În videoclipul de mai jos puteți urmări câteva secvențe de la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al "Bisericilor" (ereziilor), din 1991 de la Canberra
Dintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.
Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.
Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite “adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.
O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al“unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.
Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibă la bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.
Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.
Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1.
Definit după percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.
Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, “Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.
În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română. Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.
Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea«ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic”2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.
Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local» […]”4.
Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.
“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că “Dumnezeu este acelaşi”, că “neînchinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele medicului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.
Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.
Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.
Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “epurate” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminatSinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).
La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.
În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.
În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau „Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie”7.
Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.
În perioada postcomunistă, un rol important în lupta contra ecumenismului l-au avut şi conferinţele ţinute în România de mari personalităţi teologice ale Bisericii greceşti. În anul 2010, la Constanţa s-a desfăşurat o conferinţă extraordinară numită Învăţătura sfântului Grigorie Palama pentru lumea contemporană, la care au conferenţiat părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrios Tselenghidis. În anul 2013, o suită de conferinţe pe tema ecumenismului a susţinut şi părintele Theodoros Zisis, urmată apoi, în 2014, de cinci omilii pe tema ecumenismului intercreştin şi interreligios şi a masonerie, susţinute de căte Înaltpreasfinţia Sa Serafim, Mitropolitul Pireului. Conferinţele au fost organizate de către Arhiepiscopia Tomisului, în colaborare cu Părintele Matei Vulcănescu.
Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.
La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.
La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 al Regulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.
În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.
În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini”10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic. Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.
Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.
În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc, chiar şi prin intermediul unui sinod endemic, la care să participe cel puţin doi ierarhi şi mulţi preoţi, mari duhovnici, diaconi, monahi, monahii şi credincioşi, ca etapă premergătoare întrunirii unui mare sinod panortodox sau ecumenic. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).
Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda, în Epistola către Navcratie11, ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ciprioţi ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.
Prin această atitudine, credincioşii mărturisesc că Harul lui Dumnezeu nu este despărţit de Persoana lui Iisus Hristos Domnul, că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi nu poate sta acolo unde nu este Adevărul, adică Hristos şi Dogma Sa dreaptă. Cei ce gândesc scolastic, despărţind Harul de Persoana lui Hristos, cad în marea greşeală de a nu cerceta credinţa episcopului şi a preoţilor lui, văzând harul ca pe ceva magic, fără legătură cu credinţa episcopului şi a preoţilor lui. Prin Taine ne unim cu Hristos, care e Persoana vie în relaţie cu noi. Dacă minţim, prin erezie, în legătură cu Hristos şi învăţătura Sa, ce relaţie putem avea cu El? Din acest motiv, există pericolul ca unii antiecumenişti să gândească în chip papistaş, varlaamist, o relaţie cu un har impersonal, şi nu cu Hristos Cel Viu.
Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Urmând îndemnului Sfântului Teodor Studitul, care spune: “dacă preotul pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are o vieţuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie [pe care o dă el – n.n.]”12, credincioşii români nu acceptă ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea, aşa cum recomandă Sfântul Teodor Studitul, în aceeaşi epistolă către Navcratie, în care spune că se poate lua, prin iconomie, împărtăşanie de la un preot care pomeneşte episcopul care “nu a fost la sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă” (s.n.), “numai el [preotul – n.n.] să nuliturghisească împreună cu ereticii. Că nu este nimic de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela de frică îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic”13.
Din acest pasaj al Sfântului Teodor vedem că în aprecierea părtăşiei la erezie atenţia trebuie îndreptată înspre credinţa ortodoxă a episcopului direct din eparhia în care trăieşte creştinul, aşa cum el o mărturiseşte în luările de poziţie publice faţă de sinodul eretic din Creta, chiar dacă rămâne încă în comuniune cu mitropoliţi sau patriarhi eretici. Întreruperea completă a pomenirii mitropolitului sau patriarhului eretici ai acelui episcop devine o necesitate în momentul în care aceştia sunt condamnaţi nominal pentru erezie de către un sinod ortodox.
Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.
Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:
Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.
S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.De aceea, sinodul are un caracter clericalist, creând un sistem papal, condus de cei zece patriarhi prezenţi, singuri cu putere de decizie, în timp ce ceilalţi sunt simpli spectatori, ceea ce face ca această cădere să fie mai gravă decât a papismului însuşi.
A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.
A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.
A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.
A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa dinDeclaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.
Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus în Constituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.
Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este“un contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?
Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto.
Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros [în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].
Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.
Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.
În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.
Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.
Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia “căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.
Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.
Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.
Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.
Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către Sinoadele unor Biserici locale, de către ierarhi ai Bisericii şi de către sfinţi ai secolului XX.
În anul 1982, erezia ecumenistă a fost condamnată de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, deoarece condiţia principală care s-a pus atunci când s-a realizat unirea ROCOR cu Biserica Rusă a fost ca toate hotărârile ROCOR să fie recunoscute.
La data de 8 octombrie 1998, ecumenismul a fost condamnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Georgiei, care nu acceptă nici deciziile sinodului din Creta.
În anul 1948, ecumenismul a fost condamnat de către cele nouă Biserici autocefale prezente la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe de la Moscova.
Ecumenismul a fost condamnat de către Sfântul ierarh Serafim Sobolev, sfântul cuvios Iustin Popovici, părintele Serafim Alexiev, sfântul Augustinos Kandiotis, sfântul Paisie Aghioritul, cuviosul Dionisie de la Colciu, de mari duhovnici ai Ortodoxiei precum Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona etc.
Pseudosinodul din Creta a fost criticat şi condamnat de Rezoluţia de la Chişinău, semnată de părintele Theodoros Zisis şi de către domnul profesor Dimitrios Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene, de preoţi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, de către Sinaxa din Volos, de către Sinaxa din Sfântul Munte, a părinţilor şi pustnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri.
Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi (canoanele 10, 45 apostolic, 32, 33, 37 Laodiceea). Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor (canoanele 45, 46, 64, 68 apostolice). Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez”14. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.
Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.
Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitateaşi aplicabilitatea canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.
Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.
Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.
Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.
Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.
Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei, părintele Cosmin Tripon, părintele Ciprian Staicu, părintele Ioan Miron şi părintele Onisim Banu, în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării, părintele Claudiu Buză. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi. Chiar astăzi se judecă la Mitropolia Moldovei cazul Părintelui Pamvo Jugănaru, egumenul Schitului Rădeni, care a creat în Schitul său un adevărat centru de luptă contra ecumenismului.
Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.
Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.
La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.
Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.
În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.
De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.
În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta:
Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:
– consfinţesc aşa zisa “restaurare a unităţii creştinilor” şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;
– consfinţesc Constituţia aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;
– consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” în parte;
– consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;
– consfintesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre “persoana umană”:
Anatema! Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.
Biserica Ortodoxă Română împotriva ecumenismului și a pseudo Sinodului din Creta – teolog Mihai Silviu Chirilă
de ortodoxiacatholicaDintre ideologiile care au apărut în lume în secolul XX, poate cea mai periculoasă este globalizarea, planul de inspiraţie francmasonică ce vizează desfiinţarea graniţelor statale, culturale, economice, lingvistice şi religioase şi contopirea întregii umanităţi într-o entitate unică, planetară, cu o conducere politică, economică şi religioasă unică. Din punct de vedere spiritual, acest construct este periculos pentru că, pe de o parte, pare a fi o reluare a planului de sfidare a lui Dumnezeu descris în episodul Turnului Babel din prima carte a Sfintei Scripturi (Facerea 11), iar pe de altă parte, pare a pregăti popoarele pentru episodul final al istoriei umanităţii, venirea lui antihrist.
Globalizarea este rezultatul direct al descreştinării societăţii occidentale, produsă ca urmare a căderii din har a Bisericii Apusului, prin ruperea sa de Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, la mijlocul secolului al XI-lea, şi a căderilor succesive în diferite erezii şi filosofii anticreştine în secolele ce au urmat: papismul, umanismul, protestantismul, iluminismul, evoluţionismul, secularismul, ateismul, comunismul, capitalismul, consumerismul, new-agismul şi altele. Omul european apostat, dominat de un spirit luciferianist, care promovează răzvrătirea de tip demonic împotriva lui Dumnezeu, a căutat transpunerea în viaţa sa a unor promisiuni eshatologice ale Bisericii, într-o formă pervertită, dezbrăcată de orice caracter spiritual. Aşa se face că aşteptarea eshatologică a Împărăţiei cereşti a fost caricaturizată în încercarea de realizare a paradisului terestru, prin mijloace tehnologice, într-o societate distopică, dominată de un iubirism lumesc, ce încearcă, la rândul său, să imite iubirea creştină, liantul Trupului lui Hristos, Biserica, adunarea celor ortodocşi, care, după modelul vieţuirii treimice, trăiesc în comuniune de iubire unii cu alţii şi cu Dumnezeu.
Pentru că globalismul nu se poate realiza decât prin crearea unui stat planetar, a unei economii planetare şi a unei religii planetare, sub aspect religios a apărut în lume ecumenismul. Nevoia de a avea o religie mondială, într-o lume a scepticismului religios şi a agnosticismului radical, poate fi înţeleasă doar prin prisma scopului final al globalizării: pregătirea lumii pentru venirea lui antihrist. Dacă acesta ar veni într-o lume cu desăvârşire ateistă, cine l-ar mai recunoaşte ca dumnezeu şi l-ar mai venera ca atare? O religie mondială contrafăcută, în care în locul Adevărului coexistă diferite “adevăruri” produse de mintea căzută a omului, poate crea liantul pseudospiritual care să îi aducă pe toţi cei ce s-au lepădat de Dumnezeu în situaţia de a accepta domnia antihristică.
O definire simplă a ecumenismului, dintr-o perspectivă mai mult politică decât religioasă, ne-ar ilustra faptul că acesta este o încercare de unire a tuturor religiilor lumii într-una singură, care să slujească scopului declarat politic al“unificării umanităţii”. Din punct de vedere teologic, ecumenismul este o erezie eclesiologică ce postulează ideea sincretistă că toate religiile sunt părţi ale aceleiaşi revelaţii divine, pe care o divinitate nedefinită clar a dat-o umanităţii, pentru ca aceasta să progreseze spre autoperfecţionarea spirituală. Dogma ecumenistă a “acceptării celui de lângă tine” postulează o religie universală produsă dintr-o unire federativă a tuturor religiilor existente, care să funcţioneze după principiul relativizării adevărului de credinţă până la dispariţia sa totală din conştiinţa umană.
Ecumenismul aplicat la nivel creştin poate fi definit ca o erezie eclesiologică creată cu scopul de a produce unirea tuturor creştinilor într-o entitate religioasă, care să aibă la bază o doctrină rezultată din coexistenţa, în baza principiului minimalismului dogmatic şi neutralităţii eclesiologice, a tuturor ideologiilor eretice ale membrelor mişcării ecumeniste, puternic ajustate nevoilor ideologice ale noii lumi pe care globalizarea o pregăteşte.
Din această perspectivă trebuie privită mişcarea ecumenistă şi organul său executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, şi trebuie înţeles scopul declarat al CMB de realizare a unităţii văzute a creştinilor. Nu trebuie uitat că în spatele organizaţiilor ecumeniste se află aceiaşi ideologi care construiesc şi piaţa economică planetară comună şi Noua Ordine Mondială politică planetară.
Sub aspect istoric, Consiliul Mondial al Bisericilor a apărut la mijlocul secolului trecut, în anul 1948, când în oraşul Amsterdam a avut loc prima Adunare Generală, care a motivat apariţia acestei organizaţii planetare prin nevoia de a “da o mărturie creştină comună” popoarelor necreştine. Alcătuit din foarte multe comunităţi protestante, CMB şi-a păstrat până în ziua de astăzi aspectul de federaţie protestantă şi, în ciuda neutralităţii eclesiologice postulate de către Declaraţia de la Toronto, ratificată şi de către Sinodul din Creta anul trecut, a îmbrăţişat o viziune eclesiologică protestantă despre ce fel de “refacere a unităţii creştinilor” se urmăreşte prin demersul ecumenist. Ca să cităm opinia a cinci episcopi greci, care au protestat faţă de ultimele evoluţii eclesiologice ale CMB, de la cea mai recentă Adunare Generală, de la Busan, 2013, “la consiliul mondial al bisericilor, sau mai bine zis al ereziilor, care s-a întrunit la Busan… a fost formulată dogma protestantă despre unitatea eclesiologică nevăzută a Bisericii, care ar fi, chipurile, «multidogmatică»”1.
Definit după percepţia impactului său asupra conştiinţei bisericeşti ortodoxe, ecumenismul are două direcţii: una teologică, ce urmăreşte o unire sincretistă la nivelul doctrinelor teologice, prin practicarea minimalismului dogmatic, a relativizării importanţei dogmelor ortodoxe ale Bisericii, transmise prin revelaţie divină, cugetare a Sfinţilor Părinţi şi formulare a Sfintelor Sinoade, prin considerarea lor, încă din vremea Adunării Generale de la Porto Alegre, 2006, ca simple “tradiţii”, “varietăţi ale expresiei evanghelice” şi punerea lor pe acelaşi plan axiologic cu învăţăturile eretice, iar cealaltă direcţie, practică, ce constă în nivelarea conştiinţei teologice ortodoxe prin împreună-lucrarea, împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii, între ortodocşi şi eretici, cu scopul de a crea impresia că trăirea unui fel superficial de comuniune intercreştină la nivel strict uman este mai importantă decât trăirea în adevăr în cadrul strict delimitat de graniţele dogmatice ale Bisericii Ortodoxe.
Cele două direcţii amintite mai sus sunt reflectate atât în organizarea CMB, cât şi în principiile eclesiologice cuprinse în Declaraţia de la Toronto, din 1950. Sub aspect organizatoric, CMB este alcătuit dintr-o comisie dogmatică, numită Credinţă şi Constituţie, şi dintr-una “diaconală”, numită Viaţă şi Ordine, iar sub aspectul principiilor trasate de Declaraţia de la Toronto, realizarea convergenţei teologice este surprinsă de Premisa IV.6, “Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, care postulează împreuna-mărturisire între ortodocşi şi eretici, iar nivelarea conştiinţei teologice prin împreună lucrarea cu ereticii este surprinsă de Premisa IV.7: “O mai profundă colaborare între membrele Consiliului înseamnă şi faptul că bisericile membre trebuie să recunoască solidaritatea reciprocă, să-şi dea ajutorul una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu dragostea frăţească”.
În ciuda deciziei luate de către Bisericile Ortodoxe participante la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova din 1948 de a nu participa la Mişcarea Ecumenică şi la prima Adunare Generală de la Amsterdam a CMB, cu ocazia celei de-a treia Adunări Generale, de la New Delhi, din 1961, cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au aderat la acest club religios protestant, cu rezultate pe care le simţim în viaţa bisericească ortodoxă până în zilele noastre. În anul 1961 a aderat la CMB şi Biserica Ortodoxă Română. Pentru a înţelege lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului din Creta din România, se cuvine să facem câteva referiri la implicaţiile participării la ecumenism a Bisericii Ortodoxe din ţara noastră.
Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române spun despre patriarhul Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii Ortodoxe Române la CMB, că “a îndrumat îndeaproape participarea Bisericii noastre la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, Consiliului Bisericilor Europene etc. În ţară a contribuit la promovarea«ecumenismului local». În felul acesta, prin toate realizările sale, patriarhul Iustinian rămâne în istorie ca o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii, ca un militant de seamă pe tărâm ecumenic”2. Poate nu întâmplător, Patriarhia Română, promotoare în zilele noastre a “ecumenismului lucid”, a declarat anul acesta an omagial al Patriarhului Iustinian Marina.
Aceeaşi viziune triumfalistă o au manualele de istorie a Bisericii Române, care au format timp de generaţii întregi preoţi, care, la rândul lor, au dus ideologia ecumenistă învăţată în şcoală până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării, şi în privinţa participării BOR la mişcarea ecumenistă de-a lungul deceniilor. Citez câteva paragrafe relevante: “Biserica Ortodoxă Română a luat parte la toate acţiunile desfăşurate în cadrul Consiliului Ecumenic. […] Toate aceste contacte… au dus nu numai la promovarea ecumenismului. […] Între toate aceste 14 Biserici şi culte3 [recunoscute legal în România – n.n.] a existat un climat ecumenist şi de colaborare. […] În felul acesta, s-a creat în România un veritabil «ecumenism local» […]”4.
Există opinia, acceptată de mulţi teologi, că participarea Bisericii Ortodoxe Române la mişcarea ecumenistă ar fi ajutat Biserica noastră să supravieţuiască în perioada de represiune comunistă, pentru că ar fi deschis-o spre colaborarea cu confesiunile occidentale, care, la rândul lor, ar fi făcut presiuni asupra regimului comunist să slăbească persecuţia creştinismului în ţară. Cu toate acestea, în 1989, la Moscova, în cadrul întâlnirii Comitetului Central al Consiliului European al Bisericilor, delegaţia română a criticat acest for internaţional pentru că nu a denunţat încălcările drepturilor omului din România, preferând o politică a “diplomaţiei tăcerii”, critică asumată de organismul ecumenist internaţional5.
“Ecumenismul local”, văzut ca o formă de convieţuire religioasă paşnică între diferite confesiuni ale căror doctrine sunt divergente, a fost propovăduit intens unui popor care, în decursul istoriei sale, nu a înregistrat nici măcar o singură dispută religioasă sângeroasă importantă. Sub masca necesităţii păstrării unei păci sociale, existente în România prin tradiţie istorică oricum, s-a acreditat ideea ecumenistă că nu există deosebiri fundamentale între populaţia majoritară ortodoxă şi celelalte confesiuni că “Dumnezeu este acelaşi”, că “neînchinăm unui singur Dumnezeu cu toţi”, concepţii ce au slăbit conştiinţa dogmatică ortodoxă a populaţiei până într-atât încât pentru mulţi dintre români idealul propus de CMB a ajuns să fie perceput ca o aspiraţie absolut normală, împlinind cuvintele medicului grec Alexandros Kalomiros, care explică faptul că cei ce visează unirea creştinilor în maniera în care o predică ecumenismul au o viziune utopistă strict umană, pe care o atribuie lui Hristos.
Cea mai gravă consecinţă a “ecumenismului local” a fost judecarea în 2008 a doi ierarhi pentru intercomuniune euharistică, respectiv liturgică cu greco-catolicii. Cei doi au fost iertaţi6 de către Sfântul Sinod pentru pocăinţă. Unul dintre ei a promulgat în luna martie 2017 caterisirea unui preot care a întrerupt pomenirea sa pentru participarea la erezia din Creta.
Mentalitatea ecumenistă a fost, în România, dublată de propaganda globalistă, care a predicat agresiv necesitatea abandonării valorilor naţionale şi a însuşirii valorilor cosmopolite pe care se întemeiază Noua Ordine Mondială. Din această simbioză a rezultat un etos nou, profund străin spiritului ortodox şi naţional, care a produs, la un moment dat, o culpabilizare a Bisericii Ortodoxe, văzută ca factor reacţionar pe calea integrării politice şi religioase europene.
Pentru a se apăra de aceste acuzaţii, autorităţile eclesiale române au simţit nevoia să se adapteze noilor mentalităţi. La nivelul liturgic, cărţile de cult au fost “epurate” de rugăciuni, imnuri sau chiar ritualuri care nu sunt în consonanţă cu gândirea corectă politic a omului european (au fost modificate şi edulcorate în spirit ecumenist rugăciunile de primire la Ortodoxie a ereticilor şi schismaticilor şi ale necreştinilor, au fost scoase unele imnuri din slujbele pascale, pentru a nu ofensa unele sensibilităţi, a fost eliminatSinodiconul din Duminica Ortodoxiei, pentru a nu mai aminti românilor că în afara Bisericii există numai eretici şi schisme, nu “fraţi creştini”, a fost abandonată chiar şi citirea Molitvelor Sfântului Vasile).
La nivel omiletic, predicile rostite din faţa altarului reflectă mai mult mentalitatea ecumenistă decât rigurozitatea dogmatică şi morală ortodoxă: se fac concesii mari căderilor morale ale lumii, în detrimentul preceptelor canonice ale Bisericii; există opinia, din ce în ce mai larg răspândită în rândul teologilor, că sfintele canoane sunt perimate sau că ele se referă la o situaţie endemică, existentă în secolele în care au fost scrise, dar fără niciun corespondent în realitatea contemporană; odată cu această idee îşi face loc în cugetarea teologică şi viziunea eretică postpatristică; s-au abandonat predicile în care se face distincţie dogmatică între învăţăturile ortodoxe şi cele ale ereticilor; se fac din ce în ce mai dese referiri la “biserica soră” romano-catolică şi la “fraţii noştri creştini”.
În şcolile teologice se predă ecumenismul ca materie, alături de misiologie, iar elevii şi studenţii teologi sunt pregătiţi de noua mentalitate pentru a convieţui din punct de vedere dogmatic şi moral cu erezia în cei mai buni termeni. Un aspect foarte neliniştitor al învăţământului teologic românesc îl reprezintă pregătirea teologilor de elită români, dintre care se recrutează ierarhia ţării, în universităţi catolice şi protestante, de unde se întorc cu o mentalitate ecumenistă solid formată şi cu o conştiinţă ortodoxă foarte slăbită. Puţine, şi cu atât mai remarcabile, sunt cazurile de teologi educaţi în Occidentul eretic care să fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe Române mai întăriţi în credinţă decât au plecat.
În faţa acestei contaminări lente cu ecumenism, poporul credincios a avut o reacţie de respingere, mai ales acolo unde a avut duhovnici buni, proveniţi din marile mănăstiri ale ţării. Poporul credincios şi duhovnicii mari au fost principalii factori de opoziţie faţă de pătrunderea ecumenismului în fibra Bisericii Ortodoxe Române. Părinţi precum Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesorul academician preot Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii au contestat participarea Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă, scoţând în evidenţă pericolele pe care le reprezintă aceasta pentru curăţia învăţăturii ortodoxe şi pentru mântuirea poporului credincios. Rămân de notorietate cuvintele profesorului Stăniloae: “Sunt de acord cu părintele Iustin Popovici că ecumenismul este panerezie” sau „Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, deci o singură Biserică. Noţiunea de biserici surori este improprie”7.
Odată cu ieşirea României din dictatura comunistă însă şi cu aderarea sa la Uniunea Europeană s-a produs o alienare spirituală a multor români, pe fundalul unei propagande mondialiste extrem de agresive, mai ales prin intermediul mass-media, a deschiderii aşa-zisei “pieţe religioase de idei”, a unei slabe catehizări a laicatului şi a mentalităţii ecumeniste a unora dintre slujitorii altarului. Astfel, s-a ajuns ca numărul celor care au rămas fideli tradiţiei ortodoxe să scadă dramatic, în contextul în care şi marii duhovnici au început să treacă la Domnul unul câte unul.
În perioada postcomunistă, un rol important în lupta contra ecumenismului l-au avut şi conferinţele ţinute în România de mari personalităţi teologice ale Bisericii greceşti. În anul 2010, la Constanţa s-a desfăşurat o conferinţă extraordinară numită Învăţătura sfântului Grigorie Palama pentru lumea contemporană, la care au conferenţiat părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrios Tselenghidis. În anul 2013, o suită de conferinţe pe tema ecumenismului a susţinut şi părintele Theodoros Zisis, urmată apoi, în 2014, de cinci omilii pe tema ecumenismului intercreştin şi interreligios şi a masonerie, susţinute de căte Înaltpreasfinţia Sa Serafim, Mitropolitul Pireului. Conferinţele au fost organizate de către Arhiepiscopia Tomisului, în colaborare cu Părintele Matei Vulcănescu.
Aceasta este realitatea spirituală, creionată sumar, pe fundalul căreia a survenit sinodul din Creta şi deciziile sale. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din 25 de ierarhi care au votat în unanimitate documentele sinodului cretan, fără nici măcar o opoziţie. Relatările din cadrul sinodului spun că au existat dezbateri aprinse, că delegaţia română şi-a adus o contribuţie substanţială la formularea documentelor, după unii participanţi, ar fi ţinut piept partidei radicale ecumeniste, reprezentate în sinod de Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas. Cert este însă că în cele din urmă, din motive necunoscute publicului larg, întreaga delegaţie română a fost de acord cu formularea documentelor sinodului, pe care le-a semnat fără rezervă.
La întoarcerea în România, sinodul a fost prezentat ca o mare victorie a teologiei române, care a demonstrat forţa sa în lupta contra ecumenismului, prin teologii care au participat la sinod şi care au avut contribuţii apreciate de toţi ca foarte valoroase. Despre consecinţele teologice ale documentelor s-a păstrat o tăcere deplină la nivelul parohiilor şi al informării pliromei Bisericii.
La sfârşitul lunii octombrie s-a desfăşurat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care s-a luat notă de contribuţia delegaţiei române la sinod, adică s-au acceptat documentele aşa cum sunt şi aşa cum şi cerea articolul 13 al Regulamentului de organizare a sinodului din Creta, fără a se interveni cumva asupra lor, s-a formulat concluzia că “Sfântul şi Marele Sinod nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”8. S-a luat act de faptul că textele pot fi „explicitate, nuanţate sau dezvoltate”de un viitor sinod mare şi sfânt. S-a mai precizat că explicitarea acestor documente şi redactarea altora noi nu trebuie să se facă sub presiunea timpului, ci atunci când va exista un consens ortodox.
În limba greacă, expresiile deciziei sinodale au fost traduse de aşa natură, încât Biserica Greacă a înţeles că Biserica Ortodoxă Română a recomandat explicitarea, corectarea şi schimbarea altor teme la un alt sinod9. Varianta în limba română nu vorbeşte nicăieri de corectarea textelor sau de schimbarea altor teme.
În luna decembrie a anului trecut, ca reacţie la întreruperea pomenirii de către unii preoţi şi ieromonahi din întreaga ţară şi a nemaiparticipării multor credincioşi la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis un comunicat în care se declară adeptul ecumenismului lucid. Citez textul: “Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o dogmă nouă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini”10. Comunicatul afirmă şi că ecumenismul nu a fost niciodată condamnat ca panerezie de către un sinod ortodox canonic. Niciunul dintre ierarhii români nu a făcut opinie separată faţă de cele două comunicate, prin care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a receptat textele sinodului din Creta ca ortodoxe şi s-a declarat adeptul ecumenismului lucid.
Începând din luna august 2016, după discuţii cu ierarhii participanţi în Creta, în urma unor memorii în care aceştia erau rugaţi să se dezică de sinodul eretic, la care autorii nu au primit niciun răspuns pozitiv, în jur de 30 de preoţi din toate provinciile ţării au întrerupt pomenirea ierarhilor lor, îndemnându-i şi pe credincioşi să ia poziţie faţă de sinod.
În conformitate cu canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, scopul nepomenirii nu este ruperea legăturii cu Sfânta Biserică, nici judecarea şi condamnarea episcopului de către cei ce nu îl mai pomenesc, pentru că acesta s-a condamnat pe sine prin părtăşie la erezie şi va fi judecat de către un sinod, care va lua măsurile canonice în ceea ce îl priveşte. Întreruperea pomenirii înseamnă îngrădirea de persoana episcopului care învaţă eretic şi determinarea unei reacţii la nivelul întregii Sfinte Biserici Ortodoxe, care să condamne erezia creată şi pe cei ce o propovăduiesc, chiar şi prin intermediul unui sinod endemic, la care să participe cel puţin doi ierarhi şi mulţi preoţi, mari duhovnici, diaconi, monahi, monahii şi credincioşi, ca etapă premergătoare întrunirii unui mare sinod panortodox sau ecumenic. Cei ce se îngrădesc prin nepomenire rămân în comuniune cu toţi cei din Biserica Ortodoxă care mărturisesc adevărul ortodox şi nu sunt, la rândul lor, părtaşi ereziei ecumeniste legiferate în Creta, rămân în comuniune cu Bisericile şi episcopii care au luat deja atitudine contra sinodului, cum ar fi Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Antiohiană, cu toţi episcopii ortodocşi care s-au pronunţat şi în timpul sinodului cretan, prin refuzul de a semna documentele, şi după aceea împotriva ereziei acelui sinod, chiar dacă, din diferite motive, nu au întrerupt încă comuniunea cu episcopii părtaşi la erezie şi cu sinoadele care au acceptat-o în unanimitate (cum e şi cazul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).
Urmând îndemnurilor sfântului Teodor Studitul, care recomanda, în Epistola către Navcratie11, ca pe preotul care pomeneşte de frică ierarhul eretic să îl chemi la binecuvântarea mesei, dar să nu iei Sfintele Taine din mâna sa, şi pe cele ale sfântului Gherman al II-lea al Constantinopolului, care recomanda creştinilor ciprioţi ca mai curând să se roage acasă decât să stea în comuniune cu preoţii latinofroni, cei mai mulţi dintre credincioşii ortodocşi care au dorit să ia poziţia ortodoxă faţă de Creta au preferat să îi urmeze pe preoţii nepomenitori sau să se roage acasă, până când reuşesc să ajungă la preoţii nepomenitori, decât să continue să frecventeze bisericile unde slujesc preoţi pomenitori ai ierarhilor părtaşi la erezie.
Prin această atitudine, credincioşii mărturisesc că Harul lui Dumnezeu nu este despărţit de Persoana lui Iisus Hristos Domnul, că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi nu poate sta acolo unde nu este Adevărul, adică Hristos şi Dogma Sa dreaptă. Cei ce gândesc scolastic, despărţind Harul de Persoana lui Hristos, cad în marea greşeală de a nu cerceta credinţa episcopului şi a preoţilor lui, văzând harul ca pe ceva magic, fără legătură cu credinţa episcopului şi a preoţilor lui. Prin Taine ne unim cu Hristos, care e Persoana vie în relaţie cu noi. Dacă minţim, prin erezie, în legătură cu Hristos şi învăţătura Sa, ce relaţie putem avea cu El? Din acest motiv, există pericolul ca unii antiecumenişti să gândească în chip papistaş, varlaamist, o relaţie cu un har impersonal, şi nu cu Hristos Cel Viu.
Cei mai mulţi dintre credincioşii români care s-au poziţionat faţă de sinodul din Creta sunt de opinie că frecventarea bisericilor unde sunt pomeniţi ierarhii părtaşi la erezie nu este acceptabilă, preferând să meargă sute de kilometri pentru a găsi o biserică în care aceştia nu sunt pomeniţi. Urmând îndemnului Sfântului Teodor Studitul, care spune: “dacă preotul pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are o vieţuire fericită, chiar dacă este ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie [pe care o dă el – n.n.]”12, credincioşii români nu acceptă ideea de a merge la preoţi care pomenesc ierarhii ecumenişti, dar au în general o cugetare ortodoxă, deoarece cred că nu poate exista cugetare ortodoxă şi părtăşie la erezie în acelaşi timp. Este dezavuată şi ideea că episcopii români care nu au participat direct în Creta şi nu au semnat acolo documentele nu ar fi părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului respectiv, întrucât niciunul dintre ei nu a denunţat până acum public erezia şi sinodul, nici nu a făcut opinie separată în sinodul local faţă de acestea, aşa cum recomandă Sfântul Teodor Studitul, în aceeaşi epistolă către Navcratie, în care spune că se poate lua, prin iconomie, împărtăşanie de la un preot care pomeneşte episcopul care “nu a fost la sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă” (s.n.), “numai el [preotul – n.n.] să nuliturghisească împreună cu ereticii. Că nu este nimic de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela de frică îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic”13.
Din acest pasaj al Sfântului Teodor vedem că în aprecierea părtăşiei la erezie atenţia trebuie îndreptată înspre credinţa ortodoxă a episcopului direct din eparhia în care trăieşte creştinul, aşa cum el o mărturiseşte în luările de poziţie publice faţă de sinodul eretic din Creta, chiar dacă rămâne încă în comuniune cu mitropoliţi sau patriarhi eretici. Întreruperea completă a pomenirii mitropolitului sau patriarhului eretici ai acelui episcop devine o necesitate în momentul în care aceştia sunt condamnaţi nominal pentru erezie de către un sinod ortodox.
Un rol deosebit de important în clarificarea unor detalii legate de lupta care se duce la nivelul întregii Biserici Române contra sinodului din Creta şi în evitarea unor derapaje posibile în astfel de situaţii l-au avut conferinţele Părinţilor Aghioriţi, membrii delegaţiei conduse de către Gheron Sava Lavriotul, căruia ortodocşii români antiecumenişti îi poartă profund respect şi recunoştinţă.
Preoţii, teologii şi credincioşii au adresat Sfântului Sinod şi ierarhilor în parte diferite petiţii, în care îşi expuneau obiecţiile faţă de sinodul din Creta, pe care îl consideră eretic. Sintetizând obiecţiile faţă de documentele sinodului din Creta, putem spune că opozanţii acestuia din România îl consideră eretic din următoarele motive:
Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii, nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.
