți care erau de față se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Iar tiranul grăia către dânsa: „Marino, până când nu-ți va fi milă de tine? Iată că ți s-a zdrobit trupul; deci măcar acum hotărăște-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârșit”. Mucenița a răspuns: „O, urâtule câine și porcule, care mănânci trupuri omenești! Tu te prefaci că te milostivești și ți-e jale de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece însuși Hristos, Cel ce nu S-a cruțat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci și mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun și de-mi voi cruța trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăția cerească?”. După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe mucenița de la muncire și s-o arunce într-o temniță osebită, adâncă și întunecoasă, unde se aruncau cei osândiți la moarte.
Deci Sfânta Muceniță Marina, stând singură în temnița aceea, nefiind atunci acolo alți osândiți, se ruga lui Dumnezeu întru căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia îți stau înainte cu frică toate puterile cerești și toate începătoriile și stăpâniile se cutremură înaintea feței Tale, și toată zidirea se ține, se schimbă și se înnoiește cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din înălțimea cerului, de pe scaunul slavei Tale, spre mine, smerita, netrebnica și nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit și pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută și vindecă acest trup rănit de bătăi și rupt ca un sac! Înnoiește sufletul meu și-l păzește în împărăția Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc și să calc pe vrăjmașul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele, ca să-i sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca și în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!”.
Sosind noaptea și sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoșa pe mucenița prin niște înfiorări de năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci temnița s-a cutremurat fără de veste și s-a văzut o oarecare strălucire ca un fum dintr-un foc, și s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriț, mare și înfricoșat, care era înconjurat și încins împrejurul trupului său celui văzut cu mulți șerpi mici și cu vipere. Acela a șuierat înfricoșat și, căscând gura mare și spurcată, slobozea o putoare nesuferită. Și înconjurând împrejur pe muceniță, îi făcea frică mare și spaimă; apoi, deschizându-și foarte gura cea prea spurcată, a năvălit și a apucat capul sfintei înghițindu-l, încât mucenița se părea că este înghițită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit. Însă ea nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a îndoit în credință; ci, îndreptându-și toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, și îndată a văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieșit întreagă și nevătămată din înghițirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoșarea, nălucirea și vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghițit pe balaur și pe toți șerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad, iar pe sfânta muceniță a strălucit-o o lumină cerească și, uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat și raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Și a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău. Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înțelepte în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!”.
Porumbița grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negrăită bucurie și dulceață, iar trupul ei cel rupt se vindeca și simțea singură în sine cum creștea carne în rănile ei și le umplea, și pielea cea rănită o acoperea. Deci i s-a ridicat toată durerea și neputința și s-a făcut cu tot trupul sănătoasă și frumoasă, ca și mai înainte. Și a început a mulțumi lui Dumnezeu, strigând și zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne; Te proslăvesc Doamne, Dumnezeul meu, și laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat și ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit și nu m-ai dat în mâinile vrăjmașilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt și înfricoșările lor le-ai gonit din mine. Iar acum, bucurându-mă și veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătății Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învrednicești pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, așa și cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra cu sfintele fecioare care s-au făcut Ție mirese, în cămara Ta cea cerească, că ești binecuvântat în veci!”. În niște vedenii și descoperiri ca acestea, și într-o bucurie ca aceasta prăznuitoare a petrecut Sfânta Marina toată noaptea aceea, până ce s-a luminat de ziuă și a sosit vremea sfârșitului nevoinței sale.
Iar a doua zi, eparhul Olimvrie iarăși a șezut la judecata sa cea necurată și nedreaptă, adunându-se la priveliște tot poporul. Deci poruncind el ca să scoată pe muceniță din temniță, a pus-o înaintea sa la întrebare. Și văzând-o pe ea cu fața luminoasă și cu tot trupul întreg și sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte tare și tăcea uimit, nepricepând cum mucenița, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit atât de desăvârșit. încă se mira și poporul de acea minunată tămăduire. Deci unii ziceau că mare este puterea lui Hristos, iar alții o numeau pe aceea vrajă.
Apoi eparhul, abia deschizându-și gura, a început a zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noștri, căci, milostivindu-se spre tinerețea și frumusețea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade și ție ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplătești cu jertfe mulțumitoare. Iar mai vârtos se cade ție ca să fii următoare și moștenitoare tatălui tău, ca precum el slujește zeilor în rânduiala jertfirii, tot așa și tu te vei face jertfitoare și le vei sluji lor în toate zilele vieții tale”. Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat și viu și să slujesc zeilor voștri celor mincinoși și morți. Și mai ales se cade ție să cunoști pe Unul Dumnezeul cerului și să crezi în El, văzând puterea Lui în mine, căci pe mine, pe care tu m-ai rupt ieri în bucăți, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă și sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor și al trupurilor omenești”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăși s-o chinuiască pe sfânta.
Deci au spânzurat-o din nou la muncire și, aducând lumânări aprinse, îi ardeau spatele și coastele ei, iar ea, afundându-și mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Și a fost arsă ca un cărbune și friptă ca niște carne de mâncare. Iar după ce au luat-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învrednicește-mă a trece și prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci întru împărăția Ta!”. Iar muncitorul, auzind că mucenița a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa”.
Deci a poruncit să tragă un poloboc foarte mare și să-l umple cu apă și să arunce într-însul pe muceniță legată, ca, afundându-se în apă, să se înece. Și când au luat-o slujitorii ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care întru bărbăție scoți pe cei ferecați, Care dezlegi legăturile morții și ale iadului și ridici din morminte cu voia dumnezeieștii Tale puteri, caută spre roaba Ta și rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez cel dorit de mine și spre a doua naștere, cea spre viața veșnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou și să mă arăt Ție în cămara Ta în haina cea de nuntă!”.
Așa rugându-se mucenița, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă și, afundându-o, voiau să o înece. Dar îndată s-a cutremurat pământul și legăturile muceniței s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinși de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei și i s-a arătat iarăși acea porumbiță albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălțime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur și zburând pe deasupra capului muceniței, se atingea cu picioarele de creștetul capului ei și iarăși zbura în înălțime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci și de unii din cei ce stăteau de față, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulți creștini tăinuiți, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Iar sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta slăvind și binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, slobozind raze prea luminoase; și porumbița aceea, zburând, a șezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ție, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseții cea neveștejită și te vei odihni cu sfinții în împărăția cerurilor!”. Poporul auzind acel glas, încă și pe muceniță văzând-o ieșind din apă cu trupul sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul și frumoasă, îndată o mulțime mare de bărbați și de femei au crezut în Hristos și au mărturisit că sunt creștini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos.
Iar ighemonul s-a înspăimântat, văzând întoarcerea către Hristos a poporului celui atât de numeros, și nu știa ce să facă. Apoi, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului și a poruncit ca pe toți cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, câți erau în popor necredincioși sau fricoși, aceia au fugit. Iar câți au crezut cu adevărat, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut uciși bărbați și femei ca la cincisprezece mii, care, botezându-se în sângele lor și curățindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununați cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a osândit-o și pe muceniță a fi tăiată cu sabia. Și fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere, a cerut puțină vreme la cei ce o duceau pe ea și, întorcându-se spre poporul cel ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toți să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, și să fugă de înșelăciunea diavolească și de pierzarea închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toți și deodată s-a cutremurat pământul și a venit frica peste toți. Și mulți au căzut la pământ de frică, chiar și călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinții Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa și întinzându-Și mâinile ca să-i primească sufletul ei. Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe călău ca degrabă să-și săvârșească porunca lui. Deci și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și astfel a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și a fost dus în locașurile cerești.
Așa și-a sfârșit nevoința muceniciei sale Sfânta Mare Muceniță Marina, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea ei a scris-o cel ce a văzut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teotim, care a privit la toate muncile ei și s-a învrednicit a fi văzător al acelor vedenii, care i s-au descoperit sfintei. El a dat acestea credincioșilor spre folos și spre cinstea și pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, și spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântului şi Maritul
Prooroc Ilie Tesviteanul.
Sfântul
si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la
Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine
din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii
despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron
si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in
relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi
17-20 ; IV Regi 1 si 2).
Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.
Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.
Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.
Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.
Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)
Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.
Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.
Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".
Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop. Mai multe icoane cu sfantul maritul prooroc Ilie Tezviteanul.
Sfântul
si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la
Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine
din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii
despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron
si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in
relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi
17-20 ; IV Regi 1 si 2).Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.
Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.
Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.
Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.
Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)
Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.
Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.
Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".
Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop. Mai multe icoane cu sfantul maritul prooroc Ilie Tezviteanul.
Pentru avva Agaton, din Patericul egiptean:
1. Zis-a avva Petru, acela al lui avva Lot, că era odată la
chilia lui avva Agaton şi a venit către acesta un frate, zicând:
"Voiesc să locuiesc cu fraţii; deci spune-mi, cum voi locui cu ei?"
Zis-a lui bătrânul: "În ziua dintâi, când intri la dânşii, aşa să
păzeşti străiste îndrăzneala?" Şi
a zis avva Agaton: "Nu este altă patimă mai cumplită decât
îndrăzneala; căci ea este maică şi născătoare a tuturor patimilor. Şi
lucrătorul trebuie să se păzească de îndrăzneală, măcar singur de va fi
în chilie. Căci ştiu eu că un frate locuind multă vreme în chilie şi
avânnătatea ta în toate zilele vieţii tale, ca să nu ai
îndrăzneală cu dânşii". Zis-a avva Macarie lui: "Şi ce face
îndrăzneala?" Zis-a lui bătrânul: "Asemenea este îndrăzneala cu arşiţa
cea mare, care când se face, toţi fug de la faţa ei, rodul pomilor îl
strică". Zis-a avva Macarie lui: "Aşa de cumplită ed un pătişor, a zis că s-a mutat din chilie, necunoscând pătişorul
acesta. Unul ca acesta este lucrător şi luptător".
2. Zis-a avva Agaton: "Călugărul trebuie să nu lase conştiinţa să-l învinuiască în nici un lucru".
3. Zis-a iarăşi: "Fără de păzirea dumnezeieştilor porunci, nu sporeşte omul în nici o faptă bună".
4. Zis-a iarăşi: "Niciodată nu m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce, să doarmă având (ceva) asupra mea (Mat. V, 23 şi Marcu XI, 25). Aceasta, pe cât am putut".
5. Se spunea pentru avva Agaton, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are mare dreaptă socotinţă. Şi vrând să-l cerce de a să mânie, i-au zis lui: "Tu eşti Agaton? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru". Iar el a zis: "Ei bine, aşa este". Şi i-au zis lui: "Tu eşti Agaton bârfitorul şi clevetitorul?" Iar el a zis: "Eu sunt". Au zis iarăşi: "Tu eşti Agaton ereticul?" Iar el a răspuns: "Nu sunt eretic". Şi l-au rugat pe el, zicând: "Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?" Zis-a lor: "Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu". Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteala şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi.
6. Povestesc unii pentru avva Agaton, că a făcut vreme multă zidind o chilie împreună cu ucenicii lui şi după ce au sfârşit ei chilia, au venit apoi să şadă în ea. Şi a văzut bătrânul în săptămâna dintâi lucrul ce nu-i folosea şi a zis ucenicilor săi: "Sculaţi-vă, să mergem de aici". Iar ei s-au tulburat, zicând: "Dacă avea socoteală de a ne muta, pentru ce am făcut atâta osteneală zidind chilia? Şi smintindu-se oamenii asupra noastră, iarăşi or să zică: < Iată, iarăşi s-au mutat nestatornicii! >". Şi văzându-i pe ei împuţinaţi cu sufletul, le-a zis lor: "Deşi se vor sminti vreunii, însă iarăşi se vor zidi alţii, zicând: < Fericiţi sunt unii ca aceştia, că pentru Dumnezeu s-au mutat şi toate le-au defăimat >. Însă cel ce voieşte să vină, să vină, căci eu mă mut". Şi s-au aruncat ei pe sine la pământ, rugându-se până când vor fi iertaţi să călătorească împreună cu dânsul.
7. Se zicea, iarăşi pentru dânsul, că de multe ori s-a mutat, având numai la brâu cuţitaşul cu care spinteca smicelele.
8. A fost întrebat avva Agaton: "Ce este mai mare: osteneala cea trupeasca, sau păzirea celor dinlăuntru?" Iar bătrânul a zis: "Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupeasca este frunza, iar păzirea celor dinlăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: < Tot pomul care nu face roada bună, se taie şi în foc se arunca > (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roada este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea mintii. Dar este trebuinţa şi de acoperemântul şi podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupeşti".
9. L-au întrebat pe el iarăşi fraţii, zicând: "Care faptă bună, părinte, intre petreceri, are mai multă osteneala?" Zis-a lor: "Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-i taie pe el căci el ştie că nu se împiedica de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea până la răsuflarea cea de pe urma, are trebuinţă de nevoinţă".
10. Şi era avva Agaton înţelept cu mintea şi fără de preget cu trupul şi se îndestula cu toate şi cu lucrul mâinilor şi cu hrana şi cu îmbrăcămintea.
11. Acesta mergea pe drum cu ucenicii lui şi unul dintr-înşii găsind un păhăruţ de lemn verde pe drum, a zis bătrânului: "Părinte, porunceşte să-l iau". Iar bătrânul s-a uitat la el minunându-se şi i-a zis: "Tu l-ai pus acolo?" Şi a răspuns fratele: "Nu!" Şi a zis bătrânul: "Cum dar vrei să iei ceea ce nu ai pus?"
12. Un frate a venit la avva Agaton, zicând: "Lasă-mă să locuiesc cu tine". Şi mergând pe drum a găsit puţin săpun şi l-a adus la el. Şi a zis bătrânul: "Unde ai găsit săpunul?" Zis-a fratele: "Pe drum l-am găsit, când umblam şi l-am luat". Zis-a lui bătrânul: "Dacă ai venit să locuieşti cu mine, cum ai luat ceea ce n-ai pus?" Şi l-a trimis să-l ducă de unde l-a luat.
13. Un frate a întrebat pe bătrânul, zicând: "M-a ajuns o poruncă şi unde este poruncă, este război. Deci voiesc să merg pentru porunca, dar mă tem de război". Şi a zis lui bătrânul: "De ar fi fost Agaton, făcea porunca şi biruia războiul".
14. Făcându-se odată sobor la Schetia pentru o pricina şi punându-se la rânduiala, mai pe urma a venit şi acest Agaton şi a zis părinţilor: "Nu aţi pus pricina la buna rânduială". Iar ei i-au zis lui: "Dar tu cine eşti de grăieşti aşa?" Iar el a răspuns: "Fiu al omului. Căci este scris: < De grăiţi adică, dreptate după adevăr, judecaţi cele nedrepte, fiii oamenilor > (Ps. 57, 1)".
15. Se spunea pentru avva Agaton, că trei ani s-a ostenit, ţinând piatra în gură sa, până când s-a deprins să tacă.
16. Se spunea iarăşi pentru el şi pentru avva Amun, că atunci când vedea vreun vas, o data spunea preţul şi ceea ce li se da, luau tăcând cu linişte. Şi iarăşi, când vroiau să cumpere ceva, ceea ce li se spunea, dau în tăcere şi luau vasul, negrăind nimic.
17. Acelaşi avva Agaton a zis: "Niciodată n-am dat dragoste, adică milostenie; ci milostenia mea era a da şi a lua, socotind că folosul fratelui meu este lucru al rodirii".
18. Acelaşi părinte când vedea vreun lucru şi voia gândul lui să-i judece, îşi zicea luişi: "Agathoane, să nu faci tu aceasta!" Şi aşa se liniştea gândul lui.
19. Acesta şi-a zis că mâniosul măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu.
20. Avea odată avva Agaton doi ucenici, care petreceau viaţă sihăstrească deosebi. Deci, într-una din zile a întrebat pe unul: "Cum petreci în chilia ta?" Iar el a zis: "Postesc până seara şi mănânc doi pesmeţi". Şi i-a zis lui: "Bună este rânduiala mâncării, neavând osteneală prea mare". Zis-a şi celuilalt: "Tu cum petreci?" Iar el a zis: "Două zile postesc şi doi pesmeţi mănânc". Şi i-a zis lui bătrânul: "Te osteneşti foarte mult, suferind două războaie. Că de mănâncă cineva în fiecare zi şi nu se satură, se osteneşte. Dar este altul care voieşte să postească câte două zile şi să se sature. Iar tu îndoit postind, nu te saturi".
21. Un frate a întrebat pe avva Agaton pentru păcatul desfrânării şi i-a răspuns aceluia: "Mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei avea odihnă".
22. S-a bolnăvit odată avva Agaton şi un oarecare din bătrâni. Şi zăcând ei în chilie, citea un frate la cartea Facerii şi a venit la capul unde zice Iacob: "Iosif nu este, Simeon nu este ; şi pe Veniamin îl veţi lua? Şi îmi veţi pogori bătrâneţile cu mâhniciune la iad!" (Fac. 47, 36 şi 37) Şi răspunzând bătrânul, a zis: "Nu-ţi ajung ceilalţi zece, avvo Iacove?" Zis-a avva Agaton: "Încetează, bătrânule! Dacă Dumnezeu este Cel ce îndreptează, cine este cel ce osândeşte?" (Rom. 7, 33-34).
23. Zis-a avva Agaton: "De-mi va fi cineva foarte iubit şi voi cunoaşte că mă duce în vreo greşeala, îl înlătur de la mine".
24. Zis-a iarăşi: "Omul trebuie să ia aminte în tot ceasul la judecata lui Dumnezeu".
25. Oarecari fraţi vorbind pentru dragoste, avva Iosif a zis: "Au noi ştim ce este dragostea?" Şi spunea pentru avva Agaton că avea un cuţitaş şi a venit la el un frate şi l-a lăudat şi nu l-a lăsat să iasă până ce nu a luat cuţitaşul.
26. Zicea avva Agaton: "De mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu şi să iau pe al lui, bucurie as fi avut, căci aceasta este dragostea cea desăvârşită".