S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, deoarece mulţi episcopi nu au avut drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.De aceea, sinodul are un caracter clericalist, creând un sistem papal, condus de cei zece patriarhi prezenţi, singuri cu putere de decizie, în timp ce ceilalţi sunt simpli spectatori, ceea ce face ca această cădere să fie mai gravă decât a papismului însuşi.
A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.
A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii.
A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.
A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, prin faptul că a ratificat premisa dinDeclaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2), ceea ce înseamnă că sinodul din Creta şi-a impropriat teoria “bisericilor nedepline”, pe de o parte, şi a acceptat, pe de alta, faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, cu atât mai puţin să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, invalidând orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face prezent mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază, ca argumentare a participării la CMB.
Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB. Sub masca unei pretinse neutralităţi a CMB, a acceptat realitatea că acesta se îndreaptă spre scopul său final, propus în Constituţie, prin intermediul transformării diferenţei dogmatice esenţiale între ortodoxie şi cacodoxie într-o “tradiţie locală”, o aşa-zisă “varietate de expresie evanghelică”, cum a fost numită la Porto Alegre. Este greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia în Creta, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă.
Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este“un contact viu între biserici… studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (art. 19). Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea?
Articolul 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto.
Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, potrivit teoriei eretice a “bisericilor nedepline”, de origine protestantă, rafinată de Conciliul II Vatican, preluată de mitropolitul Ioannis Zizioulas şi introdusă în cugetarea Bisericii de către sinodul din Creta, prin formulările Declaraţiei de la Toronto, care consideră că există creştini extra muros [în afara zidurilor Bisericii] şi chiar ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii], contrazicând afirmaţia sfântului Ciprian al Cartaginei: extra Ecclesiae nulla salus [„în afara Bisericii nu există mântuire”].
Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic, care este fundamental în realizarea constructului sincretist propus de CMB.
Art. 22 al documentului despre relaţiile Bisericii cu lumea creştină pare a fi făcut special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. El exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.
În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a religiei panteiste New-Age.
Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei.
Prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia “căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.
Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.
Acestor obiecţii pertinente li s-a răspuns într-o manieră neteologică, ce a evidenţiat lipsa de argumente a celor ce au fost chemaţi să dea socoteală pentru acceptarea ereziei eclesiologice a ecumenismului în Biserică. Până în acest moment, niciun ierarh dintre cei ce s-au confruntat cu nepomenirea din partea preoţilor şi credincioşilor nu a recunoscut oficial că eclesiologia sinodului din Creta este eretică sau că acele documente trebuie retrase din uz. Ignorându-se dreptul pliromei Bisericii de a invalida hotărârile eretice ale unui sinod, ierarhii români insistă asupra ideii că doar un nou “sfânt şi mare sinod” are dreptul să judece greşelile unui sinod anterior, nu poporul dreptcredincios sau clerul. Pentru a argumenta această idee s-a folosit chiar o comparaţie blasfematoare între sinodul al II-lea ecumenic şi primul sinod ecumenic, dând să se înţeleagă că cel de-al doilea ar fi corectat greşelile celui dintâi, în ciuda canonului 1 de la al doilea sinod, care întăreşte toate hotărârile de la primul sinod.
Cei care apără poziţia oficială a ierarhiei aduc diferite argumente împotriva întreruperii pomenirii ierarhului. Se spune că nu s-a schimbat nimic în viaţa Bisericii şi că nimeni nu este obligat să mărturisească doctrinele din Creta, uitându-se că preotul este delegatul în teritoriu al ierarhului şi că prin pomenire el mărturiseşte aceeaşi învăţătură cu ierarhul său. Se argumentează că pomenirea trebuie întreruptă doar atunci când se va impune împreună slujirea cu ereticii sau “potirul comun”, deturnându-se sensul canonul 15 I-II, care recomandă întreruperea pomenirii în momentul în care ierarhul este auzit predicând cuvânt eretic, nu doar în clipa în care va definitiva părtăşia la erezie prin intercomuniune.
Există opinia că ecumenismul nu a fost condamnat de niciun sinod, neţinându-se seama că învăţăturile ecumeniste sunt reluări ale unor erezii şi practici condamnate de către sinoadele ecumenice şi că ecumenismul a fost condamnat de către Sinoadele unor Biserici locale, de către ierarhi ai Bisericii şi de către sfinţi ai secolului XX.
În anul 1982, erezia ecumenistă a fost condamnată de către Sinodul Bisericii Ruse din afara Rusiei (ROCOR), iar condamnarea a fost acceptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, deoarece condiţia principală care s-a pus atunci când s-a realizat unirea ROCOR cu Biserica Rusă a fost ca toate hotărârile ROCOR să fie recunoscute.
La data de 8 octombrie 1998, ecumenismul a fost condamnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Georgiei, care nu acceptă nici deciziile sinodului din Creta.
În anul 1948, ecumenismul a fost condamnat de către cele nouă Biserici autocefale prezente la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe de la Moscova.
Ecumenismul a fost condamnat de către Sfântul ierarh Serafim Sobolev, sfântul cuvios Iustin Popovici, părintele Serafim Alexiev, sfântul Augustinos Kandiotis, sfântul Paisie Aghioritul, cuviosul Dionisie de la Colciu, de mari duhovnici ai Ortodoxiei precum Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona etc.
Pseudosinodul din Creta a fost criticat şi condamnat de Rezoluţia de la Chişinău, semnată de părintele Theodoros Zisis şi de către domnul profesor Dimitrios Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene, de preoţi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, de către Sinaxa din Volos, de către Sinaxa din Sfântul Munte, a părinţilor şi pustnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri.
Ereziile de confesiune protestantă prezente în CMB sunt condamnate de către sinoadele ecumenice care au dat anatemei monofizismul, iconoclasmul, considerarea Fecioarei Maria ca născătoare de om, nu Născătoare de Dumnezeu, blasfemiile la adresa sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, iar papismul este condamnat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a dat anatemei ereziile pnevmatomahe, de către sinoadele ecumenice ale Sfântului Fotie şi Sfântului Grigorie Palama, care au condamnat Filioque şi doctrina despre energiile create. Ideile referitoare la existenţa Bisericii în afara Bisericii Ortodoxe sunt contrare articolului din Simbolul credinţei, proclamat de către sinodul al II-lea ecumenic, care a statornicit că există o singură Biserică, iar acea Biserică este ortodoxă. Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de sfintele canoane şi de cugetarea Sfinţilor Părinţi (canoanele 10, 45 apostolic, 32, 33, 37 Laodiceea). Recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de sfintele canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor (canoanele 45, 46, 64, 68 apostolice). Sfântul Ciprian al Cartaginei, în canonul emis de sinodul din 256 spune, în contextul discutării tainelor la eretici: “apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez”14. Exact acest lucru l-a făcut sinodul din Creta.
Conform teologiei sfântului apostol Pavel, ecumenismul s-a condamnat pe sine în ochii lui Dumnezeu încă din momentul în care a apărut: “Ştiind că unul ca acesta [omul eretic – n.n.] s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,11). Pe acelaşi fir al argumentării pauline, sfintele sinoade locale canonice ale Bisericii Ortodoxe aveau obligaţia ca “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10), nu să negocieze cu el la nesfârşit o cale de compromis între Adevărul lui Dumnezeu şi erezia oamenilor. În aproape un secol de participare ortodoxă la ecumenism, întâia şi a doua mustrare ar fi trebuit să se fi produs de mult.
Toţi ierarhii şi consistoriile care au judecat până în acest moment cazurile unor preoţi care au întrerupt pomenirea au negat sau manipulat valabilitateaşi aplicabilitatea canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, dându-le interpretări cu totul diferite de semnificaţia reală a acestora, pierzându-se în argumentări neconvingătoare ce urmăresc să demonstreze că nu se îndeplinesc condiţiile cerute de acele canoane pentru întreruperea pomenirii. Procedând astfel împotriva canoanelor invocate, consistoriile şi ierarhii respectivi i-au acuzat pe preoţii nepomenitori de schismă, de neascultare faţă de ierarhie şi de contrazicerea poziţiei oficiale a Bisericii, caterisindu-i, în cadrul unor mascarade juridice în care cuvântul de apărare al preoţilor respectivi, documentat şi foarte pertinent, nu a contat în niciun fel.
Lupta împotriva sinodului din Creta în România are câteva caracteristici care o deosebesc de acţiunile din toate celelalte ţări ortodoxe surori:Este cea mai viguroasă reacţie faţă de sinodul din Creta din partea pliromei ortodoxe.
Este cel mai puternic reprimată de către autorităţile eclesiale.
Se desfăşoară în condiţiile în care în România nu există nici măcar un singur arhiereu care să se dezică de sinodul din Creta.
Pe cât de răspândit este ecumenismul în rândul ierarhiei şi al clerului ortodox român pe atât de energică a fost reacţia populară faţă de acesta. Chiar dacă, din motivele invocate mai sus, majoritatea populaţiei ortodoxe din România încă nu a înţeles pericolul ecumenismului şi al oficializării sale prin sinodul din Creta, preoţii şi credincioşii care au decis să ia atitudine sunt determinaţi să apere dreapta credinţă cu orice preţ.
Până în prezent există cinci preoţi deja caterisiţi pe nedrept pentru oprirea pomenirii, patru dintre ei, părintele Cosmin Tripon, părintele Ciprian Staicu, părintele Ioan Miron şi părintele Onisim Banu, în provincia vestică Transilvania, unde populaţia ortodoxă a fost obligată de situaţia istorică să convieţuiască timp de secole cu cei de alte credinţe, iar tradiţia ecumenistă este foarte puternică în rândul ierarhilor, şi unul în sudul ţării, părintele Claudiu Buză. Preoţii nepomenitori din Moldova îşi aşteaptă procesul, în care şansele ca sentinţa să fie alta decât caterisirea sunt minime, deoarece consistoriile sunt puse într-o situaţie imposibilă: orice absolvire de acuza de schismă pentru nepomenire a preoţilor judecaţi ar însemna acuzarea propriilor ierarhi, care le-au trimis cauzele spre judecată, de părtăşie la erezie, deoarece s-ar admite că întreruperea pomenirii s-a făcut conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II, din motivele invocate de acele canoane. Pentru că acest lucru i-ar pune pe cei ce judecă procesele în situaţia de a fi trimişi ei înşişi în faţa consistoriilor, este de aşteptat ca toţi preoţii acuzaţi să fie caterisiţi. Chiar astăzi se judecă la Mitropolia Moldovei cazul Părintelui Pamvo Jugănaru, egumenul Schitului Rădeni, care a creat în Schitul său un adevărat centru de luptă contra ecumenismului.
Situaţia va deveni din ce în ce mai dificilă pe măsură ce preoţii caterisiţi nu vor mai putea sluji în bisericile de unde vor fi scoşi după caterisire. Va trebui ca ei să găsească locuri în care să poată sluji, case particulare, biserici clădite pe proprietăţi private etc. În acest moment, mulţi dintre ei şi credincioşii care îi urmează slujesc în paraclise private sau în spaţii amenajate special pe proprietăţi private.
Pe lângă persecutarea preoţilor, au fost izgonite din mănăstiri maici care au întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii, înregistrându-se chiar cazul unei eleve seminariste eminente care a trebuit să se transfere, deoarece refuză să participe la slujbele preoţilor pomenitori.
La rândul lor, credincioşii care îi urmează pe preoţii nepomenitori sunt supuşi oprobriului public, în primul rând de către preoţii din parohiile din care s-au retras, fiind acuzaţi că au devenit stilişti, sectanţi sau chiar romano-catolici.
Prin intermediul unei puternice propagande desfăşurate prin protopopiate contra celor ce contestă sinodul din Creta, ierarhia, care nu dă niciun semn de renunţare la erezia cretană, îi pregăteşte pe preoţii şi pe credincioşii care nu au întrerupt pomenirea pentru a percepe deciziile pe care le va lua această sinaxă şi cele ce se vor mai desfăşura ca fiind necanonice şi nelegitime, amestecuri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, foarte mulţi dintre preoţii care nu au întrerupt pomenirea s-au statornicit oarecumva în ideea că ascultarea necondiţionată faţă de episcop este mai importantă decât apărarea adevărului de credinţă.
În rândul preoţilor şi credincioşilor români apărători ai Ortodoxiei împotriva sinodului eretic din Creta există o mare aşteptare de la această sinaxă şi de la cea programată a se desfăşura la Kiev. Sceptici că situaţia din România s-ar mai putea schimba considerabil, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe arhiereii participanţi la sinodul eretic de anul trecut, preoţii şi credincioşii nepomenitori români aşteaptă ca sinaxele antiecumeniste ce se desfăşoară acum să anatemizeze mai mult decât învăţătura eretică din Creta, pentru a se da cu adevărat un semnal de trezire celorlalţi ortodocşi, care nu înţeleg încă cât de gravă este situaţia. Există aşteptarea ca anatema să îi cuprindă şi pe cei care au creat ecumenismul, identificaţi de citatul redat mai sus din gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, ca parte a sistemului mai larg de înrobire a umanităţii în planul Noii Ordini Mondiale. Altminteri, odată cu eliminarea ecumenismului de pe scena istoriei, aceia vor crea pur şi simplu altă ideologie care să îi ia locul, după modelul politic prin care comunismul socialist a fost înlocuit cu unul capitalist şi consumerist, mult mai subtil şi mai periculos.
De asemenea, există aşteptarea ca, pe lângă tema ecumenismului, sinaxele să dea răspunsurile pe care au refuzat să le ofere cei prezenţi anul trecut în sinodul din Creta.
În Duminica Ortodoxiei, în toate bisericile preoţilor nepomenitori s-au citit anatemele, conform tradiţiei, inclusiv anatemele date învăţăturilor acceptate de sinodul din Creta:
Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:
– consfinţesc aşa zisa “restaurare a unităţii creştinilor” şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;
– consfinţesc Constituţia aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;
– consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului “Consiliu Mondial al Bisericilor” în parte;
– consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;
– consfintesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre “persoana umană”:
Anatema! Vă mulţumesc, în numele tuturor preoţilor şi credincioşilor români luptători împotriva ecumenismului, pentru ocazia de a vă adresa aceste cuvinte.
Teolog Mihai-Silviu Chirilă
Pseudo-sinodul din Creta
de Nicolae Trițoiu
Câțiva întâi stătători ortodcși,ce în Creta s-au adunat
Erezia ecumenistă, la rang de dogmă, au ridicat
de Nicolae Trițoiu
Câțiva întâi stătători ortodcși,ce în Creta s-au adunat
Erezia ecumenistă, la rang de dogmă, au ridicat
Stabilind că,ortodocșii și ereticii sunt,neândoios,
Ramuri,ale bisericii apostolice,a lui Hristos.
Că,ortodoxia și catolicismul,sunt,biserici surori
Că frați putem fi,chiar,cu păgânii,idolatri și vrăjitori
Una suntem,firesc,cu necalcedonienii monofiziți
Și taine valide,săvârșesc,eterodocșii,cei rătăciți.
Canoanele sinodale și patristice,sunt învechite
Ecleziologia și tradiția,sunt depășite
Se impune,dar,cu necesitate,a fi actualizate
În deplin acord,cu ,,valorile” umaniste și democrate
În Biserica Ortodoxă,cezaro-papismul,e-n floare
Întâi stătătorii,au drept de vot și puteri discreționare
Schimbat-au,principiul sinodalismului universal
Cu infailibilitatea Vaticanului,pontifical.
Și dacă suntem,mlădițe,ale CMB-ului babilonesc
Nu se cuvine,piedici a pune,celor ce se căsătoresc
Deci,bisericile locale,contrar tuturor canoanelor,
Căsătorii mixte,pot oficia, spre ,,mântuirea” lor.
Iar creștinii,ce hotărârile sinodale,nu vor primi
Vor fi caterisiți,alungați,schismatici,se vor numi.
Astfel,nimeni și nimic,nu le va mai putea sta în cale,
Ctitorilor religiei antihristice mondiale.
Toate,aceste hotărâri,neortodoxe și apostate
Perfid,cu expresii ortodoxe, au fost înțesate
Îmbiindu-ne să credem,acești fii ai apostaziei
Cum că sunt,străjeri și vajnici apărători ai ortodoxiei.
Frați ortodocși,creștini adevărați,vremea e,să vă treziți
Căci,de mai bine de un secol,suntem manipulati,mințiți
Cu himera refacerii unității Bisericii lui Hristos
Pe temelia ecumenismului,eretic și mincinos.
Cum să refaci unitatea bisericii,când ea,dintotdeauna
Veșnică este, apostolească,sobornicească și Una!
Biserica nu s-a divizat nicicând,oare,Hristos,s-a împărțit?
Doar ereticii și schismaticii,de ea,s-au despărțit.
Lepădându-se,astfel și de capul ei,care este Hristos
Mlădițe uscate, pentru foc nestins păstrate,fără de folos
Cale de mântuire,ei nu au,de două mii de ani se știe,
Decât căința și întoarcerea smerită,la Ortodoxie!
,,Sinodul” cretan a statuat,erezia ereziilor,
Ecumenismul,căderea bisericilor prin slujitorii lor
Ierarhii ortodocși,ce hotărârile sinodale,au semnat,
Părtași ereticilor devenind,Ortodoxia au trădat.
Treziți-vă,români,demni urmași,ai unui neam,născut creștin
Veniți să apărăm, Biserica lui Hristos și acest plai divin!
Dragi ierarhi,vă rugăm,renunțați,la ecumenismul apostat
Cereți ieșirea,din CMB-ul neopăgân, globalizat.
Reveniți la turma,ce Hristos v-a încredințat,spre păstorire
Vrem să ne conduceți,nu la ecumenism,ci la mântuire!
Întoarceți-vă acasă,Hristos și noi,încă vă mai așteptăm
Pentru aceasta,cu nădejde,zi și noapte,Domnului,ne rugăm..
Adevarul despre ecumenism si sinodul din Creta
(16-27 iunie 2016)
Ne propunem în această broşură, să arătăm adevărul despre “Sinodul Panortodox” din insula Creta,
desfăşurat anul acesta între 16 şi 27 iunie, dar şi urmările
semnării documentelor de către ierarhii prezenţi, în viaţa
creştinului ortodox. Pentru a putea înţelege pe deplin toate aspectele,
este nevoie să arătăm în cuvinte simple, pe înţelesul tuturor,
ce este ECUMENISMUL.
Asadar, ce este ecumenismul?
Ecumenismul este adunarea tuturor credinţelor, religiilor,
confesiunilor, spiritualităţilor, aşa ziselor "Biserici" şi ale tuturor
ereziilor, afurisite şi anatemizate (pentru rătăcirile diavoleşti şi
pierzătoare de mântuire) de Apostolii şi Sfinţii Bisericii din
vremea lui Hristos şi până astăzi. Sfântul Iustin Popovici ne spune
că: "Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismului, al
mincinoaselor «biserici» din Occident."
Ecumenismul este adunare, împăcare, conciliere şi reconciliere,
unire şi unitate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva
Evangheliei şi Bisericii, împotriva a Însuşi Mântuitorului
Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume.
Ce înseamnă "ecumenist"?
1. Mondialist, universalist, internaţionalist, globalist - apostat.
2. Persoană al cărei scop este împrăştierea ereziilor în toată lumea.
3. Expert în răspândirea hulelor împotriva lui Hristos, a Bisericii
şi a Sfinţilor pe tot globul, făcând din amăgirile tuturor
"credinţelor", "religiilor", "cultelor", "confesiunilor",
"spiritualităţilor" şi "bisericilor" înşelate şi înşelătoare normă şi
valoare universală, spunând tuturor că toţi rostesc adevărul, toţi au
dreptate, ori că nimeni nu spune adevărul, că nimeni nu are dreptate.
4. Persoană care doreşte ca adunarea tuturor religiilor,
"ecumenismul" să aducă o dictatură religioasă peste toată suflarea
şi peste toate ţările.
5. Om pentru care nu contează adevărul ori înşelarea "credinţei",
"religiei", "bisericii" de care aparţine, ci singurul fapt important
pentru el e să fie (să fim) adunaţi toţi la un loc: vrăjitori, magi,
3
descântători, şarlatani, nebuni, înşelaţi, ocultişti, vraci, preoţi,
şamani, vindecători, iluminaţi, guru, maeştri, închinători la zei şi
ape, la pietre şi fulgere, papi, rabini, muftii, imami, episcopi, patriarhi
etc., un ghiveci de superstiţii, "credinţe" şi "credincioşi",
strânse şi stăpânite de o babilonică grupare numită "Consiliul
Mondial al Bisericilor".
Cum poate un ortodox să devină ecumenist?
1. Crezând că toate "religiile" şi "bisericile" sunt bune, adevărate.
2. Crezând că toţi "dumnezeii" sunt Dumnezeu, că toate
"credinţele" şi "confesiunile" se închină, se roagă şi cinstesc
acelaşi Dumnezeu căruia ne închinăm (şi) noi, ortodocşii, ei însă
numindu-l cu nume diferit, fiecare pe limba lui.
3. Nutrind credinţa umanist-pietistă că nu există decât mântuire:
că Dumnezeu, milostiv fiind, îi va mântui pe toţi, că doar toţi au
crezut, toţi s-au rugat, toţi au postit, toţi au făcut bine, toţi sunt
buni; că, în nesfîrşita-I bunătate, Dumnezeu nu va avea curajul şi
“răutatea” să fie (şi) drept, că – pasămite - Hristos "nu gândeşte
eclesiastic, bisericeşte, instituţional, după mintea preoţilor", şi nu
va judeca lumea "după dogme, canoane şi norme".
4. Că important e să ai "inimă bună, să fii bun la suflet", trecând
peste dreapta-credinţă, care, în opinia ortodoxului ecumenist, e
doar "treabă popească", "convenţionalism rigid şi absurd".
Când este un arhiereu ortodox (treaptă ce desemnează pe
episcop, mitropolit, patriarh) împotriva Ortodoxiei, adică ecumenist?
1. Când, în loc să arate credincioşilor şi necredincioşilor (public şi
în taină) că toate credinţele, spiritualităţile, cultele, confesiunile,
religiile şi aşa-zisele "Biserici" sunt mincinoase, false şi
înşelătoare, el, dimpotrivă, participă la întruniri, conferinţe şi programe
socio-culturale, încheind tratate şi alianţe, căutând să
câştige simpatii şi laude linguşitoare din partea ereticilor, iar nu a
lui Hristos.
2. Când crede şi spune (public ori în taină) că adevărul, dragostea,
dreptatea (adică Hristos- Dumnezeu) e în toate credinţele,
religiile, şi "bisericile", nu (doar) în Biserica Ortodoxă.
3. Când crede şi spune (public ori în taină) că "biserici" sunt mai
4
multe, numindu-le "părţi ale întregului", "ramificaţii ale
adevărului", "rudenii spirituale", "surori ale Ortodoxiei", care
Ortodoxie nu ar fi altceva decât o părticică a "marii biserici universale"
(de fapt adunare babilonică fără adevăr a tuturor
credinţelor şi vrăjitoriilor sub un singur drapel), ce încă nu ar exista,
dar creşte, se dezvoltă, "evoluează" în timp şi se desăvârşeşte
în viitor.
Cum arată un episcop ecumenist? Dar un preot, ori un duhovnic
ecumenist?
După veşminte – de regulă îmbrăcat ca orice arhiereu ori
preot ortodox; după înfăţişare – burghez prosper, bine hrănit şi
stătut, deseori tuns şi cu barbă de artist; instruit, cărturar; uşor libertin,
uneori "boem"; convins umanist şi niţel filantrop: mare ctitor
de spitale, azile, instituţii culturale; participant la întruniri,
conferinţe şi simpozioane, în care nimic nu se pomeneşte de Hristos,
pătimire, mucenicie, dreapta-credinţă, evitând cu grijă subiecte
precum: erezie, apostazie, păgânism, materialism, sincretism,
laicism, globalism, liberalism, sionism, iudaism, comunism, "noua
eră", masonerie; totdeauna absolvent a două-trei facultăţi,doctorand
sau doctor al unei universităţi occidentale (Franţa, Germania,
Anglia, Italia, Elveţia).
E bine şi normal să ai duhovnic ecumenist? Te poate învăţa el
dreapta-credinţă, fără de care nu te poţi mântui?
1. Duhovnicul-ecumenist este cea mai mare primejdie pentru
creştinul sincer şi neştiutor. Duhovnicul-ecumenist (ortodox numai
prin faptul că e botezat şi preoţit în Biserică) nu poate arăta
nimănui calea dreptei-credinţe pentru că prin alipirea sa de ecumenism
a căzut în erezie, lepădându-se deci de Hristos, fiind
astfel blestemat de Sfinţii Părinţi şi scos în afara Bisericii, chiar
dacă mai-marii Bisericii (mulţi dintre ei tot ecumenişti) nu i-au
luat preoţia caterisindu-l.
2. Duhovnicul ecumenist, fiind egal în rătăcire şi apostazie atît cu
ereticii, cât şi cu păgânii, e cu adevărat duşman al Sfinţilor şi al
Bisericii, vrăjmaş al lui Hristos şi al oricărui ortodox doritor de
mântuire. În consecinţă, a avea duhovnic ecumenist e tot una cu a
te lepăda de Hristos.
Cum cunoşti că ai duhovnic ecumenist?
1. Prin faptul că nu-ţi vorbeşte deloc (sau doar rareori şi vag) de
vieţuirea Sfinţilor neîndemnându-te să mergi pe urmele lor,
evitând să vorbească despre mântuirea prin pocăinţă, curaj,
suferinţă, pătimire, mucenicie, cruce şi moarte pentru credinţa
ortodoxă.
2. Nu-ţi pomeneşte nimic despre: apostaţi, eretici, atei, păgâni,
hulitori şi lepădaţi de Biserică, anateme, blesteme şi afurisenii
date de Sfinţii Părinţi tuturor "confesiunilor", "cultelor",
"credinţelor" şi "bisericilor" cu tot cu întemeietorii lor ucigaşi de
mucenici, astăzi înfrăţiţi cu arhiereii așa-zişi ortodocşi.
3. Prin faptul că nu-ţi arată ce este dreapta credinţă, cum să aperi
dreapta-credinţă; nu-ţi vorbeşte despre duşmanii Bisericii, ci dimpotrivă,
biruit de trai bun şi viaţă lungă, spune că totul e "bine şi
frumos", iar Biserica are numai "prieteni".
4. Când vezi că leagă prietenii cu slujitori şi credincioşi ai altor
"culte", admirându-le "ritualurile", "pregătirea", "cultura",
"seriozitatea", "educaţia", "rigoarea", "corectitudinea", "hărnicia",
"emanciparea" etc., virtuţi omeneşti netrebuincioase ortodocşilor
pentru a se mântui, ci proprii ereticilor şi păgînilor.
5. Nu discută niciodată la spovedanie despre ecumenism, ori îl
tratează îngăduitor, afirmând că ecumenismul nu poate fi o primejdie
adevărată pentru Biserică, ba uneori lăudându-I încântat şi
fără ezitări "binefacerile" pacifiste.
Este ecumenismul păcat cu adevărat?
1. Este păcat foarte grav, fiindcă huleşte şi leapădă tot adevărul
arătat de Hristos oamenilor.
2. Este păcat împotriva Duhului Sfânt, prin Care vine tot adevărul.
3. Este păcat împotriva Bisericii lui Hristos, Cel ce e însuşi
Adevărul, pe Care ecumeniştii, în înşelarea lor nu-L pot primi.
4. Ecumenismul este păcat pentru că minte naţii şi popoare, îndemnându-le
să creadă că toţi "dumnezeii" sunt Dumnezeu, toate
templele, capiştile, moscheile, sinagogile şi lăcaşele
"confesiunilor" sunt "biserici" ale "unuia şi aceluiaşi dumnezeu",
că toate "ceremoniile" cultelor şi "ritualurile" închinătorilor la
idoli şi stele sunt "slujbe" deopotrivă cinstitoare de Dumnezeu,
6
precum Sfânta Liturghie în numele lui Hristos, adevăratul
Dumnezeu, săvârşită.
5. Ecumenismul este păcat, pentru că aduce îndoială în minţile
ortodocşilor, faţă de propria Biserică în care s-au botezat, cununat,
înmormântat strămoşii lor şi ei înşişi, rătăcindu-i de la singura
cale a mântuirii, Ortodoxia, întâi pe ei, ortodocşii, cât şi pe cei ce
încă nu sunt ortodocşi.
De ce sunt unii ortodocşi ecumenişti?
1. Fiindcă aceştia nu cunosc nimic (ori vag şi puţin) despre
Credinţa Ortodoxă.
2. Fiindcă nu ştiu şi nu cred că această credinţă, pe care azi o cinstim,
vine de la Apostoli; că Apostolii ne-au lăsat-o, şi nu alţii; că
ne-au lăsat-o numai nouă, doar prin întemeierea şi rânduielile Bisericii,
neântemeind alte "Biserici" şi nici dând aceleaşi legi ale
Ortodoxiei şi altor "religii", "confesiuni" şi "Biserici", spre haos şi
confuzie.
3. Fiindcă ei pun mai presus de Hristos-Dumnezeu (pentru Care,
de e nevoie, îţi rişti liniştea, chiar împreună-vieţuirea cu cei din
jur): "pacea", "armonia", "reconcilierea", "progresul",
"democraţia", "unitatea" etc., teorii (după care aleargă şi păgînii)
care deşi nu mântuiesc, îndeamnă la "luptă" şi "jertfe".
4. Fiindcă ei nu cunosc nimic despre vieţile Sfinţilor, nu ştiu cât
de mult, cum şi cu cine au luptat Mucenicii pentru apărarea
Ortodoxiei, nu ştiu că Mucenicii cu însuşi sângele lor au pecetluit
această Ortodoxie de care astăzi ne lepădăm.
5. Fiindcă duhul Europei umaniste, hulitoare de Hristos şi de
Ortodoxie, îi încântă mai mult decât Crucea Mântuitorului,
dătătoare de chinuri şi moarte, fără de care nimeni nu poate
rămâne în duhul vieţuirii ortodoxe.
6. Fiindcă din bunăvoinţă civică nu cred (numai) în Hristos şi nici
că doar El este (şi) Dumnezeu.
7. Fiindcă se tem de părerile şi dispreţul "majorităţii" ("ortodoxe"
şi neortodoxe), de ofensarea oficialităţilor ("ortodoxe" şi neortodoxe,
civile şi bisericeşti) şi de greaua cruce a răbdării batjocurii
şi ocărilor: "extremist", "fanatic", "fundamentalist",
"oportunist", "rigid", "lipsit de orizont", "înăcrit", „‟schismatic‟‟
etc.
Mari duhovnici despre ecumenism.
Pr. Dumitru Stăniloaie: „Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut
dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor
noastre”
Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Eu sunt împotriva ecumenismului!
O socot cea mai mare erezie a secolului nostru”
Pr. Arsenie Papacioc: „Sunt împotriva! Pe viaţa şi pe moarte
împotriva! Ce ecumenism?”
Pr. Adrian Fageteanu: „Ecumenismul este o erezie, erezia secolului
XX”
Pr. Ilie Cleopa: „Noi ortodocşii suntem puţini dar suntem Biserica
întreagă. Noua nu ne lipseşte nimic! Noi n-avem ce împrumuta
de la protestanţi dar nici de la catolici!”
Pr. Iustin Parvu: „Ecumenismul nu e născut din părerile Bisericilor,
ci din gândirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund
creştin şi religios in ei ci doar o viaţa politică”
Pr. Arsenie Boca: „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor!
Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului.
Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă”
Cuv. Paisie Aghioritul: „Cu durere în suflet marturisesc că, dintre
toţi filounioniştii (ecumeniştii) pe care i-am cunoscut, nu am
văzut pe nici unul să aiba nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească.
Cu toate acestea, stiu să vorbească despre dragoste şi
unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au
iubit.”
Sf. Iustin Popovici: “Ecumenismul e numele de obşte pentru
creştinismele mincinoase, pentru “bisericile” mincinoase ale Europei
Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene,
cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase,
toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic altceva
decât erezie peste erezie. Numele lor evaghelic de obşte este acela
de „a-tot-erezie (pan-erezie)”. De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei
feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale
Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea
europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în
locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire
esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte
secte, al căror nume este „legiune”.
Sinodul “Panortodox” din Creta 16-27 iunie 2016
Așadar, am văzut ce înseamnă erezia ecumenismului, erezia
secolului XX, cum spunea părintele Adrian Făgeţeanu. În continuare
vom aborda un subiect fierbinte al zilelor noastre, pe care atât
ierarhii cât şi preoţii ecumenişti încearcă să-l ascundă, şi anume
Sinodul “Panortodox” desfăşurat între 16 şi 27 iunie 2016 pe insula
Creta.
Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care
mulți creștini ortodocși sunt “ca niște copii duși de valuri, purtați
încoace și încolo de orice vânt al învătăturii, prin înșelăciunea
oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni
4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii “nu mai
suferă învătătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul –
își grămădesc învătături după poftele lor, și își întorc auzul de la
adevăr și se abat către basme.” (II Timotei 4,3-4).
Deoarece în spațiul bisericesc a pătruns această erezie a
ecumenismului, dorim să aducem la cunoștință tuturor fiilor
Bisericii noastre, gravul pericol al lepădării de credință în
care ne aflăm prin acceptarea hotărârilor luate la Sinodul
care a avut loc în Creta, în iunie 2016.
Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire, pentru
început, a ereticilor apusului cu Ortodoxia. Într-o a doua fază,
se are în vedere unirea tuturor religiilor într-una singură,
uriasă, într-o panreligie . Scopul ultim, însă, este ca întreg
crestinismul, şi în special Ortodoxia, singura care deţine
Adevărul, să dispară în acest malaxor. La fel cum o boală nu
afectează doar organul bolnav, ci întreg organismul, tot așa și erezia
provoacă durere în întreg trupul ei, afectându-l. De aceea, de
fiecare dată când a apărut o erezie ce amenință trupul Bisericii,
s-au întrunit Sinoadele Ecumenice și locale care au anatemizat erezia și pe ereticii ce o susțineau.
”Eretic, spune Sf. Vasile cel Mare, este cel ce greșește chiar și
numai cu privire la vreo dogmă, sau referitor la unele chestiuni
de doctrină ortodoxă , cum spune Zonara. Și în genere, după
doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, cel ce nu este ortodox,
este eretic.”
Toți ortodocșii avem datoria sfântă să denunțam acest ecumenism
blestemat de Dumnezeu și să ne unim împotriva lui. Toți trebuie
să știe că ecumenismul urmărește îngroparea Ortodoxiei, a
Bisericii Una, Sfantă, Sobornicească și Apostolească, și că duce la
surparea însuși a neamului nostru.
În această privință Sfântul Teodor Studitul spunea: "Atunci când
Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra
tăcerea. Dacă e vorba de Credință, nimeni nu are dreptul să zică:
"Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea.
Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec.
Sau un sărac care de-abia își câstigă existenta? ... Nu am nici
cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veți tăcea
și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi
tăcut și dezinteresat?"
"Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi și
preoți, chiar dacă ar fi mulți; ci să se întrunească în numele
Domnului, spre pace și spre păzirea Canoanelor... și nici unuia
dintre ierarhi nu I s-a dat stăpânirea de a încălca aceste
Canoane, fără numai să le aplice și să se alăture celor
predanisite, și să urmeze pe Sfinții Părinți cei dinaintea noastră‟‟
Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că dușmani ai lui Hristos
sunt nu numai ereticii, ci și cei aflați în comuniune cu ei.
Motivele pentru care Sinodul de la Creta din 16-27 iunie 2016,
a fost unul tâlhăresc
1) Evenimentul s-a remarcat prin abateri grave de la dreapta
credinţă şi recunoaşterea oficială a ecumenismului drept
dogmă;
2) Prezenţa la deschiderea lucrărilor ”Sfântului şi Marelui”
Sinod a delegaţiilor comunităţilor eretice ale papistaşilor,
protestanţilor şi monofiziţilor în calitate de invitaţi oficiali,
10
aceasta fiind o inovaţie fără precedent, străină tradiţiei
noastre sinodale;
3) Sinodul şi-a început activitatea fără să ratifice în prealabil
toţi termenii şi Sfintele Canoane Sinodale care au fost
adoptate de Sinoadele Ecumenice anterioare, astfel încât şi
acest Sinod să aibă o continuitate organică cu cele precedente;
4) Regulamentul de organizare a impus o nouă formă de
conducere străină Ortodoxiei, documentele sinodului fiind
votate doar de cei 14 capi ai Bisericilor, după modelul papal;
5) Delegaţia BOR a semnat toate documentele propuse chiar şi
cele cu abateri doctrinare, precum cel intitulat ”Relaţiile
Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”. Acesta a fost
prevăzut în documentele de la Chambesy din octombrie 2015
şi potrivit căruia ar exista mai multe Biserici Creştine, din
care face parte şi Biserica Ortodoxă. Conform Simbolului de
Credinţă şi a conştiinţei de sine a Bisericii Ortodoxe, Biserica
este UNA, prin urmare, celelalte ”biserici” sunt eterodoxe,
adică erezii.
6) S-au folosit expresiile ”unitatea pierdută a creştinilor”,
precum şi expresia ”restaurarea unităţii creştine”, acestea
fiind complet greşite, deoarece Biserica nu a pierdut niciodată
această unitate; aşadar nu are nevoie să o regăsească, din
moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat şi nu va înceta
niciodată să existe;
7) S-a eliminat din discuţiile preliminare, termenii de
”schismatic” şi ”eretic”, înlocuind termenul de ”eretic”, cu
”neortodox”, precum şi acceptarea monofiziţilor,
protestanţilor şi catolicilor drept ”biserici istorice”;
8) Delegaţia română şi-a asumat multiplele referiri la
”biserici” şi confesiuni care contravin Bisericii Ortodoxe
mărturisite prin Crez, ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească Biserică a lui Hristos;
9) Denumirea de ”Sinod Panortodox” este neortodoxă,
deoarece cuvantul panortodox înseamnă a tot ce înseamnă
ortodox, iar în Creta au lipsit patru Biserici (Georgia,
Bulgaria, Antiohia, Rusia);
10) În Tradiţia Bisericii, Sfintele şi Marile Sinoade, erau
alcătuite din reprezentanţe ale Bisericilor Autocefale, în
cadrul cărora votau toţi arhiereii participanţi. La Sinodul din
Creta, potrivit regulamentului, nu au votat toţi arhiereii din
Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întâistătătorii lor,
11
ceea ce contrazice eclesiologia ortodoxă si Dreptul Canonic
Ortodox. Îngrijorătoare sunt şi afirmaţiile cu privire la căsătoriile
mixte între ortodocşi şi neortodocşi. Astfel, într-un
comentariu cu privire la textul ”Taina căsătoriei şi
impedimentele sale”, în articolul 5.a. se menţionează:
”Casătoria între ortodocşi şi neortodocşi poate fi binecuvântată
în funcţie de acrivia canonică (canonul 72 al Sinodului
Quinisext din Trullo)”. Cu toate acestea ea poate fi celebrată
din îngăduinţa şi iubirea omului, cu condiţia ca toţi copiii din
căsătoria în cauză, să fie botezaţi şi crescuţi în Biserica
Ortodoxă.
12) S-a constatat tendinţa structurilor puse în mişcare la
nivelul Sinodului spre constituirea unei guvernări mondiale şi
a unei singure religii pentru conducerea lumii, străine şi
contratre Bisericii Ortodoxe.
Una din reglementările aşa-zisului ”Sinod Mare şi Sfânt”,
contrară eclesiologiei ortodoxe, impune hotărârile sinodului
tuturor membrilor bisericilor ortodoxe, sub ameninţarea că
vor fi pedepsite toate grupurile de creştini care nu vor primi
hotărârile lui.
Recunoaşterea ”Consiliului Mondial al Bisericilor”(CMB)
ca model doctrinar, deşi sunt binecunoscute atât originile
masonice, cât şi scopul său ascuns.
Sinteza mai sus menţionată, s-a realizat pe baza documentelor
oficiale, publicate pe site-ul oficial al Patriarhiei Române
Observații și obiecții privind Sinodul de la Creta, 16-27 iunie
2016
Evenimentul s-a remarcat prin abateri grave de la
dreapta credință și recunoașterea oficială a ecumenismului
drept dogmă.
În ce privește documentele oficiale, se remarcă o
ambiguitate în hotărârile luate la acest Sinod, folosindu-se un
limbaj interpretabil și neclar, prin care se acceptă în mod viclean
ecumenismul.
Sf. Ioan Gură de Aur (407): ”Dacă cineva contraface o mică
parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o
falsifică; la fel și în credința cea adevărată, acel care va schimba
12
chiar cât de puțin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă pe de o
parte, dogma este răstălmăcită, și înger de-ar fi, să nu-l credeți.
Nimic nu folosește viață virtuasă, dacă credința nu este
sănătoasă.”
Amintim câțiva termeni care lasă loc de interpretare:
Paragraful 1: „Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă,
Sobornicească si Apostolească, crede cu tărie, în constiinţa ei
eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii
crestine în lumea contemporană.” Prima parte a textului este foarte
clară: Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolească. A doua parte a frazei, naște întrebări serioase. Ce fel
de unitate promovează Biserica Ortodoxă? Ce înseamnă „unitatea
creștină”? Unitate, pentru Biserica Ortodoxă înseamnă un singur
lucru, și anume revenirea ereticilor la Ea prin Taina Botezului și
lepădarea (anatematizarea) învățăturilor eretice.
Paragraful 2: „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru
unitate, precum si misiunea ei universal au fost exprimate de
Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura
indisolubilă care există între dreapta credinţă si comuniunea
sacramentală.” Dacă legătura dintre dreapta credință și
comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se
afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută
Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se
poate diviza, ce unitate să refacă? Ori avem Unitatea, ori nu o
avem. Iar dacă o avem, de ce trebuie să „o refacem” din moment
ce o avem?
Paragraful 6: ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a
altor biserici si confesiuni crestine eterodoxe, fără a fi în
comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să
se sprijine pe clarificarea, cât mai repede si cât mai obiectiv
posibil, a întregii lor eclesiologii si, în special, a învăţăturii lor
generale despre Taine, har, preoţie si succesiune apostolică.”
Este adevărat că în anumite texte din patrimoniul patristic ereticii
au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”,
„biserici blestemate”, etc. Și se poate spune că termenul de
„biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus, nu în sensul
propriu al definirii a ceea ce înseamnă Biserica. Nu te poți juca cu
13
termenii, nu poți fi duplicitar.
Paragrafele 16 și 17 vorbesc
despre participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit
„Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe)
care „promovează unitatea creștină în lume”. Iarăși ne întrebăm
ce unitate creștină promovează un organism eretic sau pan-eretic?
Paragraful 22: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de
dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane
individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei
presupuse apărări a Ortodoxiei autentice.
După cum mărturiseste întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe,
păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin
sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii,
cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă si reguli canonice
(canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).” Aceasta contravine
Canonului 58 de la Sf Apostoli, Canonului 15 al Sinodului local
de la Constantinopol(I-II).
Prin ce anume se distruge unitatea
Bisericii?
Cei care distrug unitatea Bisericii nu sunt cei care
contestă și condamnă ecumenismul și toate ereziile ce sunt
vehiculate de teologi și ierarhi azi, în Biserica Ortodoxă, ci din
contră, schisma este făcută de cei care acceptă ecumenismul și
Sinodul acesta apostat și eretic.
De-a lungul timpului catolicismul a adus şi mai multe
inovaţii în materie de dogmă şi cult, pe care ierarhii, preoţii
ortodocşi şi ecumeniştii le ţin ascunse de majoritatea
credincioşilor:
1. Filioque – catolicii susţin că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl
şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea. Sf. Ev.
Ioan spune limpede că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este
trimis în lume prin Fiul.( Ioan, XV, 26);
2. Supremaţia papală – papa este considerat de catolici, capul
suprem al bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ,
mai mare decăt toţi patriarhii. Este o mândrie drăcească. Papa se
numeşte urmaşul Sfântului Petru;
3. Infailibilitatea papală – ei zic că papa nu poate greşi în
materie de credinţă, când este în exerciţiul funcţiunii sale;
4. Purgatoriul – învaţă că între Rai şi Iad ar fi un foc mare, unde
sufletele după moarte stau câteva sute de ani pentru a se curăţi,
14
apoi trec în Rai. În Sfânta Scriptură nu scrie nicăieri aşa ceva;
5. Azimile – ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime ca evreii;
6. Imaculata concepţie – zic despre Maica Domnului că ar fi fost
născută fără păcatul strămoşesc, dar acest lucru nu este adevărat.
Ea s-a născut în chip firesc din dumnezeieştii părinţi, Ioachim şi
Ana, ca rod al rugăciunii;
7. Substanţialitatea – la sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac
rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, cum se face în Biserica
Ortodoxă la Epicleză. Ei zic că darurile se sfinţesc singure, când
slujitorul pronunţă cuvintele ”Luaţi, mâncaţi…” şi celelelte. Deci
nu au rugăciune de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri;
8. Celibatul preoţilor – preoţilor catolici nu li se permite să se
căsătorească, restricţie adoptată împotriva Sinoadelor Ecumenice
care au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie;
9. Indulgenţele papale – această practică a catolicilor prevede
într-un mod blasfemiator că dacă îi plăteşti papei anumite sume de
bani, poţi să săvârşeşti oricâte păcate, că eşti iertat şi dezlegat de
acestea;
10. Meritele prisositoare – consideră că sfinţii lor au prea multe
fapte bune, care le prisosesc, nu au ce să facă cu ele. În acest caz
ei le dau papei, care le păstrează într-un depozit, de unde le vinde
pe bani, spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au suficiente
fapte bune;
11. Stropirea la botez – conform rânduielii lăsate de Sfinţii
Apostoli, botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, prin 3
afundări.
12. Mirungerea – catolicii nu miruiesc copiii chiar după botez,
aceştia sunt miruiţi doar la vârsta de 7 ani şi numai de către
arhiereu.
Hotărârile luate la Sinodul din Creta, au avut drept scop
acceptarea ecumenismului, un lucru foarte grav în Biserica
Ortodoxă. Nu doar în Creta au avut loc abateri grave de la dreapa
credință, ci și în Constantinopol, în sec. XX, când primele
implicații ale Ortodoxiei în ecumenism au avut loc la îndemnul
partiarhiei ecumenice, începând din 1923 și s-au concretizat printr
-o serie de congrese și conferințe panortodoxe, care s-au ținut la
Moscova, Atena, Rhodos, etc. Cei care militează pentru
ecumenism aduc ca motivație faptul că prin mișcarea ecumenică
îi pot face cunoscuți întregii lumi pe Sfinții Părinți și în general
15
Ortodoxia, iar în urma acestei cunoașteri, eterodocșii vor
îmbrățișa valorile Bisericii noastre și se vor converti la dreapta
credință. Dar în urma zecilor de ani de dialoguri, de conferințe, de
congrese și de manifestări comune intercreștine și interreligioase,
orice conștiință cinstită trebuie să recunoască că Ortodoxia nu a
câștigat, ci a pierdut și pierde în continuare.
Sf. Grigorie Palama: ”Pe latini, nici îngerii nu îi pot schimba,
oferindu-le medicamentul pentru pseudo-slăvirea lor.(opusul
Ortodoxiei)”.
Prezența la deschiderea lucrărilor ”Sfântului și Mare” Sinod
a delegațiilor comunităților eretice ale papistașilor,
protestanților și monofiziților în calitate de invitați oficiali,
aceasta fiind o inovație fără precedent, străină tradiției
noastre sinodale;
Într-adevăr, acești delegați au fost numiți ca ”reprezentanți
ai Bisericilor surori” de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu,
chiar înainte ca Sinodul să decidă asupra recunoașterii
caracterului eclesial sau nu, al acestor comunități eretice.
Patriarhul Bartolomeu punându-ne în fața unui fapt împlinit, a
trimis un al doilea mesaj, de data aceasta către membrii Sinodului,
și anume că el nu are nicio intenție de a numi pe eterodocși eretici,
ci biserici surori. Niciodată în istoria Sinoadelor Ecumenice și
Locale din perioada bizantină, nu a existat conceptul de
“observatori”. Adică să participe la acestea ca invitați de cinste,
eretici, ale căror învățături eretice au fost de fapt condamnate de
Sinoadele Ecumenice anterioare. Ereticii puteau fi invitați în
calitate de vinovați, ca să ceară iertare și nu ca invitați de onoare.
Numai la Conciliile I și II ale Vaticanului a apărut statutul de
“observator”. Este evident că sinodul panortodox a preluat
standardele papale.
Sf. Ap. Iacov spune: ”Cel ce se arată că este prieten al lor (al
ereticilor), vrăjmaș al lui Dumnezeu este”(Iacov IV,4).”
Ierarhii participanți la Sinodul din Creta, după învățătura
Sfinților Părinți și a Sfintelor Canoane trebuia să-i mustre pe
față pe eretici pentru rătăcirea lor și să îi lămurească să se
întoarcă la Biserica Ortodoxă.
16
Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: ”Prin urmare, așa faceți și
voi păstorilor, și nu fiți părtași faptelor celor întunecate ale
întunericului, ci mai degrabă mustrați-le pe față, după cum și
apostolii și dumnezeiescul părinte David au avut multe necazuri
din pricina lor și multe lupte, mustrând și certând, dându-i în
vileag și rugându-se lui Dumnezeu împotriva lor.”
Sf. Maxim Mărturisitorul (662):
”A tăinui cuvântul Adevărului, înseamnă a te lepăda de el. Bine
este a trăi în pace cu toți, dar numai cu aceia care cugetă
aceleași despre buna credință. Și este mai bine să ne războim,
atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.” ”Nu este
îngăduit ca învățătura luminoasă a Sfinților Părinți să se
unească cu părerile mizerabililor eretici.”
Delegația BOR a semnat toate documentele propuse
chiar și cele cu abateri doctrinare, precum cel intitulat
”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Acesta
a fost prevăzut în documentele de la Chambesy din octombrie
2015 și potrivit căruia ar exista mai multe Biserici Creștine,
din care face parte și Biserica Ortodoxă. Conform Simbolului
de Credință și a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe,
Biserica este UNA, prin urmare, celelalte ”Biserici” sunt
eretice.
Sf. Maxim Mărturisitorul a spus că: ”Biserica Sobornicească nu
este o anume Biserică sau adunarea Bisericilor locale, care s-au
îndepărtat de Adevăr, ci este cea care păstrează ”mărturisirea
dreaptă și mântuitoare a credinței în Hristos.”
Sf. Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria în Epistola
sa către Sf. Policarp al Smirnei: ”Tot cel ce se pronunță împotriva
celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar
posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ți
fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor.”
Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: ”Dacă
cineva va binevesti vouă, altceva decât ați primit, să fie anathema.”,
observă că apostolul ”Nu a zis că, dacă propovăduiesc împotrivă,
sau leapădă totul, ci chiar și ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în
17
afara celor primite, chiar dacă din întâmplare vor fi mișcați,
anathema să fie.”
Îngrijorătoare sunt și afirmațiile cu privire la căsătoriile
mixte între ortodocși și neortodocși. Astfel, într-un
comentariu cu privire la textul ”Taina căsătoriei și
impedimentele sale”, în articolul 5.a. se menționează:
”Casătoria între ortodocși și neortodocși poate fi binecuvântată
în funcție de acrivia canonică (canonul 72 al Sinodului
Quinisext din Trullo)”. Cu toate acestea ea poate fi celebrată
din îngăduința și iubirea omului, cu condiția ca toți copiii din
căsătoria în cauză, să fie botezați în Biserica Ortodoxă;
Această acceptare a căsătoriilor mixte încalcă canoanele
urmatoare:
Canonul 10 (SINODULUI AL V-LEA DE LA LAODICEEA -
343): ”Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu
nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii, prin legătura
căsătoriei.”
Canonul 31 (SINODUL AL V-LEA DE LA LAODICEEA -
343): ”Niciun eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da
fiii sau fiicele dupa eretici, ci mai ales a-i lua dacă făgăduiesc că
se fac creștini.”
Canonul 23 al Sf. Ioan Ajunătorul:
”Canonul 72 al aceluiași
sinod hotărăște că, dacă un ortodox se împreună cu o femeie
eretică, nunta să fie fără valoare și căsătoria nelegiuită să se
desfacă; iar dacă vor stărui în această căsătorie, să se
afurisescă.”
Canonul 72 Trullan, an 692 (CREȘTINII SĂ NU SE
CĂSĂTOREASCĂ CU ERETICII ȘI NECREȘTINII): ”Să nu
se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege prin căsăstorie cu
femeie eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească prin
căsătorie cu bărbat eretic, ci de s-ar și vădi că s-a făcut un lucru
ca acesta de către vreunul dintre toți, căsătoria (nunta) să se
socotească fără de tărie și căsătoria(însoțirea nelegiuită) să se
desfacă, căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici
oile să se împerecheze cu lupul și nici părții lui Hristos cu soarta
18
(ceata) păcătoșilor; iar dacă cineva ar călca cele rânduite de noi
să se afurisească.”
La Sinodul care a avut loc în Creta, treizecișitrei de
episcopi nu au semnat textul final ”Relațiile Bisericii Ortodoxe
cu ansamblul lumii creștine”, prin care se recunosc celelalte
confesiuni ca fiind biserici. Dacă acești mitropoliți NU au
semnat, deși s-au făcut presiuni și asupra lor, de ce delegația
B.O.R a semnat totul și a fost deschisă spre toate rătăcirile?!
Ei ce răspuns au pentru credincioși? De ce nu se ține cont de miile
de semnături adunate din toată țara, împotriva acestui sinod
tâlhăresc? De ce poporul nu are dreptul să mărturisească adevărul
fără amenințări din partea ierarhilor? Unde este dragostea pentru
poporul dreptcredincios, când nu se ține cont de durerea și
frământările oamenilor cu privire la acest sinod? Dragostea și
interesul ierarhilor noștri este mai mult aplecată spre eretici
(catolici, protestanți, evrei, etc.), iar lacrimile și strigătele
oamenilor sunt ignorate?
Ce atitudine ar trebui să avem, noi, cei care nu suntem luați în
considerare de acești ierarhi?
Ar trebui să lăsăm bisericile goale, să nu mai participăm la
slujbele lor, până ce ei nu se leapădă de toate ereziile prin care au
făcut o prăpastie între cler și popor! Tot așa au procedat oamenii
și în vremea Sfântului Marcu Evghenicul. ”O tăcere aproape
dureroasă învăluia Biserica atunci, când în vremea Postului
Mare, din 1440, bisericile au fost goale și nu s-au ținut slujbe.
Nimeni nu voia să slujească cu episcopii care semnaseră unirea
cu latinii.”
Măsurile canonice de apărare împotriva ereziilor decretate în
Creta pot fi întreruperea pomenirii ierarhilor apostati.
Sfântul Ignatie Teoforul
“Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar daca
credinciosii continua sa-l considere pe el episcop ortodox, daca
continua sa vina la slujbele din bisericile ce il pomenesc pe el, sa
primeasca “darurile” sau „binecuvantarile” lui, atunci vor cadea
cu totii in afara Bisericii. Intinare are împărtăşania din singurul
fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce
face Sfînta Liturghie.”
Sfântul Ciprian al Cartaginei
“Daca episcopul care este pomenit in Biserica este eretic, dar
oamenii nu-l considera astfel, atunci o astfel de rugaciune Il insulta
pe Hristos Domnul, care nu poate fi parte din minciuna.
Oricine se impartaseste intr-o biserica unde este pomenit un
episcop eretic, chiar daca preotul acelei biserici invata ortodox, o
astfel de impartasire nu ramane fara urmari. Acel om va avea
parte la Judecata de Apoi cu episcopul eretic, in fundul iadului.”
Sfântul Nicodim Aghioritul: „Se cuvine sa ne îngradim pe noi
însine si sa ne separam de episcopii care, în chip vadit, staruie în
greseala privitor la cele ce tin de credinta si de adevar, asadar se
vadesc a fi eretici sau nedrepti.”
Ce spun canoanele Bisericii despre ascultarea faţă de ierarhii
care au apostaziat la sinodul tâlhăresc din Creta
Vom demonta acum diversiunea ereziarhilor ecumenişti
care susţin că oprirea comuniunii cu ierarhii care, în Creta, au
semnat documente în contradicţie cu învăţătura Bisericii
Ortodoxe nu ar fi o măsură canonică de reacţionare la impunerea
ereziei, ci schismă. Chiar dimpotrivă, canonistul
ortodox din România, arhidiaconul prof. univ. dr. Ioan N.
Floca de la Sibiu, în explicaţia dată canonului 15 de la sinodul
I-II din Constantinopol (861) arată că aplicaţia acestui canon
nu e o schismă, ci o măsură canonică necesară. Acesta spune
ca în cazul în care erezia ierarhului este vădită, preotul are,
nu doar dreptul, ci chiar datoria, sa ia o astfel de pozitie: “în
21
cazul în care superiorul propovaduieşte în public, în biserică,
vreo învatatură eretică, atunci respectivii au dreptul şi datoria ca
imediat să se despartă de acel superior. În acest caz nu numai ca
nu vor fi sanctionaţi, dar vor fi apreciaţi pentru ca au osândit
legal pe cel vinovat şi nu s-a răsculat împotriva acestuia”.(prof.
MVanca)
Oprirea pomenirii Episcopului Locului: Schismă?
Erezie? Protest?
Unii afirmă sus şi tare că a opri pomenirea Ierarhului la
Sfânta Liturghie pe motiv de erezie (că predică erezia în public
sau e în comuniune cu erezia) ar fi schismă. Dar acesti oameni se
pare că nu au noţiunea de ce însemnă schisma, pe care după cum
spune Sfântul Vasile cel Mare „nici sângele muceniciei nu îl poate
spăla”. Schisma înseamnă depărtare de Hristos şi de Biserica Lui,
înseamnă lipsa Harului şi a Mântuirii. Cine e în schismă nu mai
are nici Har, nici Taine, nici Mântuire. Dar oare a opri pomenirea
episcopului în caz că învaţă erezia e schismă? Canonul 15 de la
Sinodul I-II Constantinopol din Pidalion ne spune că cei (Preotul)
care opresc pomenirea pentru că episcopul e în erezie, atunci acei
preoţi nu numai că nu se fac vinovaţi de schismă, ci şi de mare
cinste sunt învredniciţi, ca unii care au ferit Biserica de schismă,
tocmai prin oprirea pomenirii şi îngrădirea de Episcopul ce învaţă
erezia.
Iată că prin oprirea pomenirii, Preotul şi credincioşii se
îngrădesc de erezia propagată prin episcopul respectiv, la fel şi
Episcopul se îngrădeşte de mitropolit, mitropolitul de sinod, sinodul
de patriarh, Biserica Autocefală de altă Biserică Autocefală,
etc.
Dacă cei care au întrerupt pomenirea episcopului pe motiv de
erezie şi numai pe acest motiv ar fi schismatici (rupţi de Biserică)
ar însemna că Sfântul Maxim Mărturisitorul a murit schismatic,
Sfântul Teodor Studitul a murit schismatic, Sfântul Marcu al
Efesului a murit schismatic, etc. Să nu fie!
Pleiada de sfinţi ai Bisericii s-au îngrădit pe ei înşişi de
erezie prin întreruperea pomenirii canonice a Episcopului locului.
Toţi Sfinţii după ce au întrerupt pomenirea episcopului (numit de
canoane pseudo-episcop, sau mincino-episcop – din moment ce
nu înfierează erezia) au continuat să slujească Sfânta şi
22
Dumnezeiasca Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în
deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, dar îngrădindu-se de
numitul Episcop de care aparţinea. În momentul în care un
episcop se leapădă public de erezie şi mărturiseşte ortodox, se reia
şi pomenirea lui de către preoţi.
Din momentul încetării pomenirii nicio caterisire nu îi
atinge pe cei ce au întrerupt pomenirea, pentru că Episcopul care
se află în erezie nu are puterea de a caterisi pe nimeni. Sfântul Ignatie
Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi
fără preoţi, iar episcopul este ca o chitară, iar preoţii sunt corzile
chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care
Episcopul este în erezie, trebuie să te desparţi de el, ca de un lup
în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că trebuie să
fugim de ei şi să ne delimităm de ei.
Iată că sintagma: „Biserică
fără Episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru
Biserică, dar dacă un Sinod devine tâlhăresc, atunci se schimba
situaţia, nu mai suntem datori a asculta de Episcopul ce are
părtăşie cu Sinodul Tâlhăresc, iar preotul în deplinătatea Preoţiei
harice ce o are de la Hristos, nu de la Episcop, care este doar organul
prin care se dă Harul Preoţiei, slujeşte în continuare până ce
se adună un Sinod al Ortodocşilor care va anatematiza pe acei
episcopi eretici şi sinoadele lor.
Am expus pe scurt învăţătura ortodoxă despre îngrădirea de
erezie. Aşa a procedat si Sfântul Munte Athos pe timpul Patriarhului
de tristă amintire Athenagoras, dar şi Mitropoliţi din Biserica
Greacă ce au oprit pomenirea Patriarhului Athenagoras în
istoria recentă. În situaţia dată, legat de întreruperea pomenirii Patriarhului
Chiril, consider că pomenirea lui Chiril trebuia întrerupta
nu de acum, ci trebuia întreruptă pomenirea Patriarhului Alexei
a toată Rusia, Românii trebuiau să întrerupă pomenirea Patriarhului
Iustinian Marina si Grecii pomenirea Patriarhului Athenagoras,
pentru că aceşti Patriarhi au băgat Biserica Ortodoxa în
CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor). Iată că e puţin cam tardivă
oprirea pomenirii, dar, în fine, mai bine mai târziu decât niciodată.
De Mănăstirile din Sfântul Munte ce să mai vorbesc…
sunt mulţi Ieromonahi care nu mai pomenesc demult la Chilii si
Mănăstiri athonite pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.
Ucenicul Cuviosului Efrem Katunakiotul ne-a confirmat că la
el la chilie niciodată nu a fost pomenit numele Patriarhului Bartolomeu.
Nici Mitropolitul Augustin de Florina în ultimii 30-40 de
23
ani nu a pomenit pe niciunul dintre Patriarhii ecumenişti ai Constantinopolului.
Slavă lui Dumnezeu! Creştinii se cern. Numai cei
răuvoitori şi ignoranţi îi vor numi schismatici pe cei care se
îngrădesc de eretici şi erezie…
Ascultarea este până la erezie, iar ruperea comuniunii nu
este faţă de Biserică, ci, faţă de Episcopul, Preotul sau Patriarhul
care învaţă erezia, conform Sfinţilor Părinţi şi Canonului 15 al
Sinodului I-II de la Constantinopol (vezi Pidalion).
Unii au impresia greşită că dacă nu mai pomenesc Episcopul,
s-au rupt de Biserică. Biserica este Hristo-centrică, nu Episcopocentrică.
Dacă Episcopul învaţă ortodox, atunci el păstrează Ierarhia
şi Succesiunea Apostolică, dacă însă nu învaţă ortodox, nu
mai are niciun rol, numit fiind minciuno-episcop (Canonul 15 al
Sinodului I-II de la Constantinopol). Sf. Ierarh Marcu Evghenicul
a murit în afara comuniunii cu Patriarhia Constantinopolului,
rupându-se de ea, şi a cerut ca la înmormântarea lui să nu vină
vreun Episcop sau vreun cleric care semnase unirea cu papistaşii.
Mulţi sfinţi mari (Sf. Teodor Studitul, Sf. Maxim Mărturisitorul,
Sf. Ioan Damaschin, etc.) au întrerupt comuniunea cu episcopii
eretici, iar după mintea unor „teologi” ar însemna că aceşti sfinţi
nu sunt sfinţi, ci „schismatici” şi „rupţi de Biserică”. Nu este
vorba de „revoltă” sau de „repulsie” faţă de un om sau Patriarh, ci
e vorba de îngrădire faţă de erezia promovată de acel om sau Patriarh.
Întreruperea pomenirii este o delimitare faţă de idei şi mustrare
faţă de persoană (grup de persoane).
Întreruperea pomenirii
nu este acelaşi lucru cu anatema, ci este un mod de a atrage atenţia
unui frate ortodox ce a alunecat pe căi greşite (înşelări şi erezii) şi
de delimitare faţă de ce nu este ortodox în ideile sale sau faptele
sale.
DATORIA MIRENILOR când ierarhii sunt dusmani ai lui
Hristos: Strigăm “NEVREDNICILOR” si AFURISIM sinoadele
tâlhăresti !
Mitropolitul Augustin:
„‟Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa
religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au drepturi şi în societate,
şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, că au
dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin
votul clerului şi al poporului. Să înveţe că au dreptul şi datoria de
a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi
necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea
Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe
trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.
Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice,
când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei
Ortodoxe. Avem mari sinoade locale şi ecumenice care au fost
afurisite de poporul credincios ca tâlhăreşti. Cu alte cuvinte,
urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca poporul
evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe
că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar
este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici,
pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca
poporul evlavios să înveţe să se împotrivească!’’
In perioada 9-16 octombrie 2016, in România s-au ţinut mai
multe conferinţe despre sinodul din Creta, în mai multe oraşe, de
către Gheron Sava de la mănăstirea Marea Lavra din Sfântul
Munte Athos, monahul Efrem şi monahul Nicodim de la
mănăstirea Prodromu, veniţi în ţară cu binecuvântarea Părintelui
Iulian de la Prodromu şi a lui Gheronda Gavriil Cutlumusiatul de
la Chilia Sfântului Hristodul, ucenicul Sfântului Paisie Aghioritul.