27. Se spunea iarăşi pentru dânsul, că venind o dată în cetate să-şi vândă vasele, adică lucrul mâinilor sale, a găsi pe un om străin, lepădat pe uliţa şi bolnav, neavând cine să-l caute. Şi a rămas bătrânul cu dânsul luând o casă cu chirie şi din lucrul mâinilor sale plătea chiria, iar ce-i mai rămânea cheltuia la trebuinţa bolnavului. Şi a petrecut patru luni, până când s-a vindecat bolnavul. Şi aşa bătrânul s-a dus la chilia să cu pace.
28. Spunea avva Daniel, că mai înainte de a veni avva Arsenie la părinţii mei, au rămas şi ei cu avva Agaton. Şi iubea avva Agaton pe avva Alexandru, că era nevoitor şi blând. Şi s-a întâmplat ca toţi ucenicii lui să-şi spele hainele în râu, iar avva Alexandru spăla încet. Ceilalţi fraţi au zis bătrânului: "Fratele Alexandru nu face nimic". Şi vrând să-i odihnească, i-a zis lui: "Frate Alexandre, spală-le bine căci sunt inuri". Iar el dacă a auzit, s-a mâhnit. Şi după aceasta l-a mângâiat pe el bătrânul, zicând: "Au doară, nu ştiam, că bine faci? Ci acestea ţi le-am spus înaintea lor, ca să odihnesc cugetul lor cu ascultarea ta, frate".
29. Se povesteşte pentru avva Agaton, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în corabie, el întâi apuca lopata şi când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune, mana lui punea masa, căci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când a vrut să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. Şi l-au mişcat fraţii zicând: "Avvo Agathoane, unde eşti?" Şi le-a răspuns lor: "Înaintea judecăţii stau". I-au zis lui: "Şi tu te temi, părinte?" Le-a zis lor: "Cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt şi de unde ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!" Şi i-au zis lui: "Dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu?" Zis-a bătrânul: "Nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta a oamenilor". Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis lor: "Faceţi bine şi nu mai grăiţi acum cu mine, căci n-am vreme". Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie. Că-l vedeau trăgându-se, în ce fel heretiseşte cineva pe prietenii şi iubiţii săi. Avea încă păzire mare în toate şi zicea, că fără de păzire mare nu păşeşte omul la nici o fapta bună.
30. A intrat odată avva Agaton în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: "Unde te duci?" Şi i-a răspuns avva Agaton: "În cetate, să vând nişte vase". Zis-a lui leprosul: "Fă milostenie, de mă ia acolo!" Şi luându-l pe spatele sale, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: "Unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui". Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: "Cu cât l-ai vândut?" Şi-i răspundea: "Într-atâta". Şi-i zicea iarăşi: "Cumpără-mi o plăcintă". Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: "Dar acesta cu cât?" Şi-i răspunse bătrânul: "Într-atâta". Şi-i zicea: "Cumpăra-mi acest lucru". Şi-i cumpăra. Deci după ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: "Te duci?" Şi i-a răspuns lui: "Da!" Şi i-a zis din nou: "Fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit!" Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: "Binecuvântat eşti Agathoane, de Domnul în cer şi pe pământ". Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.
Acesti sfinti parinti mucenici erau din Liban si fiind prinsi, pentru ca marturiseau pe Hristos, au fost dusi înaintea subprefectului Libiei. Si fiindca ei staruiau în credinta lui Hristos au fost chinuiti foarte. Îndelungându-se aceasta chinuire mult timp, sfintii si-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Sinaxar 30 Iunie2. Zis-a avva Agaton: "Călugărul trebuie să nu lase conştiinţa să-l învinuiască în nici un lucru".
3. Zis-a iarăşi: "Fără de păzirea dumnezeieştilor porunci, nu sporeşte omul în nici o faptă bună".
4. Zis-a iarăşi: "Niciodată nu m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce, să doarmă având (ceva) asupra mea (Mat. V, 23 şi Marcu XI, 25). Aceasta, pe cât am putut".
5. Se spunea pentru avva Agaton, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are mare dreaptă socotinţă. Şi vrând să-l cerce de a să mânie, i-au zis lui: "Tu eşti Agaton? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru". Iar el a zis: "Ei bine, aşa este". Şi i-au zis lui: "Tu eşti Agaton bârfitorul şi clevetitorul?" Iar el a zis: "Eu sunt". Au zis iarăşi: "Tu eşti Agaton ereticul?" Iar el a răspuns: "Nu sunt eretic". Şi l-au rugat pe el, zicând: "Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?" Zis-a lor: "Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu". Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteala şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi.
6. Povestesc unii pentru avva Agaton, că a făcut vreme multă zidind o chilie împreună cu ucenicii lui şi după ce au sfârşit ei chilia, au venit apoi să şadă în ea. Şi a văzut bătrânul în săptămâna dintâi lucrul ce nu-i folosea şi a zis ucenicilor săi: "Sculaţi-vă, să mergem de aici". Iar ei s-au tulburat, zicând: "Dacă avea socoteală de a ne muta, pentru ce am făcut atâta osteneală zidind chilia? Şi smintindu-se oamenii asupra noastră, iarăşi or să zică: < Iată, iarăşi s-au mutat nestatornicii! >". Şi văzându-i pe ei împuţinaţi cu sufletul, le-a zis lor: "Deşi se vor sminti vreunii, însă iarăşi se vor zidi alţii, zicând: < Fericiţi sunt unii ca aceştia, că pentru Dumnezeu s-au mutat şi toate le-au defăimat >. Însă cel ce voieşte să vină, să vină, căci eu mă mut". Şi s-au aruncat ei pe sine la pământ, rugându-se până când vor fi iertaţi să călătorească împreună cu dânsul.
7. Se zicea, iarăşi pentru dânsul, că de multe ori s-a mutat, având numai la brâu cuţitaşul cu care spinteca smicelele.
8. A fost întrebat avva Agaton: "Ce este mai mare: osteneala cea trupeasca, sau păzirea celor dinlăuntru?" Iar bătrânul a zis: "Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupeasca este frunza, iar păzirea celor dinlăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: < Tot pomul care nu face roada bună, se taie şi în foc se arunca > (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roada este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea mintii. Dar este trebuinţa şi de acoperemântul şi podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupeşti".
9. L-au întrebat pe el iarăşi fraţii, zicând: "Care faptă bună, părinte, intre petreceri, are mai multă osteneala?" Zis-a lor: "Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-i taie pe el căci el ştie că nu se împiedica de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea până la răsuflarea cea de pe urma, are trebuinţă de nevoinţă".
10. Şi era avva Agaton înţelept cu mintea şi fără de preget cu trupul şi se îndestula cu toate şi cu lucrul mâinilor şi cu hrana şi cu îmbrăcămintea.
11. Acesta mergea pe drum cu ucenicii lui şi unul dintr-înşii găsind un păhăruţ de lemn verde pe drum, a zis bătrânului: "Părinte, porunceşte să-l iau". Iar bătrânul s-a uitat la el minunându-se şi i-a zis: "Tu l-ai pus acolo?" Şi a răspuns fratele: "Nu!" Şi a zis bătrânul: "Cum dar vrei să iei ceea ce nu ai pus?"
12. Un frate a venit la avva Agaton, zicând: "Lasă-mă să locuiesc cu tine". Şi mergând pe drum a găsit puţin săpun şi l-a adus la el. Şi a zis bătrânul: "Unde ai găsit săpunul?" Zis-a fratele: "Pe drum l-am găsit, când umblam şi l-am luat". Zis-a lui bătrânul: "Dacă ai venit să locuieşti cu mine, cum ai luat ceea ce n-ai pus?" Şi l-a trimis să-l ducă de unde l-a luat.
13. Un frate a întrebat pe bătrânul, zicând: "M-a ajuns o poruncă şi unde este poruncă, este război. Deci voiesc să merg pentru porunca, dar mă tem de război". Şi a zis lui bătrânul: "De ar fi fost Agaton, făcea porunca şi biruia războiul".
14. Făcându-se odată sobor la Schetia pentru o pricina şi punându-se la rânduiala, mai pe urma a venit şi acest Agaton şi a zis părinţilor: "Nu aţi pus pricina la buna rânduială". Iar ei i-au zis lui: "Dar tu cine eşti de grăieşti aşa?" Iar el a răspuns: "Fiu al omului. Căci este scris: < De grăiţi adică, dreptate după adevăr, judecaţi cele nedrepte, fiii oamenilor > (Ps. 57, 1)".
15. Se spunea pentru avva Agaton, că trei ani s-a ostenit, ţinând piatra în gură sa, până când s-a deprins să tacă.
16. Se spunea iarăşi pentru el şi pentru avva Amun, că atunci când vedea vreun vas, o data spunea preţul şi ceea ce li se da, luau tăcând cu linişte. Şi iarăşi, când vroiau să cumpere ceva, ceea ce li se spunea, dau în tăcere şi luau vasul, negrăind nimic.
17. Acelaşi avva Agaton a zis: "Niciodată n-am dat dragoste, adică milostenie; ci milostenia mea era a da şi a lua, socotind că folosul fratelui meu este lucru al rodirii".
18. Acelaşi părinte când vedea vreun lucru şi voia gândul lui să-i judece, îşi zicea luişi: "Agathoane, să nu faci tu aceasta!" Şi aşa se liniştea gândul lui.
19. Acesta şi-a zis că mâniosul măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu.
20. Avea odată avva Agaton doi ucenici, care petreceau viaţă sihăstrească deosebi. Deci, într-una din zile a întrebat pe unul: "Cum petreci în chilia ta?" Iar el a zis: "Postesc până seara şi mănânc doi pesmeţi". Şi i-a zis lui: "Bună este rânduiala mâncării, neavând osteneală prea mare". Zis-a şi celuilalt: "Tu cum petreci?" Iar el a zis: "Două zile postesc şi doi pesmeţi mănânc". Şi i-a zis lui bătrânul: "Te osteneşti foarte mult, suferind două războaie. Că de mănâncă cineva în fiecare zi şi nu se satură, se osteneşte. Dar este altul care voieşte să postească câte două zile şi să se sature. Iar tu îndoit postind, nu te saturi".
21. Un frate a întrebat pe avva Agaton pentru păcatul desfrânării şi i-a răspuns aceluia: "Mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei avea odihnă".
22. S-a bolnăvit odată avva Agaton şi un oarecare din bătrâni. Şi zăcând ei în chilie, citea un frate la cartea Facerii şi a venit la capul unde zice Iacob: "Iosif nu este, Simeon nu este ; şi pe Veniamin îl veţi lua? Şi îmi veţi pogori bătrâneţile cu mâhniciune la iad!" (Fac. 47, 36 şi 37) Şi răspunzând bătrânul, a zis: "Nu-ţi ajung ceilalţi zece, avvo Iacove?" Zis-a avva Agaton: "Încetează, bătrânule! Dacă Dumnezeu este Cel ce îndreptează, cine este cel ce osândeşte?" (Rom. 7, 33-34).
23. Zis-a avva Agaton: "De-mi va fi cineva foarte iubit şi voi cunoaşte că mă duce în vreo greşeala, îl înlătur de la mine".
24. Zis-a iarăşi: "Omul trebuie să ia aminte în tot ceasul la judecata lui Dumnezeu".
25. Oarecari fraţi vorbind pentru dragoste, avva Iosif a zis: "Au noi ştim ce este dragostea?" Şi spunea pentru avva Agaton că avea un cuţitaş şi a venit la el un frate şi l-a lăudat şi nu l-a lăsat să iasă până ce nu a luat cuţitaşul.
26. Zicea avva Agaton: "De mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu şi să iau pe al lui, bucurie as fi avut, căci aceasta este dragostea cea desăvârşită".
27. Se spunea iarăşi pentru dânsul, că venind o dată în cetate să-şi vândă vasele, adică lucrul mâinilor sale, a găsi pe un om străin, lepădat pe uliţa şi bolnav, neavând cine să-l caute. Şi a rămas bătrânul cu dânsul luând o casă cu chirie şi din lucrul mâinilor sale plătea chiria, iar ce-i mai rămânea cheltuia la trebuinţa bolnavului. Şi a petrecut patru luni, până când s-a vindecat bolnavul. Şi aşa bătrânul s-a dus la chilia să cu pace.
28. Spunea avva Daniel, că mai înainte de a veni avva Arsenie la părinţii mei, au rămas şi ei cu avva Agaton. Şi iubea avva Agaton pe avva Alexandru, că era nevoitor şi blând. Şi s-a întâmplat ca toţi ucenicii lui să-şi spele hainele în râu, iar avva Alexandru spăla încet. Ceilalţi fraţi au zis bătrânului: "Fratele Alexandru nu face nimic". Şi vrând să-i odihnească, i-a zis lui: "Frate Alexandre, spală-le bine căci sunt inuri". Iar el dacă a auzit, s-a mâhnit. Şi după aceasta l-a mângâiat pe el bătrânul, zicând: "Au doară, nu ştiam, că bine faci? Ci acestea ţi le-am spus înaintea lor, ca să odihnesc cugetul lor cu ascultarea ta, frate".
29. Se povesteşte pentru avva Agaton, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în corabie, el întâi apuca lopata şi când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune, mana lui punea masa, căci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când a vrut să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. Şi l-au mişcat fraţii zicând: "Avvo Agathoane, unde eşti?" Şi le-a răspuns lor: "Înaintea judecăţii stau". I-au zis lui: "Şi tu te temi, părinte?" Le-a zis lor: "Cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt şi de unde ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!" Şi i-au zis lui: "Dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu?" Zis-a bătrânul: "Nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta a oamenilor". Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis lor: "Faceţi bine şi nu mai grăiţi acum cu mine, căci n-am vreme". Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie. Că-l vedeau trăgându-se, în ce fel heretiseşte cineva pe prietenii şi iubiţii săi. Avea încă păzire mare în toate şi zicea, că fără de păzire mare nu păşeşte omul la nici o fapta bună.
30. A intrat odată avva Agaton în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: "Unde te duci?" Şi i-a răspuns avva Agaton: "În cetate, să vând nişte vase". Zis-a lui leprosul: "Fă milostenie, de mă ia acolo!" Şi luându-l pe spatele sale, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: "Unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui". Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: "Cu cât l-ai vândut?" Şi-i răspundea: "Într-atâta". Şi-i zicea iarăşi: "Cumpără-mi o plăcintă". Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: "Dar acesta cu cât?" Şi-i răspunse bătrânul: "Într-atâta". Şi-i zicea: "Cumpăra-mi acest lucru". Şi-i cumpăra. Deci după ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: "Te duci?" Şi i-a răspuns lui: "Da!" Şi i-a zis din nou: "Fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit!" Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: "Binecuvântat eşti Agathoane, de Domnul în cer şi pe pământ". Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.
Acesti sfinti parinti mucenici erau din Liban si fiind prinsi, pentru ca marturiseau pe Hristos, au fost dusi înaintea subprefectului Libiei. Si fiindca ei staruiau în credinta lui Hristos au fost chinuiti foarte. Îndelungându-se aceasta chinuire mult timp, sfintii si-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
În această lună, în ziua a treizecea, soborul Sfinţilor, Slăviţilor şi
întru tot lăudaţilor Apostoli celor doisprezece, cu arătare, cum şi
unde fiecare dintr-înşii a propovăduit şi unde s-a săvârşit.
PETRU:
Petru apostolul şi întâiul ucenicilor, propovăduind
întâi Evanghelia în Iudeea şi în Antiohia, după aceea în Pont,
Galaţia, Capadocia, Asia şi în Bitinia, s-a pogorât până la Roma. Şi
biruind cu minunile pe Simon vrăjitorul, a fost răstignit de Nero cu
capul în jos şi aşa şi-a primit sfârşitul.
PAVEL:
Pavel apostolul şi corifeul apostolilor, întrecând pe
toţi apostolii cu dumnezeiască râvnă şi cu credinţa în Hristos,
propovăduind pe Hristos din Ierusalim până la Iliric, şi mergând la
cetatea Romei, i s-a tăiat capul de către Nero.
ANDREI:
Andrei apostolul, cel întâi-chemat şi fratele lui
Petru, propovăduind pe Hristos în toată marginea Mării din Bitinia, a
Pontului şi a Armeniei, şi întorcându-se prin Pont şi Bizanţ, s-a
pogorât până la Elada, şi fiind răstignit de Egeat la Patarele Ahaiei,
şi-a primit sfârşitul.
IACOV:
Iacov apostolul şi fiul lui Zevedei propovăduind pe
Hristos în toată Iudeea, a fost omorât de Irod Agripa cu sabia, pentru
buna sa îndrăzneală.
IOAN:
Ioan evanghelistul şi cuvântătorul de Dumnezeu şi
fratele lui Iacov, cel ce s-a rezemat de pieptul lui Hristos,
propovăduind pe Hristos în Asia, şi fiind izgonit de Domiţian la
Patmos, şi trăgând multă mulţime de popor către Hristos, s-a întors la
Efes şi s-a odihnit cu pace, plin fiind de zile.
FILIP:
Filip cel din Betsaida Galileii, împreună-cetăţean
fiind cu Andrei şi cu Petru propovăduind şi el pe Hristos în Asia şi în
Ierapoli cu Mariamni, sora sa şi cu Vartolomeu, pe urmă fiind
răstignit de către elini în Ierapole, şi-a primit sfârşitul.
TOMA:
Toma, care şi Geamăn se zice, propovăduind Evanghelia
lui Hristos la parţi, mideni, perşi şi indieni, cei ce se zic bogaţi,
s-a săvârşit fiind pătruns de dânşii cu suliţe.
BARTOLOMEU:
Bartolomeu apostolul propovăduind Evanghelia lui
Hristos la indienii ce se zic bogaţi, a fost răstignit în Urvanupoli,
de şi-a primit sfârşitul într-însa, iar sfintele lui moaşte punându-le
într-o raclă de fier, le-au aruncat în mare.
MATEI:
Matei, care şi Levi se zice, fratele lui Iacov Alfeu,
vameşul şi evanghelistul, care şi ospăţ mare a făcut lui Iisus,
propovăduind pe Hristos, şi fiind împroşcat cu pietre, a răposat în
Ierapoli Asiriei, primindu-şi sfârşitul prin foc.
IACOV ALFEU:
Iacov Alfeu şi fratele lui Matei, căci amândoi aveau
tată pe Alfeu, fiind spânzurat pe cruce de cei necredincioşi, şi-a
primit sfârşitul.
SIMON ZILOTUL:
Simon Zilotul cel din Cana-Galileei, care şi Natanail
este numit în Evanghelia după Ioan, trecând prin toată Mauritania şi
prin Africa, propovăduind pe Hristos, şi fiind răstignit de dânşii, s-a
săvârşit.