Prezentăm mai jos câteva răspunsuri la întrebarile credincioşilor
participanţi la conferinţa din Bucureşti din 15 octombrie 2016.
Înregistrările integrale ale conferinţelor le găsiţi pe portalul nostru:
www.glasulstramosesc.ro
E S E N Ţ I A L !
Întrebare: Dar dacă episcopul a căzut şi nu cunoaştem niciun
preot care a întrerupt pomenirea, ne mai împărtăşim sau mergem
cu copiii sute de km în alt judeţ? Sau suntem obligaţi să mergem
în altă parte ca să nu cădem de la credinţa?
Pr. Sava: Atunci vom merge la preoţii care nu-l pomenesc şi vom
căuta acele biserici în care episcopul nu se pomeneşte. Ortodoxia
nu se raportează la mulţime, se raportează la Adevar. Sf. Maxim
Mărturisitorul a fost un singur calugăr şi atunci când s-au
apropiat de el oamenii patriarhului din Constant. care erau căzuti
şi l-au întrebat : “Tu de ce biserică aparţii?” “Eşti cu Constantinopol.,
cu Alexandria , cu Ierusalimul , cu Roma ?” “Toti acestia
sunt cu noi .Tu de ce biserică aparţii? ” Si ne spune Sf Max-
25
im : “ Eu aparţin de Biserica lui Hristos “ . Vi-l închipuiţi pe Sf.
Maxim, un monah , să se întrebe: “şi eu ar trebui să aparţin de
cineva“ în zilele noastre nu am mai fi avut Biserica. Însă datorită
faptului că Mântuitorul Hristos este la cârma Bisericii, treaba
noastră este sa rămânem credincioşi credinţei noastre. De aici
încolo ce se va întampla cu arhiereii, cu preoţii, astea o sa le
aranjeze Mântuitorul Hristos. Noi putem să ne păstram credinţa?
Că celelalte sunt treaba lui Dumnezeu, treaba Mântuitorului. Nu
trebuie să avem doar credinţă în Mântuitorul Hristos, ci să avem
şi încredere în EL. Să fim convinşi că porţile iadului nu vor putea
birui Biserica Măntuitorului Hristos aşa cum ne-a spus Însuşi
Măntuitorul. N-ar trebui să avem atâta nelinişte, noi vom face ce
ţine de noi, ducem lupta noastră, fiind conştienţi de faptul că
adevăratul biruitor este Mântuitorul Hristos !
Ierarhul ecumenist degeaba cateriseste pe preotul anti-ecumenist,
căci NU ESTE VALABILĂ acea caterisire !
Întrebare: Sunt preot de mănăstire, nu mai vreau să pomenesc
episcopul ecumenist sau ateu conform Sf. Palama. Dacă plec din
mănăstire voi fi caterisit. Este validă această caterisire? Pot să mai
săvârşesc Sfânta Liturghie? Este canonic? Episcopii romîni mai
pot caterisi pe cineva?
Pr. Sava: Episcopii pot caterisi pe oricine / pe cineva. De asta
sunt şi canoane, dar primii care trebuiesc caterisiţi sunt episcopii
şi în primul rând Bartolomeu care a încălcat toate canoanele Bisericii,
toate sfintele canoane.
Pe părintele şi daca l-ar caterisi pentru credinta nu este valabil.
Si nu o spun eu, o spun chiar Sfintii Parinti. Cine este caterisit
pentru credinta lui nu este valabilă acea caterisire și va trebui să
continue să săvârșească Sf. Liturghie pentru că Sf. Liturghie este
canonică.
Episcopii spun că, oricine nu pomeneste numele
episcopului la Liturghie, Liturghia nu este validă . Asta este o
blasfemie la adresa Duhului Sfânt . Este una dintre CELE MAI
MARI BLASFEMII. Asta este Papa: “daca nu mă pomenești, nu
esti in biserică“. Avem canoane foarte stricte in Biserică, in care
ne spun că nu avem voie să pomenim la Liturghie episcopul care
nu mărturiseste corect, clar, cuvântul adevărului. Aceasta teorie a
episcopilor care spun că nu este validă Sf. Liturghie se găseste in
teologia pe care o invață Ioanes Zsizoulas – episcopul de Pergam
– pe care a copiat-o din teologia papistașă. Asta ne conduce către
26
o alta teologie, eretică bineinteles, care se numește episcopocentrism,
adica Liturghia este episcopocentrică, adica au pe episcop
in centru si nu pe Mântuitorul Hristos, adică nu ne rugam la Mâ-
ntuitorul Hristos ne rugăm la episcop.
Înțelegetț ce BLASFEMIE ESTE asta? Pe asta se sprijină tot papismul.
Și primatul papal in acest lucru se sprijină / pe acest lucru
se bazează. Așadar, este o mare binecuvântare să ne caterisească
ecumeniștii.
Să ne amintim şi că Sfântul Grigorie, din cauza cugetelor eretice
ale Patriarhului Ioannis Kalekas, a întrerupt pomenirea
acestuia înainte de judecata lui sinodală. Aceasta a fost una din
cauzele pentru care a fost emisă împotriva Sfântului Grigorie
Palama o anatemă, ”pentru că a îndrăznit ca în mod necanonic şi
fără de judecată să întrerupă pomenirea mea…”. Trebuie semnalat
că, atunci când Sfântul Grigorie a întrerupt pomeniea Patriarhului,
Kalekas nu fusese încă condamnat de Sinod, în timp ce
Sfântul nu era încă hirotonit Episcop, ci era simplu ieromonah în
Sfântul Munte. Se pare că această hotărâre de anatematizare a
Sfâtului Grigorie Palama au semnat-o şi alţi Episcopi, printre care
şi Patriarhul Antiohiei, Ignatie, iar Sfântul Grigorie, în ce-l
priveşte, nu a respectat această hotărâre şi a continuat să
liturghisească pe cont propriu.
IERARHII ROMÂNI care au PARTICIPAT la sinodul
tâlhăresc şi AU SEMNAT DOCUMENTELE ERETICE:
PF DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române;
ÎPS Teofan, Arhiepiscopul Iasilor si Mitropolitul Moldovei si Bucovinei;
ÎPS Laurentiu, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului;
ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolitul
Clujului, Maramuresului si Sălajului;
ÎPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei si Mitropolitul Olteniei;
ÎPS Ioan, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului;
ÎPS Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale
si Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale si Meridionale;
ÎPS Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei
si Luxemburgului si Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,
Europei Centrale si de Nord;
27
ÎPS Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei;
ÎPS Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei;
ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului;
ÎPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos;
ÎPS Timotei, Arhiepiscopul Aradului;
ÎPS Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi;
PS Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei;
PS Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei;
PS Visarion, Episcopul Tulcii;
PS Petroniu, Episcopul Sălajului;
PS Siluan, Episcopul Ortodox Român din Ungaria;
PS Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei;
PS Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei;
PS Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord;
PS Varlaam Ploiesteanul, Episcop-vicar patriarchal.
PS Emilian Lovisteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.
In data de 29 octombrie 2016, a avut loc ședinţa de lucru a
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Iată comunicatul
oficial al Patriarhiei Romane cu privire la sinodul din Creta:
''În urma discuțiilor purtate în cadrul ședinței de lucru a
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din ziua de
29.10.2016, ședință prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel, membrii Sfântului Sinod au formulat și exprimat
următoarele concluzii cu privire la desfășurarea și hotărârile
Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta 16-27
iunie:
S-a luat act cu apreciere de participarea și implicarea substanțială
a Patriarhului României și a altor membri ai delegației
Bisericii Ortodoxe Române la lucrările Sfântului și Marelui Sinod
al Bisericii Ortodoxe.
S-a luat act de conținutul documentelor în forma aprobată în cadrul
lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod din Creta, respectiv,
Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora
Ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia; Sfânta
Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanța postului
și respectarea lui astăzi; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul
lumii creștine, la care se adaugă Enciclica și Mesajul
28
Sinodului. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat
dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit
faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească
şi Apostolească a lui Hristos. (A lua act de un
document înseamnă a-l aproba şi a-i da forţă juridică în forma
în care este el. Era nevoie de un Sinod Panortodox să le spună
creştinilor care mărturisesc zilnic în Crez faptul că Biserica
Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească?
Fapt statornicit de cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice! Se arată în
comunicat că nu s-au formulat dogme noi, însă s-au adus
atingeri grave şi s-au călcat în picioare canoane vechi, stablilite
de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. nota noastră)
Concluzie: Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a apreciat participarea
și implicarea delegației române în frunte cu Patriarhul
Daniel la ''sinodul'' din Creta, aprobând astfel și documentele
eretice în forma lor finală, considerându-le ortodoxe.
Astfel L-au vândut DEFINITIV pe Hristos, exact așa cum
spunea vrednicul de pomenire IPS Iustinian Chira, într-un
cerc restrâns de cunoscuți, pe la începutul lunii septembrie.
Insă asta nu e tot. Lupta cu ortodocşii anti-ecumenişti a trecut la
un alt nivel, întrucât Sinodul BOR ne-a numit ''grupări schismatice''
in mod OFICIAL, conform noilor hotărâri ale Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care spune că:
“ Au fost semnalate existența și activitatea unor grupări schismatice,
pretins ortodoxe, care produc tulburări în parohii. S-a
hotărât ca centrele eparhiale să ia pe plan local măsuri de informare
a credincioșilor.”
Este bine să ne amintim ce spunea Arhimandritul Serafim
Alexiev prin 1993: ''Cât timp Bisericile locale oficiale
colaborează cu ecumenismul, folosindu-se de „bunăvoia”
acestuia, ortodocșii cu adevărat credincioși lui Hristos vor fi etichetati
ca „sectari”, care se rup de la curentul comun, oameni
„periculoși” pentru pacea și ordinea publică. De aceea ei vor fi
prigoniți (II Tim. 3, 12; Apoc. 13, 7). Sectele vor fi numite
„adevărate”, iar adevărata Ortodoxie va fi prigonită ca o
„sectă”. Iată că această vreme a sosit !
Să stăm bine, să stăm cu frică să luăm aminte!
Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara
granițelor ECUMENISMULUI
Ecumenismul a fost anatemizat de către un sinod canonic
ortodox (ROCOR). Întrunirea din Creta cade sub anatemele
acestui sinod care a condamnat „teoria ramificațiilor”. (CMB)
Dintre personalităţile cele mai de seamă care au strălucit în
Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (prescurtat în
engleză ROCOR – Russian Orthodox Church Outside Russia
sau ROCA – Russian Orthodox Church Abroad) mai
cunoscuţi nouă sunt: părintele Mihail Pomazanski , strălucit
teolog, arhiepiscopul Averchie de Jordanville, episcop cu viaţa
sfântă, Sfântul Serafim Rose, Sfântul Ioan Maximovici.
“Anatema – Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că
Biserica Sa este împărţită în aşa-zise ”ramuri” ce se deosebesc
în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip
văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ”ramurile” – sectele,
denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur
trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale
ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile
pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în
comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce
susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub
pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor
despărţiţi, ANATEMA!
Până la ora editării acestei broșuri, mai mulți
ieromonahi (preoți calugări) dar și preoți de mir din mai
multe zone ale țării (Bacău, Vâlcea, București, Ialomița,
Covasna, Maramureș, Timișoara, Craiova, Oradea, Neamț,
Roman, Pașcani) au întrerupt canonic pomenirea ierarhilor
apostati. Nădăjduim ca în perioada următoare să se
îngrădească de erezie cât mai mulți preoți pentru că altfel, așa
cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici: ‘’Atunci când un
popor apostaziază de la Dumnezeu, Cel Unul și Viu, el devine în
fapt mort.‟‟ Pentru mai multe informații cu privire la părinții
ce au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști, accesați
www.glasulstramosesc.ro la secțiunea ‘’Se întâmplă azi…
Sursa: www.glasul stramosesc.ro
Iata ca,spre slava lui Dumnezeu,lucrurile se limpezesc si la Athos,in gradina Maicii Domnului! Monahii de la schitul romanesc ,,Prodromul" au oprit pomenirea patriarhului ecumenic Bartolomeu. Bisericile Bulgariei şi Georgiei au respins,deja, hotararile pseudo sinodului din Creta,dar nu au întrerupt ,inca,oficial, comuniunea cu cei care au semnat în Creta, considerand,poate,ca mai există speranţă de întoarcere la Adevăr a acelor Biserici,aceasta fiind,desigur, o iconomie temporară.
Iata ca,spre slava lui Dumnezeu,lucrurile se limpezesc si la Athos,in gradina Maicii Domnului! Monahii de la schitul romanesc ,,Prodromul" au oprit pomenirea patriarhului ecumenic Bartolomeu. Bisericile Bulgariei şi Georgiei au respins,deja, hotararile pseudo sinodului din Creta,dar nu au întrerupt ,inca,oficial, comuniunea cu cei care au semnat în Creta, considerand,poate,ca mai există speranţă de întoarcere la Adevăr a acelor Biserici,aceasta fiind,desigur, o iconomie temporară.
Personal,consider ca acestea sunt cazuri destul de izolate,de protest, impotriva pseudo sinodului din Creta si a ecumenismului eretic,in general,chiar daca se situeaza pe o baza canonica si patristica reala.(discutabila ar fi,oprirea totala si intempestiva a pomenirii ierarhilor). De aceea ei pot fi usor amenintati,santajati,izolati,caterisiti si alungati din biserici si manastiri,pe motiv ca ar fi schismatici. Ceea ce mi se pare ingrijorator,este tacerea marii mase de clerici,calugari si mireni,care,cu siguranta, stiu ca Biserica Ortodoxa Romana este angrenata de ierarhia ei,intr-o directie gresita,dar nu au curajul marturisirii, nu iau atitudine,nu isi marturisesc public crezul lor si nu-l fac cunoscut enoriasilor,nu-i indeamna sa se roage pentru indreptarea ierarhilor lor si renuntarea la ecumenism,intristand,astfel pe Duhul Sfant si starnind mania cea dreapta a lui Dumnezeu. Cu cat mai multi clerici si mireni vor cere,nu numai ierarhilor ci, chiar si sprijinul politicienilor pentru iesirea BOR din Consiliul Mondial al Bisericilor si din toate organismele cu caracter ecumenic.cu atat mai puternica si plina de har va deveni Bierica noastra apostolica stramoseasca!
Altfel,va fi vai de noi si de neamul nostru,romanesc...Desigur va fi greu,deoarece marea majoritate a politicienilor si liderilor nostri religiosi,ca sa nu mai vorbim de mass media, sunt adanc inplicati in aceste politici antihristice,masonice,globaliste si babiloniene,care,in esenta,urmaresc sa distruga popoarele lasate de Dumnezeu in istorie si biserica cea ortodoxa dreptmaritoare a lui Hristos,sa distruga creatia lui Dumnezeu,in special pe om,chip si coroana a creatiei Sale. Dar,daca Dumnezeu este cu noi,cine va fi,impotriva noastra?.Asadar,sa aparam ortodoxia,chiar cu pretul vietii,sa nu ne divizam,sa ramanem in bisericile noastre ortodoxe,in care,inca mai este har,sa ne rugam pentru ierarhii nostri si sa-i rugam sa revina la noi turma lui Hristos,pe care trebuie sa o conduca la mantuire si nu la intruniri si rugaciuni ecumeniste! Sa inmultim,deci rugaciunea,ca sa ne ajute Dumnezeu si sa ne intareasca, sa fim cat mai multi marturisitori ai ortodoxiei adevarate,lasata stramosilor nostri si noua,urmasii cei de azi, de catre Sf.Ap.Andrei!
Mărturisirea maicilor de la Văratec
care resping adunarea eretică din Creta
Subsemnatele, vieţuitoare ale obştii Mănăstirii Văratec, din Judeţul Neamţ, aducem la cunoştinţă conducerii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, conducerii Mănăstirii Văratec şi tuturor creştinilor ortodocşi din această ţară că am întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, preferând să participăm la slujbele unde aceştia nu sunt pomeniţi, deoarece considerăm sinodul din Creta eretic, iar pe cei ce l-au aprobat, părtaşi la erezia/panerezia ecumenismului, propovăduită de sinodul din Creta şi de către cei ce au participat la acesta şi l-au aprobat, prin luare de act, în cadrul sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Măsura neparticipării la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhi părtaşi la erezie este permisă de către canonul 31 Apostolic şi de către canonul 15 I-II Constantinopol, care permit preotului să se îngrădească de erezia propovăduită pe faţă de către episcop, înainte ca acesta să fie cercetat de către un sinod. Cum preotul are dreptul de a se îngrădi de erezia episcopului, rezultă clar că şi credincioşii au dreptul de a-l urma pe acel preot care se îngrădeşte de erezie.
Motivele pentru care considerăm că sinodul din Creta este eretic sunt:
Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii. Pentru acest motiv, conform canonului 8 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, deciziile sale sunt nule, deoarece a luat decizii contrare sinoadelor anterioare.
Nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, dimpotrivă, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic. Deşi apărătorii săi pretind că “nu a elaborat dogme şi canoane”, prin faptul că a atacat şi modificat dogme şi canoane vechi se poate spune că a creat dogme şi canoane noi, eretice.
S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, prin faptul că mulţi episcopi nu au avut niciun drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.
A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.
A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii. După generaţii întregi de participare la mişcarea ecumenică şi de cedări pe tărâmul doctrinei ortodoxe, conducerea Bisericilor Ortodoxe a legiferat toate aceste trădări prin documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care este un angajament de participare legitimă la ecumenism, ce nu poate fi “explicitat, nuanţat şi dezvoltat”, cum spune comunicatul Sfântului Sinod, din 29 octombrie, ci trebuie anulat de la un capăt la altul. Este evident că scopul acestui sinod a fost ratificarea unora dintre documentele semnate în ascuns, pentru ca delegaţiile ortodoxe să poată fi considerate, de către ceilalţi membri CMB, parteneri legitimi ai “dialogului teologic” ecumenist.
A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.
A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, cu care se laudă comunicatul Sfântului Sinod al BOR, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto, care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, premisa IV.2), ceea ce înseamnă, pe cale de raţionament logic, că sinodul din Creta a fost de acord şi a ratificat faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, darămite să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Încercând să justifice acceptarea “denumirii istorice de biserici” acordate ereticilor şi schismaticilor, sinodalii au utilizat acest principiu din Declaraţia de la Toronto, prin care au dorit să arate că recunoaşterea denumirii de “biserici” nu îi obligă, conform documentelor CMB, să considere acele “biserici” ca fiind în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (idee eretică în sine, deoarece nu există biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului şi biserică în neadevăratul şi nedeplinul sens al cuvântului, ci doar Biserică adevărată şi secte, erezii şi schisme). În realitate, au reuşit ca, prin ratificarea acestui principiu ecumenist, să recunoască dreptul celorlalte participante la dialogul CMB de a trata Biserica Ortodoxă ca pe una oarecare din CMB, de a nu o recunoaşte nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului. Acordul la această relativizare a eclesiologiei ortodoxe este erezie. Prin acceptarea premisei IV.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul a invalidat orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face simţit mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază în deschiderea Documentului 6, ca argumentare a participării la CMB. Dacă celelalte membre ale CMB nu sunt obligate să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, oare cum vor fi convinşi credincioşii acelor comunităţi că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească?
Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB, deoarece, dacă nicio comunitate eretică din CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia, atunci afirmarea eclesiologiei ortodoxe este inutilă în cadrul CMB, de vreme ce aceasta nu obligă la nimic pe partenerii de dialog ecumenic. Mai mult, devine greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă?
Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este “un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (art. 19 al Documentului 6). Oare despre ce Biserică este vorba în această premisă? Să fie vorba despre Biserica Ortodoxă? Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea? Sau este vorba de fapt despre “adevărata Biserică” (din premisa IV.5 a Declaraţiei de la Toronto), “Biserica Universală”, descrisă de premisa IV.3 a Declaraţiei de la Toronto ca “mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial”, sau “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”, despre care se vorbeşte în prima teză a premisei IV.2 a Declaraţiei de la Toronto, cea pe care sinodul a ratificat-o, adică despre “Biserica” pe care ecumenismul doreşte să o realizeze prin intermediul “contactului viu între biserici”?
Contrar părerii apărătorilor sinodului din Creta, art. 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, care are o eclesiologie eretică. Dovada cea mai grăitoare a acestui fapt este forma presinodală a documentului, în care se spunea: “Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)…”1 (s.n.), adică “premisele” la plural, în timp mai jos era citată doar premisa III.2. Premisa IV.2 a fost adăugată în timpul sinodului. De ce ar fi fost folosit pluralul, dacă sinodul ratifica doar premisa citată în text, aşa cum afirmă apărătorii sinodului din Creta? Este evident că în text este vorba despre toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto.
În aceste condiţii, aprobând toate premisele acelui document ecumenist, Biserica Ortodoxă a fost de acord cu eclesiologia eretică a acestuia, despre care “are convingerea profundă că sunt de o importanţă capitală pentru prezenţa Bisericii Ortodoxe în CMB”. Prin urmare, sinodul din Creta a fost de acord cu faptul că “apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial” (premisa IV.3), că “toate Bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică” (ibidem) cu alte cuvinte sinodul este de acord că Biserica lui Hristos nu este Biserica Ortodoxă, ci o “Biserică” în care Biserica Ortodoxă este inclusă ca parte a aceleia, ceea ce este erezie. Mai mult, în acceaşi premisă se afirmă că membrele CMB, deci şi Biserica Ortodoxă, “recunosc că există membri ai Bisericii extra muros (în afara zidurilor Bisericii), că aceia aparţin aliquo modo (în mod egal) Bisericii, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii)”. Toate aceste afirmaţii sunt eretice, iar sinodul din Creta le ratifică şi şi le însuşeşte şi le impune în cugetarea ortodoxă. În aceste condiţii, ne întrebăm cum se mai poate spune că “Sfântul şi Marele Sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Sobornicească”, cum ia act în mod eronat comunicatul Sfântului Sinod al BOR, când de fapt acea “mărturisire” a fost făcută doar pentru liniştirea spiritelor ortodoxe, în timp ce prin acceptarea premiselor Declaraţiei de la Toronto s-a acceptat tocmai contrariul?
Acceptând premisele Declaraţiei, sinodul este de acord că în alte “biserici” există “elemente ale Bisericii adevărate”, care, evident, nu este Biserica Ortodoxă, ci “Biserica nevăzută” a eclesiologiei protestante. Această idee este eretică, deoarece în afara Bisericii lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă, nu există decât grupări eretice şi schismatice.
Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, idee cu totul străină cugetării ortodoxe. Afirmaţiilor de genul “şi părintele Stăniloaie le numeşte biserici în scrierile sale” sau “termenul este folosit ca terminus technicus” sunt infirmate de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”2 (s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare” sau, în limbajul unor membri ai Sinodului Bisericii Greciei, ca terminus technicus. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.
Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic în relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi schismaticii, ceea ce este inadmisibil. Spre deosebire de citarea pe care o oferă sinodul din documentul CMB, în Constituţia CMB nu se spune că pot fi membri ai CMB cei ce mărturisesc Sfânta Treime “în conformitate cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan”, ceea ce înseamnă că pot fi membri ai CMB şi parteneri de dialog teologic ai Bisericii Ortodoxe toţi cei ce au o concepţie oarecare despre Sfânta Treime, asta în condiţiile în care diferenţele de viziune despre Sfânta Treime au provocat ruperea Răsăritului de Apus şi căderea din ortodoxie a papistăşismului şi, în consecinţă, condamnarea sa la două sinoade ecumenice, cel organizat în 869-870 de către patriarhul Fotie şi cel din 1341, organizat de Sfântul Grigore Palama. După acest principiu al minimalismului dogmatic, până şi demonii din ţinutul gherghesenilor (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28) ar putea fi membri ai CMB. Minimalismul dogmatic este principiul care stă la baza întregii construcţii ecumeniste, care vizează o unitate exterioară a lumii creştine, fără a pune accent pe adevărul de credinţă, viziune care este eretică.
Art. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”. Această prevedere pare a fi făcută special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. În plus, ea exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, singura în măsură să spună dacă un sinod este sau nu este ortodox, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.
În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a New-Age-ului. Documentul prezintă Sfânta Biserică Ortodoxă ca pe o instituţie omenească oarecare, angajată în procesul de realizare a paradisului terestru globalist.
Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor grave dezordini cauzate de această decizie controversată. În plus, prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia “căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.
Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi. Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele, pe care teologi de specialitate, le pot reliefa mai cu precizie, considerăm sinodul din Creta o adunare eretică, iar acceptarea sa părtăşie la erezie. Din această cauză, am decis să ne îngrădim de erezie prin neparticipare la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii care s-au făcut părtaşi deciziilor sinodului din Creta. Tâlcuirea canonului 31 Apostolic de către cei mai mari canonişti ai lumii ortodoxe spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”3. Iar ultimele două teze ale canonului 15 I-II prevăd: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”4.
Din acest motiv, considerăm că este o datorie de conştiinţă să ne îngrădim şi noi de erezie alături de preoţii nepomenitori, rămânând astfel în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, nefăcând niciun pas în afara acesteia, nesusţinând niciun fel de schismă în Biserică, nemanifestând niciun fel de atitudine necuviincioasă faţă de conducerea acesteia.
Sursa: saccsiv.wordpres.com
Măsura neparticipării la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhi părtaşi la erezie este permisă de către canonul 31 Apostolic şi de către canonul 15 I-II Constantinopol, care permit preotului să se îngrădească de erezia propovăduită pe faţă de către episcop, înainte ca acesta să fie cercetat de către un sinod. Cum preotul are dreptul de a se îngrădi de erezia episcopului, rezultă clar că şi credincioşii au dreptul de a-l urma pe acel preot care se îngrădeşte de erezie.
Motivele pentru care considerăm că sinodul din Creta este eretic sunt:
Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii. Pentru acest motiv, conform canonului 8 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, deciziile sale sunt nule, deoarece a luat decizii contrare sinoadelor anterioare.
Nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, dimpotrivă, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic. Deşi apărătorii săi pretind că “nu a elaborat dogme şi canoane”, prin faptul că a atacat şi modificat dogme şi canoane vechi se poate spune că a creat dogme şi canoane noi, eretice.
S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, prin faptul că mulţi episcopi nu au avut niciun drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.
A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.
A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii. După generaţii întregi de participare la mişcarea ecumenică şi de cedări pe tărâmul doctrinei ortodoxe, conducerea Bisericilor Ortodoxe a legiferat toate aceste trădări prin documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care este un angajament de participare legitimă la ecumenism, ce nu poate fi “explicitat, nuanţat şi dezvoltat”, cum spune comunicatul Sfântului Sinod, din 29 octombrie, ci trebuie anulat de la un capăt la altul. Este evident că scopul acestui sinod a fost ratificarea unora dintre documentele semnate în ascuns, pentru ca delegaţiile ortodoxe să poată fi considerate, de către ceilalţi membri CMB, parteneri legitimi ai “dialogului teologic” ecumenist.
A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.
A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, cu care se laudă comunicatul Sfântului Sinod al BOR, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto, care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, premisa IV.2), ceea ce înseamnă, pe cale de raţionament logic, că sinodul din Creta a fost de acord şi a ratificat faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, darămite să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Încercând să justifice acceptarea “denumirii istorice de biserici” acordate ereticilor şi schismaticilor, sinodalii au utilizat acest principiu din Declaraţia de la Toronto, prin care au dorit să arate că recunoaşterea denumirii de “biserici” nu îi obligă, conform documentelor CMB, să considere acele “biserici” ca fiind în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (idee eretică în sine, deoarece nu există biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului şi biserică în neadevăratul şi nedeplinul sens al cuvântului, ci doar Biserică adevărată şi secte, erezii şi schisme). În realitate, au reuşit ca, prin ratificarea acestui principiu ecumenist, să recunoască dreptul celorlalte participante la dialogul CMB de a trata Biserica Ortodoxă ca pe una oarecare din CMB, de a nu o recunoaşte nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului. Acordul la această relativizare a eclesiologiei ortodoxe este erezie. Prin acceptarea premisei IV.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul a invalidat orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face simţit mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază în deschiderea Documentului 6, ca argumentare a participării la CMB. Dacă celelalte membre ale CMB nu sunt obligate să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, oare cum vor fi convinşi credincioşii acelor comunităţi că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească?
Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB, deoarece, dacă nicio comunitate eretică din CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia, atunci afirmarea eclesiologiei ortodoxe este inutilă în cadrul CMB, de vreme ce aceasta nu obligă la nimic pe partenerii de dialog ecumenic. Mai mult, devine greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă?
Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este “un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (art. 19 al Documentului 6). Oare despre ce Biserică este vorba în această premisă? Să fie vorba despre Biserica Ortodoxă? Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea? Sau este vorba de fapt despre “adevărata Biserică” (din premisa IV.5 a Declaraţiei de la Toronto), “Biserica Universală”, descrisă de premisa IV.3 a Declaraţiei de la Toronto ca “mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial”, sau “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”, despre care se vorbeşte în prima teză a premisei IV.2 a Declaraţiei de la Toronto, cea pe care sinodul a ratificat-o, adică despre “Biserica” pe care ecumenismul doreşte să o realizeze prin intermediul “contactului viu între biserici”?
Contrar părerii apărătorilor sinodului din Creta, art. 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, care are o eclesiologie eretică. Dovada cea mai grăitoare a acestui fapt este forma presinodală a documentului, în care se spunea: “Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)…”1 (s.n.), adică “premisele” la plural, în timp mai jos era citată doar premisa III.2. Premisa IV.2 a fost adăugată în timpul sinodului. De ce ar fi fost folosit pluralul, dacă sinodul ratifica doar premisa citată în text, aşa cum afirmă apărătorii sinodului din Creta? Este evident că în text este vorba despre toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto.
În aceste condiţii, aprobând toate premisele acelui document ecumenist, Biserica Ortodoxă a fost de acord cu eclesiologia eretică a acestuia, despre care “are convingerea profundă că sunt de o importanţă capitală pentru prezenţa Bisericii Ortodoxe în CMB”. Prin urmare, sinodul din Creta a fost de acord cu faptul că “apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial” (premisa IV.3), că “toate Bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică” (ibidem) cu alte cuvinte sinodul este de acord că Biserica lui Hristos nu este Biserica Ortodoxă, ci o “Biserică” în care Biserica Ortodoxă este inclusă ca parte a aceleia, ceea ce este erezie. Mai mult, în acceaşi premisă se afirmă că membrele CMB, deci şi Biserica Ortodoxă, “recunosc că există membri ai Bisericii extra muros (în afara zidurilor Bisericii), că aceia aparţin aliquo modo (în mod egal) Bisericii, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii)”. Toate aceste afirmaţii sunt eretice, iar sinodul din Creta le ratifică şi şi le însuşeşte şi le impune în cugetarea ortodoxă. În aceste condiţii, ne întrebăm cum se mai poate spune că “Sfântul şi Marele Sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Sobornicească”, cum ia act în mod eronat comunicatul Sfântului Sinod al BOR, când de fapt acea “mărturisire” a fost făcută doar pentru liniştirea spiritelor ortodoxe, în timp ce prin acceptarea premiselor Declaraţiei de la Toronto s-a acceptat tocmai contrariul?
Acceptând premisele Declaraţiei, sinodul este de acord că în alte “biserici” există “elemente ale Bisericii adevărate”, care, evident, nu este Biserica Ortodoxă, ci “Biserica nevăzută” a eclesiologiei protestante. Această idee este eretică, deoarece în afara Bisericii lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă, nu există decât grupări eretice şi schismatice.
Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, idee cu totul străină cugetării ortodoxe. Afirmaţiilor de genul “şi părintele Stăniloaie le numeşte biserici în scrierile sale” sau “termenul este folosit ca terminus technicus” sunt infirmate de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”2 (s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare” sau, în limbajul unor membri ai Sinodului Bisericii Greciei, ca terminus technicus. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.
Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic în relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi schismaticii, ceea ce este inadmisibil. Spre deosebire de citarea pe care o oferă sinodul din documentul CMB, în Constituţia CMB nu se spune că pot fi membri ai CMB cei ce mărturisesc Sfânta Treime “în conformitate cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan”, ceea ce înseamnă că pot fi membri ai CMB şi parteneri de dialog teologic ai Bisericii Ortodoxe toţi cei ce au o concepţie oarecare despre Sfânta Treime, asta în condiţiile în care diferenţele de viziune despre Sfânta Treime au provocat ruperea Răsăritului de Apus şi căderea din ortodoxie a papistăşismului şi, în consecinţă, condamnarea sa la două sinoade ecumenice, cel organizat în 869-870 de către patriarhul Fotie şi cel din 1341, organizat de Sfântul Grigore Palama. După acest principiu al minimalismului dogmatic, până şi demonii din ţinutul gherghesenilor (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28) ar putea fi membri ai CMB. Minimalismul dogmatic este principiul care stă la baza întregii construcţii ecumeniste, care vizează o unitate exterioară a lumii creştine, fără a pune accent pe adevărul de credinţă, viziune care este eretică.
Art. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”. Această prevedere pare a fi făcută special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. În plus, ea exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, singura în măsură să spună dacă un sinod este sau nu este ortodox, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.
În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a New-Age-ului. Documentul prezintă Sfânta Biserică Ortodoxă ca pe o instituţie omenească oarecare, angajată în procesul de realizare a paradisului terestru globalist.
Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor grave dezordini cauzate de această decizie controversată. În plus, prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia “căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.
Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi. Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele, pe care teologi de specialitate, le pot reliefa mai cu precizie, considerăm sinodul din Creta o adunare eretică, iar acceptarea sa părtăşie la erezie. Din această cauză, am decis să ne îngrădim de erezie prin neparticipare la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii care s-au făcut părtaşi deciziilor sinodului din Creta. Tâlcuirea canonului 31 Apostolic de către cei mai mari canonişti ai lumii ortodoxe spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”3. Iar ultimele două teze ale canonului 15 I-II prevăd: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”4.
Din acest motiv, considerăm că este o datorie de conştiinţă să ne îngrădim şi noi de erezie alături de preoţii nepomenitori, rămânând astfel în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, nefăcând niciun pas în afara acesteia, nesusţinând niciun fel de schismă în Biserică, nemanifestând niciun fel de atitudine necuviincioasă faţă de conducerea acesteia.
Sursa: saccsiv.wordpres.com
Mărturisirea de faţă pare a fi în acord cu canonul 31 apostolic şi cu canoanele Bisericii ortodoxe,numai că...în comentariul său la acest canon,Sf. Nicodim Aghioritul,zice aşa:
”Din cuvântul acestui canon se vede că nu trebuie
să se despartă cineva, potrivit lui Balsamon, de episcopul lui, dacă
episcopul are vreo erezie, dar o ține în ascuns și nu o propovăduiește,
căci acesta iarăși s-ar putea îndrepta după acestea.( CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, Pidalion, ed. Β. Ρηγόπουλος, Tesalonic 2003, p. 358.). Vedem,deci,că nu e bine să ne grăbim cu întreruperea pomenirii ierarhilor ce au alunecat în erezia ecumenistă ci mai degrabă să ne rugăm pentru îndreptarea şi revenirea lor la turma lui Hristos...
Rugaţi-vă pentru
îndreptarea ierarhilor voştri şi nu opriţi pomenirea lor, căci nu veţi
obţine.decât dezbinare şi schismă!
Sinodul
BOR a aprobat,deja documentele sinodului din Creta. Este clar,
conducerea B.O.R se situeaza,în continuare pe poziţii ecumeniste.
Nu are sens sa ne facem iluzii şi să aşteptăm,ca şi cum nimic
grav nu se întâmplă, ca ierarhii semnatari să-şi schimbe,de bună
voie şi prea curând orientarea pro ecumenistă. Sincer să fiu,eu
unul nu înţeleg, de ce a trebuit să aşteptăm 57 de ani, mai
ales,după 1990 cand a dispărut comunismul şi nimeni nu a protestat
cu hotarare împotriva apartenentei B.O.R la acest CMB,
organism neortodox, înţesat de eretici şi erezii Rezultatul
tacerii şi letargiei noastre duhovnicesti,este ceea ce vedem in
prezent,iar noi, clerici şi mireni,membri umili ai bisericii
adevarate a lui Hristos, suntem tentaţi sa rămanem,în virtutea
inerţiei si a comodităţii de decenii, în aceeaşi stare de
letargie duhovnicească. Cred ca este timpul sa ne trezim şi sa
incepem să ne rugăm zilnic la Dumnezeu,individual şi împreună,
în cadrul slujbelor liturgice, ca să îi ajute pe ierarhii nostri
sa înţeleaga ca se află pe o cale gresita şi să acţioneze în
direcţia ieşirii BOR din Consiliul Mondial al Bisericilor. De
asemenea sa le facem cunoscuta dorinţa şi poziţia noastră, cu
curajul marturisirii,dar cu respect si cu dragoste crestina,
continuând să-i pomenim,dar nu simplu,ca in trecut ci,rugând pe
Dumnezeu să-i lumineze,pentru a înţelege ca trebuie sa se caiască
şi să se lepede de ecumenism şi nu să oprim pomenirea lor şi să
provocăm neânţelegeri si schismă in Biserică,asa cum îndeamna
unii,care din păcate,sunt şi clerici şi monahi ai bisericii
noastre. Şi aşa.văzând Dumnezeu, dragostea ,credinţa şi
înţelepciunea noastră,se va milostivi de noi şi nu vom ajunge în
situaţia de a fi despărţiti şi prigoniţi.precum oile ce se
rătăcesc din turma lor..Încotro,oare să mergem,fără păstori?
Sa repetam greseala stilistilor,devenind schismatici?..Şi încă
ceva,ar trebui să-i implicăm în această luptă de rezistenţă
pentru ortodoxie şi pe politicieni,pe senatori şi deputaţi,care
sunt obligaţi să ducă dorinţele şi cererile noastre la
cunoştinţa forurilor decizionale ale statului şi ale conducerii
B.O.R, acţionând în direcţia ieşirii acesteia din Consiliul
Mondial al Bisericilor..
Pentru cei care afirma ca in BOR nu mai este har dupa adunarea de la Creta
Erezia ecumenismului are o vechime de aproape 100 de
ani. In tot acest timp a vatamat o mare parte din Biserica, mai ales
patriarhi, mitropoliti, episcopi, preoti, dar si din ce in ce mai
multi credinciosi. Aceasta molima s-a extins mai ales in ultimii 20
de ani, de cand a devenit doctrina oficiala in aproape toate statele
lumii, prin campaniile mass-media aservite sionismului si masoneriei
mondiale.
Presedintele guvernului mondial va fi si un foarte abil
diplomat si negociator intre partile religioase aflate in conflict,
de aceea politica ecumenismului se muleaza perfect. El nu va admite
nicidecum existenta unui Adevar Absolut pe pamant, Acesta fiind
Insusi Adevaratul Mesia Iisus Hristos, fata de care are o ura
personala. Pentru el, acestea sunt „conflicte de rezolvat”,
pentru ortodocsi in schimb, inseamna mantuire, pastrarea
Adevarului, fara de care nu poate exista mantuirea.
Aceasta erezie a ecumenismului a fost, pana la Creta,
propovaduita mai mult de cei care voiau sa ajunga in functii cheie,
fiind cel mai important criteriu de promovare. Acum, dupa Creta, a
capatat valoare dogmatica, legiferata in Biserica. In loc sa fie
condamnata, pan-erezia ecumenista a devenit o noua dogma.
Ecumenismul nu poate fi argumentat cu Sf.Parinti, ci
doar cu texte din Evanghelie intelese in duh demonic, o dragoste fara
adevar, opusa celei descrise de Sf.Apostol Pavel in Epistola a II-a
catre Corinteni. Cel putin trei Sfinti contemporani au combatut-o cu
toata vehementa : Sf.Ioan Maximovici, Sf.Justin Popovici si Sf.Paisie
Aghioritul. Niciunul dintre acestia nu a fost mentionat in
documentele Adunarii de la Creta. Numai si acest fapt arata ca
aceasta Adunare, numita in mod gresit Sinod, nu a fost de la Duhul
Sfant, ci a tradat invataturile Purtatorilor de Duh Parinti, a
Sfintilor. Au existat totusi 33 de arhierei ortodocsi care nu au
semnat, mai ales Documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu
restul lumii creștine”.
Dintre toti 25 de arhierei romani participanti, din
pacate, niciunul nu a avut taria de a marturisi Ortodoxia pana la
capat, ci toti au tradat, semnand compromisul. La intoarcerea in
Romania a ierarhilor cretani, cu totul diferit de experientele din
istoria Bisericii, tradarile lor sunt fals argumentate ca
fiind marturisire ortodoxa, atat de semnatari cat si de cei de un
cuget cu ei.
Aceasta stare de lucruri de acum din Biserica a fost
proorocita de Sfinti, mai ales de Sf.Anatolie de la Optina : “Fiul
meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele,
după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării
credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici
şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele
ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci nici un bărbat
încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile
se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul
neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, de e
cu putinţă, şi pe cei aleşi. Nu va începe prin lepădarea
dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau
Născătoarea de Dumnezeu, ci pe nesimţite va începe a strâmba
învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt–
însăşi învăţătura Bisericii.” Slava lui Dumnezeu ca in BOR exista si marturisitori
care se opun hotararilor eretice de la Creta. Chiar dintre arhiereii
ramasi in Tara, sunt voci care se ridica impotriva, nu public –
unii nadajduiesc ca, dupa Sinodul din octombrie vor fi publice – ci
mai mult in convorbirile particulare.
Singura terapie eficace – pe langa scrisori, predici,
articole – in vindecarea Trupului Bisericii de aceasta rana a
ecumenismului, dupa canoanele Sf.Parinti, este intreruperea pomenirii
arhiereilor care au semnat la Creta – conform Canonului 15 al
Sinodului I-II de la C-nopol, sinod convocat de Sf.Fotie cel Mare.
Sunt cativa preoti care au intrerupt pomenirea
arhiereilor care au semnat erezii la Creta, cei mai multi in Moldova,
Oltenia, unul in Ardeal. Impotriva acestor eroi ai Ortodoxiei,
ierarhii cretani, prin protopopi si exarhi, s-au abatut cu o turbata
“dragoste ecumenista” oprind de la slujire, defaimand, amenintand
si blestemand calugarii si maicile, preotii si ieromonahii care au
indraznit sa marturiseasca sub semnatura, deschis, impotriva
ecumenismului. Se vede cum din doctoratele in strainatate ale
ierarhilor cretani, acestia au deprins tehnicile prigonitorilor, a
ighemonilor, precum dregatorii monoteliti (Constans al II-lea)
impotriva Sf.Maxim Marturisitorul sau ale imparatesei Eudoxia asupra
Sf.Ioan Hrisostom, taind maini si limbi (nu scrie si nu vorbi
impotriva), exiland spre exterminare parintii si maicile Ortodoxiei.
In Muntenia, din cate se cunosc pana acum, nici un
preot n-a reusit sa sparga zidul terorii, instaurate de 9 ani de
„ocrotire parintesca” din Dealul Patriarhiei. Dar si aici, pe
langa unii credinciosi care s-au ridicat la lupta, sunt in stare de
asteptare preotii doritori de mantuire.
Pe de alta parte, in aceasta lupta au aparut si unele
voci care afirma ca, din iunie 2016, in BOR nu mai este har mantuitor
acolo unde sunt pomeniti arhiereii care au semnat la Creta. Si de
aceea, zic acestia, la acele biserici, nu mai are rost sa mergi la
nici o slujba pentru ca Duhul Sfant lipseste, ca hirotoniile dupa
luna iunie 2016 facute de ierarhii cretani nu mai sunt valide.
Aceasta este o afirmatie destul de grava, care i-a pus pe multi pe
ganduri, in indoiala, si pe unii chiar i-a determinat sa renunte la a
mai merge la bisericile unde mergeau de multi ani, datorita pomenirii
in continuare de catre preoti, a arhiereilor care au semnat la Creta. Pe ce se intemeiaza ideea ca la slujbele unde sunt
pomeniti cretanii nu mai este har, nu mai sunt Sf.Taine ? Nimeni din Biserica nu a avut vreo descoperire in acest
sens, si atunci trebuie aflat raspunsul privind in decursul istoriei
luptele Bisericii cu ereziile si cu arhiereii eretici.
Istoria Sf Soboare ne invata ceva esential: Cand „s-a
luat harul” (taine nevalide) de la episcopii arieni? – Cu
SIGURANTA, DUPA sinodul (inteles nu ca adunare exclusivista a
episcopilor ci ca pliroma treaza ortodoxa) de la anul 325 din Niceea.
Au fost episcopii arieni eretici inainte de Sinodul Intai?
Bineinteles. Dar cu CERTITUDINE, DUPA Soborul din anul 325, ierarhii
arieni nu au mai avut Duhul Sfant intr-insii.
La fel putem judeca si Soborul II ecumenic din anul 381
impotriva hulitorilor de Duhul Sfant: cu CERTITUDINE, DUPA Soborul
din anul 381, ierarhii pnevmatomahi au pierdut harul Duhului Sfant.
Aceeasi judecata a certitudinii o putem aplica si
celorlate Soboare, culminand cu anul 783, cand la Niceea au fost
anatematizati iconoclastii. Observam ca Biserica a cantarit totdeauna si
pretutindeni astfel episcopii eretici: pana la Sinod a folosit
iconomia, legatura frateasca, epistolara, ca sa-i atraga, sa-i
convinga; dar post-Sinod a folosit din plin acrivia ca sa pazeasca
Turma de lupi. Aceasta a fost “strategia” Sfintilor Atanasie,
Vasile, Grigorie, Chiril etc., pe care si noi trebuie sa o urmam in
aceste vremuri tulburi.
Ideea cu „se va lua harul” ierarhilor cretani si
celor care pomenesc ierarhii cretani, oricate citate favorabile am
afla, trebuie inteleasa in duhul Bisericii, tocmai pentru ca poate fi
(si a fost) interpretata subiectiv de catre schismatici si eretici.
Nu intamplator, aceleasi citate (de la Sf.Maxim
Marturisitorul, Sf.Teodor Studitul, Sf.Teofan Zavoratul, S.Ciprian al
Cartaginei … ) le folosesc si stilistii Slatioara, si stilistii
mateiti, si Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă din Catacombe (vezi
cazul Preoteasa), si Mitropolia Moldovlahiei (Secuieni,
mitr.Vasilache) etc. atunci cand reboteaza si recununa de zeci de ani
ortodocsii din BOR.
Intr-adevar, am indemnat cu toata responsabilitatea pe
cei drept-credinciosi sa nu mai mearga la slujbele arhiereilor
cretani in semn de protest fata de erezie, pentru a nu se contamina
cu duhul rau al ecumenismului pe acestia-l imprastie in predici,
pentru trezvie, dar nu pentru ca la cretani nu ar mai fi Sf.Taine
valide. Totodata, am lansat tuturor indemnul de a-si regasi in BOR
duhovnici autentici anti-ecumenisti (si sunt multi, slava Domnului),
tocmai pentru a se spovedi si impartasi in continuare cu constiinta
curata. Lupta pentru adevar IN Biserica, pastreaza Harul Duhului
Sfant. Ca sa intelegem mai bine ce inseamna
“anti-ecumenismul”, va invit sa privim mai atent lupta istorica
impotriva ereziei Filioque.
Pana in anul 850, grecii nu au dat nici o importanta
problemei, considerand adaosul ca fiind “neautorizat”. Rasaritul
si Apusul alcatuiau o singura Biserica. In anul 858 vine Sf.
Fotie ca Patriarh al Constantinopolului, in 863 este demis si incepe
lupta marturisirii. In 867 scrie Enciclica denuntand Filioque ca
erezie, urmata de un sinod in care-l excomunica pe papa Nicolae,
facandu-l eretic. In 869-870 se tine “sinodul anti-fotian”
(format din 12 episcopi) care-l anatemizeaza pe Sf.Fotie. In 877
Sf.Fotie redevine patriarh si in 879 convoaca un sinod la
Constantinopol, la care participa 383 episcopi, unde se reconfirma
crezul ortodox si hotararile acestui sinod sunt acceptate (temporar)
din partea Romei.
Observam o lupta ortodoxa care s-a intins vreme de 14
ani, o inlantuire a iertarii cu marturisirea, incepand cu anul 863 –
la 4 ani sinod ortodox, dupa 3 ani sinod talharesc, dupa 7 ani sinod
ortodox.
La anul 1009 papa Sergius IV-lea trimite o scrisoare cu
Filioque la Constantinopol. La anul 1014 papalitatea adopta oficial
Filioque al Roma, iar in 1054 se arunca anatemele.
Daca citim intreaga viata a Sf Maxim Marturisitorul
(+662) si nu doar citate, aflam ca pana la Sinodul VI Ecumenic din
Constantinopol din 680-681 unde s-a condamnat oficial monotelismul,
au fost cateva sinoade organizate chiar de Sf.Maxim, precum Sinodul
din Ierusalim 634 (Sofronie Patriarhul), Sinoadele din Africa de Nord
si in Insule 642-645, disputa din Cartagina din iulie 645 (impotriva
lui Piros), Sinodul Lateran 649 (la Roma, participand 105
episcopi+papa Martin).
Deci pana la Sinodul VI din anul 680 au trecut 46 ani
in care au mai fost cel putin 3-4 Sinoade care au anatemizat
monotelismul. De aceea, si numai de aceea, Sf Maxim nu a vrut sa aiba
partasie cu ierarhii ereticii anatematizati deja de sinoadele
organizate chiar de dansul.
Daca am fi fost martorii vietii si mortii Sf. Maxim
(+662) si a vitejilor dimpreuna cu dansul, in epoca monotelismului
dominant in cetatile crestinismului, am fi gasit raspunsul la
nedumerirea cu “logistica” si “milioanele de euro” necesare
viitorului sinod anti-ecumenist: cele trei lumini aratate la
mormantul Sfantului, adica lucrarea tainica a Harului Treimii, care
intre 662 si 680, timp de 18 ani, a tot strans resursele necesare
marturisirii adevarului in care noi credem astazi.
Iata in continuare, un citat anti-ecumenist, folosit de
unii pentru a argumenta ca in BOR, dupa Creta, nu mai este har la
slujbele unde sunt pomeniti arhiereii care au semnat acolo.
Sfantul Teofan Zăvorâtul spune: „Fie se pronunţă,
fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema,
tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice
Bisericii şi stărui în această cugetare.” (Sf. Teofan Zăvorâtul
– Manuscrise din chilie, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei)
Sfantul Teofan zice bine, insa trebuie sa deosebim un
lucru – clericii si ierarhii ne-anatemizati de vreun sinod isi
pierd automat harul dat la hirotonie in momentul in care au rostit
prima fraza eretica? Istoria Bisericii invata ca nu.
Sa fim cu grija la ce inseamna “anatematizarea
sinodala a ierarhului eretic”, nu vorbim aici de departarea harului
Duhului Sfant, care vine din savarsirea pacatelor personale, ci de
ceva mult mai adanc, de o pecete care nu mai poate imprima Chipul. In
talcuirea din Pidalion la botez, acolo se vorbeste de un chip
nedesavarsit in botezul ereticilor.
Pecetea, in cazul nostru, similara pecetluirii
baptismale, este legata de acea vrednicie la arhierie ca o pecete
(de-a doua, sa zicem, dupa botez) de nesters. Daca ierarhul devine
eretic nu-si pierde „pecetea arhieriei”, nu devine mirean, ci
doar Chipul (harul de a mai hirotoni) de pe pecete.
Chiar daca nu se pocaieste si nu se intoarce, ierarhul
eretic va fi ierarh in vecie, va fi judecat ca ierarh, nu ca mirean,
de catre Hristos la Judecata de apoi. De aceea si osanda lui va fi
mai mare decat cea a vrajitorilor idolesti.
Si mai amintim un lucru: cand Sfintii Parinti vorbesc
despre “ierarhi eretici” inseamna ca, acea erezie+eretici
nominalizati, au fost deja condamnati de un Sinod Ortodox.
Din nefericire, dupa cum si Pr.Calciu remarca, exista
la noi in tara o un puternic curent ecumenist, o majoritate
semnificativa de teologi ortodocsi care au adoptat o atitudine mai
“liberalista” privind “unitatea crestinilor”. Aici se
detaseaza Facultatile din Sibiu si Cluj, varfuri in propovadurirea si
practicarea ecumenismului eretic.....
In toata zona Ardealului sunt numerosi preoti
ortodocsi care si acum boteaza prin stropire si cununa mixt. Cu
siguranta, formatorii acestor preoti de la Facultatea de Teologie,
printre care si Pr. Prof. Vasile Mihoc, nu au nici o problema cu
aceasta practica impotriva Sfintelor Canoane. Aplicand Pidalionul,
preotii ortodocsi care boteaza prin stropire sunt schismatici. La
fel, dupa Pidalion, preotii ortodocsi care cununa mixt sunt
schismatici. Insa, de zeci de ani, preotii din Sibiu si Cluj aplica
fara nici o jena hotararile ECUMENISTE de la Sinodul din Creta
referitoare la botez si cununie.
Pana ce erezia s-a legiferat la Creta, vedeti cum ea
s-a aplicat tacit in Biserica Ortodoxa la nivel de preoti
pro-ecumenisti? Vedeti cum schismaticii de ieri au devenit ereticii
cretani de astazi? Ar fi trebuit demult sa ne rupem de dansii si sa-i
dam anatemei… Totusi, fratilor, Parintele Justin nu-i reboteza pe cei
botezati prin stropire si nici nu-i considera pe preotii savarsitori
ca fiind lipsiti de har, desi canonic era indreptatit sa o faca.
Parintele Justin nu-l considera pe pr. Vasile Mihoc schismatic, desi
canonic era indreptatit sa o faca. A gresit cumva P.Cleopa de la M-rea Sihastria, ca nu
l-a dat anatemei pe actualul Patriarh Daniel, ucenicul sau, pentru
ecumenism ?
A gresit oare Parintele Justin cand a “tolerat”
schismele si ereziile preotilor din Ardeal si Banat, primindu-i ca
frati ortodocsi, desi erau tradatori ai Ortodoxiei? A gresit oare
Parintele Justin ca nu l-a dat anatemei pe Pr. Prof. Vasile Mihoc
pentru generatiile de preoti de care si-a batut joc? Poate astazi nu
ar mai fi propovaduit ecumenismul cretan in Biserica…
Nu, sa nu fie. Sfintii Parinti aveau o alta lucrare,
cea a discernamantului, vazuta doar la UNII dintre anti-ecumenistii
de astazi. Cea a mustrarii care se impleteste cu intristarea. Cea
a dreptatii care se tine de mana cu mila. Da, Sfintii anatemizau
ereticii, dupa ce zeci de ani au plans si s-au rugat pentru dansii,
le-au trimis epistole, iar cand ereticii anatemizati se intorceau la
credinta, erau primiti ca fratii.
Sfintii nu fugeau din Biserica prin case particulare
pentru a-si pastra neintinata propria credinta. Era taman invers.
Sfintii paraseau pustia pentru lupta fatisa, cand Biserica era
vatamata de eres. Nu propovaduiau propria ortodoxie, ci cea a
sobornicitatii. Mustrau erezia pe fata, dar nu osandeau ereticii cu o
inima lipsita de cea mai adanca mila.
Sa privim cu atentie la parintii duhovnicesti din Athos
si Grecia, care se regrupeaza impotriva sinodului cretan, fara a-si
anatematiza ierarhii. IPS Ieremia al Gortinei da anatemei pe papa
francisc, condamna ecumenismul, dar n-a dat inca anatemei pe nici un
ierarh grec care a semnat la Creta, nici chiar pe Patriarhul
Bartolomeu, care este evident, ereziarh.
Fara a-si anatematiza ierarhii, Parintele athonit
Ierom. Sava de la M-rea Marea Lavra, vorbeste de un alt sinod care să
condamne acest sinod eretic de la Creta, precum si de faptul ca putem
merge la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii eretici, pana cand vor
fi condamnati de un nou Sinod.
Si stilistii, si mateitii si ceilalti ca dansii, au
dorit sa pastreze propria credinta curata, dar cautand exclusiv
adevarul, au pierdut harul, ajungand sa lupte impotriva ecumenismului
DIN AFARA Bisericii. Singur adevarul, fara dragoste, naste schisme.
Singura iubirea, fara adevar, zamisleste ecumenisme. Aceste
doua aripi, adevarul si mila, acrivia si iconomia, ne vor ajuta sa
deosebim ortodox, caderile altora, de ispitele noastre.
se asteapta documentele oficiale ale intrunirii din
creta, apoi vor fi impuse in toate eparhiile, in parohii si
manastiri, care nu va semna va fi caterisit sau afurisit. prigoana
cea mare a început. popor roman ortodox, pregateste-te de mucenicie.
Maica Domnului sa ne intareasca. ”
Am ajuns vremurile despre care vorbeste proorocia
P.Adrian Fagetan, cu obligativitatea semnaturilor pro-creta.
Cei care credeau ca eresul cretan este doar o problema
nesemnificativa, acum vor trebui sa-si marturiseasca fortat
Ortodoxia.
Concluzionand, spunem ca, ceea ce s-a semnat la Creta,
este clar erezie, dar Capul Bisericii fiind Insusi Hristos iar nu
vreun arhiereu, prin iconomie, pana la un nou Sinod Ortodox –
format din cei care nu au semnat la Creta, si poate si din unii din
cei care nu au participat – care sa-i condamne pe cretani, inca mai
este har in Biserica Ortodoxa Romana. Daca preotii se vor uni in
nepomenirea cretanilor – care este acum indreptatita si nu
constituie schisma – acestia vor da inapoi, cum au facut-o in cazul
ereticilor N.Corneanu si S.Drincec.
Dumnezeu si Maica Domnului, pentru rugaciunile Tuturor
Sfintilor Romani, sa ne ajute sa nu cadem in extreme, sa fie mai
multa fratietate intre marturisitorii romani si sa mistuim “dragostea
ecumenistilor” cu adevarul Ortodoxiei.
SCRISOARE DESCHISĂ
către membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Prea Fericirea Voastră, Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre,
Pentru că la avizierul sediului Patriarhiei Române
s-a anunțat că de vineri, 28 octombrie 2016, va începe sesiunea de
toamnă a întrunirii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
și pentru că această întâlnire a fost așteptată cu mare
emoție, dar și neliniște și îngrijorare de către majoritatea
membrilor Bisericii Ortodoxe Române – cler, monahi, monahii și
mireni – Vă rog, ca pe niște părinți ai noștri și apărători
ai Ortodoxiei neamului românesc, așa cum ați jurat în momentul
hirotoniei întru treapta de arhiereu, să nu ignorați strigătul de
durere al acestui neam, care se simte împins cu o forță demonică
în iad datorită batjocoririi eclesiologiei și a hristologiei
ortodoxe prin sem-narea documentelor sincretiste ale Adunării din
Creta, numită pe nedrept ”Sfântul și Marele Sinod al
Bisericii Ortodoxe.” (iunie 2016)
Lunile care au trecut de la încheierea
acestei Adunări de tristă amintire, căreia însăși Maica
Domnului îi stă împotrivă – dovada fiind minunea petrecută în
insula Andros cu icoana Panaghia Myrovlitissa, care după
terminarea Sinodului nu a mai izvorât mir, ci duhoare, fapt
încheiat atunci când părinții acelei mănăstiri au întrerupt
pomenirea Arhiepiscopului Ieronim al Atenei la Sfânta Liturghie –
deci această perioadă din iunie până în octombrie a fost marcată
de două tendințe:
- strădaniile clericilor, ale monahilor și ale mirenilor de a afla exact ce s-a semnat în Creta și dacă și cum a fost pângărită Ortodoxia de reprezentanții ei, lucru care poate să ne contamineze pe toți, ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos;
- atitudinile și hotărârile arbitrare luate de unii ierarhi ortodocși români – cuprinși de ispita liniștirii, adică a celui de-al treilea tip de ateism (conform învățăturii Sfântului Grigorie Palama) – de a închide gurile celor care au cerut un singur lucru: să li se spună dacă păstorii turmei încă o apără sau au dat-o pe mâna lupilor.
Pentru că avem o singură viață și vom da seama de
ea, nu ne temem de cei care folosesc toiagul pentru a ologi oile
turmei lui Hristos, ci ne temem să nu ne încredințăm sufletele în
grija celor care au pierdut succesiunea apostolică prin semnarea
recunoașterii tuturor ereziilor ca biserici, la Adunarea din Creta.
O doamnă din Timișoara l-a întrebat pe
Înaltpreasfințitul Ioan Selejan ce anume s-a semnat în Creta, iar
răspunsul – surprins de camera video – a fost că acolo nu s-a
schimbat nimic, iar recunoașterea ereticilor ca biserici a
fost ”o soluție amiabilă.” Să ne ierte Dumnezeu, dar
Ortodoxia nu înseamnă încheierea unei polițe de R.C.A. sau
despăgubirea cuiva după un accident, adică rezolvarea amiabilă
a situației. Ortodoxia este calea vie și veșnică spre
îndumnezeire, nu este un neo-protestantism sentimental, care nu are
nici un fundament biblic ori patristic.
Un cunoscut de-al meu a aflat de la duhovnicul lui –
preot în Eparhia Buzăului – că la ultima adunare
eparhială preoții de acolo au fost informați că nu trebuie să
își facă griji, că s-a găsit o interpretare ortodoxă a textelor
problematice din Creta. Cred că oricine – aflând o asemenea
interpretare, oricare ar fi ea – va spune, cu și în numele lui
Hristos: ”Vă rătăciți, neștiind Scripturile”! Dacă la sfârșitul lui iunie 2016 erau câțiva
oameni care au fost șocați de rezultatul Adunării din Creta, acum
sunt de sute sau de mii de ori mai mulți, iar poporul credincios
– adevăratul apărător și garant al credinței ortodoxe (conform
Enciclicii Patriarhilor Răsăriteni din anul 1848) – nu mai
acceptă să rămână la nivelul unei ascultări lipsite de
Adevăr. De patru luni mă străduiesc să îi liniștesc pe cei care
s-au smintit la culme datorită trădării Ortodoxiei din Creta, îi
îndemn să rămână în Biserică, să se roage pentru ierarhii
semnatari, să aibă o atitudine demnă în mărturisirea adevărului,
să nu se lase biruiți de mâhnire sau de mânie, să nădăjduiască
în posibilitatea ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să
recepteze negativ hotărârile din Creta. Iar ca mine sunt din ce în
ce mai mulți părinți, eu fiind ultimul și cel mai nevrednic
dintre ei. Nu suntem oameni sfinți, dar nici Iude nu vrem să fim.
De aceea Vă rugăm ca la sesiunea Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române să luați în discuție ceea ce s-a
petrecut în Creta și nădăjduim să hotărâți următoarele:
- Retragerea semnăturilor puse pe documentele din Creta.
- Ieșirea Bisericii Ortodoxe Române din panereticul Consiliu Mondial al Bisericilor (de fapt al ereziilor).
- Condamnarea clară și încetarea oricăror rugăciuni în comun cu eterodocșii.
- Scoaterea ecumenismului din planul de învățământ teologic liceal și universitar ortodox.
- Condamnarea și anatematizarea panereziei ecumenismului și a tuturor ramurilor ei.
Noi Vă suntem datori cu ascultarea,
Preasfințiile Voastre îi sunteți datori lui Hristos și nouă cu
apărarea adevărului. Vrem ca această țară să rămână
ortodoxă, nu ecumenistă. Reamintim faptul că hotărârile Adunării
din Creta nu au fost semnate de 33 de ierarhi din cei 165 prezenți,
că ele NU sunt recunoscute de peste 50% din toți ortodocșii
din lumea aceasta și că teoria ramurilor și ecumenismul în
general au fost anatematizate cu 33 de ani în urmă, adică
în anul 1983, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din exil.
Știm că țara cea mai pervertită și mai adâncită
în ecumenism la ora actuală este România; suntem un trist exemplu
pentru toți ortodocșii. Însă lucrurile nu mai pot continua așa.
Dumnezeu o cere, iar noi trebuie să facem voia Lui. Ecumenismul
este panerezie, iar orice ortodox conștient îl va refuza din tot
sufletul. Iubirea față de eterodocși nu trebuie amestecată
cu minimalismul dogmatic și cu abaterile de la Ortodoxia Sfinților
Părinți. Ne rugăm pentru toți membri Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române ca Dumnezeu să reverse har peste aleșii
Lui, peste păstorii neamului, spre mântuirea noastră a tuturor ! Sf. Gheorghe, 26 octombrie 2016 Cu fiiască supunere față de toți mărturisitorii Adevărului-Hristos,
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
Scrisoarea D-lui
Dimitrios Tselenghid profesor al Facultății de Teologie a
Universității Aristoteliene din Tesalonic, adresată Sfântului
Sinod al Bisericii Greciei
Prea Fericite Părinte Președinte,
Preasfințiților Părinți Arhierei,
Vă trimit, cu evlavie, o cuprinzătoare evaluare
despre „Sfântul și Marele Sinod” și vă rog să o studiați,
deoarece cred că ar putea ajuta, cumva, în discuția responsabilă
care va avea loc in cadrul Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii
noastre, atunci când acesta se va întruni. Evaluarea se va mișca
pe două niveluri. Primul nivel va avea în vedere evaluarea în ceea
ce privește partea de rânduială și canonică a Sinodului, în
vreme ce nivelul al doilea se va referi la evaluarea conținutului
său.
În ceea ce privește rânduiala lui bisericească
și canonică, așa numitul „Sfântul și Marele Sinod” –
judecat după criterii teologice – nu este literalmente „Sfânt”.