TADEU:
Iuda al lui Iacov, care de Luca şi în Evanghelie şi în
Fapte este numit Iuda, iar de Matei şi de Marcu este numit Tadeu şi
Liveu, frate fiind după trup Domnului nostru Iisus Hristos,
propovăduind Evanghelia în Mesopotamia, apoi a răposat în cetatea
Ararat, fiind spânzurat şi săgetat de necredincioşi.
MATIA:
Matia care în locul vânzătorului a fost pus în număr cu
apostolii, propovăduind pe Hristos în Etiopia, şi chinuit fiind de
dânşii cu multe chinuri, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
IACOV, RUDA DOMNULUI:
Iacov, ruda Domnului, şi fecior lui Iosif logodnicul,
fiind întâiul episcop al Ierusalimului, fiind aruncat jos de pe aripa
templului şi lovit în cap cu un mai de cele de la nălbitori, şi-a
primit sfârşitul.
SIMEON:
Simon care şi Simeon şi Cleopa se cheamă, feciorul lui
Iosif şi fratele lui Iacov, al doilea episcop al Ierusalimului. Acesta a
trăit o sută douăzeci de ani, căci era rudenie Domnului, şi din neamul
lui Iuda; fiind osândit şi silit de Domiţian, împăratul Romei, să bea
otravă ce era scoasă din târâtoare veninoase, din şerpi, scorpii şi
din păianjeni, n-a păţit nici o stricăciune; apoi fiind răstignit de
Traian împăratul, s-a săvârşit.
VARNAVA (BARNABA):
Varnava, care şi Iosif se zice, de care se aminteşte în
Faptele Apostolilor, a scris Evanghelia după Matei cu mâna sa, şi s-a
săvârşit ucis cu pietre în Cipru.
MARCU:
Marcu evanghelistul, care era ucenic şi fiu duhovnicesc
lui Petru, corifeul apostolilor, şi a scris de la dânsul Evanghelia, a
propovăduit Evanghelia în Alexandria şi prin ţinuturile ei până la
Pentapoli. După aceea, fiind tras în Alexandria Egiptului şi fiind ars,
a mărturisit şi l-au îngropat acolo.
LUCA:
Luca evanghelistul şi doctorul (şi cu Pavel dimpreună
călătorul) a scris Evanghelia după propovăduirea fericitului Pavel,
încă şi Faptele Apostolilor; după ce s-a dus de la Roma, lăsând acolo
pe Pavel, a învăţat prin toată Grecia precum se spune, şi s-a săvârşit
cu pace la Teba Beoţiei, fiind de 80 de ani. Şi se spune că el cel
dintâi a zugrăvit icoana Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi a
pururea Fecioarei Maria, ceea ce L-a născut pe Dânsul, şi a corifeilor
apostolilor, şi de acolo a ieşit în toată lumea acest binecredincios
şi a tot cinstit lucru.
FILIP:
Filip, care este pomenit în Fapte, cel ce este din
Cezareea Palestinei, care a fost însurat şi a avut patru fiice
proorociţe, a fost făcut de apostoli diacon, şi a botezat pe Simon, ce
se făţărnicise, şi a luminat de asemenea pe etiopianul famen. Acesta
propovăduind în Trala Asiei, a murit acolo cu toate cele patru fiice
ale sale.
ANANIA:
Anania apostolul şi episcopul Damascului, care prin
descoperire dumnezeiască a botezat pe Pavel, făcând multe tămăduiri în
Damasc şi în Elefterupoli, a fost bătut cu vine de bou de guvernatorul
Lupian, şi zgâriat pe coaste şi ars cu făclii, apoi ucis cu pietre
afară din cetate.
JUST:
Iosif, care şi Just şi Varsava este numit, a fost la un gând cu cei 70 de ucenici, fiind unul dintre ei.
ŞTEFAN:
Ştefan, întâiul mucenic, unul din cei şapte diaconi şi
din cei 70 de ucenici, este pomenit în Faptele Apostolilor. El a fost
omorât cu pietre de iudei, fiind îndemnător şi Pavel la moartea lui.
După aceea în zilele marelui Constantin, au fost aduse moaştele lui în
Constantinopol şi aşezate în Costanziani.
PROHOR:
Prohor, şi acesta din cei şapte diaconi şi din cei 70
de ucenici, care a fost episcop al Nicomidiei din eparhia Bitiniei, cu
pace s-a săvârşit.
NICANOR:
Nicanor unul fiind din cei şapte diaconi şi din cei 70
de ucenici, care a fost episcop al Bostrilor Arabiei, de elini prin foc
a fost ucis.
PARMENA:
Parmena, unul din cei şapte diaconi şi din cei 70 de ucenici, în vederea apostolilor, cu pace s-a săvârşit în slujba sa.
Parintele Ilie
Cleopa - Despre Botezul creştin
În
Iordan, botezîndu-Te Tu, Doamne închinarea Treimii S-a arătat...
(Troparul Botezului Domnului)
Iubiţi
credincioşi,
Cu
mila şi cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns şi în anul
acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt
şi mare praznic împărătesc se mai numeşte şi "Arătarea
Domnului" sau "Epifania". Dar
pentru care pricină nu se zice Naşterii Domnului, Arătarea Lui, ci
Botezului Domnului?
Acest
lucru îl arată, desluşit şi luminat, dumnezeiescul părinte Ioan
Gură de Aur, zicînd că Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd
S-a născut, ci cînd S-a botezat. Iar cum că mulţi nu-L cunoşteau
şi nu ştiau cine era, să ascultăm pe Botezătorul Ioan care
spune: Se află în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L ştiţi (Ioan
1, 26). Dar pentru ce să ne mirăm că ceilalţi nu-L cunoşteau,
cînd însuşi Botezătorul nu-L cunoştea pînă în ziua aceea?
Căci zice: Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez
cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi
rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt (Ioan
1, 33). Pentru
că am arătat că Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea
Domnului, este bine să ştim că două sînt arătările Domnului.
Iată ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în această privinţă:
"Este necesar să arătăm dragostei voastre că nu este o
singură Arătare a Domnului, ci sînt două arătări. Una este
aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea
care va să vină şi care se va face cu slavă mare la sfîrşitul
lumii". Astăzi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre
amîndouă arătările Domnului, în Epistola către Tit.
Despre
arătarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu
s-a arătat tuturor oamenilor, învăţîndu-ne pe noi să lepădăm
fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim
cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar
despre cea viitoare, spune: Aşteptînd fericita nădejde şi
arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus
Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta şi proorocul Ioil spune că
soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge, mai înainte
de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată (Ioil 3, 4).
Astăzi,
cînd prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm cîte sînt
botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii
şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt
sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea
păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea
evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului,
iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea
botez a fost botezul Legii Vechi, numit "tăierea împrejur".
(Facere 17, 10-14).
Al
patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3,
1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi
la pocăinţă şi la credinţă în Hristos. Iată ce spune Sfîntul
Ioan Botezătorul: Eu vă botez pe voi cu apă, dar Cel ce vine după
mine vă va boteza cu Duh Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11; Luca 3,
16). Aşadar, Ioan pregătea şi curăţa mai dinainte cu apă, în
vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însuşi Mîntuitorul
nostru Iisus Hristos S-a botezat de către Ioan (Matei 3, 13-17;
Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu că avea nevoie de
curăţire, ci pentru că Şi-a luat asupra Sa curăţirea mea şi ca
să zdrobească capetele balaurilor din apă, cum spune psalmistul
(Psalm 73, 14). Apoi, ca să se înece păcatul, ca să înmormînteze
pe Adam cel vechi în apă şi să-l sfinţească pe botezător. Ca
să împlinească Legea, ca să descopere taina Treimii şi ca să ne
dea nouă pildă şi exemplu cum să ne botezăm.
Al
cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfînt,
instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate
ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28,
19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. El
se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este
mîntuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile
noastre harul Sfîntului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez
desăvîrşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se
poate mîntui. Se zice că Hristos botează "cu foc",
pentru că a revărsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul
limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), după cum spune Însuşi Domnul: Ioan
a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt, nu
mult după aceste zile (Fapte 1, 5).
Al
şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă
şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică
Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al
şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sînge şi
mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a
botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi
fericit, pentru că nu se mai pîngăreşte a doua oară cu
întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate
celelalte.
Al
optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata
obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte
distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte
necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).
Iubiţi
credincioşi,
După
ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai
pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.
Cel
mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este
Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl
primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru
Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în
Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Să dăm cîteva explicaţii
despre Taina Sfîntului Botez pe înţelesul tuturor.
Cine
poate boteza? Dreptul de a boteza îl au numai episcopii şi preoţii
(Canonul 46-50 Apostolic). La mare nevoie, ca pruncul să nu moară
nebotezat, poate boteza şi un diacon, un călugăr simplu, un mirean
- bărbat sau femeie - şi chiar părinţii copilului. Cum se
săvîrşeşte botezul de către mireni cînd copilul este în
primejdie de moarte? Afundînd pruncul de trei ori în apă
curată şi rostind formula sfîntă a Botezului: "Se botează
robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin; şi
al Fiului, Amin; şi al Sfîntului Duh, Amin. (Canonul 44-45 al
Sfîntului Nichifor). Dacă cel botezat rămîne în viaţă, preotul
va completa slujba Botezului după rînduiala obişnuită, dar numai
de la cufundare înainte; adică îl unge cu Sfîntul Mir, citind
rînduiala pînă la capăt (Liturgica, Bucureşti, 1877, p.183).
Botezul
se săvîrşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii.
Canoanele opresc săvîrşirea Botezului atît în case, cît şi în
paraclisele din casele particulare (Can. 31 şi 59 Sinod.VI ec.).
Numai în cazuri foarte rare şi de mare nevoie, cum ar fi frig
puternic, boală, pericol de moarte pentru prunc etc. se îngăduie
săvîrşirea Botezului în case. Cît despre timpul cînd se
săvîrşeşte Botezul, pentru prunci nu există zile sau ceasuri
hotărîte ca nu cumva să moară nebotezaţi. Dacă pruncul moare
nebotezat, părinţii lui sau preotul, din cauza căruia a murit
neunit cu Hristos, săvîrşeşte un păcat de moarte. Pentru cei
morţi nebotezaţi, Biserica nu mai poate face nimic, rămînînd
toate la mila lui Dumnezeu. Dacă pruncul este firav şi există
temerea că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere.
Dacă pruncul este sănătos, Botezul se face de obicei la opt zile
de la naştere, în orice zi de sărbătoare, după săvîrşirea
Sfintei Liturghii.
Cei
ce vin sau sînt aduşi la botez trebuie să aibă naşi. Nimeni nu
poate fi botezat cu sila, dacă este matur, şi este dator să aibă
naşi ortodocşi. Naşii sînt persoanele în vîrstă care însoţesc
pe prunc la botez, răspunzînd şi făcînd cuvenita mărturisire de
credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sînt
părinţii sufleteşti ai pruncului, care îl nasc duhovniceşte
pentru o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii l-au
născut pentru o viaţă trupească. Naşii sînt totodată garanţi
în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru finul ce se botează,
că va fi crescut în credinţa creştină şi va fi un bun
credincios. Naşul trebuie să fie creştin ortodox, să fie
evlavios, iubitor de biserică, bun cunoscător al credinţei, în
vîrstă şi de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi
naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat
să fie numai un naş. Naşul este dator să se îngrijească de
viaţa religioasă şi morală a finului şi la vremea cuvenită să-l
înveţe rugăciuni, Crezul şi principalele învăţături de
credinţă creştină ortodoxă. Să fie îndrumător în cele
sufleteşti şi un exemplu viu, sîrguindu-se să facă din el un
vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rîndul
său, finul este dator să asculte pe naş şi să-l respecte la fel
ca pe părinţii săi după trup.
Cei
care iau parte cu atenţie la săvîrşirea Botezului, trebuie să
ştie că înainte de Botez se împlineşte rînduiala facerii
catehumenului, adică se face pregătirea celui ce are să fie
botezat. Această rînduială se face în pridvor, în faţa uşilor
bisericii, deoarece cel nebotezat, nefiind încă spălat de păcatul
strămoşesc, nu este mădular al Bisericii şi nici cetăţean al
cerului, ale cărui uşi ni le deschide numai Taina Botezului. De
aceea Botezul se numeşte uşa Tainelor. Slujba catehumenului are
trei părţi: exorcismele, lepădările şi unirea cu Hristos.
Exorcismele
sînt trei rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să
izgonească de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului.
Lepădările şi unirea cu Hristos sînt formate din întreita
lepădare a catehumenului sau a naşului - în numele catehumenului -
"de satana şi de toate lucrurile lui", urmată de întreita
lui asigurare că s-a unit cu Hristos. În timpul lepădărilor,
catehumenul stă întors cu faţa spre apus, suflînd şi scuipînd
într-acolo de trei ori, deoarece apusul închipuieşte locul de unde
vine întunericul şi locul celui rău, a Satanei, care este numit şi
"stăpînitorul întunericului" (Efeseni 6, 12), urmînd
astfel cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să
lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele
luminii (Romani 13, 12). Catehumenul scuipă pe diavolul în semn că
s-a lepădat cu totul de el şi de toate lucrurile lui, adică de
păcat. Iar cînd catehumenul împreună cu naşul mărturiseşte
unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre răsărit, căci
într-acolo era sădit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniţi
primii oameni în urma păcatului. Unirea cu Hristos se face prin
credinţă. Iar dovada este mărturisirea credinţei creştine prin
rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare,
sau de naş, în numele pruncului, şi nu de altcineva.
Prin
exorcismele şi lepădările ce se fac la Botez, nu înseamnă că
Biserica socoteşte pe cel venit să se boteze ca stăpînit cu
adevărat de diavol, cum sînt cei îndrăciţi sau cei munciţi de
duhuri rele. Ele vor să spună numai că cel ce nu are încă pe
Hristos, se află în robia păcatului şi deci în puterea
diavolului care stăpîneşte pe cei robiţi de păcat sau pe cei din
afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din această robie îl eliberează
Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepădări, trecîndu-l sub
puterea lui Hristos, Stăpînul nostru cel adevărat şi bun.
Iată
şi părţile cele mai de seamă ale Botezului. Prima parte este
sfinţirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu
untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la
urechi, la mîini şi la picioare. Acest untdelemn este binecuvîntat
înainte de preot prin rugăciuni deosebite şi din el se pune şi în
cristelniţă, de trei ori, cruciş. Ungerea aceasta însemnează mai
multe lucruri în sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul
măslinului, ungerea cu el este semn al milei şi al bunătăţilor
dumnezeieşti, prin care catehumenul a fost izbăvit de noianul
păcatelor. Acest untdelemn sfinţit ne aduce aminte de ungerea cu
care erau unşi în Legea Veche arhiereii, împăraţii şi proorocii
şi cu care a fost uns Însuşi Mîntuitorul numit "Unsul
Domnului" (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Luca 4, 18). La această
ungere ne-a făcut şi pe noi părtaşi, căci la
prima afundare: "Botează-se robul lui Dumnezeu (numele), în
numele Tatălui, Amin"; la a doua afundare: "însuşi numele de
creştin vine de la cuvîntul grecesc "Hristos", care
înseamnă "Uns". Ungerea de la Botez mai închipuieşte şi
aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare,
deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apă,
îngroparea împreună cu Hristos şi învierea împreună cu El.
A
treia parte a Botezului este însăşi săvîrşirea Tainei, adică
întreita afundare a pruncului în apă sfinţită, în numele
Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul în mîini şi, ţinîndu-l
drept, caută spre răsărit şi îl afundă de trei ori, zicînd
şi al Fiului,
Amin", iar la a treia afundare: "şi al Sfîntului Duh,
Amin".
Această
întreită afundare arată, pe de o parte, că temeiul credinţei
noastre este Sfînta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte
cele trei zile petrecute de Domnul în mormînt (Matei 12, 40). Prin
afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră
pentru viaţa în păcate de pînă aici şi îngroparea noastră cu
Hristos. Iar ieşirea din apă închipuieşte învierea noastră
împreună cu Hristos, pentru viaţa cea nouă întru El.
Prin
Botez, spălîndu-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi
învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm
într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte
încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfîntul Mir, prin care
pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, cînd preotul
rosteşte cuvintele: "Pecetea harului Duhului Sfînt", şi
apoi Sfînta Împărtăşanie. Prin ungere noul botezat primeşte
pecetea şi darul Duhului Sfînt, devenind membru al Bisericii, iar
prin Sfînta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sîngele lui
Hristos.
Astfel,
sîntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6,
3-11). Cristelniţa şi apa botezului sînt pentru noi mormînt şi
maică duhovnicească, născîndu-ne pentru Hristos şi ţinînd
astfel locul pîntecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a născut
Domnul (Sf. Simion Tesalonicul, Despre Sfintele Taine, cap. 62,63,64,
pp. 77-80; şi Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti,
1952, p. 326-331).
Iubiţi
credincioşi,
Am
vorbit cîteva cuvinte despre Botezul lui Hristos şi despre Taina
Sfîntului Botez, prin care devenim fii ai Bisericii şi fii ai lui
Dumnezeu după har.
Cu
adevărat, mare este sărbătoarea de astăzi. Căci astăzi pentru
prima dată ni se arată la Iordan cele trei persoane ale Preasfintei
Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se botează în Iordan de la Ioan;
Tatăl grăieşte din ceruri, zicînd: Acesta este Fiul meu cel iubit
întru Care am binevoit, iar Duhul Sfînt se pogoară ca un porumbel
peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astăzi ni s-a descoperit
mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astăzi cerurile s-au deschis
şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astăzi
Stăpînul Se smereşte şi cere să fie botezat de slugă. Astăzi
Cel fără de păcat primeşte botezul pocăinţei de la Ioan, ca să
ne înveţe pe noi taina pocăinţei, a mărturisirii şi a spălării
păcatelor prin căinţă şi lacrimi.