Și aceasta deoarece nu este „următor Sfinților Părinți”,
nici în mod formal, nici în privința conținutului, așa cum va
reieși din cele pe care le vom spune în continuare.
Nu este însă nici „Mare”, nu numai pentru că
nu au fost prezente toate Bisericile autocefale, dar în mod
principal pentru că a fost o foarte mică și selectivă
reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Dar cel mai
important în această privință este că această „Adunare” a
episcopilor nu poate fi caracterizată – pe baza criteriilor strict
teologice – nici măcar un Sinod Local. Mai degrabă este vorba de
o bizară, „Conferință presinodală lărgită a arhiereilor” cu
zece Întâistătători sau de un „Congres” a anumitor zece
Biserici Autocefale, care au fost reprezentate de Întâistătătorii
lor și de cel mult 24 de Arhierei aleși. Am afirmat că această
„Conferință” sau „Congres” nu poate fi numit nici Sinod
Local, pentru că în cadrul Sinodului Local se întâlnesc și
votează toți Arhiereii prezenți la acesta. La această
„Conferință-Congres”, în acord cu Regulamentul de funcționare,
drept de vot au avut numai cei zece Întâistătători prezenți.
Această practică este fără precedent și arbitrară în istoria
noastră bisericească și nu este deloc în concordanță cu
practica cu caracter eclesiologic a Sinoadelor Ortodoxe de până
astăzi, care presupun egalitatea duhovnicească a tuturor
Arhiereilor, lucru care se vădește în egalitatea votului lor. Nici
un episcop, sub nici o formă – nici măcar cu excepția
Președintelui Sinodului – nu este „fără egal” (mai presus)
decât episcopii împreună cu el. Ceea ce s-a aplicat în prezenta
„Conferință”, trimite în mod indirect la o formă clară de
catolicism, chiar și în situația în care votul Întâistătătorilor
are un caracter colectiv.
În consecință, deciziile „Conferinței
presinodale” sau a „Congresului Ierarhic” de mai sus nu au
caracter obligatoriu. De altfel, ele nu au nici o autoritate nu numai
asupra întregii Biserici, dar nici asupra Bisericilor locale
autocefale care au fost reprezentate la acest „Congres Ierarhic”
– cu totul fără temei instituțional – din moment ce Ierarhii
care au participat nu au avut drept de vot. Dar deciziile sunt nule
și pentru motivul în plus al principiului unanimității, care a
fost încălcat prin neprezentarea celor patru Patriarhii (a
Antiohiei, a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei).
În plus, deciziile acestui ciudat „Sinod” de la
Kolimbari nu sunt obligatorii pentru Biserica Greciei, pentru încă
un motiv în plus. Întâistătătorul Bisericii noastre, în loc să
susțină poziția unanimă a Ierarhiei Bisericii noastre cu privire
la textul al VI-lea, a sugerat o altă poziție, care a fost
acceptată de celelalte nouă Biserici Autocefale. În mod practic,
aceasta înseamnă că poziția Corpului Ierarhiei grecești nu a
fost reprezentată, deci pe baza Regulamentului de funcționare a
„Conferinței”, asupra celui de al VI-lea text nu a existat
unanimitate. Deci, textul nu este valid.
Și acum evaluarea părții de conținut a
originalului „Sinod”. În primul rând, trebuie să spunem în
mod general, că la așa numitul „Sinod” din Kolimbari Creta, s-a
încercat o reducție duhovnicească cu caracter instituțional de la
învățătura dogmatică a Bisericii. Spunem că s-a încercat
pentru că – în acord cu ceea ce am afirmat anterior – nu
conferim un rol instituțional hotărârilor „Conferinței
Arhierești” menționate mai sus. În Creta nu numai că nu a fost
condamnată nici o credință diferită de cea ortodoxă (erezie),
dar s-a încercat o teribilă, instituțională reducție/scădere de
la credința delimitată în mod sinodal a Bisericii, în realitate o
reducție de la definiția dogmatică (Oros-ul dogmatic) a Sinodului
al doilea Ecumenic. Mai precis este vorba de o reducție (scădere)
de la învățătura dogmatică a Simbolului de Credință (Crezul),
care se referă la identitatea Bisericii în sine. În Simbolul de
Credință mărturisim: credem „Într-Una, Sfântă, Sobornicească
și Apostolească Biserică”. Dar la „Conferința” din Creta
zece Biserici Autocefale, între care și Biserica Greciei, au
acceptat, ateologic (în mod neteologic), „teologia baptismală”
și, indirect, „teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe
romano-catolici, pe maroniți, pe nestorieni, pe monofiziții
anticalcedonieni, pe monoteliți, care au fost condamnați pentru
erezia lor hristologică de un rând de Sinoade Ecumenice (de la al
treilea până la al șaselea inclusiv), dar și pe amestecătura de
protestanți, care sunt reprezentați la Consiliul Mondial al așa
numitelor biserici. Această tentativă de decizie sinodală la
Kolimbari, de recunoaștere ca biserici a ereticilor condamnați de
către Sinoade Ecumenice, constituie o nebunie spirituală și o
lovitură de stat spirituală. Aceasta, în practică, este
sincretism și ecumenism. Nu s-a mișcat mânia – facultatea
rațională a sufletului – Arhiereilor „sinodali” împotriva
lupilor înțelegători ai Bisericii. Din contră, „lupii” au
fost numiți „oi” ale Uneia și singurei turme înțelegătoare,
ale Bisericii. Ca urmare a acestui rezultat, concluzionăm că în
Creta nu s-a întâmplat așteptata de către pliroma Bisericii a
deliberării Arhiereilor „sinodali” cu Duhul Sfânt, nici nu a
funcționat „praștia” Duhului Sfânt pentru condamnarea din nou
a ereticilor. În special, pentru romano-catolici, în mod verbal am
mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea
Ecumenic, dar în mod practic noi am anulat această credință,
recunoscând ca biserici nu numai pe aceștia, dar și alte
comunități creștine, care se opun acestei definiții, prin
filioque.
După cum se știe, orice adaos la Simbolul de
credință (Crez) – fie el și explicativ corect – este condamnat
de către Sinoadele Ecumenice de după al treilea (inclusiv) și cei
care o fac, s-a hotărât ca să fie caterisiți și excomunicați de
către Biserică. Așadar, în mod clar filioque, ca adaos, este
condamnat – în mod indirect, automat și în avans – de către
Sinoade Ecumenice ca și erezie, din moment ce au decăzut din
Biserică cei care o înfiază ca și adaos, conform cu hotărârile
Sinoadelor amintite mai sus. De aceea și eterodoxia lui filioque a
romano-catolicilor și a tuturor protestanților este o erezie
vrednică de condamnat. De altfel, adaosul filioque a fost condamnat în
vremea lui Fotie cel Mare la Sinodul din 879/80 (al optulea
Ecumenic), unde a participat și reprezentanța Bisericii Romei, în
timp ce au fost condamnate și alte învățături rele (kakodoxii)
ale romano-catolicismului despre identitatea între fire și lucrări
în Dumnezeul Treimic și despre caracterul creat al Harului
Dumnezeiesc, la Sinoadele din 1331 și 1351. Dar și protestantismul
a fost condamnat de către un șir de Sinoade ale Orientului Ortodox
(1638, 1642, 1691).
În consecință, nu este posibil ca într-un text
sinodal cu caracter dogmatic să nu existe precizie teologică și
eterodocșii să fie recunoscuți ca biserici. Aceasta ar însemna
fie că se face o scădere conștientă în dogma eclesiologică, fie
că există o dualitate de limbaj, cu tot ce aceasta implică. Cu
votarea celui de-al șaselea document, care se caracterizează prin
neclaritățile intenționate și mai ales prin contradicțiile
teologice, „Conferința Arhierească” din Creta a consolidat
instituțional ecumenismul, introducând astfel și promovând
confuzia eclesiologică în conștiințele credincioșilor. In mod
special reamintesc paragraful 16, unde se afirmă următoarele: „Unul
din organele principale în istoria mișcării ecumenice este
Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)… în paralel există și
alte organisme intercreștine și organe regionale, precum
„Conferința Bisericilor Europene” (CEB), „Consiliul Ecumenic
al Bisericilor din Orientul Mijlociu”, și „Consiliul Panafrican
al Bisericilor”. Acestea, împreună cu Consiliul Mondial al
Bisericilor susțin o misiune pentru promovarea unității
lumii creștine”.
Acceptarea termenului de biserică pentru eterodocși
și în mod special pentru protestanți, întâlnim până la
saturație și în paragrafele 19 și 21 în același text.
Formularea de mai sus înseamnă că noi, Biserica Ortodoxă, suntem
de acord că eterodocșii-eretici contribuie în mod important la
promovarea unității lumii creștine! De aici se atestă că cei
care au votat și cei care au semnat acest text nu au conștientizat,
în mod sigur, că „Ecumenismul are duh de răutate și este condus
de duhuri necurate”, conform cu experiența harismatică a
fericitului Bătrân (Gheron) Efrem Katunakiotul. Poziția de bază a
ecumenismului este pluralismul dogmatic. Aceasta înseamnă, în mod
practic, legalizarea coexistenței diferitelor credințe deosebite
între ele din punct de vedere dogmatic. Oricine contestă acest
pluralism dogmatic este caracterizat ca fanatic și fundamentalist.
In paralel, ecumeniștii nu permit evaluări axiologice cu privire la
exactitatea, superioritatea sau inferioritatea diferitelor religii.
În ecumenism toți au loc. Pentru că unitatea în acesta nu este
împiedicată de varietatea diferitelor credințe, lucru care este
eclesiologic inacceptabil, din punct de vedere ortodox.
Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adânca
convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică,
dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în
istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită
caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă
contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă
falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința
dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul
identității credinței noastre. În mod viclean golește
integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are
consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate
credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când
susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii
sunt căi care conduc la aceeași mântuire.
Însă, cu câte s-au scris contradictoriu față de
eclesiologie în documentul al VI-lea se dă impresia că sunt
batjocoriți creștinii eterodocși, de vreme ce la început sunt
numiți „biserici eterodoxe”, adică eretici, iar în continuare
sunt numiți biserici. Nu este permis să subestimăm inteligența
lor. Înțeleg bine că nu-i iubim cu adevărat, pentru că nu le
spunem adevărul în mod clar. Le spunem minciuni, cum că ar fi
biserici. Și în acest mod nu-i ajutăm, pentru că nu-i chemăm la
pocăință și la negarea alunecărilor lor dogmatice, astfel încât
să fie încorporați în singura Biserică adevărată, cea
Ortodoxă. Din fericire, suficient de mulți Arhierei nu au semnat
acest document, din motive dogmatice.
În documentul despre „Taina Cununiei și
impedimentele la aceasta”, nu voi repeta cele pe care le-am scris
referitor la aceasta în prima mea scrisoare către Sfântul Sinod,
la 3-2-2016, ca să nu vă obosesc. Voi adăuga numai că, în timp
ce canonul 72 al Sinodului Ecumenic Quinisext așează condițiile
eclesiologico-dogmatice pentru existența Tainei bisericești a
Cununiei, decizia „Conferinței” Arhiereilor la Kolimbari Creta –
cu totul necanonic și neautorizat – dă posibilitatea Bisericilor
Autocefale Locale să devieze de la învățătura dogmatică despre
Taine a Bisericii. În mod specific, recomandarea propusă a
căsătoriilor mixte ca iconomie – dincolo de anticanonicitatea și
ilegalitatea ei, dar și oximoronul relativizării unui canon (72) al
unui Sinod Ecumenic (Quinisext) de către un „Sinod” mai mic, la
care face trimitere tema – este, eclesiologic, extrem de
neteologică. De altminteri, de aceea se recomandă în mod foarte
sever de către canonul 72 anularea sau desfacerea acestei căsătorii,
ca o conviețuire nelegitimă din punct de vedere eclesiologic. Mai
departe chiar, argumentarea teologică a canonului, nu lasă loc
deloc pentru nici o iconomie. „Căci nu trebuie să amestecăm cele
neamestecate”, notează canonul, „după cum nici oaia nu se
încaieră cu lupul tot așa nici partea lui Hristos cu moștenirea
celor păcătoși; iar dacă va încălca cineva cele hotărâte de
noi, să se afurisească”. Așadar, al 72 canon nu recomandă
iconomia, ci atrage atenția asupra gravității nelegiuirii.
Devierea de la canonul specificat constituie o foarte gravă
ilegalitate și „para-iconomie” canonică, care are, de asemenea,
foarte grave urmări eclesiologice, din moment ce amestecă cele
neamestecate într-un „amestec neamestecat”, amestecă
eclesiologic împreună pe „oaie” cu „lupul” și „partea”
lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor. Însă o astfel de
amestecare este eclesiologic de neconceput, iar teologic și
spiritual de neacceptat.
În documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în
lumea contemporană” se dă impresia că se încearcă introducerea
în același spațiu (în aceeași arcă) a Ortodocșilor și a
eterodocșilor, uneori și a celor de altă religie. Aceasta este
evident atunci când toate referirile la pace, care este trăită în
Biserica Ortodoxă ca și rod al Duhului Sfânt, se pot înțelege ca
adresându-se și la cei care sunt în afara ei, fără impunerea
vreunei condiții în prealabil. În practică, însă, aceasta
golește de înțelesul ei Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și
însăși Biserica, din moment ce lasă să se înțeleagă că pacea
lui Hristos, ca și lucrare necreată a Sa, ar putea să fie
realizată și să fie făcută familiară și în afara acesteia de
către eterodocși și de către oameni, simplu, „de bine”,
eventual și de către atei. Aceasta nu numai că nu o recomandă ca
mărturie (ortodoxă), dar provoacă și confuzie între credincioși
cu privire la identitatea Bisericii și la „pacea” dăruită ei
„de sus”.
În ceea ce privește problema Diasporei Ortodoxe,
suntem de părere că odată cu această „Conferință Arhierească”
s-a încercat o rezolvare necanonică – chiar și dacă este numai
vremelnică – a Adunărilor Episcopale, care nu numai că nu
tratează, ci perpetuează etnofiletismul deja condamnat în mod
sinodal (1872).
După „Sinodul” din Creta s-a editat „Enciclica
Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” (Creta, 2016),
care prezintă neconcordanțe teologice. De aceea ne vom referi, pe
scurt, la acestea. Mai precis, în paragraful al doilea se
consemnează următoarele: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii
Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia
autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”. Aici
se naște, în mod rezonabil, întrebarea logică și teologică: Cum
„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a
credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”, când acesta
recunoaște pe nestorieni,, monofiziți, pe anticalcedonieni și pe
monoteliți ca biserici, odată ce aceștia au Hristologia condamnată
de Sinoade Ecumenice?
În primul paragraf se pomenesc Sinoade de prestigiu
sobornicesc de autoritate sobornicească, după cum sunt cel de pe
timpul lui Fotie cel Mare și al Sfântului Grigorie Palama și
Sinodul din 1484, care repudiază pseudo-sinodul de la Florența. Ba
încă și Sinoadele care repudiază credințele protestante. Cum se
împacă însă acestea toate cu recunoașterea romano-catolicilor și
a protestanților ca biserici?
În paragraful al 20-lea se menționează în mod
caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au
funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul
față de învățătura Părinților și de a da o mărturie
credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către
Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici
nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie
de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”.
Această afirmație, însă, este contrazisă de către documentele
comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la
Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Pussan. Și Enciclica Sinodală
se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii
din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume,
urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale,
întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă,
Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și
așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut, ca
biserică, pe eretici, așa cum a încercat să facă această
„Adunare a Arhiereilor” în Creta.
În ceea ce privește „Mesajul” „Conferinței
Arhierești”, acesta recapitulează deciziile luate și, în
paralel, e o provocare la adresa inteligenței credincioșilor
informați. Mai precis, în primul paragraf al „Mesajului” se
notează următoarele: „Principala prioritate a Sfântului și
Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe,
întemeiată pe Dumnezeiasca Împărtășanie și pr succesiunea
apostolică a Episcopilor. Unitatea existentă are nevoie să fie
întărită și să aducă roade noi”.
Întrebarea rezonabilă a cititorilor acestui
„Mesaj” este: Cum este proclamată atât de triumfalist unitatea
Bisericii Ortodoxe, când este cunoscut că la această „Întrunire”
nu au participat patru Patriarhate, care reprezintă în mod
covârșitor mai mulți credincioși decât cei care au fost
reprezentați de către cei zece Întâistătători care au
participat la aceasta? Și cum se face referire cu atâta ușurință
la Dumnezeiasca Împărtășanie ca temei al unității, din moment
ce este în vigoare oprirea comuniunii liturgice între două vechi
Patriarhii, a Ierusalimului și a Antiohiei?
În același paragraf se menționează:
„Sinodicalitatea inspiră organizarea, modul în care se iau
deciziile și îi determină cursul”. Însă, există vreo mărturie
în istoria Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, la care hotărârile să
se fi luat numai de către Întâistătători și fără votul
Arhiereilor participanți?
În al treilea paragraf se face referire la
dialogurile teologice cu eterodocșii și se menționează în mod
caracteristic: „Dialogurile pe care desfășoară Biserica Ortodoxă
nu înseamnă niciodată compromis în problemele de credință”.
Aici amintim în mod semnificativ, din nou, documentele de la
Balamand, de la Porto Alegre, de la Ravenna, de la Pussan, care
conțin grave erezii eclesiologice....
Sursa:
Bucovina Profunda
Între ecumenism şi
antiecumenism
Dezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de
faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a poporului
român. Invidia şi judecata aproapelui – întemeiate pe o credinţă
hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o
tragică frustrare a unei nedeveniri personale – ne determină pe
noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea,
luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor
creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un
adevărat război fratricid.
Una din ultimele polarizări ale spiritului
românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea
unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile
antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru
că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că,
prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile
evanghelice, în numele cărora se luptă.
„Ecumenistul” este deja un personaj cunoscut
creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii
teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape
întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara
instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice.
Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact
diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de
instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv
dialogul cu aceştia. De la Cuza încoace, cam tot timpul am fost
forţaţi să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei
ce ne conduceau ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub
comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După
1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult. Cât de mult cred ei în acest „dialog” e însă
o altă discuţie. Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei
Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon
(Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile
ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar
ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o
teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi
puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru
majoritatea, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esenţa
lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic
al instituţiilor bisericeşti.
Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar
profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce
luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea
dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică
Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Thessalonic),
ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă
din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă
se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil
ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte
cu invective, dovedindu-și astfel „importanţa”. Poate că la
unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa
discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a
unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.
Deşi situate pe poziţii teologice într-un fel
antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume
în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea
teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura
controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură
ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa
rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu. De
asemenea, e cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa
unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia
secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine
aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun
pliroma bisericească – ierarhi, preoţi şi credincioşi.
Un Sinod nici „mare”, nici „sfânt”
Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au
fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i
spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că
nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind
subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”,
pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și
presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un
document care nu fusese complet discutat în plen. De altfel, se pare
că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele
importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele
liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern –,
ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu
celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în
Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea
politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul
organizator al acestui Sinod[1].
În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar
putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist
american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de
ceea ce se intenţionase – într-un sens pozitiv, însă, pentru
noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în
discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar
Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două
sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice
dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie
(879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie
Palamà (1341, 1351, 1368).
În discuţie rămâne însă documentul privind
relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În
acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei
cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc. Deşi
la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe
parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii
creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” –
concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic. De
asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului
ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al
acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în
mod foarte probabil, impusă din exterior.
De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au
început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul
sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat
atmosferei apocaliptice şi și-au întrerupt comuniunea cu proprii
ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze
în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al
Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele,
atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul.
Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o
analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi
comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au
transformat în cruciați ai dreptei-credinţe, militând mai curând
pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi
duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de
anumite lucruri din cele votate.
Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte”
Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi
oarecum suspectă în ce privește raţionalitatea şi chiar
buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o? Noi credem că este disproporţionat de mare în
raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care
sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul
Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe
nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de
grăbită din cel puţin alte două motive.
În primul rând, acest Sinod nu are nici o putere
dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe
locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru
Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu
anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască
Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui?
Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l
recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti.
Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi
că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu
documentul îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar
de credinţă?
Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare
şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta
lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum
numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu
s-ar putea să fi fost chiar acesta unul din scopurile ascunse
ale promotorilor acestui Sinod – cel de a aduce tulburare şi
confuzie în Biserica lui Hristos, prin subtila înrâurire a
agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?
Al doilea motiv pentru care credem că este
exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul
deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile
anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea
ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti
dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei.
Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi
practică preoţia femeilor – şi chiar episcopia lor – şi
recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi
homosexuali declaraţi şi căsătoriţi(!). Pe de altă parte,
bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea
lor parte goale, și nu mai au preoţi care să slujească nici măcar
credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?!
Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la
primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii –
altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât
o simplă diplomaţie.
Având în vedere toate acestea, nu credem că
ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context –
lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate
organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi
mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi
a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările
politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele
critice din viaţa Bisericii.
Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi
mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară și
alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a
făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă
nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol. Astfel că Sinodul
din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe
care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât
puteau bănui duşmanii ei – numai că lucrul acesta ar trebui să-l
înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de
ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment
în care să-și satisfacă toate frustrările acumulate în timp.
Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în
Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor
isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul.
Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele
dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie
exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului.
Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi
atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările
şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii – chiar schisma –, prin
polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi
„antiecumenişti”. Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi.
Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii
Bisericii dacă nu schisma zeloților, confuzia şi tulburările care
continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu
se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul
direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi?
„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât
o piatră de moară…”
Luca 17:2
Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la
Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop,
trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum
contrar spiritului său. Canonul nu obligă pe nici un
credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care
„mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi
permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în
erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi
permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea
aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva.
Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până
când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu
este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii. Dimpotrivă,
dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu
zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se
dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă
mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său,
căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face!
Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât
o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească
pe unul din aceştia mici” Luca
17:2. Prin urmare, cei care se joacă cu aceste
ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui
Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui
Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă.
Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei
antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi
injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai
antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu
opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor
dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor
de credinţă. Și nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită
acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul,
când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni. Aşadar,
drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul
decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare
în locul dialogului teologic. Ce-i de făcut?
Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios
exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să
petreci mai mult cu Hristos decât în interminabile navigări pe
Internet, chiar dacă e vorba de site-uri sau grupuri de
socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar
noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii
creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu
îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra
Ortodoxia. Părinţii şi canoanele (în numele cărora mulţi se
luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune
de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de
conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc – presupus de
curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire – sunt chemaţi
toţi cei ce poartă numele lui Hristos, nu doar Sfinţii. Fără
acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii
ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai
pentru că vor fi duse fără de Hristos.
Mănăstirile trebuie să fie în primul rând
centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice
„Rugaţi-vă neîncetat!” 1
Thessaloniceni 5:17, şi mai puţin gospodării
bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi
ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice
sau veşnice şantiere. Într-un astfel de context, frica de
ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi
şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseși faruri pentru
gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri.
Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am
făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un
bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în
Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe
Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu – Singurul prin
care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul
124/113 al Sinodului de la Cartagina).
Gheorghe Fecioru
Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta
(Document oficial al sinodului din
Creta)
Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta
(Document oficial al sinodului din
Creta)
I. Căsătoria ortodoxă
1. Instituția familiei este amenințată astăzi de
fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica
Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind
învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă
dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.
2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este
considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a
fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam
și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început
nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie),
ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului
omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie,
binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în
Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său
semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii,
descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii
indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre
Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
3. Această tipologie hristocentrică a Tainei
Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează
această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea,
Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp
al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să
o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după
Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui
Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii
instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în
interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta
întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica
Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5,
2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).
4. Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos
constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre
un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică
la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară
existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea
Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei
este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția
(bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună.
Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca,
prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul
să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca
taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii
în dragostea lui Dumnezeu.
5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna
de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă
comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga
societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este
o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală
esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei.
Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în
misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea
societății.
6. Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea
pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al
Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1
Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât
condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală
etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță,
înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de
religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea
pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică
determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și
taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude
adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu
privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei
dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și
uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a
Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
7. În condițiile contemporane, atât de dificile
pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii
și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în
domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră
părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea
slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând
instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi
distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce
aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei
7, 25).
8. În societatea de astăzi se ridică problema
căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe
deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea
contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie
o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza
căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează
profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor
negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării
asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale.
Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în
principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul
încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o
femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea
constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria
binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care
contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu
responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă
valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie
contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum
și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie.
Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel
încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de
coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și
al iubirii binecuvântate de Biserică.
11. Consecințele grave ale acestei crize se exprimă
prin creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al
avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie.
Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea
Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii
trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta
aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și
pe toți oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de
sacralitatea familiei.
II. Impedimente la
căsătorie şi aplicarea iconomiei
1. În legătură cu impedimentele la căsătorie
din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin
adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate
prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului
Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă
din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe
Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia
și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.
2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care
condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o
căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum
și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute
pentru încheierea unei căsătorii;
3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al
Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform
acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale
este strict interzisă;
4. Preoția prin sine nu constituie un impediment,
însă, conform tradiţiei canonice existente (canonul 3 al Sinodului
Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;
5. Cu privire la căsătoriile mixte între
ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși
este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului
Quinisext).
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini
este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.
6. La
aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la
căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în
egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la
acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei
bisericești.
Asa
ar fi trebuit sa arate acest capitol pentru fi cu adevarat ortodox.
Numai ca,la punctul 5 din partea a II a s-a introdus si paragraful de
mai jos,care este total necanonic,lasand la aprecierea fiecarei
biserici autocefale,daca accepta sau nu casatoriile mixte! Daca macar
una dintre biserici aplica asa ceva si accepta casatoriile mixte,
atunci se anuleaza paragraful 1 de la punctul 5( Căsătoria dintre
ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit
acriviei canonice) Si atunci ce facem,ne jucam de-a canoanele,lasam
deschise,portite pentru satana? Niciodata,un sinod cu adevarat
ortodox, nu a facut asa ceva. Deci paragraful de mai jos trebuie sa
fie eliminat,altfel,intregul capitol referitor la Taina
casatoriei,este compromis şi nu poate fi acceptat de catre
credinciosii ortodocsi!
5.
ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la
impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul
Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor
stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui
discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii
omului.
Ce ne ivata
Sf.Teodor Studitul si mitropolitul Augustin de Florina,atunci cand
Biserica ortodoxa este in primejdie de a cadea in erezie
“Atunci
cînd Credinta e primejduitã, porunca Domnului este de a nu pãstra
tãcere. Dacã e vorba de Credintã, nimeni nu are dreptul sã zicã:
“Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea.
Sau un cîrmuitor? Nici acesta nu doreste sã aibã vreun amestec.
Sau un sãrac care de-abia îsi cîstigã existenta? … Nu am nici
cãdere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacã voi veti tãcea
si veti rãmîne nepãsãtori, atunci pietrele vor striga, iar tu
rãmîi tãcut si dezinteresat?”
“Sinodul nu este aceasta: sa
se întruneascã simplu ierarhi si preoti, chiar dacã ar fi multi;
ci sã se întruneascã în numele Domnului, spre pace si spre
pãzirea canoanelor… si nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat
stãpînirea de a încãlca canoanele, fãrã numai sã le aplice si
sã se alãture celor predanisite, si sã urmeze pe Sfintii Pãrinti
cei dinaintea noastrã… Sf. Ioan Gurã de Aur a spus deschis cã
dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei aflati în
comuniune cu ei.”
“Avem poruncã de la însusi Apostolul Pavel
cã, atunci cînd cineva învatã ori ne sileste sã facem orice alt
lucru decît am primit si decît este scris de canoanele Sinoadelor
ecumenice si locale, acela urmeazã a fi osîndit, ca nefãcînd
parte din clerul sfintit. Nici un sfînt nu a încãlcat legea lui
Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfînt, dacã ar fi
cãlcat-o.”
“Si chiar dacã am fi pãcãtosi în multe, totusi
suntem ortodocsi si mãdulare ale Bisericii Universale,
îndepãrtîndu-ne de orice erezie si urmînd oricãrui Sinod
recunoscut ca ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si
hotãrîrilor pe care le-au luat si le-au propovãduit Sinoadele.
Nici nu este ortodox desãvîrsit, ci pe jumãtate, cel care crede cã
are dreapta credintã, dar nu se alãturã dumnezeiestilor Canoane.”
(Migne, PG Epistola II.81) Iata
si ce zicea Mitropolitul
Augustin:
Prin
predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa
religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au
drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe,
spre exemplu, că au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales
episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului.
Să
înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la
hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul
Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci
au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea
Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii
credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.
Creştinii
laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când
sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe.
Avem
mari sinoade locale şi ecumenice care au fost afurisite de poporul
credincios ca tâlhăreşti.
Cu
alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva
răului ca poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă
bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi
mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător
cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă
în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul
evlavios să înveţe să se împotrivească!
Sursa:
saccsiv.wordpres.com
Scrisoare deschisă a Părinților Sfîntului Munte către Patriarhia Ecumenică, către celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, către Sfînta Chinotită a Sfîntului Munte, către toți credincioșii Bisericii cei purtători ai numelui lui Hristos
Cunoaștem
foarte bine din istoria
bisericească
faptul că întrunirea unui Sinod are în vedere întîi de toate
legiuirea și întărirea Dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia
de erezie.
Adică,
Biserica socotește ca o datorie a ei sine
qua non
combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare
a cuvîntului Adevărului.
Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim
Aghioritul, punctează limpede că trebuie «ca
toate Dogmele și Canoanele formulate de Sinoade să fie ortodoxe,
bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și
cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte»,
și că «acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus Părinții
noștri și legile care există în veac... pe care prin Sfîntul Duh
le-au legiuit Sinoade Ecumenice și Locale»
(Pidalionul,
ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16). Contribuind, așadar, și
noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la
lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului
ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm
înaintea tuturor mărturia noastră.
Așa-zisul
«Sfînt și Mare Sinod», care, după cum se știe, urmează să se
țină în iunie ce vine în Creta (6/19 iunie 2016), constituie o
etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios
sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după
cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin
trei proiecte pregătite sistematic: a)
printr-un guvern mondial, b) printr-o economie mondială și c)
printr-o religie mondială.
Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi
în lumea protestantă prin așa-numita «Mișcare ecumenică», iar
în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului
Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de
Patriarhul Atenagoras Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În
loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru
înșelarea credincioșilor, așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod»
urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului
sincretist inter-creștin și inter-religios
– cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut
catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa-zisul
«Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul
sincretist inter-creștin și inter-religios este dovedit prin
următoarele:
1)
Textul
presinodal
al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de
Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa-zisul «Sfînt și Mare
Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile
Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica
Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor „biserici” și
confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i
mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci
îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și
Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan,
punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu
vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd
seamă de învățătura dogmatică a Bisericii
recunoscută chiar de reprezentanții Papei
Apusului
la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie
cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii
condamnarea adaosului eretic filioque
(purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este
atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii
și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că
Dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se
identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul
lui Hristos, avînd Cap pe Însuși Mîntuitorul, prin Credința
Ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească
dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință
cu Tainele Sfintei noastre Biserici.
2)
Același
text
presinodal
recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai
precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială
spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a
instaurării religiei universale a Antihristului.
C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist
inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a
lărgit țintele promovînd și ecumenismul sincretist
inter-religios. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca
fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica
Ortodoxă. Textele acestea «nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau
de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile
și semnau, firește, textele în numele Bisericilor Locale; doar că
ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau
reprezentanții lor» (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea
de Teologie din Tesalonic). Aceasta
înseamnă că textul
presinodal
în discuție atacă și Dogma soteriologică a Bisericii,
potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila Sfîntului și
Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului
Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea
Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără
de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar
înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei
înfățișat mai sus.
Căci,
recunoscînd C.M.B.-ul, același text
presinodal acceptă
prin aceasta teoria că toate «bisericile», sau, mai precis,
sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a
acestei teorii), «mîntuiesc» sau, după cum gîndesc ei, conduc,
nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate
Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și
pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă
de satana.
3)
Recunoașterea
de către textul
presinodal în
discuție a papistaşilor (romano-catolicilor) ca fiind, chipurile,
«biserică» duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului
luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și
inter-religios, care este «unirea» sincretistă a Bisericilor
Ortodoxe Autocefale cu papistaşii (romano-catolicii) prin «potirul
comun» care va urma și prin supunerea acestora sub primatul
stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este
Papa,
adică
la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite
cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și
administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după
modelul Bisericilor Uniate
(greco-catolice),
pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor
Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al
II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede
următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui
generis),
în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici
Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile
Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept
special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt
Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte
Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași
Codice).
4)
Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa
Întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre
discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea
Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată
a Sinodului (879-880) de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al
VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque
și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din
vremea Sfîntului Grigorie Palama ca al IX-lea Ecumenic – Sinod
care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune
că Dumnezeiescul Har este zidit –. Teologia Sfîntului athonit
Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia
ortodoxă și de aceea papistaşii (romano-catolicii) o urăsc de
moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al
orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie,
ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia
ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.
5)
Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau
Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale
Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii
participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în
treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod»,
potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin
Întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți
arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin
Întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor
sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare
Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se
împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și
Dreptului canonic ortodox.
6)
Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului
canonic ortodox,
hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor
Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse
judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii
eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o
reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar
eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile
Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai
mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși
creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el
desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și
îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a «deosebirii
duhurilor»,
care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin
treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să
primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă
tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor.
Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri
participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din
rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși
laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele.
Însă
adeverirea Ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de
corectitudinea și de ortodoxia Dogmelor lui:
«canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca
Sinoade Sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit
corectitudinea Dogmelor.» (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90,
148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie
considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie
primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși,
după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia
Ecumenică zicînd: «...apărător al credinței este însuși
trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui
să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui»
(Enciclica din 6 Mai 1848).
7)
Una
din temele Sinodului ar trebui să fie problema calendarului care a
dezbinat pînă astăzi Biserica Ortodoxă în privința sărbătorilor
și constituie cea dintîi lovitură dată de ecumenism Ortodoxiei.
În
urma celor de mai sus este de datoria noastră să aducem la
cunoștința Patriarhiei Constantinopolei, a celorlalte Biserici
Autocefale, a Sfintei Chinotite a Sfîntului Munte, precum și
tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe că noi, părinții
athoniți, luptîndu-ne să păstrăm, prin ținerea cu acrivie a
credinței ortodoxe, legătura organică cu Capul Bisericii,
Dumnezeu-Omul Domnul nostru Iisus Hristos, și următori făcîndu-ne
Sfinților Părinți, nu vom accepta și vom respinge așa-zisul
«Sfînt și Mare Sinod» după încheierea lui dacă
1)
Sinodul acesta nu respinge deplin textul
presinodal
intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine»
2)
Nu condamnă panerezia, potrivit Sfîntului Iustin Popovici,
lucifericului ecumenism sincretist inter-creștin și inter-religios
3)
Nu recunoaște Sinoadele
de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare și din vremea Sfîntului
Grigorie Palama ca al VIII-lea și, respectiv, al IX-lea Ecumenic,
Sinoade deja recunoscute ca atare în conștiința credincioșilor
creștini
4)
Nu votează hotărîrile așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» toți
arhiereii participanți la el, după cum prevede eclesiologia
ortodoxă și Dreptul
ortodox,
și nu după cum prevede regulamentul Sinodului.doar Bisericile
Ortodoxe Autocefale prin Întîistătătorii lor,
5)
Nu retrag prevederea despre obligativitatea acceptării ulterioare a
hotărîrilor luate de către toate treptele de credincioși
creștini, prevedere care aduce atingere dreptului de neînlăturat
al tuturor mădularelor Bisericii de a judeca din punct de vedere
dogmatic și eclesiologic chestiunile puse înainte
6)
Nu retrag temele privitoare la post și la a doua nuntă a
clericilor, teme care, prin simplul fapt că au fost puse în
dezbatere, constituie încă o dovadă că Sinodul acesta are ca scop
desființarea treptată a postului, imitîndu-i în aceasta pe
catolici. Fiindcă o Biserică în care nu există nevoință și
viață răstignită nu duce niciodată la Înviere, ci la moarte
duhovnicească, gonind pe Sfîntul Duh și ducînd la deplina
secularizare
În
urma tuturor acestora, care constituie pentru noi chestiuni ce țin
de mîntuire, vă rugăm foarte pe voi, sfințiți arhierei, ca la
acest Sinod Panortodox să
învățați
«cuvîntul
adevărului»
și să nu îngăduiți să trecem iarăși printr-un sinod de tipul
Ferrara-Florența. Dacă veți face așa, sfințiți arhierei, atunci
cerul și pămîntul se vor veseli, îngerii și oamenii vor prăznui
duhovnicește, numele voastre se vor scrie în cartea vieții și
veți fi cu adevărat atunci «și părtași obiceiurilor și
următori scaunelor» Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.
Vă rugăm să rămîneți neclintiți, să fiți demni continuatori
ai istoriei Bisericii și ai arhieriei voastre cu care Biserica v-a
cinstit. Dacă, dimpotrivă, nu veți învăța „cuvîntul
adevărului”,
atunci să știți că
a)
Ați
sfîșiat cămașa nețesută a Domnului, ați necinstit Mireasa cea
fără pată și neprihănită a lui Hristos – Biserica Ortodoxă.
Dacă lucrurile vor evolua într-adevăr în această direcție,
atunci
voi veți fi cei care veți crea schismă în Biserică și veți lua
asupra voastră întreaga răspundere istorică pentru urmările și
roadele ei.
Să știți atunci că, pe temeiul eclesiologiei ortodoxe și a
Dreptului
canonic ortodox,
în conștiința credincioșilor ortodocși v-ați caterisit și
afurisit pe voi înșivă și ați căzut din treapta arhierească
«punîndu-vă în fapt pe voi înșivă în afara Bisericii»
(Mărturisire
de credință împotriva ecumenismului,
Sinaxă a clericilor și monahilor, 2009). După
cum bine știți, Domnul ne poruncește să nu-i urmăm pe păstorii
străini:
«Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă în
staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tîlhar. Iar cel
ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi
deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe
nume şi le mînă afară, merge înaintea lor, şi oile merg după
el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge,
ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor» (Ioan
10, 1-5).
- b) Rezultă din acestea că și noi sîntem obligați să aplicăm Sfintele canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul Canon 15 al Sinodului Quinisext (Cinci - Şase) Ecumenic, potrivit căruia avem datoria de a opri pomenirea tuturor ereticilor ecumeniști de cugetare papistaşă (romano-catolică) și filo-uniați. Prin urmare vom fi nevoiți să oprim pomenirea la Sfîntul Disc al Proscomidiei, care simbolizează Biserica Ortodoxă, a numelui tuturor acelor episcopi, preoți și laici care vor semna hotărîrile acestui sinod eretic, precum și a tuturor celor care sînt de acord cu ei și vor urma conștient erezia aceasta. Cu toți aceștia, care pentru Biserică vor fi pe mai departe eretici, nu putem avea comuniune bisericească pînă ce nu se vor pocăi public și vor renega erezia ecumenismului după cum va rîndui Biserica Ortodoxă prin Sinod.
Sfintele
Canoane ale Bisericii au pentru toată lumea tărie și valabilitate
istorică și veșnică și niciun Sinod, Patriarh sau Episcop nu le
poate anula.
Potrivit lor
«Dacă
cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună
cu cel afurisit (scos din
părtășie), acela să se afurisească»
(Canonul
10 al Sfinților Apostoli).
De asemenea
«Episcopul
sau presviterul (preotul) sau diaconul, dacă numai s-a rugat
împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a
îngăduit acestora să săvîrşească ceva ca clerici (să
săvîrşească cele sfinte), să se caterisească»
(Canonul
45 al Sfinților Apostoli)
Doar
din aceste două canoane pe care le consemnăm să socotească
fiecare episcop, preot, monah sau creștin ortodox cu cîtă
scumpătate sîntem cu toții datori să aplicăm Sfintele Canoane.
Sfintele Canoane sînt «supapele de siguranță» ale Bisericii și,
datorită caracterului lor permanent, nu trebuie ca, ori
de cîte ori sînt încălcate, să se facă un nou Sinod pentru a fi
ele aplicate de către credincioși.
Oprirea
pomenirii
Cei
o sută de ani de iconomie
dusă la culme și de îngăduință față de episcopii ecumeniști,
de cugetare papistaşă (romano-catolică) și filo-uniați sînt
prea de ajuns.
Paguba
și schimbarea pe care această impropriu numită «iconomie»
a adus-o felului ortodox de a judeca al clerului și poporului a luat
deja dimensiuni uriașe.
Avem, însă, la Sfîntul Munte – ca moștenire sfîntă de la
cuvioșii părinți și stareți athoniți, moștenire din care
învățăm – tradiția
istorică și de Duhul Sfînt insuflată ca, ori
de cîte ori apare o erezie
în Biserică,
să
purcedem de nevoie la oprirea pomenirii tuturor acelora care
propovăduiesc erezia sau a acelora care din frică și lașitate
urmează episcopilor eretici și nu opresc pomenirea acestora la
Sfintele Taine.
Amintim
că Sfîntul Munte a oprit, din 1924 pînă în 1974, pomenirea
Patriarhului, întîi pentru introducerea inovației schimbării
calendarului și, în al doilea rînd, din pricina ridicării
anatemelor sub Patriarhul Atenagoras.
Voi
sînteți, sfințiți egumeni, cei care, venind, majoritatea,
împreună cu obștile voastre din lumea din afară pentru a locui
Sfintele Mînăstiri Athonite ce rămăseseră fără monahi, ați
readus pomenirea Patriarhului, deși nici fostul Patriarh Dimitrios,
nici actualul Patriarh Bartolomeu, n-au schimbat ceva înspre mai
bine. Cînd Patriarhul Dimitrios a urcat pe tron, vechii athoniți au
avut la început buna nădejde că credința adevărată va fi «drept
învățată»
iarăși. Însă cînd
a declarat oficial că va urma neschimbat linia marelui său înaintaș
Atenagoras, au repetat atunci aproape toți că vor continua oprirea
pomenirii.
Respectînd acest fel ortodox și athonit de cugetare, Sfînta
Chinotită, într-o Sinaxă Dublă Extraordinară, a hotărît
privitor la această chestiune «Pomenirea
numelui Patriarhului Ecumenic ține de conștiința fiecărei
Mînăstiri» (Ședința nr. 52 a Sinaxei Duble Extraordinare din 13
Noiembrie 1971)
Așadar,
în afară de Sfintele Canoane, dreptul de a opri pomenirea ni-l dă
însăși Sfînta Chinotită, urmînd tradiția sfîntă a Sfîntului
nostru Munte. Este, însă, vreodată cu putință să existe Sfîntă
Mînăstire sau monah care să nu aibă sensibilitate și conștiință
ortodoxă? Oprirea pomenirii se face în semn de protest, cu scopul
ultim al osîndirii ereziei și al caterisirii episcopilor eretici,
în cazul în care nu se pocăiesc
Într-un
răspuns către Sfînta Chinotită, Sfînta Mînăstire Karakalu
scria următoarele: «Sfînta noastră Mînăstire, la punctul 14 al
Sinaxei de astăzi, 21.9.1972, a examinat iarăși chestiunea
disputată a pomenirii și, cu tot respectul și în ciuda cuvintelor
frumoase ale sfințitului ei cap din enciclica pusă înainte,
cuvinte pe care le-am cercetat cu luare aminte... a ajuns la
hotărîrea de a face cunoscut în scris preasfinției voastre cele
de mai jos în legătură cu această gravă chestiune bisericească
Dorim
să repetăm cu deplină încredere hotărîrea noastră nestrămutată
privitoare la continuarea opririi pomenirii Patriarhului în semn de
protest pentru că noul Patriarh ecumenic Dimitrios I va continua pe
linia trasată de Atenagoras și păstrată de Sfîntul Sinod» (vezi
Presa
Ortodoxă,
nr. 213, 1-7-1974)
Acesta
era, sfințiți egumeni, vechiul Sfînt Munte pe care unii dintre voi
l-ați apucat și
voi înșivă ați liturghisit de multe ori fără să pomeniți
numele Patriarhului, precum făceau aproape toți părinții
Mînăstirilor Athonite și cei de la chilii,
dintre care pe mulți îi cinstim astăzi ca duhovnici, stareți și
sfinți deosebit de virtuoși. De
ce oare nu-i imităm și în această chestiune a opririi pomenirii
episcopilor ecumeniști, cum a făcut și sfîntul stareț Paisie?
Credeți
cumva că Tainele nu sînt valide atunci cînd nu pomenim numele
Patriarhului?
Atîția
ani și atîtea mii de Dumnezeiești Liturghii ce s-au săvîrșit au
fost oare fără validitate? Doamne ferește de așa hulă!
Cinstită
Sfîntă Sinaxă și sfințiți egumeni, după toate acestea dorim să
vă informăm și să
vă facem răspunzători
de faptul că, dacă Sinodul Panortodox ce se pregătește nu
osîndește panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și
inter-religios, noi vă aducem la cunoștință că vom urma tradiția
Sfîntului Munte și a cuvioșilor Părinți Athoniți din vechime,
care, din epoca Patriarhului uniat de cugetare papistaşă
(romano-catolică) Ioan Veccos (1272) și, din nou, între 1924 și
1974, au oprit pomenirea
Ca
părinți athoniți și ca mădulare ale Bisericii, noi declarăm că
nu avem nicio legătură cu vreo grupare zelotistă, sau cu
extremismul, sau cu fanatismul, ci, urmînd Sfinților Părinți și
aliniindu-ne tradiției
athonite
de veacuri, celei pecetluite cu sîngele atîtor Sfinți Cuvioși
Mucenici, dorim, cu tot respectul ce vă datorăm, să vă pregătim
și să vă atragem atenția în legătură cu această chestiune.
Socotim aceasta drept îndeplinirea îndatoririi ce-o avem față de
Sfinții Cuvioși Mucenici și față de Sfînta Tradiție. Vom
înceta, deci, și noi oficial pomenirea Patriarhului ecumenic.
Nu
dorim să urmăm vreodată o «biserică»
secularizată. Fiindcă
un astfel de «Sinod Panortodox», care va acorda caracter de
Biserică sectanților și va face ereziile legale, desființează
Simbolul de Credință
și dărîmă întreaga eclesiologie ortodoxă și introduce în
locul lor o «biserică» secularizată.
Însă, precum știm, o «biserică»
secularizată nu poate dărui mîntuire celor ce-o vor urma. Nu sînt
oare «biserici»
secularizate Vaticanul și papalitatea, și toate celelalte soiuri de
protestanți?
Biserica
lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, după cum crede
Patriarhul cu teoria lui eretică despre «Biserica divizată», și
nici nu are Biserica nevoie de ecumeniști ca s-o unească.
Biserica
nu se desparte niciodată fiindcă însuși Hristos este Cap al ei,
Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Ereticii se taie ei
înșiși de la Biserica-viță. «Dacă cineva nu rămîne în Mine
se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le
aruncă în foc şi ard»
(Ioan 15, 6).
Astfel
făcînd, un
Sinod ca acesta care va recunoaște pe eretici ca «biserici»
încetează a mai fi Sinod și ajunge sinod
tîlhăresc,
eretic și fals-sinod.
Cei
ce vor semna și
cei
ce vor primi hotărîrile lui se vor osîndi ca eretici ai vremurilor
de pe urmă, mai răi decît toți cei dinainte.
În
acea zi grozavă a Judecății căderea lor va fi mai grozavă și
decît căderea lui Iuda, a lui Arie și a Papei,
fiindcă aceștia nu cunoșteau bine pe Cine tăgăduiesc, «dacă ar
fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei» (I Corinteni 2,
8). Ecumeniștii de astăzi, și Întîistătătorii lor îndeosebi,
cunosc foarte bine pe Cine răstignesc prin panerezia ecumenismului,
pe Domnul Slavei Cel Înviat.
Cum
este cu putință, sfințiți părinți, ca, pe de o parte, să
sărbătorim cu priveghere strălucită în sfînta biserică
Protaton pomenirea Sfîntului Cuvios Mucenic Cosma Protosul, care a
fost spînzurat, ca și a celorlalți Cuvioși Mucenici care au fost
uciși mucenicește de latino-cugetătorii
acelor vremuri, și,
pe de alta, să primim cu onoruri și slavoslovii, în aceeași
sfîntă biserică Protaton, atîția și atîția arhierei
ecumeniști, filo-uniați de cugetare catolică din zilele noastre?
Ne stă mintea în loc; conștiința noastră nu mai suportă.
Marele prooroc Ilie, de-foc-purtătorul și rîvnitorul Domnului, i-a
spus regelui Ahav și poporului lui Israil care se abătuseră: «Pînă
cînd șchiopătați de amîndouă picioarele? Dacă Domn este
Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după el.»
Dacă
Papa este Biserică, o, sărmani ecumeniști, mergeți deci după el;
mergeți la Papa să vă facă cardinali, cum s-a întîmplat cu acel
nenorocit Visarion, fost episcop al Nicomidiei [şi în România
Athanasie Anghel, fost mitropolit ortodox, trecut la uniaţi
(greco-catolici)], și lăsați-ne în pace să slujim Ortodoxiei
noastre celei înjosite și înroșite de sîngele Mucenicilor. Pînă
cînd, sfințiți părinți, vom suporta această schizofrenie
duhovnicească și bisericească a ecumeniștilor?
Doamne,
nu îngădui niciodată să se săvîrșească această trădare a
Ortodoxiei. Astăzi, însă, situația bisericească este mai critică
decît oricînd. Orice este posibil și trebuie să fim cu toții
gata pentru orice. Poate
că vom trece încă o dată printr-un sinod după chipul celui de la
Ferrara-Florența, cu toate nenorocirile duhovnicești și naționale
ce vor urma din pricina trădării credinței.
Dorim ca noi toți să ne ținem tari în aceste împrejurări și,
cu Harul lui Hristos și al Preasfintei Sale Maici, să ne mărturisim
credința Ortodoxă pînă la sînge de va trebui
Ne
rugăm ca Harul lui Dumnezeu Celui în Treime Sfînt, pentru solirile
Apărătoarei Sfîntului Munte, ale Preasfintei Stăpînei noastre
de-Dumnezeu-Născătoarea, să lumineze pe sfințiții arhierei și
să ne păzească pe noi și pe credincioșii creștini de înșelarea
cea din vremurile de pe urmă a lui satana, înșelare
care este panerezia ecumenismului luciferic inter-creștin și
inter-religios, Amin.
Părinții
athoniți din Comisia de redactare:
Gheron
Gavriil, Chilia Sfîntului Hristodul, Sf. M-re Cutlumuș
Gheron
Sava Lavriotul, Sf. M-re a Marii Lavre
Gheron
Ilarion, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș
Gheron
Dositei, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumu
Gheron Chiril, Sihăstria Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu,
Sf. M-rea Marii Lavre
Gheron
Hariton ieromonahul, Chilia Înălțării Domnului, Sf. M-re Vatoped
Gheron
Heruvim, Chilia Sfinților Arhangheli, Sf. M-re a Marii Lavre
Sursa:
https://acvilaortodoxa.wordpress.com/2016/05/13/parinti-din-sfantul-munte-athos-despre-sfantul-si-marele-sinod-din-06-06-2016
din Creta
Imaginea din partea stângă
reprezintă icoana ortodoxă
Etimasiasau"tronulpregătirii ". Este numele "scaunului
gol" pregatit lui Hristos pentru Judecata universală Spătarul în trei arcade
simbolizează Sfânta Treime.
Sfânta Cruce
cea de viață dătătoare, cu coroana de spini, sulița și
buretele, stă drept mărturie a jertfei Domnului nostru Iisus
Hristos. Ea este prezentă și în ornamentele de pe tron sub formă
stilizată. Porumbelul cu aureolă
apare într-o atitudine smerită este simbol al Duhului S fânt.
Sfânta Scriptură
este prezentată înt r-o formă tradițională, cu elemente
decorative specifice cultului ortodox. Ștergarul
și pernița de pe tron sunt pictate fără
să aibă vreo simbolistică aparte. Potirul
din fața tronului este simbol al Sfintei
Euharistii.
Imaginea din partea dreaptă reprezintă sigla adoptată de către adunarea ,,sfântului și marelui sinod panortodox,, ce va avea loc în luna iunie 2016. Aceasta conține anumite elemente străine de canonul iconografic ortodox / bizantin, elemente ce fac parte din alte credințe, străine de Tradiția Bisericii Ortodoxe:
1. Spătarul ogival -
este specific catolic, asemănător mitrei papale și nu este folosit
în iconografia ortodoxă . Simbol al stăpânirii și dominării
2. Pasărea albă cu picioare negre, nu are aureolă în jurul capului ca în icoană . Are o atitudine mândră, mai mult de vultur decât de porumbel smerit. Vulturul este reprezentat pe emblemele mai multor state, însă nu se cunoaște că acest simbol a fost introdus demasonerie pentru importanța sa ascunsă. Vulturul este de fapt o pasăre P heonix care îl reprezintă pe Lucifer cel căzut și care renaște din propria- i cenușă întinzându - și aripile către cer spre a- și împlini gândul de milenii, acela de a -L detrona pe Dumnezeu pentru a-I lua locul.
3. Cartea de sub
pasăre seamănă mai degrabă cu una din
variantele bibliilor protestante, iar crucea prezentă pe ea nu are
nici o asemănare cu sfânta cruce ortodoxă 4.
Ștergarul care acoperă tronul seamănă cu
un șorț masonic și are pe el imprimate cele 3 puncte masonice
5. Cele trei puncte în formă de
triunghi de pe ștergar reprezintă cele trei
lumini din loja masonică (echerul, compasul și cartea sacră) cu
care se semnează membrii lojelor masonice, care se mai numesc și
frații 3 puncte 6. Covorul roșu de la baza
tronului, simbol masonic al dârei de sânge
lăsată de regele decapitat și târât afară din palat - aceasta
este semnif icația tuturor covoarelor roșii așezate între coloane
pe treptele de la intrarea în templele masonice.
7. Pernița de pe tron
este însemnată cu Hexagrama / steaua lui David - schițată cu
puncte galbene (care sunt tot hexagrame) pe fond roșu.
8. Brațele verticale ale tronului -
reprezintă cei doi stâlpi masonici Iachin și Booz . Boaz înseamnă
în ebraică î n forţă , iar Jakin (cum e scris în textul
masoretic)
înseamnă Dumnezeu va edifica , va
stabili cu certitudine. Acestea sunt cele două coloane care stăteau
în pridvorul Templului lui Solomon. Stilizată în extremitățile
perniței apare și tabla de șah care simbolizează opoziția dintre
bine și rău, susținându - se că nu se poate ajunge la
cunoașterea bin elui/adev ărului până nu
experimentezi mai înainte răul
9. Potirul inversat la 180 grade
– Sfântul Potir din icoana ortodoxă , este stilizat într- o
formă inversă, ascunsă, ca negare a creștinătății și a
Sfintei Împărtășanii.
10 Pietre de pe tron – reprezintă
pietre ale arborelui sefirotic – Arborele vieții - simbol
kabalistic, 10 sfere (sefire), considerate regiuni distincte ale
Universului, iar într e ele există 22 căi de legătură. Este o
sinteză a un iversului, o cheie care permite descifrarea misterelor
creaţiei în ezoterism
Înaltpreasfințitul
Mitropolit al Kithirelor și Antikithirelor:
Probleme eclesiale și pastorale care decurg din neparticiparea
tuturor Episcopilor Ortodocși la Sfântul și Marele Sinod
....Este
posibil, să se întrunească un Sfânt
și Mare Sinod fără prezența și participarea tuturor Episcopilor
Ortodocși? Cu
smerenie sunt de părere că, pe criterii canonice, răspunsul la
întrebarea aceasta este negativ, întrucât, așa cum s-a spus,
Sfânt și Mare Sinod, potrivit Sfintelor Canoane, este doar Sinodul
Ecumenic. Și un Sinod Ecumenic, potrivit Sfântului Nicodim
Aghioritul[3],
trebuie să aibă patru trăsături caracteristice: 1) Să se
întrunească prin ordin împărătesc (acest lucru, desigur, era
valabil doar când exista Imperiul Bizantin unitar, căruia îi erau
subordonate administrativ toate eparhiile Patriarhiilor,
Arhiepiscopiilor și Episcopiilor Ortodoxe, câtă vreme acest lucru
este imposibil de realizat acum, pentru că puterea seculară nu este
exercitată de un singur regat secular, ci de mai multe; din acest
motiv, și inițiativa convocării Sinodului Ecumenic poate veni de
la Patriarhul Ecumenic, primul între egali în Ierarhia Bisericească
Ortodoxă. b) Să aibă loc o ”dezbatere
pe teme de credință”
și, în continuare să se expună o hotărâre și un text dogmatic
la fiecare dintre Sinoadele Ecumenice[4].
c) Dogmele expuse de acesta și canoanele să fie întotdeauna
ortodoxe, binecredincioase și conforme cu Sfintele Scripturi și
Sinoadele Ecumenice precedente. (Și citează aici axioma devenită
de-acum proverbială a Sfântului Maxim Mărturisitorul ”spusă
pentru astfel de situații”, ”Regula
evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi
aprobate pe cele pe care le-a judecat ca atare corectitudinea
dogmelor”[5]
și d) Și să fie de acord și să fie acceptate cele stabilite și
rânduite de Sinoadele Ecumenice de către toți Patriarhii și
Arhiereii Ortodocși ai Bisericii Universale, fie prin prin prezența
reprezentanților acestora, fie prin locțiitorii lor sau, în cazul
în care lipsesc și aceștia, prin scrisorile lor. Și subliniază
în plus că ”acordul
acesta al Patriarhilor și Arhiereilor din toată lumea reprezintă
caracterul constitutiv și distinctiv al Sinoadelor Ecumenice”.
Cu
privire la a doua trăsătură caracteristică se impune obiecția că
Sfântul și Marele Sinod la care ne referim nu va discuta subiecte
de credință, nici nu va expune vreo hotărâre sau termen dogmatic,
din acest motiv nici nu are dreptul de a fi caracterizat ca ecumenic.
Și cu toate acestea, deși în proiectul de text aprobat de a V-a
Conferință Presinodală Panortodoxă a Sfântului și Marelui Sinod
Bisericii Ortodoxe, Sinodul acceptă și mărturisește credința sa
în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească
(art. 1), totuși declară că ”Biserica
Ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și
Confesiunile Creștine, care nu se află în comuniune cu aceasta”
(articolul
6). Aici se pune o mare problemă eclesiologică și dogmatică, dat
fiind că în mod flagrant are loc o transcendere a dogmei
eclesiologice despre Biserica cea Una (și Unică), Sfântă,
Sobornicească și Apostolească, fapt pentru care și convocarea
Sfântului și Marelui Sinod, cu toate trăsăturilor și
specificațiile unui nou Sinod Ecumenic devine necesară și
imperativă.
Miza
aici este o mare și serioasă chestiune de credință, de vreme ce
este zdruncinată în felul acesta învățătura dogmatică a
Simbolului de Credință despre Biserica cea Una (și Unică),
Sfântă, Sobornicească și Apostolească. În timp ce adaosul de la
articolul 6, ”dar
și crede
(Biserica Ortodoxă) că
relaţiile ei cu acestea
(celelalte ”Biserici și Confesiuni Creștine”) trebuie
să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai
obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a
învăţăturii lor generale despre taine, har, preoţie şi
succesiune apostolică”,
în nici un caz nu soluționează, ci doar complică marea problemă
eclesiologică. Nu au nici o valoare și relevanță teologică
clarificările și explicațiile ”celorlalte Biserici și
Confesiuni creștine” despre învățătura lor cu privire la
Taine, har, preoție și succesiune apostolică, dacă mai întâi nu
îmbrățișează eclesiologia ortodoxă a Bisericii celei Una,
Sfinte, Sobornicești și Apostolești și credința și tradiția
cea sfântă și neprihănită a Bisericii Ortodoxe, care izvorăște
din Sfânta Scriptură și Dumnezeiasca Învățătură a
Dumnezeiescului Ziditor al Preasfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos, a Sfinților Apostoli și a Sfinților
Părinților noștri. Pentru că, dacă stăruie în ereziile și
cacodoxiile lor și, prin urmare, nu au comuniune în credință și
dragoste cu Sfânta Biserică cea Una și Unică a lui Hristos,
atunci nici Taine, nici preoție, dar nici succesiune apostolică nu
au. Toate acestea se zdrobesc și se destramă, atunci când există
necurăția și boala duhovnicească a ereziei și a schismei, a
cacodoxiei și a înșelării. Biserici
creștine în afara Preasfintei Biserici cea Una și Unice nu pot fi
luate în considerație, nici nu este posibil să existe, potrivit
criteriilor teologice și ale Duhului Sfânt. De
bună seamă, dimpotrivă, este de neînțeles și blasfemiator să
fie considerate acestea drept... ”anexe” ale Bisericii celei Una
și Unice a lui Hristos.
Și
a treia (3) trăsătură caracteristică, pe care o citează Sfântul
Nicodim Aghioritul, este foarte importantă și demnă de atenție.
Toate dogmele și canoanele expuse de Sinodul Ecumenic să fie
ortodoxe și binecredincioase și întocmai cu Sfintele Scripturi și
cu Sinoadele Ecumenice care au precedat. Asta înseamnă că și
Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni, dacă
într-adevăr vrea să poarte denumirea canonică de Sinod Ecumenic,
este chemat să se alinieze întru toate tradiției dogmatice și
canonice a Bisericii Ortodoxe și dumnezeieștilor porunci ale
Sfintei Scripturi și Sfintelor Canoane ale Sinoadelor Ecumenice
precedente.
- Întrucât, potrivit Sfințitului Pidalion al Bisericii noastre, termenul de Sfânt și Mare Sinod este echivalent cu termenul de Sinod Ecumenic, rezultă și îndatoririle corespunzătoare ale acestuia, ca să aibă și acesta prestigiul cerut și premisele recunoașterii lui ulterioare ca Sfânt și Mare Sinod. Numai dacă nu cumva, auzind denumirea de ”Sfânt și Mare Sinod”, va trebui să înțelegem doar convocarea unui Sinod extins al Întâi-stătătorilor Ortodocși și nimic mai mult.
Întâi
de toate, are prioritate recunoașterea celor două (2) Sinoade
acceptate și recunoscute ca Ecumenice de conștiința dogmatică
veghetoare a pliromei Bisericii Ortodoxe, mai întâi a celui care a
avut loc sub Fotie cel Mare în anul 879-880 d.Hr., și apoi a celui
de sub Sfântul Grigorie Palama din anul 1351 d.Hr. Și, în
continuare, urmând tradiției Sfintelor șapte (7) Sinoade
Ecumenice, va trebui să pună în aplicare cele stabilite și
poruncite de acestea, adică:
- Punerea Sfintei Evanghelii în poziția centrală a Sfântului și Marelui Sinod, așa cum se întâmpla demult la Sinoadele Ecumenice, și așezarea de o parte și de alta, potrivit întâietăților cinstirii și a rânduielii în vigoare, a Întâistătătorilor și a celorlalți participanți la Sinod.
- Participarea tuturor Episcopilor Ortodocși, în afara celor care, din pricina bătrâneții sau a bolii vor cere de la cei responsabili exceptarea lor. Pentru că altfel este exclus și eliminat dreptul canonic al tuturor Episcopilor Eparhiali Ortodocși activi (în afara numărului limitat de 24 de Episcopi din fiecare Biserică Locală) de a participa cu drept de vot la Sfântul și Marele Sinod, așa cum se întâmpla la fiecare dintre Sinoadele Ecumenice, care au și au avut titulatura canonică de Sfânt și Mare Sinod. Nici un episcop care păstorește o Turmă Ortodoxă (desigur, nefiind osândit canonic) nu a fost vreodată exclus de la vreun Sfânt Sinod Ecumenic, decât dacă a fost împiedicat din diferite motive să participe, în ciuda celor menționate în document sinodal cu nr. 755/351/16-2-2016, care se referă la convocarea Sfântului și Marelui Sinod. Tradiția este cât se poate de clară, Sfântul Nicodim Aghioritul, categoric în Sfințitul Pidalion, potrivit celor ce am spus, și pururea pomenitul Profesor de Drept Canonic, Amilkas Alivizatos remarcă limpede că: ”În Biserica Răsăriteană, în timp ce corpul principal administrativ este corpul clericilor și mai ales cel al Episcopilor, nu este exclus însă corpul mirenilor din administrație, prin alegerea lor de către clerici, prin vot, și despre necesitatea colaborării în formarea «conștiinței Bisericii», a autorității supreme a acesteia în Biserică. Pe baza acestui principiu, treapta administrativă supremă a ierarhiei și administrației este Sinodul Ecumenic, care este întrunit în special din plenul episcopilor activi și ale cărui hotărâri care au fost acceptate definitiv de către conștiința Bisericii, constituie cea mai mare autoritate în Biserica Ortodoxă”[6].