Astăzi
se sfinţeşte apa Iordanului şi toate apele şi izvoarele
pămîntului. Astăzi se sfinţeşte aghiasma mare prin semnul Crucii
şi prin pogorîrea darului Sfîntului Duh. Deci să mulţumim lui
Dumnezeu că am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al
Bobotezei şi să ducem cu evlavie sfînta aghiasmă în casele
noastre. Prin ea ne sfinţim cu toţii, se sfinţesc casele şi
fîntînile noastre şi se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului
Sfînt.
Astăzi
Hristos, Mîntuitorul nostru iese în public la vîrsta de 30 de ani.
Se arată lumii, se pregăteşte să vestească pe pămînt
Evanghelia mîntuirii şi vine să caute şi să mîntuiască
sufletele noastre. Să coborîm şi noi astăzi la Iordan, adică să
venim la biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu. Aici este
Iordanul şi apa cea vie care spală, adapă, dă viaţă şi
înnoieşte lumea. Aici este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt
împreună cu toţi sfinţii.
Să
ieşim întru întîmpinarea lui Hristos. Dar pentru aceasta se cere
să ne căim de păcatele făcute, să ne spălăm în apele
Iordanului, adică să spălăm păcatele prin spovedanie şi lacrimi
de pocăinţă. Apoi să ne împăcăm unii cu alţii, că dragostea
acoperă mulţime de păcate. Să ascultăm glasul Tatălui, Care ne
grăieşte din cer; să ne înfricoşăm de smerenia Fiului, Care Se
botează de către Ioan în Iordan şi să odihnim în inimile şi
casele noastre porumbelul Duhului Sfînt.
Deci,
închinîndu-ne cu credinţă şi evlavie Preasfintei Treimi, să
cîntăm împreună cu Biserica această sfîntă cîntare: În
Iordan botezîndu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că
glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te.
Şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvîntului. Cel
ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire
Ţie! Amin.
Sfântul
Ioan Scărarul:
Despre
pocăinta
1. Ioan a alergat odinioară înaintea lui Petru (In. 20,3) şi ascultarea s-a pus aci înaintea pocăinţei. Cel dintâi, ajungând înainte, închipuieşte ascultarea, celălalt închipuieşte pocăinţa.
2. Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatului. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.
3. Alergaţi şi vă apropiaţi. Veniţi, ascultaţi şi vă voi povesti vouă, toţi cei ce L-aţi mâniat pe Domnul. Adunaţi-vă şi vedeţi câte a arătat sufletului meu spre zidire. Să ne înfăţişăm şi să dăm cinste mai întâi povestirii despre lucrătorii necinstiţi care au fost cinstiţi.
4. Să ascultăm, să păzim şi să facem acestea toţi cei ce am pătimit vreo cădere necuvenită. Sculaţi-vă şi şedeţi cei ce zăceţi de pe urma căderilor. Luaţi aminte, fraţii mei, la cuvântul meu. Plecaţi urechea voastră cei ce voiţi să împăcaţi iarăşi pe Dumnezeu printr-o întoarcere adevărată.
5. Auzind eu, neputinciosul, că există oarecare stare de viaţă şi smerenie mare şi neobişnuită a celor aflaţi într-o mânăstire deosebită, numită închisoare, supusă mai înainte pomenitului luminător al luminătorilor, l-am rugat pe acel drept să-mi înlesnească să ajung şi eu acolo. Şi marele bărbat a ascultat rugămintea mea, nevrând să întristeze sufletul meu nicio dată, întru nimic.
Ajungând deci eu în mânăstirea celor ce se pocăiau şi în locul celor ce plângeau cu adevărat, am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun, ‘cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit’ (1 Cor. 2,9), lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea Lui de oameni.
Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi, stand toată noaptea până dimineaţa afară, în aer liber, cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic, prin silirea firii, şi nedăruindu-şi niciun pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri şi strigări.
Pe alţii iarăşi, stând în rugăciune şi legându-şi mâinile la spate ca nişte osândiţi. Ei îşi ţineau faţa întristată, aplecată la pământ şi se osândeau, socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să spună ceva sau să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt, şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde.
Pe alţii, sezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Pe alţii, bătându-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi sufletul şi viaţa lor. Unii dintre aceştia udau pământul cu lacrimi. Alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor, ca pentru nişte morţi, neputând să rabde strâmtorarea inimii lor. Iar alţii gemeau cu inima, dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau pe neaşteptate.
Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multa mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii; apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii zăcând jos îngânduraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei, din fundul inimii şi scrâşnind din dinţi şi suspinând.
Unii dintre ei cereau cu bună nădejde iertarea de toate şi se rugau. Alţii, dintr-o smerenie negrăită, se osândeau, socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Unii se rugau să fie pedepsiţi aici şi miluiţi acolo. Iar alţii, zdrobiţi de povara conştiinţei, cereau cu sinceritate să nu fie chinuiţi (în iad), nici învredniciţi de Împărăţie, căci ‘de ajuns ne este’.
Am văzut acolo suflete smerite, zdrobite şi încovoiate sub greutatea sarcinii şi putând să înmoaie însăşi nesimţirea pietrelor cu glasurile ce strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos, la pământ: ‘Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea. Şi pe drept cuvânt. Că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: “Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi” (Psalm 6, 1; 37,1), nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns, ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile cele fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim să cerem iertarea deplină. Căci cum am îndrăzni noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea Ta de oameni şi după iertarea de mai înainte!’
Se putea vedea acolo, o, prieteni, se puteau vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Se puteau vedea uitând să mănânce pâinea lor, iar apa lor bând-o amestecată cu plânsul şi mâncându-şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având piele lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă (Ps. 37,6; 101,6). Nimic altceva nu se putea auzi de la ei decât aceste cuvinte: ‘Vai, vai, vai! Of, Of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!’ Unii ziceau: ‘Miluieşte-mă, miluieşte-mă!’ Iar alţii mai jalnic: ‘Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă, de se poate!’
Unii se pedepseau pe ei înşişi în arşiţă, alţii se chinuiau în frig. Unii gustând puţină apă, se opreau îndată; gustau doar atâta să nu moară de sete; alţii, împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul cu mâna departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce au săvârşit faptele celor necuvântătoare.
Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde, vreo vorbărie fără rost? Unde, vreo faptă a iuţimii? Unde, vreo faptă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni vreo mânie, căci plânsul alungase dintre ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde, vreo sărbătoare? Unde, vreo îndrăzneală? Unde, vreo lecuire a trupului? Unde, vreo urmă de slavă deşartă? Unde, vreo nădejde de desfătare? Unde, gândul la vin? Unde, gustarea vreunor poame? Unde, mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde, îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese la ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea.
Acestea erau la ei cele spuse, cugetate şi strigate neîncetat către Dumnezeu. Unii, bătându-şi cu putere pieptul, strigau către Dumnezeu de parcă stăteau la poarta cerului: ‘Deschide-ne, Judecătorule, deschide-ne, că ne-am închis prin păcate poarta şi am rămas afară’. Iar alţii ziceau: ‘Arată-Ţi numai faţa Ta şi îndată ne vom mântui!’ (Ps. 79,4). Alţii iarăşi: ‘Arată-Te sărmanilor ce şed în întuneric şi în umbra morţii!’ (Lc. 1,79). Altul, la rândul său: ‘Degrabă să ne întâmpine îndurările Tale, Doamne, că ne-am pierdut, că am deznădăjduit, că ne-am stins foarte’ (Ps. 78,8; 101,4).
Unii ziceau: ‘Oare Se va mai arăta Domnul de aci înainte deasupra noastră?’ Alţii: ‘Oare trecut-a sufletul nostru peste datoria cea de nesuferit?’ (Ps. 123,4). Altul: ‘Oare Se va milostivi Domnul de aci înainte de noi? Oare Îl vom auzi zicându-ne nouă celor din legăturile de nedezlegat: ‘Ieşiţi!’; şi celor din iadul pocăinţei: ‘Iertaţi să fiţi!’? Oare intrat-a strigarea noastră la urechile Domnului?’
Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului lor moartea şi zicând: ‘Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Oare care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să intre înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi, pe drept cuvânt, umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Câtă bunăvoinţă? Cât rod a dobândit lucrarea ei? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavând multă putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire, sau măcar în parte? Sau a tămăduit, măcar pe jumătate, ranele noastre, care sunt mari şi au nevoie de mari dureri şi sudori şi de multe osteneli? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori? Sau sunt încă departe de noi? Căci dacă nu s-au apropiat de noi, toată osteneala noastră e fără folos şi deşartă. Pentru că rugăciunea noastră nu are puterea îndrăznirii, nici înariparea curăţiei pentru a intra la Domnul, dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi, ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului’.
Unii de multe ori se întrebau unii pe alţii, plini de nesiguranţă, zicând: ‘Oare vom scăpa, fraţilor? Oare ni se va împlini rugămintea? Oare va fi primită? Oare ne va deschide? Iar ceilalţi răspundeau: ‘Cine ştie (cum ziceau fraţii noştri Niniviteni), de Se va răzgândi Domnul şi ne va izbăvi pe noi de multa muncire? Dar noi să facem ceea ce ţine de noi. Şi de nu ne va deschide, binecuvânt să fie Domnul Dumnezeu, Cel ce ne-a lăsat afară cu dreptate. Dar să stăruim, bătând până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă, ne va deschide Prea Bunul’.
Pentru aceea, îndemnându-se unii pe alţii, ziceau: ‘Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare, de alergare cu putere, pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţând trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ci să-l omorâm (mortificăm), cum ne-a omorât şi el pe noi’. E ceea ce şi făceau acei fericiţi, stăpâniţi de simţul vinovăţiei.
Se vedea la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochii topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de fierbinţeala lacrimilor; feţele vestejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor.
Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil? Sau pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bună voie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti, fraţilor. Aceştia rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi cătuşi, şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi şi să nu-I dezlege de acelea îaninte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt.
Dar nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu şi pocăinţa acestor fericiţi. Când vedeau că vor purcede spre Domnul, ca să se înfăţişeze înaintea Scaunului Celui neprimitor de mită, acei buni locuitori ai locului de pocăinţă rugau, prin întâistătătorul lor, cu jurăminte, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi, ca nişte dobitoace, în apa râului, sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare.
Dar cât de înfricosătoare şi de jalnică era priveliştea ceasului lor din urmă? Când împreună osândiţii simţeau pe cel ce o lua înaintea lor că era gata să se sfârşească, îl înconjurau până ce avea încă mintea în putere. Şi plângând, şi plini de dor, şi clătinându-şi captele în cea mai jalnică înfăţişare, întrebau însetaţi cu cuvinte întristate, pe cel ce se stingea, zicând către el, aprinşi de milă: ‘Ce este frate şi împreună-osândite? Cum e? Ce zici? Ce nădăjduieşti? Ai dobândit prin osteneală ceea ce căutai, sau n-ai izbutit? Ai ajuns, sau n-ai reuşit? Ai luat încredinţarea? Sau nădejdea îţi este nesigură? Ai ajuns la slobozenie? Sau gândul ţi se clatină încă şi se îndoieşte? Simţi în inima ta vreo luminare, sau încă e întunecată şi ocărâtă? Se aude în tine vreun glas care îţi spune înăuntru: ‘Iată, te-ai făcut sănătos’ (In. 5,1), sau: ‘Credinţa ta te-a mântuit’ (Lc. 10,42)? Sau ţi se pare că auzi încă pe aclea care spune: ‘Întoarcă-se păcătoşii în iad’ (Ps. 9,17) şi: ‘Legându-i mâinile şi picioarele, aruncaţi-l în întuneric’ (Mt. 22,13) şi: ‘Piară nelegiuitul, ca să nu mai vadă slava Domnului’ (Is. 26,10)? Ce spui, frate, pe scurt? Te rugăm, spune-ne, ca să cunoaştem şi noi cele în care vom fi. Căci timpul tău s-a încheiat şi altul nu vei mai afla în veac’.
La acestea unii dintre cei ce adormeau, răspundeau: ‘Binecuvântat e Domnul care n-a depărtat rugăciunea noastră şi mila Lui de la noi’ (Ps. 65,19). Alţii iarăşi: ‘Binecuvântat e Domnul care nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinţilor lor’ (Ps. 123,6). Dar alţii ziceau cu durere: ‘Oare a străbătut sufletul nostru puhoiul de nesuferit al duhurilor văzduhului? Nu avem încă îndrăzneala, ci aşteptăm să vedem ce se va întâmpla la judecata aceea’. Alţii au dat un răspuns mai durerors decât aceştia, zicând: ‘Vai sufletului care n-a păzit făgăduinţa nepihănită; în ceasul acesta şi numai în el se va cunoaşte ce s-a gătit lui’.
Iar eu văzând şi auzind acestea la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc, cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire.
Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns. Căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul ce s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, a călcat tocmeala cu Domnul, a stins focul cel bun al lacrimilor şi e lovit şi împuns cu durere de amintirea lor, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip bine credincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frica Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia.
Căci având în minte acestea şi gândind la înălţimea virtuţii din care au căzut, ziceau: ‘Adusu-ne-am aminte de zilele de la început’ (Ps. 142,5), de focul acela al sârguinţei noastre. Alţii strigau către Dumnezeu: ‘Unde sunt milele Tale cele dintru început, Doamne, pe care le-ai arătat sufletului nostru întru adevărul Tău?’ Altul: ‘Cine ma va pune în lunile zilelor celor dianinte, în care mă păzea Dumnezeu, când strălucea lumina Lui peste capul inimii mele?’ (Iov 29,1-3).
Şi cum îşi aduceau aminte şi de virtuţile lor de mai înainte, a căror pierdere plângând-o ca nişte prunci, ziceau: ‘Unde este curăţia rugăciunii? Unde, îndrăzneala ei? Unde, lacrima dulce în locul celei amare? Unde, nădejdea nevinovăţiei şi curăţirii desăvârşite? Unde, aşteptarea fericitei nepătimiri? Unde, credinţa faţă de păstor? Unde, lucrarea rugăciunii lui în noi? Toate acestea s-au pierdut şi au pierit, ca şi cum nu s-au fi văzut niciodată, şi s-au mistuit şi au plecat ca şi cum n-ar fi fost’.
Dar să ne întoarcem la cuvântul nostru. După ce am petrecut în închisoare 30 de zile, am revenit, neputând răbda mai mult, în obşte, la marele păstor. Acesta văzându-mă schimbat cu totul şi turburat la culme, a cunoscut, prea înţeleptul, pricina schimbării, şi mi-a zis: ‘Ce este, părinte Ioane? Ai văzut nevoinţele celor ce se chinuiesc?’ Iar eu am zis: ‘Am văzut, părinte, şi m-am minunat şi am fericit pe cei căzuţi care se plâng pe ei, mai mult decât pe cei ce n-au căzut şi nu se plâng pe ei; pentru că aceia prin cădere s-au ridicat la o înviere neprimejduită’. Iar acela zise: ‘Aşa este’.
Şi nemincinoasa lui limbă mi-a povestit următoarele: ‘Înainte cu zece ani aveam aci un frate foarte sârguincios şi aşa de lucrător, că eu, văzându-l pe el aşa de aprins cu duhul, tremuram pentru el şi mă temeam foarte de pizma diavolului, ca nu cumva, prin multa alergare, să-şi poticnească piciorul de vreo piatră, ceea ce obişnuieşte să se întâmple celor ce umblă repede. Acest lucru s-a şi întâmplat de fapt. Căci venind după un timp la mine, într-o seară târzie, îmi arătă o rană dezvelită şi îmi ceru un plasture, mai bine zis îmi ceru să-i ard rana cu fierul roşu; şi era turburat foarte. Dar văzând pe doftor că nu voia să se folosească de o prea mare asprime faţă de el (pentru că era vrednic şi de milă), se aruncă la pământ, îmi apucă picioarele, le spălă pe acestea cu lacrimi multe şi îmi ceru pedepsirea în închisoarea ce ai văzut-o’. ‘E cu neputinţă să nu merg acolo, striga, e cu neputinţă!’.
‘Astfel sili mila doftorului să treacă în asprime, lucru rar şi cu totul neobişnuit bolnavilor. Se duse repede la cei ce se pocăiesc, se făcu părtaş cu ei cu toată râvna, în plâns, rănindu-şi inima, ca cu un cuţit, cu întristarea din iubirea de Dumnezeu. Iar a opta zi a plecat la Domnul, rugându-se să nu i se facă parte de înmormântare. Dar eu l-am adus aci ca pe unul ce era vrednic şi l-am îngropat laolaltă cu părinţii. Pentru că după o săptămână de robie, în ziua a opta se lasă omul liber’.
De fapt mai este cineva care ştie limpede, că nu s-a sculat de la picioarele mele smerite şi întinate înainte de a fi câştigat bunăvoinţa lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare. Căci primind în inimă credinţa desfrânatei aceleia, a udat şi el picioarele mele netrebnice cu aceeaşi încredinţare. Pentru că ‘celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă’, a zis Domnul (Mc. 9,23).
6. Am văzut suflete necurate stăpânite nebuneşte de dragostea trupurilor. Dar luând din cercarea dragostei pricina de pocăinţă, au întors aceeaşi dragoste spre Domnul. Şi sărind îndată peste orice frică, s-au altoit fără saţiuîn dragostea de Dumnezeu. De aceea şi Domnul a zis despre acea desfrânată că nu s-a temut, ci că a iubit mult şi a putut schimba cu uşurinţă dragostea cu dragostea (Luca 7, 47)
7. Ştiu, o, minunaţilor, că unora li se par nevoinţele fericiţilor acelora ce le-am povestit, de necrezut, altora anevoie de crezut şi iarăşi altora pricinuitoare de deznădejde. Dar omul bărbat câştigă din acestea mai degrabă un bold şi o săgeată de foc şi pleacă ducând râvnă în inima sa. Iar cel cu râvnă mai mică decât acesta, îşi necunoaşte neputinţa sa şi dobândind cu uşurinţă smerita cugetare, din dispreţuirea de sine, aleargă după cel dintâi. Nu ştiu însă dacă a şi ajuns ca acela. Dar cel trândav, nici să nu asculte la cele spuse, ca nu cumva să risipească şi puţinul pe care încă-l face deznădăjduit cu totul, şi să se întâmple cu el cuvântul care zice: ‘De la cel ce nu are râvnă, şi ceea ce are se va lua de la el’ (Mt. 25,29).
8. Nu putem noi, cei ce am căzut în groapa fărădelegilor, să ieşim de acolo, dacă nu ne-am scufundat în adâncul (abisul) smereniei.
9. Alta este smerenia mâhnită a celor ce plâng, şi alta mustrarea conştiinţei, vecină cu deznădejdea, a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu. Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvârşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plânge. Şi nu e de mirare.
10. Cuvântul despre judecăţile lui Dumnezeu şi despre căderi e întunecos şi neînţeles de niciun suflet. Nu ştim care sunt căderile care ni se întâmplă din negrijă, care din părăsirea din iconomie (cu un rost bun), care din pricina întoarcerii lui Dumnezeu de la noi. Dar cineva ne-a povestit că cele ce ni se întamplă din iconomie pricinuiesc o întoarcere grabnică. Căci nu îngăduie Dumnezeu, Care ne-a predat lor, să fim ţinuţi mult de ele.
11. Să luptăm înainte de toate cu dracul întristării. Căci acesta, venind lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.
12. Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul care le însoţeşte pentru vindecare.
13. Multe se fac cu vremea de nevindecat. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19,26). Dracii spun că Dumnezeu e înainte de cădere iubitor de oameni, dar după cădere e aspru.
14. Nu crede celui ce-ţi zice după căderea în mici greşeli: “Bine era de n-ai fi făcut aceasta. Dar nu e nimic.” Dar de multe ori daruri mici îmblânzesc mânia mare a judecătorului.
15. Cel ce se pocăieşte cu adevărat toată ziua în care nu plânge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea.
16. Nimeni din cei ce plâng să nu aştepte încredinţarea (iertării) în ceasul ieşirii (morţii). Căci ceea ce este nearătat nu e sigur. Pentru aceea a şi zis careva: “Lasă-mă să răsuflu prin încredinţare, ca să nu mă duc de aici neîncredinţat” (Ps. 38,18).
17. Unde e Duhul Domnului, s-a dezlegat legătura. Şi unde e smerenia neasemănată, s-a dezlegat, de asemenea, legătura. Dar cei ce pleacă fără acestea două să nu se amăgească. Căci sunt legaţi.
18. Cei din lume şi numai ei sunt străini de aceste încredinţări; şi mai ales de cea dintâi (de prezenţa Duhului). Dar unii, sporind prin milostivire, cunosc în ceasul ieşirii folosul.
19. Cel ce se plânge pe sine însuşi nu se ocupă de plânsul, de căderea sau de ocărârea altuia.
20. Câinele muşcat de o fiară se mânie şi mai mult pe ea, înfuriindu-se neasemănat mai mult pe ea din durerea ranei.
21. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire a încetat conştiinţa să ne mustre.
22. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator.
23. Nu e nimic deopotriva cu îndurarea lui Dumnezeu sau mai mare ca ea. De aceea cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine.
24. Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute şi nevăzute ce ni se întâmplă, ba încă de şi mai multe.
25. Moise, după ce a văzut pe Dumnezeu în rug, s-a întors iarăşi în Egipt (care se înţelege întuneric), la lucrarea cărămizilor lui faraon cel gândit. Apoi iarăşi se suie la rug. Dar nu numai acolo, ci şi în munte. Cel ce a avut parte de vedere niciodată nu deznădăjduieşte de sine. Sărăceşte marele Iov, dar s-a îmbogăţit, iarăşi, în chip îndoit.
26. Cumplite sunt pentru cei trândavi căderile de după chemare. Ele calcă nadejdea în picioare şi-i conving pe aceia să socotească fericit lucru chiar şi numai o singură ridicare din groapă.
27. Ia seama, ia seama! Nu ne întoarcem numaidecât prin calea prin care ne-am rătăcit. Ci printr-o alta mai scurtă.
28. Am văzut pe doi inşi înaintând spre Dumnezeu în acelaşi fel şi în acelaşi timp. Unul dintre ei era bătrân şi înaintat în osteneli. Celălălt era ucenic şi alerga mai repede ca bătrânul şi a ajuns cel dintâi la semnul smereniei.
29. Să luăm aminte toţi, dar mai mult cei care au căzut. Să nu bolim în inimă de boala lui Origen cel necredincios. Această învăţătură pângărită se face lesne primită de iubitorii de plăcere, dând ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu. În cugetarea mea, mai bine zis în pocăinţa mea, se va aprinde focul rugăciunii, care mistuie materia păcatului (Ps. 38,4).
30. Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai-înainte-pomeniţii sfinţi osândiţi şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta, până ce nu te va lumina Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru învierea pocăinţei celei pline de grijă. Amin.
Prin pocăinţă ai urcat a cincea treaptă. Prin ea ai curăţit cele cinci simţuri scăpând de pedeapsă şi de osânda fără de voie, prin cea aleasă de bunăvoie”.
Invataturile
si proorociile Sf.Serafim de Sarov
Dupa
ori influenta altora sau în orice alt chip ai venit tu în aceasta
manastire, nu te mâhni, este o cercetare dumnezeiasca. De vei pazi
cele ce-ti voi spune tie, te vei mântuipe tine însuti si pe cei ce
sunt în jurul tau si pentru care te îngrijesti. Prorocul zice „N-am
vazut pe cel drept parasit, nici samânta lui cerând paine” (Ps.
36,25). Traind în manastirea aceasta, sa pazesti poruncile, stând
în biserica sa fii atent la toate slujbele si sa cunosti toata
rânduiala bisericii, adica cele 7 Laude bisericesti – sa le
înveti, sa le tii minte. Daca te afli în chilie si nu ai
„rucodelie” (lucru de mâna), atunci citeste din cartile sfinte,
mai ales din Psaltire. Straduieste-te sa repeti de mai multe ori un
verset ca sa tii minte totul. Daca te cheama la ascultare, de-te si
spune si rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
milueste-ma pe mine, pacatosul”.
In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.
La început o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita fraire cu Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de careva dintre ei
Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ? Taci, taci necontenit si pomeneste otdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de vorba mult si râd. Fii în acest caz surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata, obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca, ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.
Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti sufletul cu rugaciunea. La prânzmanânca, iar la cina înfrâneaza-te.
In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.
Daca te vezi pe tine asa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sanatos si vesel. Iti spun adevarat ca daca te vei purta asa, atunci vei ramâne în manastire pâna la sfârsitul vietii tale.
Smereste-te si Domnul îti va ajuta sa scoti la lumina dreptatea ta si judecata ta ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).
In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.
La început o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita fraire cu Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de careva dintre ei
Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ? Taci, taci necontenit si pomeneste otdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de vorba mult si râd. Fii în acest caz surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata, obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca, ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.
Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti sufletul cu rugaciunea. La prânzmanânca, iar la cina înfrâneaza-te.
In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.
Daca te vezi pe tine asa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sanatos si vesel. Iti spun adevarat ca daca te vei purta asa, atunci vei ramâne în manastire pâna la sfârsitul vietii tale.
Smereste-te si Domnul îti va ajuta sa scoti la lumina dreptatea ta si judecata ta ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).
Când
duhul rau al mâhnirii pune stapânire pe suflet, atunci sufletul se
umple de întristare si suparare, neputând sa se roage cu staruinta
cuvenita si neputând sa se îndeletniceasca cu citirea scrierilor
sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este
lipsit de lineste si blândete in comunicare cu fratii obstii,
capatând o repulsie fata de tot ce-l înconjoara. Sufletul cuprins
de tristete si mâhnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa
primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu
blândete la întrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de
suflet afectat, evita oamenii, considerându-i vinovati de tulburarea
sa si nu întelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla
în interiorul sau.
„Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.”
Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si înalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savârseasca o rugaciune curata, înflacarata.
Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mâhnirii.
Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel împatimit este cercetat si stapânit de tristete.
Cine iubeste pacea, aceluia îi este aproape imposibil sa se întristeze, iar cel care uraste pacea întotdeauna este trist.
Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.
„Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.”
Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si înalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savârseasca o rugaciune curata, înflacarata.
Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mâhnirii.
Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel împatimit este cercetat si stapânit de tristete.
Cine iubeste pacea, aceluia îi este aproape imposibil sa se întristeze, iar cel care uraste pacea întotdeauna este trist.
Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.
Sfântul
Ambrozie al Mediolanului spunea: „Prin tacere multi s-au mântuit,
iar prin vorba multa si fara folos nici unul”.Un sfânt parinte
spunea: „Tacerea este taina veaculuiviitor, iar vorbaria – arma
judecatii viitoare”.
Tu sa stai in chilia ta cu atente si în tacere, straduindu-te cu orice pret sa te apropii de Dumnezeu prin rugaciune. Caci Dumnezeu este dornic sa te faca din om înger. Domnul zice : ”Il voi întari pe cel blând, tacut, smerit, pe care-l înfioara cuvintele mele”. Când calugarul se afla în stare de tacere, atunci dusmanul neamului omenes nu reuseste sa faca nimic rau inimii ascunse a acestuia.
Daca nu se poate sa stai întotdeauna în tacere deplina si izolat de lume, fiindca traiesti în manastire si trebue sa faci ascultare, atunci macar putinul timp ce-ti mai ramâne sa-l petreci într-un mod izolat si în tacere. Ca si pentru acest putin, Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite asupra ta bogata Lui mila.
Tacerea si izolarea dau nastere blândetii si umilintei, a caror actiune, în inima calugarului, poate fi asemanata cu apa lina a Siloamului.
Aflarea în chilia izolata într-o stare de tacere, practicând rugaciunea si citind zi si noapte scrierile dumnezeiesti, îl face pe calugarul evlavios mai dornic de a înainta pe drumul ales. Precum spun Sfintii Parinti: „Chilia calugarului este precum o pestera a Babilonului” în care vei primi harul dumnezeiesc.
Calugarul, dupa spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va ramâne mult timp într-un loc daca nu va îngradi în primul rând tacerea si înfrânarea. Tacerea te ajuta sa-ti limpezesti cugetul si sa te aduni la rugaciune, iar înfrânarea te învata sa devii linistit.
In sfârsit, cel care le-a dobândit pe acestea are parte de o stare pasnica.
Tu sa stai in chilia ta cu atente si în tacere, straduindu-te cu orice pret sa te apropii de Dumnezeu prin rugaciune. Caci Dumnezeu este dornic sa te faca din om înger. Domnul zice : ”Il voi întari pe cel blând, tacut, smerit, pe care-l înfioara cuvintele mele”. Când calugarul se afla în stare de tacere, atunci dusmanul neamului omenes nu reuseste sa faca nimic rau inimii ascunse a acestuia.
Daca nu se poate sa stai întotdeauna în tacere deplina si izolat de lume, fiindca traiesti în manastire si trebue sa faci ascultare, atunci macar putinul timp ce-ti mai ramâne sa-l petreci într-un mod izolat si în tacere. Ca si pentru acest putin, Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite asupra ta bogata Lui mila.
Tacerea si izolarea dau nastere blândetii si umilintei, a caror actiune, în inima calugarului, poate fi asemanata cu apa lina a Siloamului.
Aflarea în chilia izolata într-o stare de tacere, practicând rugaciunea si citind zi si noapte scrierile dumnezeiesti, îl face pe calugarul evlavios mai dornic de a înainta pe drumul ales. Precum spun Sfintii Parinti: „Chilia calugarului este precum o pestera a Babilonului” în care vei primi harul dumnezeiesc.
Calugarul, dupa spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va ramâne mult timp într-un loc daca nu va îngradi în primul rând tacerea si înfrânarea. Tacerea te ajuta sa-ti limpezesti cugetul si sa te aduni la rugaciune, iar înfrânarea te învata sa devii linistit.
In sfârsit, cel care le-a dobândit pe acestea are parte de o stare pasnica.
Nu
trebue sa judecam pe nimeni, chiar daca l-am vedea cu proprii nostri
ochi gresind sau petrecând în continua încalcare a poruncilor lui
Dumnezeu, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Nu judecati, ca sa nu
fiti judecati” (Matei 7,1). „Tu cine esti de judeci pe sluga
straina? Domnului sau sta sau cade, dar se va scula însa, caci
puternic este Domnul ca sa-l ridice” (Rom. 14,4). Cu mult mai bine
este sa ne amintim de cuvintele apostului: „Cui i se pare ca sta sa
ia seama sa nu cada” (I Cor. 10, 12), fiindca nu se stie câta
vreme vom putea ramâne în fapta cea buna, dupa cum spune prorocul
cel instruit din propria sa experienta: „Iar eu am zis întru
îndestularea mea, nu ma voi clatina în veac, dar când Ti-am întors
fata Ta eu m-am tulburat” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit sa
purtam dusmanie doar împotriva sarpelui, adica împotrica aceluia
care dintru început a înselat pe om si l-a izgonit din rai,
împotriva diavolului. Ne-a poruncit sa purtam dusmanie împotrica
duhurilor celor necurate ale desfrânarii si a tuturor faptelor
rusinoase, care seamana în cugete necurate si întinate.
„Fii
smerit, fa ascultare, supue-te si te vei mântui”, spune
Preacuviosul Varsanufie. Si nu cârti niciodata: „Ce este aceasta
si la ce foloseste?” etc. Dar fiismerit si supus, mai ales fata de
avva al tau, care se roaga lui Dumnezeu pentru tine si caruia ii este
încredintata mantuirea sufletului tau.
„Cine doreste sa fie ucenicul lui Hristos, aceala nu are nici o putere asupra sa si nu poate sa faca nimic de la sine”, spune acelasi povatuitor. Fiindca cine face ceva dupa cugetul sau nu este bineplacut lui Dumnezeu, chiar daca pare a fi bine.
Daca cineva cunoastea cele necesare pentru sufletul sau mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeste ucenicul aceluia?
Taie-ti pripria voie si fii smerit în toata viata ta, si atunci te vei mântui.
Smerenie si ascultarea dezradacineaza toate patimile si înradacineaza toate virtutile.
Cel supus trebue sa moara vietii trecatoare, lumesti, ca sa dobândeasca viata vesnica.
Precum înalbitorul curata si înalbeste postavul, facându-l alb ca zapada, asa si ascultatorul, rabdând umilintele, jignirile, defaimarile, se curata, facându-se stralucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebue sa fie interesati de treburile superiorilor si nici sa-i judece, caci altfel Il supara pe Dumnezeu. Care le-a dat puterea de conducere, caci puterea adevarata de la Dumnezeu izvoraste.
Superiorii nu trebue sa se împotriveasca puterii savarsirii binelui, ca sa nu pacatuiasca înaintea lui Dumnezeu si sa nu încalce poruncile Lui.
Supusul multe agoniseste pentru mantuirea sufletului sau prin ascultare; el întelege rostul faptelor mântuitoare si astfel se smereste.
„Cine doreste sa fie ucenicul lui Hristos, aceala nu are nici o putere asupra sa si nu poate sa faca nimic de la sine”, spune acelasi povatuitor. Fiindca cine face ceva dupa cugetul sau nu este bineplacut lui Dumnezeu, chiar daca pare a fi bine.
Daca cineva cunoastea cele necesare pentru sufletul sau mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeste ucenicul aceluia?
Taie-ti pripria voie si fii smerit în toata viata ta, si atunci te vei mântui.
Smerenie si ascultarea dezradacineaza toate patimile si înradacineaza toate virtutile.
Cel supus trebue sa moara vietii trecatoare, lumesti, ca sa dobândeasca viata vesnica.
Precum înalbitorul curata si înalbeste postavul, facându-l alb ca zapada, asa si ascultatorul, rabdând umilintele, jignirile, defaimarile, se curata, facându-se stralucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebue sa fie interesati de treburile superiorilor si nici sa-i judece, caci altfel Il supara pe Dumnezeu. Care le-a dat puterea de conducere, caci puterea adevarata de la Dumnezeu izvoraste.
Superiorii nu trebue sa se împotriveasca puterii savarsirii binelui, ca sa nu pacatuiasca înaintea lui Dumnezeu si sa nu încalce poruncile Lui.
Supusul multe agoniseste pentru mantuirea sufletului sau prin ascultare; el întelege rostul faptelor mântuitoare si astfel se smereste.
Daca
noi ne unim cu gândurile cele rele, aduse în minte de diavol,
atunci ne aflam savârsind pacatul, iar daca ne luptam cu ele si le
respingem, ne aflam facând binele. Aceasta este „zgomotul”
cugetelor, iar duhul cel necurat are influenta mare nu numai asupra
celor pamantesti dar si fata de cei ce s-au curatat de patimi isi
dezlantuie atacurile numai în parte sau dinafara.
Este posibil ca omul tânar sa nu se aprinda si sa nu se tulbure de cugete trupesti, dar trebue sa se roage Domnului Dumnezeu ca sa stinga scânteia patimilor necurate, chiar la început, si atunci nu va creste în flacara patimilor.
Este posibil ca omul tânar sa nu se aprinda si sa nu se tulbure de cugete trupesti, dar trebue sa se roage Domnului Dumnezeu ca sa stinga scânteia patimilor necurate, chiar la început, si atunci nu va creste în flacara patimilor.
Cei
care din fire sunt foarte vorbareti tulbura de multe ori linistea
interioara si surpa capacitatea de concentrare a celor din jur.
Dar mai grav este faptul ca, prin multa vorbire fara rost, se poate stinge acea flacara ce a fost aprinsa in inimile oamenilor de catre Domnul hristos când a venit pe pamânt.
Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul in inima calugarului,decât vorbirea multa si vorbirea fara rost.
Calugarul trebue sa se fereasca mai ales de comunicare cu femei, caci ca o lumânare de ceara, fie si neaprinsa, dar asezata între cele aprinse, se topeste; asa si inima calugarului, prin comunicare cu femei, se moleseste, precum spune si Sfântul Isidor Pelusiotul : „Discutiile rele distrug obiceiurile bune: discutia cu femei, sie si buna, este periculoasa pentru calugar, fiindca farmecul feminin da cugetului calugarului ganduri necurate. Si astfel, într-un trup curat va salaslui un suflet necinstit”. De aceea, ca sa fii tare si curat ca piatra atinsa de o apa cristalina, fii întotdeauna prevazator si, dezigur, vei învinge. Pentru a putea sa-ti mentii linistea launtrica, trebue sa te abtii si sa eviti discutiile si vorbaria multa.
Intelept este cel care traieste în tacere deplina.
Dar mai grav este faptul ca, prin multa vorbire fara rost, se poate stinge acea flacara ce a fost aprinsa in inimile oamenilor de catre Domnul hristos când a venit pe pamânt.
Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul in inima calugarului,decât vorbirea multa si vorbirea fara rost.
Calugarul trebue sa se fereasca mai ales de comunicare cu femei, caci ca o lumânare de ceara, fie si neaprinsa, dar asezata între cele aprinse, se topeste; asa si inima calugarului, prin comunicare cu femei, se moleseste, precum spune si Sfântul Isidor Pelusiotul : „Discutiile rele distrug obiceiurile bune: discutia cu femei, sie si buna, este periculoasa pentru calugar, fiindca farmecul feminin da cugetului calugarului ganduri necurate. Si astfel, într-un trup curat va salaslui un suflet necinstit”. De aceea, ca sa fii tare si curat ca piatra atinsa de o apa cristalina, fii întotdeauna prevazator si, dezigur, vei învinge. Pentru a putea sa-ti mentii linistea launtrica, trebue sa te abtii si sa eviti discutiile si vorbaria multa.
Intelept este cel care traieste în tacere deplina.
“Cititul
cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate,
pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta
Scriptură şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea
omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care
bucură mintea şi inima mai tare decât orice alt cuvânt.”
“Dumnezeu
e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile
trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea
este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să
chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile
noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de
aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa
căldurii Lui.”
“Trupul
este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui
Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai aşa slăbesc
patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile
trupului sunt cauzate de patimile sale.” — Sfaturi duhovniceşti.
“Cei
care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să
exerseze rugăciunea minţii închinată Mântuitorului şi să o
rostească neîncetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”!
“Când
ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă
întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem
vrăjmaşului cu curaj: “Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat
de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu
ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân
nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea
sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”
Cei
ce s-au hotarât sa-I slujeasca cu adevarat lui Dumnezeu trebuie sa
se îndeletniceasca cu pomenirea neîncetata a Numelui Sau în inima
lor si cu rostirea continua a rugaciunii câtre Iisus Hristos,
repetând în sinea lor: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul !…”.
Iar dupa-amiaza, aceasta rugaciune se poate zice astfel: ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluiete-ma pe mine, pacatosul”. Sau poti sa o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: ,,Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Poti sa spui si cântarea îngereasca: ,,Nâscatoare de Dumnezeu Fecioara, bucurate…”. Astfel ferindu-ne de împrastierea gândurilor si pastrându-ne constiinta în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim eu El. Caci, spune Sfântul Isaac Sirul, , “în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).
In biserica e bine sa tinem ochii închisi, pentru a ne feri de împrastierea gândurilor, si, pastrându-ne constiina în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim cu El. Caci spune Sfântul Isaac Sirul, ,”în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).
In biserica e bine sa tinem ochii închisi pentru a ne feri de imprastierea atentiei. Ochii sa-i deschizi doar când te încearcâ somnul, atunci indreapta-ti ochii asupra unei icoane sau a unei lumânari aprinse în fata ei.
Daca în timpul rugaciunii ni se întâmpla sa fim furati de gânduri, atunci trebuie sa ne smerim si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu caci, dupa cum zice Sfântu1 Macarie, “vrajmaul nazuieste decât sa întoarca gândul nostru de la Dumnezeu, de la frica si de la iubirea Lui” (Omilia 2, 15).
Când însa mintea si inima sunt unite în rugâciune si când sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încalzi de caldura duhovniceasea în care straluceste lumina lui Hristos si va umple de pace si bucurie întreaga fiinta launtrica a omului. Pentru toate suntem datori sa-I multumim Domnului si sa ne incredintâm pe noi însine voii Lui. Trebuie, de asemenea, sa-I punem dinainte toate gândurile, cuvintele si faptele noastre, straduindu-ne ca toate sa-I slujeasca numai bunei Lui placeri.
Iar dupa-amiaza, aceasta rugaciune se poate zice astfel: ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluiete-ma pe mine, pacatosul”. Sau poti sa o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: ,,Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Poti sa spui si cântarea îngereasca: ,,Nâscatoare de Dumnezeu Fecioara, bucurate…”. Astfel ferindu-ne de împrastierea gândurilor si pastrându-ne constiinta în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim eu El. Caci, spune Sfântul Isaac Sirul, , “în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).
In biserica e bine sa tinem ochii închisi, pentru a ne feri de împrastierea gândurilor, si, pastrându-ne constiina în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim cu El. Caci spune Sfântul Isaac Sirul, ,”în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).
In biserica e bine sa tinem ochii închisi pentru a ne feri de imprastierea atentiei. Ochii sa-i deschizi doar când te încearcâ somnul, atunci indreapta-ti ochii asupra unei icoane sau a unei lumânari aprinse în fata ei.
Daca în timpul rugaciunii ni se întâmpla sa fim furati de gânduri, atunci trebuie sa ne smerim si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu caci, dupa cum zice Sfântu1 Macarie, “vrajmaul nazuieste decât sa întoarca gândul nostru de la Dumnezeu, de la frica si de la iubirea Lui” (Omilia 2, 15).
Când însa mintea si inima sunt unite în rugâciune si când sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încalzi de caldura duhovniceasea în care straluceste lumina lui Hristos si va umple de pace si bucurie întreaga fiinta launtrica a omului. Pentru toate suntem datori sa-I multumim Domnului si sa ne incredintâm pe noi însine voii Lui. Trebuie, de asemenea, sa-I punem dinainte toate gândurile, cuvintele si faptele noastre, straduindu-ne ca toate sa-I slujeasca numai bunei Lui placeri.
Trebuie
sa ne straduim din toate puterile sa ne pastrâm pacea sufleteasca si
sa nu ne tulburam când altii ne ocarasc. Pentru aceasta se cuvine sa
ne abtinem de la orice mânie si sa ne pazim mintea si inima de orice
miscare nechibzuita.
Pentru a ne pastra pacea sufletului trebuie, de asemenea, in tot chipul sa ne ferim a-i osândi pe altii. Prin virtutea neosândirii si a tacerii se pâstreaza pacea sufletului. Când omul petrece in asa stare, el se învredniceste a primi descoperiri dumnezeiesti. Ca sa ne izbâvim de osândire, sa luam aminte la sinele nostru sa nu primim de la nimeni gânduri straine si sa fim ca niste morti. O pilda de cumpatare ne-a dat Sfântu1 Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, praznuit la 17 noiembrie).
Acostat într-o piata publica de o femeie de moravuri usoare, care ii cerea plata pentru ca s-ar fi culcat eu ea, sfântul, în loc sa se mânie, i-a zis linistit însotitorului sâu: ,,Da-i ceea ce cere”. Ea, primind banii, câzu doborâta la pamânt de un diavol.Dar sfâtul goni diavolul prin rugaciune.
Daca nu e cu putiinta sa te supui, ar fi bine, cel putin, sa-ti tii limba în frâu. Ca sa ne pastram pacea, trebuie sa alungam tristetea si sa încercam sa fim veseli… Caci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu sa-si învinga descurajarea.
Trebuie sa intri in tine însuti si sa te întrebi: unde ma aflu? Trebuie sa priveghem cu simturile noastre, mai ales eu vazul, sa nu ne împrastie. Caci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roaga si au grija de sufletul lor.
Pentru a ne pastra pacea sufletului trebuie, de asemenea, in tot chipul sa ne ferim a-i osândi pe altii. Prin virtutea neosândirii si a tacerii se pâstreaza pacea sufletului. Când omul petrece in asa stare, el se învredniceste a primi descoperiri dumnezeiesti. Ca sa ne izbâvim de osândire, sa luam aminte la sinele nostru sa nu primim de la nimeni gânduri straine si sa fim ca niste morti. O pilda de cumpatare ne-a dat Sfântu1 Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, praznuit la 17 noiembrie).
Acostat într-o piata publica de o femeie de moravuri usoare, care ii cerea plata pentru ca s-ar fi culcat eu ea, sfântul, în loc sa se mânie, i-a zis linistit însotitorului sâu: ,,Da-i ceea ce cere”. Ea, primind banii, câzu doborâta la pamânt de un diavol.Dar sfâtul goni diavolul prin rugaciune.
Daca nu e cu putiinta sa te supui, ar fi bine, cel putin, sa-ti tii limba în frâu. Ca sa ne pastram pacea, trebuie sa alungam tristetea si sa încercam sa fim veseli… Caci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu sa-si învinga descurajarea.
Trebuie sa intri in tine însuti si sa te întrebi: unde ma aflu? Trebuie sa priveghem cu simturile noastre, mai ales eu vazul, sa nu ne împrastie. Caci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roaga si au grija de sufletul lor.
Scopul
vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeste pacea
launtrica si mii de suflete se vor mântui in jurul tau.
Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde, îndepartarea de patimi, iertarea greselilor, neosândirea aproapelui, tacerea launtrica.
Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos. prin care sunt respinse navalirile durerilor celor rele, din vazduhuri si de pe pamânt. Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci impotriva începatoriilor, împotriva stâpâniilor, împotriva stapînitorilor intunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri (Efeseni 6, 12).
Un om intelept îsi indreapta duhul înauntrul sau si îl coboara in inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl lumineazâ si el se afla într-o stare de liniste suprapamânteasca, adica, având constiinta împacata, caci el contempla harul Sfântului Duh în interiorul sau, dupa cuvântul lui Dumnezeu: ,,Unde este pace, acolo salaslueste El”.
Cel care merge în pace aduna ca si cu o lingura darurile harului.Când un om dobândeste pacea, atunci poate revarsa si asupra altora lumina sufletului sau…
Domnul nostru Iisus Hristos a lasat aceasta pace ucenicilor Sai înainte de moartea Sa ca pe o comoara nepretuita, zicând: Pacea Mea dau voua, pacea Mea las voua (Ioan 14, 27).
Apostolul vorbete de asemenea despre accasta pace: …si pacea lui Dumnezeu, care cavârseste orice minte, sa pazeasca inimile voasre si cugetele voastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7). Si astfel se cuvine ca noi sa ne îndreptam toate gândurile, dorintele si faptele spre dobândirea pacii lui Dumnezeu, strigând totodata impreuna cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta da ne-o noua… (Isaia 26, 12).
Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde, îndepartarea de patimi, iertarea greselilor, neosândirea aproapelui, tacerea launtrica.
Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos. prin care sunt respinse navalirile durerilor celor rele, din vazduhuri si de pe pamânt. Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci impotriva începatoriilor, împotriva stâpâniilor, împotriva stapînitorilor intunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri (Efeseni 6, 12).
Un om intelept îsi indreapta duhul înauntrul sau si îl coboara in inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl lumineazâ si el se afla într-o stare de liniste suprapamânteasca, adica, având constiinta împacata, caci el contempla harul Sfântului Duh în interiorul sau, dupa cuvântul lui Dumnezeu: ,,Unde este pace, acolo salaslueste El”.
Cel care merge în pace aduna ca si cu o lingura darurile harului.Când un om dobândeste pacea, atunci poate revarsa si asupra altora lumina sufletului sau…
Domnul nostru Iisus Hristos a lasat aceasta pace ucenicilor Sai înainte de moartea Sa ca pe o comoara nepretuita, zicând: Pacea Mea dau voua, pacea Mea las voua (Ioan 14, 27).
Apostolul vorbete de asemenea despre accasta pace: …si pacea lui Dumnezeu, care cavârseste orice minte, sa pazeasca inimile voasre si cugetele voastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7). Si astfel se cuvine ca noi sa ne îndreptam toate gândurile, dorintele si faptele spre dobândirea pacii lui Dumnezeu, strigând totodata impreuna cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta da ne-o noua… (Isaia 26, 12).
Trebuie
sa ne înzestram sufletul cu cuvântul lui Durnnezeu, câci cuvântul
lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfântul Grigone Teologul, este pâinea
îngerilor cu care se hranesc sufletele flamânde de Dumnezeu.
Sa
ne inzestrâm sufletul si cu citirea Noului Testament si a Psaltirii,
stând in picioare, ca sa se produca luminarea mintii.
Trebuie sa ne înzestrâm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în asa fel încât mintea sa ,,se scalde” parca în Legea Domnului, conform careia omul trebuie sa traiasca. Când omul îsi va înzestra sufletul sâu cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înte1ege si va face diferenta între bine si rau.
Trebuie sa ne înzestrâm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în asa fel încât mintea sa ,,se scalde” parca în Legea Domnului, conform careia omul trebuie sa traiasca. Când omul îsi va înzestra sufletul sâu cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înte1ege si va face diferenta între bine si rau.
Citirea
cuvântului lui Dumnezeu trebuie sa se produca în tacere si izolare,
ca toata mintea cititorului sa se adânceasca în adevarul scrierilor
sfinte si sa primeasca de la Dumnezeu acea caldura ce în izolare
provoaca lacrimi si cu care omul se incalzeste si se umple cu daruri
duhovnicesti, desfata mintea si sufletul mai mult decât cu orice
cuvânt.
Corpul
omenesc e asemenca uei lumânâri. Lumânarea se sfarseste arzând,
iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor si se cuvine sa ne
ingrijim de sufletul nostru mai muit decât de trup. Pentru ca ce-i
va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga ,,iar sufletul sau
il va pierde? Sau ce-ar putea da omul in schimb pentru sufletul lui?
(Matei 16, 26).
,,Noi
credem ca sufletul este mai pretios decât orice, zice Macarie cel
Mare, pentru ca Dumnezeu n-a binevoit sa Se uneasca cu nici o alta
faptura decât cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate
creaturile.”
Sfântul
Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gura de
Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al
Mediolanulul si altii, din tinerete si pâna la sfârsitul vietii
lor, au fost feciorelnici. Toata viata ei si-au închinat-o slujirii
pentru mântuirea sufletului si n-au slujit trupului.
Se
cuvine deci sa ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul sa-l
întarim în masura în care ne este de ajutor la intarirea
duhulul.
Daca ne vom omorî trupul de buna voie într-atât incât sa ne afectam si sufletul, atunci aceasta osteneala va fi fara judecata dreapta, doar daca am face aceasta pentru dobândirea virtutilor.
Daca Domnul va voi ca omul sa treacâ prin boli si suferinte, tot El îi va da si puterea rabdarii.
Daca ne vom omorî trupul de buna voie într-atât incât sa ne afectam si sufletul, atunci aceasta osteneala va fi fara judecata dreapta, doar daca am face aceasta pentru dobândirea virtutilor.
Daca Domnul va voi ca omul sa treacâ prin boli si suferinte, tot El îi va da si puterea rabdarii.
Cel
care urmeaza calea luarii aminte de sine nu trebuie sa se încreada
numai în propria sa putere de întelegere, ci trebuie sa cerceteze
Scripturile si sa compare miscarile inimii sale si viata sa cu viata
ascetilor care au trait mai înainte. E mult mai usor în acest fel
sa ne pazim de cel rau si sa vedem limpede adevarul.
Cugetul
unui om atent, veghetor este întocmai ca o straja neadormita.
Sa veghem deci ca sa nu fim atrasi catre lucruri straine, sa ne gândim si sa vorbim despre ele cum spune David: Nu va grai gura mea lucruri omeneti (Ps. 16, 4), ci sa ne rugam Domnului: De cele ascunse ale mele curateste-ma si de cele straine fereste pe robul Tau (Ps. 18, 13-14).
Sa veghem deci ca sa nu fim atrasi catre lucruri straine, sa ne gândim si sa vorbim despre ele cum spune David: Nu va grai gura mea lucruri omeneti (Ps. 16, 4), ci sa ne rugam Domnului: De cele ascunse ale mele curateste-ma si de cele straine fereste pe robul Tau (Ps. 18, 13-14).
Omul
trebuie sa fie vigilent de la inceputul si pâna la sfarsitul vietii
sale, ele, cele din mijloc, cu tot ce au ele placut ori neplacut,
fiind indiferente.
Ca sa-ti pastrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul: si pe nimeni sa nu salutati pe cale (Luca 10, 4), si fara folos sa nu vorbesti.
Pe staret si pe frati sa-i saluti, închinându-te lor respectuos, iar ochii mintii sa-i ai mereu închisi.
Ca sa-ti pastrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul: si pe nimeni sa nu salutati pe cale (Luca 10, 4), si fara folos sa nu vorbesti.
Pe staret si pe frati sa-i saluti, închinându-te lor respectuos, iar ochii mintii sa-i ai mereu închisi.
Preacuviosul
Varsanufie ne învta ca precum corabia pe mare înfrunta furia
valurilor si a furtunilor si ajungând la tarrmul linitit nu mai este
supusa pericolului, ramânând nevatamata, tot asa si câlugarul, cât
se afla printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri
suparatoare, iar când staruie în tâcere, n-are de ce se terne.
Tacerea
deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si râstigneasca
patimile, placerile, gândurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos,
câte batjocuri si defaimari a îndurat inainte de a fi râstignit pe
Cruce. Asa si noi, fiind doar în tacere deplina, dar nesuferind
precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei
desavârsite. Caci spune Apostolul: Cu El vom suferi si cu El ne vom
preamari.
Alta
cale nu exista.
Cel
care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales
aceasta stare, pentru ca inima lui sa nu se abata câtre altceva.
Frica
lui Dumnezeu se dobândete atunci când omul, întorcându-se dinspre
lume si tot ce este în lume, îi concentreaza gândurile si
simamintele sale asupra Legii dumnezeieti si se adâncete cu totul in
contemplarea lui Dumnezeu si in ateptarea fericirii fgaduite
sfintilor. Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeai fire cu noi si
poarta acelasi nume al lui Hristos, de crestini, ci fugim de pacatele
facute de ei, cum i s-a spus Marelul Antonie: « Fugi de lume si te
mântuiete ».
Nu
poti sa te afli in starea contemplarii de Dumnezeu cât timp te afli
în lume. Pâna când patimile nu se vor linisti, nu poti dobândi
pacea sufleteasca. Iar patimile nu se linistesc atâta timp cât
suntem înconjurati de lucruri ce stârnesc patimile din noi. Ca sa
ajungi la starea desâvârsirii si sa capeti o liniste deplina a
sufletului, trebuie sa starui muit in rugaciune si contemplare de
Dumnezeu. Lasa-ti sufletul sa se înalte catre Dumnezcu prin
rugâciune inflacârata, depârtându-te de patimile lumii acesteia.
Nedepârtându-te de lune, sufletul nu poate sa-L iubeasca sincer si
în totalitate pe Durnnezeu.
Proorocirile
Sfantului Serafim de Sarov
Dintre
toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte,
de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet,
apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat,
toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind
procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte
de aur si nestemate, daruite chiar de Imparat. Cei care au participat
la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de
fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor:
“Hristos a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate
acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta
imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi
de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme
de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor
avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de
neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800,
zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge
mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a
familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci
raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit.
Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi
nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu
va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui
apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred,
tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata
ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate
manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo,
va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile
Invierii”.
Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.
Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.
“Da
tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”
O
anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi
cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in
icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie
de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si
rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in
singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o
icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de
scaun.
Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.
Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.
Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.
Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.
Ursii,
lupii si iarba caprei
A
trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi
de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii.
Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei
Nil, Sfantul Il gasea
pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul
padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator,
imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate
adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau
marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”,
povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui
tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile,
nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele
Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se
poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista
parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind,
parintele i-a raspuns ca tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e
mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs
imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit,
dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea
ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu
toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O
inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru
oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte
cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l
atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii
salbaticiunilor.
Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”
Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”
O
mie de zile in genunchi pe o piatra
Intarit
de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum
stalpnicii de odinioara. Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi
pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii, cineva a
gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a
stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am
facut eu?”.
Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.
Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.
De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare - sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.
Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.
Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.
Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.
Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.
Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.
De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare - sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.
Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.
Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.
Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.
Invataturi
ale Sfantului Serafim de Sarov
Aminteste-ti
mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si
rugaciunea! Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa
alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar
veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.
Sufletul
trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult
noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii.
Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine
iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca
schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in
singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar
si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si
inimii dincolo de orice inchipuire.
Mai
presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea
sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se
smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie
intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe
langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va
inmulti darul sau de intelegere.
Cei
ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa
se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca
rugaciunea catre Iisus Hristos.
In
biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi,
cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti
sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii
trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde
dinaintea ei.
Nu
trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre,
ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de
practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie
sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre
sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem
fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa
ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
In
fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara
pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in
timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul
vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau.
Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu
bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni
neputincios, ci sanatos si vesel.
Nu
oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate,
sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i
dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca,
sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai
ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe
zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca
suficient, la cina fii moderat.
Dar
un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit
printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de
perioada de timp.
Cu
orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa
nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai
pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu
un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau
mult.
Dobandeste
pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un
om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le
ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca
pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept
mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai
spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice
minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos
Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de
lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea
se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam
jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne
privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce
pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca
nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci
sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am
si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului,
este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod
aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia”
si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa
incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la
duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de
ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea
de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a
locului.
Uneori
duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste
de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata
de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca
acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina
tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si
parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune
ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul
medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere
sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac
Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire
in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului
lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si
graire in desert.
Oricine
a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea
alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si
nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a
face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin
de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in
prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc
un pacat.
Daca
nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un
lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu
rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor
rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu
va mai creste.
Trupul
este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu
este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci
in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala
trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura
pacatul si boala va pleca.
Despre
dobandire sfantului duh
INTRODUCERE
Sfantul
Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk.
Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de
adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in
chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de
Dumnezeu din Kursk.
De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A
inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani.
A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea,
hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului
Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit
sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a
vazut pe Domnul Insusi.
La
34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al
manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si
blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce
inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in
intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor
Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire
Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in
padure.
In
1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte.
Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte
aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa
aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai
fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai
buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa
si strigand “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Apoi a
petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se
cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire
in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta
pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim
si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul
celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o
inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale
“Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti “bucuria mea”. In 1825
s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din
intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim
de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata.
Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in
fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.
O
pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele
Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin
ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul
Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost
transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris
urmatoarea introducere:
Aceasta
descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar,
in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a
fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la
Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale
vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau
in indeplinirea rutinata si de suprafata a “nevointelor ascetice”,
descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa
cum si el insusi a socotit-o. “Nu-ti este dat numai tie sa intelegi
aceasta”, spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, “ci
prin intermediul tau, este data intregii lumi!” Ca stralucirea unui
fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era
deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de
un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si
intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere
accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza
asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.
Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.
S. A. Nilus
Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.
S. A. Nilus
Scopul
vietii crestine
“Era
joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada
masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din
cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe
un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului
Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa
sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat
inainte-mi.
“Domnul
mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati
avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca
ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.
Trebuie
sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat
continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar
raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa
fie stiut de batran.
“Dar
nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns
potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu,
pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta este scopul vietii
crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o
asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care
te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum
umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.
“Rugaciunea,
postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu
constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele
slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel,
adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant
al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si
toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar
mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai
faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele
Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos,
chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare,
nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus
Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23).
Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci
chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi
socotita buna. Scriptura spune: “In orice neam cel care se teme de
Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).
“Precum
vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este
placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea
rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu,
si graindu-i: “Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se
numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin
care te vei mantui tu si cei ai casei tale”. Astfel Domnul
intrebuinteaza toate mijloacele Saledumnezeiesti
pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune,
sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se
sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta
credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a
venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea
de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre
Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea
binecuvantarilor vietii ce va veni. Dar primirea de catre Dumnezeu a
faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se
limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face
sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca
sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: “Daca ati fi orbi n-ati
avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane
asupra voastra” (Ioan 9:41).
Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru
faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos,
si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind
facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are
nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este
nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele
este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru
El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar
si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a
zis: “Dumnezeu nu da Duhul cu masura” (Ioan 3:34-35).
“Acesta
este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este
adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul,
pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt
doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant.”
“Ce
intelegeti prin dobandire?” l-am intrebat pe Sfantul Serafim.
“Cumva, nu prea pricep.”
“Dobandirea
este acelasi lucru cu luarea in posesie”, mi-a raspuns el. “Stiti
ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea.
Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule
de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca
bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii
si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea
Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si
vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum
sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu
Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata
noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste
negot. El spune tuturor: “Negutatoriti pana ce voi veni” (
Luca 19:
13), “rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele.” (
Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa
astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri
pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste
pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra.”
“In
pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au
ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei
ce vand si cumparati.” (Matei 25:9). Dar dupa ce au
cumparat, usa camarii
mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun
ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste
ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea
interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele
bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este
virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor
celorlalte fapte bune.
“Eu
cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui
Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta
lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea
de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu,
dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri
de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie
daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor
Parinti. “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care
sfarseste in adacul iadului.”
“Antonie
cel Mare, in scrisorile sale catre monahi, spune despre asemenea
fecioare: ”Multi calugari si fecioare nu au stiinta despre
feluritele vointe care lucreaza in om, si nu stiu ca suntem
influentati de trei voi: prima este voia Domnului cea
a-tot-desavarsita si a-tot-mantuitoare; a doua este voia noastra
omeneasca care, chiar daca nu este distrugatoare, nu este nici
mantuitoare; si a treia vointa este cea a diavolului - pe
de-a-ntregul distrugatoare.” Aceasta a treia vointa, a vrajmasului,
il indeamna pe om sa nu faca fapte bune, sau sa le faca din mandrie,
sau doar de dragul virtutii, decat de dragul lui Hristos. A doua,
propria noastra vointa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne
satisface patimile, sau ne invata ca si vrajmasul, sa facem lucruri
bune doar de dragul binelui si nu pentru harul care este astfel
dobandit. Dar prima, vointa a-tot-mantuitoare a Domnului, consta in a
face bine doar pentru dobandirea Duhului Sfant, ca o comoara vesnica
si nesfarsita, de nepretuit. Se poate zice, intr-un fel, ca
dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor
celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul
trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu
este si nu poate fi mantuit, caci: “Prin Duhul Sfant fiecare suflet
este inviorat, iar prin curatire este transfigurat si luminat de
Sfinta Treime, intr-o Sfanta taina.”
“Untdelemnul
din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa
vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si
intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au
putut intra in camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, desi
s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins
candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja
inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a
inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca;
fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor;
untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit
prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la
cealalta - de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din
intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile
sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice)
in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei
bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si
vesnicul Mire al sufletelor noastre.
“Ce
mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia
noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune:
“Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin
“usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte!
O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii
pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va
voi judeca,” graieste Domnul.
“Vai
noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile
acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va
suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va
rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa va
lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc
harul Sau.
“Desigur,
fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste
harul Duhului Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit,
pentru ca intotdeauna este la indemana, ca o unealta de dobandire a
harului Duhului Sfant. De pilda, ai vrea sa mergi la biserica, dar nu
afli nici o biserica sau slujba s-a terminat; ai vrea sa dai de
pomana unui cersetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce sa ii dai;
ai vrea sa-ti pastrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din
pricina firii tale sau din pricina tariei vicleniilor vrajmasului,
carora nu te poti impotrivi datorita slabiciunii tale omenesti; ai
dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai
taria sau iti lipseste prilejul. Acestea, cu siguranta nu se aplica
rugaciunii. Rugaciunea este la indemana oricui, bogat ori sarac,
nobil ori umil, puternic ori slab, sanatos ori bolnav, drept ori
pacatos.”
“Puteti
judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este
savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase,
in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie. Cand, la rugamintea unei
mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o
intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de
durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei
sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si
jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de
dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule,
inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti.
“Vezi,
iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugaciunii, iar ea aduce
indeosebi Duhul lui Dumnezeu, si este cel mai usor de savarsit pentru
toata lumea. Vom fi fericiti intr-adevar daca Domnul Dumnezeu ne afla
pazindu-ne si plini de darurile Sfantului Sau Duh. Atunci putem
nadajdui plini de incredere ca “vom fi rapiti… in nori ca sa
intampinam pe Domnul in vazduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine
“cu putere multa si cu slava” (Marcu 13 :26) “sa judece vii si
mortii” (1 Petru 4:5) si “va rasplati fiecaruia dupa faptele
sale” (Matei 16:27).
“Iubitorule
de Dumnezeu, tu binevoiesti a crede ca este o mare bucurie sa
vorbesti cu sarmanul Serafim, socotind poate ca nu este lipsit de
harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Insusi Domnul,
obarsia fara de cadere a fiecarei binecuvantari, cereasti si
pamantesti? Intr-adevar, in rugaciune ni se ingaduie sa vorbim cu El,
cu Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru cel plin de har si de
datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne rugam numai pana
cand Dumnezeu Duhul Sfant se pogoara asupra noastra, cu harul Sau
ceresc, in masura cunoscuta de El. Si cand El binevoieste sa ne
viziteze trebuie sa ne oprim din rugaciune. Pentru ce ar trebui
atunci sa ne rugam Lui, “Vino si Te salasluieste intru noi si ne
curateste pre noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule,
sufletele noastre”, cand El deja a venit la noi sa ne mantuiasca,
pe cei ce ne incredem Lui, si Il chemam cu adevarat cu Numele Sau cel
sfant, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe Mangaietorul,
in casa sufletelor noastre, flamanzind si insetand dupa venirea Sa?
“Voi
explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pilda.
Inchipuiti-va ca m-ati chemat in vizita si ca, in urma acestei
invitatii, am venit sa stam de vorba. Dar continuati sa ma chemati,
spunandu-mi: “Intra, te rog! Hai intra!” Atunci eu voi fi silit a
cugeta: “Care este problema lui? Este nebun?”
“Asa,
si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh. De aceea se spune:
“Opriti-va si cunoasteti ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre
neamuri. Inaltat voi fi pe pamant” (Psalmul 45[46]:10). Adica voi
aparea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in Mine si Ma
cheama, si voi vorbi cu ei precum am grait odata catre Adam in Rai,
catre Avraam si Iacov si alti slujitori de-ai Mei, Moise si Iov, si
cu cei asemenea lor.
“Multi
explica ca aceasta tacere se refera numai la problemele lumesti; cu
alte cuvinte, ca in timpul rugaciunilor in care vorbesti cu Dumnezeu
trebuie “sa fii linistit” in ceea ce priveste problemele lumesti.
Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai necesar sa
fii mort fata de acestea la rugaciune, ci cand prin puterea
nemasurata a credintei si a rugaciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul
Sfant se indura sa ne viziteze, si vine la noi in intregimea
bunatatii Sale nespuse, trebuie sa fim morti si fata de rugaciune.
“Sufletul
vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie
sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu
intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi
atunci sa ni le spuna. Sunt trebuitoare atat trezvia eplina a
sufletului si a duhului, cat si neprihanirea feciorelnica a trupului.
Aceleasi cerinte au fost facute la Muntele Horev, cand israilitilor
li s-a spus ca nici macar sa nu isi atinga nevestele, vreme de trei
zile, inainte de aparitia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Caci
Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni
cu trupul sau duhul intinat nu poate intra in partasie cu Dansul.”
Dobandirea
harului
“Da,
parinte, dar alte fapte bune, savarsite din dragoste pentru Hristos,
in scopul dobandirii Duhului Sfant? Ati vorbit numai de rugaciune.”
“Dobandeste
harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de
dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea
care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul
harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu,
care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente,
ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai
mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai
mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti
da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai
mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru
Hristos in acest fel.
“Acum
va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de
negutatori din Kursk.
Astfel, pe cand nu eram inca in manastire, obisnuiam sa facem negot
cu bunurile care ne aduceau cel mai mare castig. Fa astfel, fiul meu.
Si asa cum in afaceri scopul de capatai nu este nici pe departe cel
de a face negot, ci obtinerea a pe cat se poate mai mult castig,
astfel si in “afacerea” vietii crestine scopul principal nu este,
nici pe departe, rugaciunea sau savarsirea unor alte fapte bune. Desi
apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17),
totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci
cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de
cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu
oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci
cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21),
adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire,
caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare
de seama” (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinta in
Dumnezeu si in Acela pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan
14:1; 6:29).
Daca noi intelegem poruncile lui Hristos si ale Apostolilor asa cum
trebuie, afacerea noastra ca si crestini consta nu in sporirea
numarului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de
indepartare a scopului vietii crestine, ci in obtinerea castigului
cel mai mare de pe urma lor, adica dobandirea darurilor celor mult
bogate ale Duhului Sfant.
“Cat
doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca insiva sa puteti dobandi aceasta
sursa nesfarsita a harului dumnezeiesc, si sa va puteti intreba
mereu: Sunt intru Duhul Domnului ori nu? - nu este nici o pricina
pentru a jeli. Sunteti pregatit sa va infatisati de indata la
infricosatoarea judecata a lui Hristos. Caci “In ceea ce te voi
gasi, in aceea te voi judeca.” Dar daca nu suntem in Duhul, trebuie
sa aflam de ce nu suntem si ce pricina l-a facut pe Domnul Dumnezeul
nostru Duhul Sfant sa ne paraseasca. Trebuie sa-L cautam iar si
trebuie sa continuam cautarea, pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul
Sfant este aflat si este iarasi cu noi, prin bunatatea Lui. Trebuie
sa atacam vrajmasii care ne indeparteaza de El, pana ce si tarana lor
nu va mai fi, precum a spus Profetul David, “Urmari-voi pe
vrajmasii mei si-i voi prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce
se vor sfarsi. Ii voi zdrobi pe ei si nu vor putea sa stea, cadea-vor
sub picioarele mele.” (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).”
„Aceasta
este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negot duhovnicesc intru virtute.
Imparte darurile harului Duhului Sfant celor care au trebuinta de
ele, asa cum o lumanare aprinsa ce arde cu foc pamantesc da lumina si
aprinde alte lumanari, pentru a-i lumina pe toti cei din alte locuri,
fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pamantesc, ce
vom spune despre focul harului Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu?
Pentru ca bogatia pamanteasca, impartind-o - scade, dar bogatiile
ceresti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt impartite, cu atat mai
mult sporesc intru cel ce le imparte. Astfel, Domnul Insusi s-a
bucurat a-i grai samaritencei: “Oricine bea din aceasta apa va
inseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va
inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor
de apa, care curge spre viata vesnica.” (Ioan 4:13-14)”.
Prezenta
Duhului Sfant
“Parinte”,
am spus eu, “imi vorbiti mereu despre dobandirea harului Duhului
Sfant ca scop al vietii crestine. Dar cum si unde il pot vedea?
Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfant poate fi vazut? Cum pot
sti daca El este sau nu cu mine?”.
“In
ziua de azi”, raspunse batranul, “datorita racelii noastre
aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru
Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile
Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu
Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape
am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni
se par acum de neinteles; cand, de pilda, prin gura lui Moisi, Duhul
Sfant glasuieste: “Si Adam L-a vazut pre Domnul Dumnezeu umbland
prin Rai” (cf. Facerea 3:8), sau cand citim cuvintele apostolului
Pavel: “Am mers in Ahaia, si Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am
intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi.” Infatisarea
lui Dumnezeu catre om este mentionata de mai multe ori, in alte
pasaje ale Sfintei Scripturi.
“De
aceea unii oameni spun: “Aceste pasaje sunt de neinteles. Este
intr-adevar cu putinta ca oamenii sa il vada pe Dumnezeu atat de
limpede?” Dar nu este nimic de neinteles aici. Aceasta neputinta de
a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea
cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la
o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au
inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput. Chiar si
intr-o convorbire obisnuita, ideea aparitiei lui Dumnezeu printre
oameni nu parea ciudata. Astfel, cand prietenii l-au certat pe Iov
pentru hula impotriva lui Dumnezeu, el le-a raspuns: “Cum poate fi
asa cand eu simt Duhul Domnului in suflarea mea?” (cf. Iov 27:3).
Adica, “Cum as putea sa Il hulesc pe Dumnezeu cand Duhul Sfant sta
cu mine? Daca l-as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfant s-ar fi departat
de la mine; dar priviti! Ii simt suflarea in narile mele.”
“Se
zice ca Avraam si Iacov L-au vazut pe Domnul si au stat de vorba cu
El in acelasi fel, si ca Iacov chiar s-a luptat cu El. Moisi si toti
oamenii care erau cu el L-au vazut pe Dumnezeu atunci cand a primit
de la El tablele legii, in muntele Sinai. Un stalp de nori si un
stalp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vadit al Duhului Sfant, i-au
calauzit pe oamenii Domnului in pustie. Oamenii nu l-au vazut pe
Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfant in timp ce dormeau, in vise, sau
in inflacararea unei imaginatii dezordonate, ci in realitate si
trezvie.
“Am
devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat
interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si
asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria
mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele
noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El
o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund
dupa dreptatea sau sfintenia Sa.”
Multi
talcuiesc versetul din Biblie “Dumnezeu a suflat suflare de viata
in fata lui Adam”, intaiul-zidit, cel ce a fost facut de El din
tarana, cum ca pana in acel moment nu era nici suflet omenesc, nici
duh in Adam, ci exista doar trupul facut din tarana. Aceasta talcuire
este gresita, pentru ca Domnul l-a zidit pe Adam din tarana, asa cum
descrie Sfantul Apostol Pavel: “Intreg duhul vostru, si sufletul,
si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea Domnului
nostru Iisus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23). Si toate acesta parti
ale firii noastre au fost facute din tarana, si Adam nu a fost zidit
mort, ci o fiinta lucratoare, ca toate fapturile Domnului ce
vietuiesc pe pamant.
Important
este lucrul ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat dupa aceea in
fata sa, aceasta suflare de viata - adica harul Domnului Dumnezeului
nostru Sfantul Duh, Care purcede din Tatal, sade in Fiul si este
trimis in lume de dragul Fiului - Adam ar fi ramas fara Sfantul Duh
in el. Sfantul Duh e Cel care L-a inaltat pe Adam la demnitatea
dumnezeiasca. Desi desavarsit, el a fost facut si superior celorlalte
fapturi ale Domnului, ca o incununare a zidirii pe pamant; el ar fi
fost ca toate celelalte fapturi, care desi au un trup, suflet si duh,
fiecare dupa felul sau, nu au pe Sfantul Duh intr-insele. Dar cand
Domnul Dumnezeu a suflat in fata lui Adam suflarea de viata, atunci,
dupa cuvintele lui Moisi: “Adam s-a facut fiinta vie” (Facerea
2:7), adica plinit si asemenea lui Dumnezeu in toate felurile, si ca
El, pururea nemuritor. Adam era imun la actiunea elementelor, in asa
masura, incat apa nu il putea ineca, focul nu il putea arde, pamantul
nu il putea inghiti in adancurile sale, si vazduhul nu ii putea face
rau in nici un fel. Toate ii erau supuse, el fiind cel iubit de
Dumnezeu, ca imparatul si stapanul zidirii, si toate il priveau ca pe
incununarea desavarsita a fapturilor Domnului. Adam a fost facut atat
de intelept de aceasta suflare de viata, care a fost suflata in fata
sa de buzele ziditoare a lui Dumnezeu, Facatorul si Stapanitorul a
toate, incat nu a existat si probabil nu va mai exista om mai
intelept si mai inteligent decat el, vreodata pe pamant. Cand Domnul
i-a poruncit sa dea nume tuturor fapturilor, el a dat fiecareia un
nume care-i exprima pe deplin toate calitatile, puterile si
insusirile daruite de Dumnezeu atunci cand a zidit-o.
“Ca
rezultat al acestui dar, al harului dincolo de fire al lui Dumnezeu,
care i-a fost daruit prin suflarea de viata, Adam putea sa Il vada,
sa Il inteleaga pe Dumnezeu umbland in Rai, sa Ii priceapa vorbele,
sa inteleaga convorbirile sfintilor ingeri, limbile tuturor fiarelor,
pasarilor si reptilelor si tot ceea ce ne este acum ascuns, noua
fapturilor cazute si pacatoase. Toate acestea ii erau foarte vadite
lui Adam, inainte de caderea sa. Domnul Dumnezeu i-a dat si Evei
aceeasi intelepciune, tarie, putere nemarginita si toate celelalte
insusiri bune si sfinte. El nu a zidit-o din tarana, ci din coasta
lui Adam, in Edenul incantarii, Raiul pe care El l-a asezat in
mijlocul pamantului.
“Pentru ca ei sa poata mereu sa pastreze cu usurinta insusirile nemuritoare, dumnezeiesti si desavarsite ale acestei suflari de viata, Dumnezeu a asezat in mijlocul gradinii pomul vietii, cu roade inzestrate de intreaga esenta si plinatate a suflarii Sale dumnezeiesti. Daca nu ar fi pacatuit, Adam si Eva, precum si toti urmasii lor, ar fi putut sa manance mereu din roadele pomului vietii si, astfel, sa pastreze de-a pururea puterea datatoare de viata a harului dumnezeiesc.
“Pentru ca ei sa poata mereu sa pastreze cu usurinta insusirile nemuritoare, dumnezeiesti si desavarsite ale acestei suflari de viata, Dumnezeu a asezat in mijlocul gradinii pomul vietii, cu roade inzestrate de intreaga esenta si plinatate a suflarii Sale dumnezeiesti. Daca nu ar fi pacatuit, Adam si Eva, precum si toti urmasii lor, ar fi putut sa manance mereu din roadele pomului vietii si, astfel, sa pastreze de-a pururea puterea datatoare de viata a harului dumnezeiesc.
“Ei
ar fi putut, de asemenea, sa-si pastreze pururea toate puterile
trupului, sufletului si duhului lor intr-o stare de nemurire si
tinerete vesnica, si ar fi putut continua, in aceasta stare a lor de
nemurire si fericire, pentru totdeauna. In prezent, insa, ne este
greu chiar si sa ne inchipuim un asemenea har.
“Dar
prin gustarea din pomului cunostiintei binelui si a raului – care a
fost inainte de vreme si impotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au
invatat osebirea dintre bine si rau si au fost supusi tuturor
consecintelor de dupa nerespectarea poruncii Domnului. Apoi, au
pierdut acest dar nepretuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru
ca, pana la venirea in lume a lui Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, “inca
nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”
(Ioan 7:39).
“Totusi
aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci
doar ca prezenta Sa nu era atat de vadita. Se manifesta doar
exterior, si doar semnele prezentei Sale in
lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pilda, multe taine
legate de mantuirea ce va veni a neamului omenesc i-au fost
descoperite atat lui Adam cat si Evei, dupa caderea lor. Lui Cain, in
ciuda lipsei de cinstire si a neascultarii sale, i-a fost usor sa
inteleaga vocea care purta harul si dumnezeirea, in cuvintele
acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a vazut pe Dumnezeu si
ziua Sa si s-a bucurat (in Ioan 8:56).
Harul Duhului Sfant lucrand exterior se mai reflecta in toti
proorocii Vechiului Testament si in sfintii Israilului. Dupa aceea,
iudeii au intemeiat scoli prorocesti anume, in care fii proorocilor
erau invatati sa deosebeasca semnele manifestarii lui Dumnezeu sau a
Ingerilor, si sa distinga lucrarile Duhului Sfant de fenomenele
naturale obisnuite, ale vietii pamantesti lipsita de har. Simeon,
care L-a tinut pe Dumnezeu in bratele sale, bunicii lui Hristos,
Ioachim si Ana, si nenumarati alti slujitori ai lui Dumnezeu au avut
parte mereu de diferite aparitii dumnezeiesti, descoperiri, si au
auzit voci, care au fost insotite de intamplari minunate vadite. Cu
toate ca nu cu aceeasi tarie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenta
Duhului lui Dumnezeu a lucrat totusi si in paganii care nu-L
cunosteau pe adevaratul Dumnezeu, pentru ca, chiar si printre
acestia, Dumnezeu a gasit oamenii alesi. De pilda, au existat
fecioarele-prorocite pe nume sibile, care si-au inchinat fecioria
unui Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Ziditorul lumii,
atotputernicul ocarmuitor al universului, asa cum era conceput El de
pagani. Cu toate ca filosofii pagani au ratacit si in intunericul
necunoasterii lui Dumnezeu, totusi, ei au cautat adevarul, care este
iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei cautari placute lui Dumnezeu,
ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune ca neamurile care
nu-L cunosc pe Dumnezeu indeplinesc din fire cerintele legii si fac
ceea ce este placut Lui (cf. Romani 2:14).
Domnul lauda astfel adevarul, caci spune El insusi despre acesta,
prin Sfantul Duh: “Adevarul din pamant a rasarit si dreptatea din
cer a privit.” (Psalmul 84:12[85:11]).
“Deci
vezi, iubitorul de Dumnezeu, atat la sfantul popor iudeu, un popor
iubit de Dumnezeu, cat si la paganii care nu-L cunosteau pe Domnul,
s-a pastrat o cunostinta despre Dumnezeu – astfel, fiul meu, cu o
intelegere limpede si rationala a felului in care lucreaza Domnul
Dumnezeul nostru Sfantul Duh in om, si cu ajutorul simtamintelor
noastre launtrice si exterioare, ne putem incredinta ca aceasta este
cu adevarat lucrarea Duhului, si nu o amagire a vrajmasului. Astfel a
fost, de la caderea lui Adam, pana la venirea in lume a Domnului
nostru Iisus Hristos, in trup.
“Fara
aceasta constientizare perceptibila a lucrarilor Sfantului Duh, care
a fost pastrata mereu in firea omeneasca, oamenii nu ar fi putut sti
cu siguranta ca rodul samantei femeii, care fusese fagaduit lui Adam
si Evei, a venit in lume sa zdrobeasca capul sarpelui. (Facerea
3:15).
“La
urma, Sfantul Duh i-a prevestit Sfantului Simeon, care avea atunci 65
de ani, taina zamislirii fecioresti si a nasterii lui Hristos din
prea-curata si pururea Fecioara Maria. Dupa aceea, dupa ce a trait
prin harul Sfantului Duh al Domnului vreme de trei sute de ani, in
cel de-al 365-lea an al vietii sale, el a grait deschis in templul
Domnului: stia cu siguranta, datorita darului Sfantului Duh, ca
acesta este cu adevarat Hristos, Mantuitorul lumii, a Carui zamislire
si nastere dincolo de fire, din Sfantul Duh, i-a fost prezisa de un
inger, cu 300 de ani inainte.
Si
mai a fost si Sfanta Ana, o proorocita, fiica lui Fanuil, care de la
vaduvie I-a slujit Domnului Dumnezeu, in templul Sau, vreme de 80 de
ani, si care era cunoscuta ca o vaduva dreapta, o slujitoare curata a
lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe care le-a
primit. Si ea a anuntat ca El este cu adevarat Mesia, Care fusese
fagaduit lumii, adevaratul Hristos, Dumnezeu si Om, Imparatul lui
Israil, Care a venit sa mantuiasca pe Adam si intreaga omenire.
“Dar
cand Domnul nostru Iisus Hristos a implinit intreaga lucrare a
mantuirii, dupa Invierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat
suflarea de viata pe care o pierduse Adam, si le-a dat lor acelasi
har al Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam.
Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus ca este mai bine, pentru ei, ca
El sa mearga la Tatal, pentru ca daca nu s-ar duce, Duhul n-ar mai
veni in lume. Dar daca El, Hristosul, se duce la Tatal, Il va trimite
pe Acesta in lume, si El, Mangaietorul, ii va indruma pe ei si pe
toti ceilalti ce le vor urma invataturile intru deplinatatea
adevarului, si le va aminti tot ce le-a spus El pe cand era inca in
lume. Ce a fost apoi fagaduit a fost “har peste har” (Ioan 1:16).
“Apoi,
in ziua Rusaliilor, El le-a trimis in mod solemn, intr-un vant
puternic, Sfantul Duh, in chipul unor limbi de foc, care i-au luminat
pe fiecare dintre ei, au intrat intru ei si i-au umplut de puterea
arzatoare a harului dumnezeiesc, care sufla ca si cu roua si lucreaza
cu bucurie in sufletele care iau parte la puterile si faptele sale
(Fapte 2). Si acest har arzator al Sfantului Duh, care ne este dat
noua tuturor, celor credinciosi in Hristos, prin Taina Sfantului
Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe partile osebite ale
trupului nostru, dupa cum este randuit de catre Sfanta Biserica,
pastratoare vesnica a acestui har. Se spune: “Pecetea darului
Sfantului Duh.” Pe ce ne punem noi pecetea, Inaltimea ta, daca nu
pe vasele care contin niste comori foarte pretioase? Dar ce poate fi
mai important si mai pretios pe pamant, decat darurile Sfantului Duh,
care ne sunt trimise de sus, in Taina Sfantului Botez? Acest har al
botezului este atat de mare si atat de indispensabil, atat de
trebuitor pentru om, incat nici chiar un eretic nu este lipsit de
acesta pana la moarte; adica, pana la sfarsitul perioadei hotarate de
pronia dumnezeiasca, ca o incercare de-o viata a omului pe pamant,
pentru a se vadi ce va putea savarsi acesta (in timpul acestei
perioade care i-a fost daruita de Dumnezeu) cu mijloacele puterii
harului, care i-a fost dat de sus.”
“Si
daca nu am pacatui niciodata dupa botez, ar trebui sa ramanem pentru
totdeauna sfinti ai Domnului, sfintiti, neprihaniti si liberi de
toata necuratia trupului si a sufletului. Dar problema este ca noi
crestem in statura, dar nu crestem in har si in cunoasterea lui
Dumnezeu, asa cum a sporit Domnul nostru Iisus Hristos; din contra,
ajungem incetul cu incetul din ce in ce mai ticalosi si pierdem harul
Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, devenind pacatosi in diferite
grade, si oameni foarte pacatosi. Dar daca un om este starnit de
intelepciunea lui Dumnezeu Carele cauta mantuirea noastra si
imbratiseaza totul, si daca reuseste sa-si inchine cele dintai
ceasuri ale zilei lui Dumnezeu si sa se pazeasca pentru a-I gasi
mantuirea vesnica, atunci, in ascultarea glasului sau, trebuie sa se
zoreasca a darui o pocainta adevarata, pentru toate pacatele sale, si
trebuie sa lucreze virtutile ce se opun pacatelor faptuite. Atunci,
prin virtutile faptuite pentru Hristos, va dobandi Sfantul Duh Care
lucreaza intru noi si aseaza intru noi Imparatia lui Dumnezeu.
Cuvantul lui Dumnezeu nu spune in zadar: “Imparatia lui Dumnezeu
este inauntrul vostru.” (Luca 17:21) si ca “se ia prin straduinta
si cei ce se silesc pun mana pe ea.” (Matei 11:12). Acestia sunt
oamenii care, in pofida legaturilor pacatului care ii incatuseaza si
(prin violenta lor si impingandu-i spre noi pacate) ii impiedica sa
vina la El, Mantuitorul nostru, cu pocainta desavarsita, spre a se
intelege cu El, se straduiesc sa-si rupa aceste legaturi, sfidand
toata puterea lanturilor pacatelor – asemenea oameni apar la
sfarsit inaintea fetei Domnului, fiind prin harul Sau mai albi decat
zapada. “Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele
voastre cum este purpura, ca zapada le voi albi.” (Isaia 1:18).
“Astfel
de oameni au fost vazuti odata de sfantul prooroc Ioan Teologul
imbracati in vestminte albe (adica, in vestminte ale dreptatii) si
avand in mana ramuri de finic (ca semn al biruintei), cantandu-i
Domnului o cantare minunata: Aliluia. Si nimeni nu putea imita
frumusetea cantarii lor. Un Inger al Domnului a spus despre ei:
“Acestia sunt cei ce vin din stramtorarea cea mare si si-au spalat
vestmintele lor si le-au facut albe in sangele Mielului.”
(Apocalipsa 7:9-14). Au fost spalate cu suferintele lor si au fost
facute albe, prin impartasirea cu Tainele preacurate si datatoare de
viata, ale Trupului si Sangelui Mielului celui prea-curat si fara de
pata – Hristos – Care a fost jertfit mai inainte de toti vecii,
din propria Sa voie, spre mantuirea lumii, si Care este jertfit si
impartit pana in ziua de azi, si nu se sfarseste niciodata (in Taina
Impartasaniei). Prin Sfintele Taine ni se da mantuirea vesnica si
nebiruita ca o incredintare spre viata vesnica, ca un raspuns bun la
infricosatoarea Sa Judecata si ca un inlocuitor de pret dincolo de
intelegerea noastra, pentru acel rod al Pomului Vietii de care ar fi
vrut sa o lipseasca potrivnicul omenirii, Lucifer, cel cazut din
ceruri. Desi vrajmasul si diavolul a amagit-o pe Eva, si Adam a cazut
impreuna cu ea, totusi Domnul nu numai ca le-a dat un Mantuitor in
rodul samantei femeii, Care a calcat cu moartea pe moarte, dar ne-a
si dat tuturor in femeie, Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu,
care zdrobeste capul sarpelui in ea si in toata omenirea, o pururea
mijlocitoare catre Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum si o rugatoare
nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti pacatosi.
De aceea Maica Domnului este numita „Rana a Diavolilor”, caci nu
este cu putinta pentru un diavol sa distruga un om, atata vreme cat
omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului.
Harul
este lumina
“Si
trebuie sa explic mai departe, Inaltimea ta, deosebirea intre
lucrarile Sfantului Duh, Care salasluieste in chip tainic in inimile
celor cred in Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos,
si lucrarile intunecimii pacatului, care la propunerea si indemnul
diavolului, se faptuiesc pradalnic in noi. Sfantul Duh ne aminteste
cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos si intotdeauna lucreaza
biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si calauzindu-ne pasii pe calea
pacii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucreaza in felul opus
Domnului, iar lucrarile sale in noi sunt razvratite, incapatanate si
pline de pofta carnii, pofta ochilor si mandria vietii.”
“Si
oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan
11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte
in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti,
sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri
pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus
Hristos “Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si daruieste fara de
plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi
si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: “Intru El
era viata si viata era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi:
“Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o
niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh,
care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida
intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in
inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri
stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei
de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre
Tatal: “Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta
pana la sfarsit (al vietii sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe
calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut
si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al
nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia
este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de
Dumnezeu.
“Va
voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna
harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se
manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul
Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta
Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte
David a spus: “Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina
cararilor mele.” (Psalmul 118:105), si “De n-ar fi fost legea Ta
gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu.” (Psalmi
118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in
Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea.
Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu
atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte
ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor,
care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu
imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi
lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa
a vrajmasilor mei?”
“De
fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel
harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si
luminat cu marile Sale insuflari.
Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Si
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.