- Discutarea și examinarea în comun a tuturor subiectelor Sfântului și Marelui Siod. Să-și exprime poziția asupra acestora în mod liber, fără constrângeri și cuprinzător sfițiții participanți la Sinod și să fie supuse votului subiectele dezbătute,
- așa încât să fie valabilă prevederea canonică ”să aibă tărie votul celor mai mulți”. Principiul în vigoare la Sfântul și Marele Sinod, potrivit căruia fiecare Biserică Locală va avea un vot și își va fi asigurat unanimitatea membrilor în privința tuturor subiectelor nu se bazează pe Dumnezeieștile și Sfintele Canoane. Este flagrant că subiectele au fost pregătite și hotărâte în prealabil de Comisiile Presinodale, fără ca reprezentanții fiecărei Biserici Locale să fie împuterniciți în acest sens (vorbesc în special despre Biserica noastră Elenă) de către plenul cinstitei noastre Ierarhii pentru fiecare subiect, cu privire la ce anume vor susține ca poziție și hotărâre a Sinodului nostru, în ce puncte vor fi de acord și în ce puncte nu vor fi de acord, și fără ca Cinstita Ierarhie și prin aceasta fiecare episcop să cunoască cealaltă parte (altera pars) și desfășurarea și evoluția lucrărilor Conferințelor Presinodale. Această situație se află la polul opus Tradiției Ortodoxe. Amintește de regimul monarhic sau și oligarhic al lumii religioase apusene, la modele apusene, iar nu la regimul sinodal al Răsăritului Ortodox. Sfânta Biserică a lui Hristos nu acceptă, nici nu va accepta vreodată monarhia sau oligarhia, și cu atât mai mult nu-l va accepta pe Papă în Răsărit. În Tradiția noastră Ortodoxă sunt pregătite anticipat subiectele de pe ordinea de zi, dar nu sunt hotărâte anticipat. Hotărârile sunt luate în Duhul Sfânt (”părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă”, Fapte 15: 28, s-a spus la Sinodul Apostolic de la Ierusalim) în timpul consfătuirilor. Sfințiții participanți la Sinod se exprimă liber și neconstrânși, fără presiuni și amenințări, având luminarea Duhului Sfânt, dialoghează sau își exprimă dezacordul mișcați de harul luminător al Mângâietorului și hotărăsc în Duhul Sfânt. ”Și unde este Duhul Domnului acolo este libertatea” (II Corinteni 3:7), și
- Poziția patristică și canonică a Sfântului și Marelui Sinod față de cei care, din motive de conștiință sau de fidelitate față de hotărârile dogmatice și de Sfintele Canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe, nu se vor conforma unor eventuale hotărâri incompatibile și contrare Tradiției Ortodoxe (dogmatice și canonice). Coeziunea și deplina acceptare a hotărârilor Sfântului și Marelui Sinod va depinde de respectul ei absolut, fără inovații și scăderi, față de conținutul sfintei și neprihănitei noastre credințe, învățături și tradiții. Va depinde de măsura în care se va conforma față de principiul ”a nu schimba hotarele veșnice pe care le-au așezat Părinții”.
Curentul
impetuos al ecumenismului și mersul de nestăvilit al globalizării
și al religiei universale nu trebuie pentru nici un motiv să
influențeze sau să schimbe hotărârile Sfântului și Marelui
Sinod. Se cere o mare atenție și duh veghetor pentru a nu se
adeveri temerea și neliniștea purerea pomenitului Arhimandrit
Epifanie Theodoropoulos, cel ce întru Sfinți se odihnește, un
extraordinar canonist al Bisericii noastre, care în deceniul ’60
i-a transmis Patriarhului Ecumenic Atenagora următoarele cuvinte:
”De
mii de ori este de preferat – îi scria – să se dezrădăcineze
tronul istoric al Constantinopolului și să se instaleze în vreo
insulă pustie a Egeii, și chiar mai bine să se scufunde cu totul
în adâncurile Bosforului, decât să se facă fie și cea mai mică
abatere de la linia de aur a Părinților, care strigă într-un
glas: «Nu
este loc de compromis în cele ale credinței…».
Să nu doriți să creați schisme și dezbinări în Biserică.
Încercând să le uniți pe cele despărțite, singurul lucru pe
care îl reușiți va fi să le despărțiți pe cele unite și să
creați fisuri pe terenuri până azi solide și compacte. Fiți
înțelept și veniți-vă în fire!”.
Dumnezeieștile
și Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale
(recunoscute) ”se răzbună”, potrivit expresiei obișnuite a
pururea pomenitului părinte Epifanie, când are loc o încălcare și
abatere de la ele. Sunt stabilite clar epitimiile pentru cei care le
nesocotesc (caterisire, afurisire, oprirea pomenirii, oprirea de la
slujire etc.). Cei ce încalcă Sfintele Canoane sunt judecați întâi
de toate de grelele răspunderi pe care ei înșiși și le-au asumat
în Biserică și de propria lor conștiință. Biserica Locală,
căreia îi aparține cel ce nesocotește respectivul sau
respectivele Sfinte Canoane, are răspunderea și îndatorirea de a
impune, în urma unei proceduri legiuite și canonice, sancțiunile
prevăzute.
Este
trist și neliniștitor că, deși se observă încălcări flagrante
ale Sfintelor Canoane ale Sinoadelor Ecumenice și ale celorlalte
Sinoade ale Bisericii și chiar în problemele cruciale ale împreună
slujirii cu eterodocșii, ereticii și cei care nu se mai află în
comuniune cu Biserica și, chiar mai rău, cu cei de alte religii,
fără să se manifeste sensibilitatea care se impune din partea
celor competenți și responsabili din punct de vedere eclesial, cu
toate acestea există o mare precipitare și intenția de a se impune
grele epitimii de către Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se
întruni, cu justificarea evitării rupturilor și dezbinărilor, cu
toate că acestea nu pot fi evitate cu ”biciul”, ci doar prin
triumful și impunerea Dumnezeiescului Adevăr mântuitor. Pentru că,
dacă se întâmplă contrariul, deși nu dorește să fie numit
ecumenic și în mod vădit nu are prestigiul și autoritatea unui
Sinod Ecumenic, neîndoielnic își va depăși competențele și va
depăși limitele principiului sinodalității și ale libertății
în Hristos, după cum și ale dreptului exprimării libere a celor
participanți la Sinod, fapt care va aminti de triste epoci de
violență și constrângere.
Și
pentru a finaliza și a întregi acest subiect voi reveni la tema de
bază a comunicării mele, anume neparticiparea tuturor episcopilor
ortodocși la Sfântul și Marele Sinod din iunie anul acesta, în
Creta, redând constatările și semnalările în acest sens ce
aparțin unor distinși profesori universitari, unul din vechea
generație, domnul Hristos Yannaras, Profesor Emerit al Universității
Pantio, și unul din noua generație, Profesorul Hrisostomos
Stamoulis de la Departamentul de Teologie a Universității
Aristoteliene din Tesalonic.
Nu
invoc pozițiile profesorilor universitari aici de față, pe care îi
cinstesc în mod deosebit, ale părintelui Theodoros Zisis, ale
părintelui Gheorghios Metallinos și ale domnului Dimitrios
Tselenghidis, pentru că vom avea prilejul să le auzim în
comunicările lor. Distinsul domn Yannaras, primul dintre cei
amintiți de mine, scrie între altele și următoarele, referitor la
subiectul nostru: ”Sinodul
pe care l-au anunțat Bisericile creștine Ortodoxe din toată lumea
pentru iunie anul acesta (2016) în Creta este caracterizat ca
«Mare». Nu în ce privește numărul participanților, de vreme ce
nu vor participa (așa cum la Sinoadele Ecumenice era de la sine
înțeles) toți episcopii Bisericilor Locale. Probabil pentru prima
oară un sinod bisericesc se bazează pe principiul rațional al
«reprezentării» ce are în vedere eficiența; va fi întrunit de
«reprezentanți» ai administrațiilor bisericești naționale, iar
nu de întregul slujitorilor «paternității» episcopale.
În
Biserică este de neconceput «sistemul reprezentării» (după cum
și în «cetatea» greacă antică era de neconceput «democrația
reprezentativă»). Pentru foarte simplul motiv că nu pot fi
reprezentate, în nici o formă de sinodalitate, păreri, opinii,
idei, propuneri. În Sinod este depusă mărturia experienței și
adevărul acestei mărturii este judecat după măsura în care
mărturia respectivă «este comună, este împărtășită»
(adeverită, mărturisită) de experiența tuturor. S-a întâmplat
în istoria Sinoadelor ca mărturia unui episcop fără titluri
academice dintr-o episcopie nesemnificativă ca număr de populație
(de exemplu, a Trimitundei, a Ciprului) să definească «termenul»
- hotărârea Sinodului – și să fie ignorate poate strălucite
discursuri retorice ale unor patriarhi și arhiepiscopi vestiți”[7].
Iar profesorul Hrisostomos Stamoulis observă următoarele:
”...
Am simțirea că marea și binecuvântata ocazie are de-a face mai
ales cu temelia, cu poporul Bisericii, un popor lipsit de informare
și, prin urmare, de participare la toate cele care îl privesc în
mod direct, dar care au ajuns să fie, așa cum nu trebuia, obiect al
demersurilor exclusive ale conducerii de vârf... Dacă se constată,
deci, deficiența aceasta în informarea poporului, în informarea
mirenilor, dar și a clericilor atât din primele trepte preoțești,
cât și a episcopilor Bisericilor locale, înseamnă că se uită
sau se trece cu vederea faptul că «Sinodul nu se întrunește
pentru el însuși, ci se întrunește pentru întregul popor al lui
Dumnezeu, pentru toată lumea»,
de vreme ce «este
din trup», «în trup», «prin trup».
Prin
urmare, continuă
domnul profesor, obiecțiile
care și aici au fost formulate de unii membri ai Bisericii Ortodoxe
nu sunt fără fundament. Într-adevăr, procedura respectivă nu
este atestată în istoria Bisericii. Într-adevăr, se pare că se
ignoră uzanța istorică potrivit căreia fiecare episcop trebuie să
aibă un vot. Într-adevăr, se pare că episcopul este înlocuit de
către întâi-stătător și este retrasă particularitatea
persoanei de dragul întregului Bisericii Locale... Și nu încape
nici o îndoială că la toate cele de mai sus am putea să adăugăm
și altele. Să spunem de pildă că prin acceptarea unanimității,
dar și a votului unic este strivită eclesiologia sinodalității,
este încălcată tradiția Bisericii și este marginalizată viața
însăși...”[8].
Iubiții
mei frați, Consider
că prin prezenta comunicare a fost înfățișat cuprinzător
subiectul neparticipării tuturor episcopilor ortodocși la Sfântul
și Marele Sinod ce urmează a avea loc și au fost scoase în
evidență problemele eclesiologice, care evident vor rezulta din
acesta. Cât privește însă problemele pastorale, oricine le poate
prevedea. Doar un lucru vreau să subliniez: Există temerea ca
credincioșii ortodocși, văzând că este marginalizată sau
tăgăduită Tradiția Ortodoxă în anumite puncte-cheie și că
sunt încălcate așezămintele canonice și învățătura dogmatică
despre Biserică să se smintească și să nu mai asculte de
Păstorii și Învățătorii bisericești și să apară tulburări
și să nu mai domnească pacea și buna rânduială bisericească,
fapt care va fi distrugător duhovnicește și nefolositor. ”Să
stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte!”.
- DIALOGURILE TEOLOGICE ÎNAINTE DE SECOLUL al XX-lea ȘI MOȘTENIREA ACESTORA
Ortodoxia,
credincioasă identității ei, dar și lucrării pastorale
neîntrerupte față de ereticii și schismaticii care părăsesc
sânurile ei, îndată după schisma din 1054 și până la sfârșitul
secolului al XIX-lea a purtat o serie de dialoguri teologice cu
aceștia[1],
îngrijindu-se de întoarcerea lor la Adevărul în Hristos.
Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (inițial
cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite
ramuri ale protestantismului) au lăsat o însemnată moștenire, pe
care Ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relațiile
ecumenice de azi, dacă vrea să-și mențină continuitatea
istorică. De altfel, dialogul aparține prin excelență
creștinismului, a fost introdus și sfințit în viața omului de
Creatorul Însuși. ”Veniți să vorbim” [”Veniți să ne
judecăm”] (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul
nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și
făptura Sa pentru mântuirea omului.
- În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) se exprimă cu adevărat credincioșia Bisericii ortodoxe față de tradiția apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, conștiința de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia ”Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nici o dogmă eretică, dar respinge până și suspiciunile de acest fel”[2]. Se mărturisește, de asemenea, fără ocolișuri că ”dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credința noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr”[3].
Devine,
deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Biserica a
celor rupți de ea, oricare ar fi aceștia, este autenticitatea
dreptei credințe și acceptarea fără rezerve a dreptei credințe
de către eterodocși.
Aceasta nu constituie nicidecum o atitudine disprețuitoare a
ortodocșilor față de eterodocși, pentru că întoarcerea și
pocăința eterodocșilor înseamnă reintegrarea lor în Ortodoxia
apostolică și patristică pe care au părăsit-o. Valabilitatea
pentru toate epocile a acestui demers își găsește expresia în
declarația Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: ”în ce
privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru
iconomie sau compromis”[4].
Criteriile
acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pierdut
începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin
înrobirea conducerii bisericești față de pretențiile politicii
mondiale. De altfel, principalul motiv al eșecului dialogurilor de
până la Căderea Constantinopolului (1453) l-au constituit
scopurile politice ale acestora[5],
care marginalizau Adevărul mântuitor în Hristos. Momentul
de la care se constată această modificare de atitudine poate fi
considerat ”Răspunsul Sinodului din Constantinopol din 1895 către
Papa Leon al XIII-lea”. Potrivit acestuia, unirea poate fi
realizată ”prin înlăturarea inovațiilor… eretice și
revenirea la regimul vechi al Bisericii celei Una, Sfinte,
Sobornicești și Apostolicești”[6].
Orice demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele
tradiției patristice ortodoxe, ci urmărește ”dulceața cea
trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25), este condamnat eșecului.
2)
«MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI DIALOGUL ECUMENIC»
- a) Declarațiile oficiale
Prin
Mișcare Ecumenică[7] au
fost numite, de la începuturile secolului al XX-lea, toate
demersurile de conștientizare a ”rupturii și a diferențelor”
dintre diferitele grupări creștine, mai ales în spațiul Apusului,
și organizarea unui cadru favorabil relațiilor de prietenie și
contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor
viitoare[8].
Mișcarea aceasta năzuiește în special ”ca prin literatura
teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanților
diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare
între diferențele dogmatice și celelalte diferențe, în spirit de
înțelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele
adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, ”pavând astfel
calea către unire”[9].
Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de
”Dialog Ecumenic”, care, potrivit declarației sincere ale unuia
dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii
(+1996), ”urmărea unirea sau abordarea Bisericilor și ulterior,
mai general, a religiilor”[10].
Potrivit
declarației oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu
cu mulți ani, ”Biserica Ortodoxă, având deplina conștiință
atât a identității, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul
teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine…
pentru promovarea credibilă a Ortodoxiei în restul lumii creștine,
dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiția teologică
comună a perioadei Sinoadelor Ecumenice, în speranța vădită a
întoarcerii lor la credința predată de Apostoli”[11].
Patriarhia Ecumenică declarase deja că scopul participării sale la
Mișcarea Ecumenică a fost ”să facă cunoscut și să transmită
eterodocșilor bogăția credinței, a cultului și a organizării
acesteia (a Ortodoxiei) și a experienței religioase și ascetice,
să se informeze și aceasta despre noile metode și concepții în
ce privește viața religioasă și acțiunea acestora”[12].
Este subliniat, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul
”izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face
referire în literatura noastră bisericească dinaintea secolului al
XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu
provizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale acestuia,
în deplină contradicție cu învățătura Hristosului nostru către
cei ”doisprezece”, când L-au părăsit ”mulți dintre ucenicii
Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. ”Nu vreți și voi să
vă duceți?” (Ioan 6:66-67). ”Izolare” există acolo unde
lipsește Hristos, ca Ortodoxie. Este acordată, de altfel, în mod
oficial din partea Centrului Ecumenic confirmarea că ”nu poate
exista nici o neliniște cu privire la o așa-zisă trădare a
credinței creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul
sincer cu celelalte tradiții creștine”[13].
De
la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se
temea de relativizarea Credinței, profesorul dogmatist Ioannis
Karmiris, care ”inițial” a participat la demersul ecumenic, a
simțit nevoia să sublinieze că ”participarea ortodocșilor… și
colaborarea… are sensul de comuniune de dragoste, iar nu de
comuniune în învățătura dogmatică și în Taine”[14].
O critică similară a făcut și cunoscutul profesor Panaghiotis
Trembelas: ”Neîndoielnic, trecem prin pericolul – observă
acesta – de a se crea o climă și o atmosferă de dezinteres față
de distincțiile și diferențele dogmei, în cadrul căreia cei mai
puternici și mai numeroși și mai concentrați și mai organizați
îi vor absorbi în liniște și pe nesimțite pe cei mai puțin
numeroși și mai slab organizați”[15].
Însă
revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face
Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul
Părinte Iustin Popovici: ”Ecumenismul este numele comun pentru
falșii creștini, pentru falsele biserici ale Europei de Apus. În
interiorul acestuia se află inima tuturor umanismelor în frunte cu
papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici
nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie.
Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”[16].
Și
se întreabă: ”A
fost deci necesar ca Biserica Ortodoxă, acest trup și organism
dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se
umilească atât de monstruos, încât reprezentanții ei teologi,
chiar și ierarhi să caute participarea organică și includerea în
Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai,
trădare
nemaiauzită”[17].
Dar
și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind ”Despre Dialogul
dintre Ortodocși și Papistași”[18] își
exprima încă din 1967 neliniștile, serioasele rețineri față de
eventualele ”rugăciuni în comun”, față de ”participările
de ambele părți la adunări liturgice și de cult și la alte
acțiuni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi
acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca
Episcop canonic al Romei”[19].
O adevărată profeție despre cele ce se întâmplă în epoca
noastră! Foarte corect se afirmă că ”Ortodoxia însă pentru
nici un motiv nu trebuie să se precipite către dialog, de vreme ce
rămân atât de neînduplecați și neclintiți în infailibilitate,
în primat, în uniație și în celelalte erezii ale lor.
Precipitarea
dialogului în aceste condiții echivalează cu o sinucidere
duhovnicească a Ortodoxiei.
Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o
unire de tip uniat. Deci, ortodocșii care se precipită spre dialog
și-au dat seama de acest lucru?”[20].
Și
încheierea mărturisitoare a Părinților Aghioriți: ”Sfântul
Munte proclamă că nu se pune problema să accepte punerea în fața
faptului împlinit, și prin harul lui Dumnezeu va rămâne
credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinței Sfinților
Apostoli și a Sfinților Părinți, din dragoste și față de
eterodocși, care sunt ajutați cu adevărat atunci când ortodocșii,
prin atitudinea lor ortodoxă consecventă, le arată mărimea bolii
lor duhovnicești și calea de tămăduire”[21].
- b) Urzeli oculte
Există
însă în cadrul Dialogului și proceduri secrete, care inspiră cea
mai mare neliniște față de sinceritatea declarațiilor oficiale,
atunci când sunt deformate prin diferite tertipuri. De foarte mare
interes ar fi fost să cunoaștem ce tranzacții s-au făcut pe 5
ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și
Patriarhul Atenagoras (1948-1972), când s-au întâlnit, potrivit
declarației Patriarhului, ”la ora 9 seara în locuința Papei”.
Descrierea lui Atenagoras este deosebit de revelatoare: ”Am mers
amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuție
secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când
vorbesc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o egalitate
absolută, iar nu pe diferențe…”[22].
Fiecare poate să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea
ce a urmat adeverește referirea noastră la ”urzeli”.
Tot
parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost
încheiate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre
Constantinopol și Roma[23].
De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă
declarație a sa, mărturisește că ”Consiliul Mondial al
Bisericilor înaintează către realizarea scopului său, prin
amestecarea culturilor, religiilor și popoarelor”[24].
Scopul
întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a
fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religiei
Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră.
Despre adevăratele scopuri ale dialogului intercreștin nu ezită să
vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic,
precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la
Proclamația din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alți
profesori ai Școlii de la Halkis: ”Este nevoie, a spus el, ca
Bisericile să conștientizeze că în afară de unitatea în sensul
strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai
cuprinzător, potrivit căreia toți cei care acceptă învățătura
fundamentală a Revelației lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă
pe El ca Mântuitor și Domn, va trebuie să se considere unul pe
altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. ”Fără
să intrăm în examinarea diferențelor dogmatice, care separă
Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – ”trebuie
să cultivăm tocmai ideea unității lărgite…”[25].
Este cât se poate de evidentă aici teoria despre ”Biserica
lărgită” care pretinde înlăturarea credinței și a
caracterului mântuitor al dogmei, în contradicție cu tradiția
apostolică și patristică a tuturor veacurilor.
Ceea
ce se întâmplă însă în spațiul dialogului intercreștin este
valabil și pentru politica noastră interreligioasă. Şi aici
”linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia
menționată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoții
ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat
convingerea că ”prin unitatea Bisericilor înaintăm și către o
umanitate plenară”[26].
La
dorința imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe
baza unor criterii teologice, ci în climatul ”dialogului
dragostei”, care ”trebuie să continue și să se extindă”[27].
Atenagora a urmat cu fidelitate dorința Papei Paul al VI-lea și
dialogul teologic sau dialogul credinței a fost subordonat
dialogului dragostei, adică al bunelor relații, al sentimentelor și
al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a
justificat și ”Potirul comun”, intercomuniunea sacramentală,
care potrivit mărturisirii sale publice era deja o stare de fapt în
1971[28].
În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile
interreligioase și rugăciunile în comun[29],
ca adunări de mărturisire a unității avându-l ca centru pe Papă,
în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca ”Planet Man nr. 2”,
așa cum este caracterizat la nivel internațional.
Este,
astfel, bătătoare la ochi coincidența cu situația dialogurilor în
perioada bizantină[30],
când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice,
așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument,
iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că ”dialogurile
interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii
prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii,
ideologiile”[31].
De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie,
metoda
ecumenismului urmează următorii pași:
coexistență-dialog-infiltrare-răsturnare. ”Infiltrarea” este
corelată ”cu alterarea cugetului ortodox” care este înlocuit de
cel ”eterodox”[32].
Potrivit Decretului Conciliului II Vatican ”Despre Ecumenism”,
”comuniunea tuturor Bisericilor particulare cu Biserica Romei este
o premisă necesară pentru unitate”[33].
Potrivit Marelui Athanasie însă ”trebuie mai întâi tăiată
orice neînțelegere legată de credință și doar atunci să se
facă cercetarea lucrurilor”[34].
Importantă
este și întrebarea cine sunt cei care hotărăsc pentru mersul
Dialogului. Așa cum a observat părintele Sarantis Sarantos: ”Despre
un subiect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici,
nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată
lumea, dimpreună fie și cu număr minim de preoți și
diaconi”[37].
Este îndreptățită întrebarea, pentru că ierarhii noștri
protestează pentru lipsa unei bune informări a lor.
Pururea
pomenitul profesor Konstantinos
Mouratidis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980,
adevăratele scopuri ale dialogului: ”Așa-zisul dialog teologic
este o mreajă pentru dezorientarea și înșelarea pliromei
Ortodoxiei prin supunerea unei părți cât mai mari a acesteia față
de ereticul Papă al Romei”[38].
Dezavantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost descrise în
mod fericit de Preasfințitul
Mitropolit al Pireului, Serafim:
”Ecumenismul
adoptă și legalizează toate ereziile ca «Biserici» și vatămă
dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești.
Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o
nouă eclesiologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul
să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică
sobornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un fragment,
iar nu Biserică deplină. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În
acest mod, însă, sunt dărâmate hotarele dintre adevăr și
înșelare, dintre Ortodoxie și erezie și Biserica se predă total
în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei”[39].
3)
EȘEC ȘI ”SUCCES”!
- a) Pentru Ortodoxie este nocivă fructuozitatea Dialogurilor
Orice
demers este judecat după roadele lui. Acest lucru este valabil și
pentru ”Dialogul Ecumenic” în ansamblul lui. Care este, deci,
rodul acestuia în ce privește Ortodoxia și cauza sfântă a
unității creștine? Pentru că numai astfel poate fi evaluat
succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei
7:20). Însă cuvântul despre succes sau eșec presupune referirea
la părțile aflate în dialog și la scopurile acestora, pentru că
succesul unei părți poate să funcționeze ca eșec pentru
cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate
două mărimi, Ortodoxia și Eterodoxia, pe baza acestui criteriu se
va răspunde pentru început la întrebarea: Unde a dus Dialogul
Ecumenist până azi?, așa încât să aibă sens discuția despre
succes sau eșec.
S-a
afirmat de buze sus-puse că Dialogul se desfășoară ”în
conformitate cu tradiția canonică și practica bisericească
dintotdeauna în ce privește relațiile Bisericii Ortodoxe cu
eterodocșii”[40].
Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ține de
nucleul lucrării pastorale a Ortodoxiei și are caracter misionar.
Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în
dreapta credință. Dacă scopul nu este ”unitatea în credință
și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în
compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat
drept ”Dialog întru adevăr”. Dat
fiind că ”ieșirea dragostei” către ceilalți înseamnă
înrobirea în fapt a Ortodoxiei față de înșelarea cu multe
chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a
celor care ne reprezintă la Dialoguri, ci și propria noastră
mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru ”se desfășoară
în conformitate cu practica bisericească perenă”.
Dimpotrivă, Credința noastră ortodoxă, adică bisericească, în
loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu
Eterodoxia, devine ”un punct la care se năzuiește” în Dialogul
cu aceasta. Se adeverește însă din punct de vedere istoric că în
dialogurile de după Schismă, ”criteriul tradiției patristice
reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al oricărei
discuții teologice”[41].
- 1) La Dialogurile de azi, nu se face nici o referire la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și nedespărțită, pe care o continuă Ortodoxia în persoanele Sfinților noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi conduc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări eretice apusene ca ”Biserici ale lui Hristos” (Proclamația Patriarhiei Ecumenice 1920).
- 2) Cel mai trâmbițat argument, cum că dialogul, în special Dialogul cu Biserica Latină se desfășoară ”în termeni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în paralel pune la îndoială adevărul tradiției patristice, recunoscând ca biserici ereziile demonstrate[42]. Astfel, dialogul ”în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a acoperi poziția noastră dureroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziție de putere. Această expresie trădează, de altfel, neputința și îndoiala noastră față de adevărul tradiției noastre[43].
- 3) Liderii noștri, la Dialog, acționează ca și cum unirea ar fi avut loc, după cum vădește și limbajul folosit. E posibil, de pildă, ca ”neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică papismul să se numească pe sine ”Biserică soră și Biserică deplină”? În această privință este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protestantismului caracterul de Biserică, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept ”deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca ”Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesiologia protestantă fără nici o reacție din partea vreunui Sinod local ortodox. Foarte îndreptățit, deci, Mitropolitul de Nafpaktos a pus întrebarea: De vreme ce ”Biserica este UNA, potrivit Crezului și conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar – continuă el – că celelalte Biserici sunt eterodoxe”[44].
- 4) Recunoașterea caracterului de biserică al grupărilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înțeles ca ”recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitudini uniate față de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și ”pentru consumul larg” nu salvează de apostazie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și față de eterodocși.
- 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea foarte largă (din partea noastră) a termenilor ”Biserică divizată” și ”Biserică lărgită”, pentru facilizarea demersului unionist, dar și în detrimentul Adevărului. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, iar nu între Ortodoxie, care are conștiința identității ei, și Eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozității, în cel mai bun caz.
- 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbitrare, precum ”ridicarea anatemelor” din 1054, fără întoarcerea Romei la credința comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre ”ridicarea necomuniunii” (1009). Astfel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus ”intercomuniunea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora[45]. Potrivit declarației curajoase a Mitropolitului de Nafpaktos, reprezintă ”o cădere de la credința ortodoxă și teologia Părinților acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”.
- 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea botezului se va face ”după finalizarea dialogului teologic”[46], recunoașterea ”teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situații, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc Ortodoxia.
- 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei ”doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situația de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este aplicată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat ”Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situația de astăzi.
- 9) Acceptăm pe tăcute mașinațiunile papistașe de urgentare a demersului unionist. Printre înșelătoriile papismului este și abordarea importantei și fundamentalei chestiuni a lui ”Filioque”. Se sare peste introducerea în Simbolul de Credință făcându-se referire la ”Simbolul Athanasian” din secolele VI-VII (opțiunea Papei Ioan-Paul al II-lea[47]), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381).
- 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de mașinațiuni pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nici o intenție de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și expresie a absolutismului papistaș. Insistența îndârjită a papismului pe ”primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecumeniștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conciliul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinalul și profesorul Josef Ratzinger[48]. În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruința papismului în primatul puterii, fie și în interiorul acestuia, reprezintă stăruința în înșelarea eretică și anulează orice sens al dialogului cu Ortodoxia, dimpotrivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea conceptului de primat – nu ca ”primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestructibil legat de infailibilitate[49]și concentrează tot ce întruchipează termenul de ”instituție papală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre Papism și Ortodoxia (patristică).
- 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecumeniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop canonic, purtător al adevăratei preoții, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepția aceasta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o ridicare a înșelării, care a provocat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce diferență există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (”Preasfințitul și Preafericitul Papă” i se cântă de către ortodocși la urarea ”Întru mulți ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului.
- 12) Pe măsură sunt și rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios[50]. Se caută și în cadrul acestui Dialog puncte ”comune” în credință, în fapt însă se relativizează și mai mult[51] adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezența celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogurile conduc sistematic la o depreciere în ce privește credința ortodoxă, sub acoperirea aberantei ”teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic să eșueze în erezie eclesiologică și sincretism.
- 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistența Vaticanului, de a participa și Uniația[52] la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Viena și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand[53]. Protestele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), pentru a fi reluat însă ulterior și cu prezența reprezentanților greco-catolici. Declarația părții ortodoxe că ”ortodocșii… sunt deranjaţi și de însăși existența Uniației, care amintește de vremuri nefericite”[54], constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dispozițiile Vaticanului. Pentru că, simplul fapt că clericii uniații care participă la concilii papistașe sau adunări liturgice, poartă veșminte ortodoxe, creează confuzie între credincioșii de ambele părți, atrăgându-i în capcană pe cei nedeplin informați.
- 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecumenistă, suntem direcționați – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu mixtura eretică, fiind lipsiți de orice posibilitate de a-i influența pe interlocutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și descreștinare. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afirmația că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidentalilor[55]. Este îndreptățită întrebarea: Câți eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei[56], iar nu datorită misiunii în lumea eterodoxă, pe care o desfășoară smeriții clerici și stareți ortodocși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea conducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare.
- 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și variantele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dialogul Ecumenic este legalizarea ”creștinismului” descreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmațiile Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecumenic. ”Ecumenismul promovează interminabilele dialoguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerității eterodocșilor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, practica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci numai acelea care unesc, atenuarea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a succesiunii apostolice, a preoției, a harului, a Tainelor, dialogul în termeni de egalitate, amnistierea, deculpabilizarea și recompensarea Calului Troian al Papismului, anume Uniația demonică și blestemată, participarea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor panprotestant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ereziilor, semnarea comunicatelor, declarațiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și intercomuniunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inadmisibila interpretare ecumenistă a cuvântului Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21), care adeverește absența deplină a oricărei relații cu spiritualitatea patristică, și asta nu numai la eterodocși[57].
La
aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la
”Dialogul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se
oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la
Adevăr se dovedește perimat. Ar fi putut fi considerat corect, dacă
nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părții ortodoxe cu
înșelarea de toate tipurile și marea confuzie din conștiința
pliromei ortodoxe.
- b) Evaluarea relațiilor ecumeniste
După
toate cele de mai sus, cum poate fi evaluat Dialogul Ecumenic?
Este posibil ca partea ortodoxă să vorbească despre desfășurarea
cu succes a acestuia și despre rezultatele pozitive ale acestuia?
Succes al Dialogului ar fi însemnat înaintarea către întâlnirea
în Adevăr. Cu
toate acestea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca
”Biserică”, și nu numai la nivel personal, dar și de către
Ierarhii și Sinoadele bisericești locale.
Acest
lucru este exprimat mai cu seamă de terminologia folosită în
documentele oficiale pe această temă. Printr-o serie de demersuri
scandalizatoare, în cadrul unei toleranței inadmisibile, sunt
vătămate conștiințele credincioșilor prin continua încălcare a
poruncilor evanghelice și prin desconsiderarea sfintelor Canoane și
a Tradiției Patristice.
În
continuu crește relativizarea
credinței
ortodoxe și este desconsiderată unicitatea și
exclusivitatea mântuirii
în această sfântă cauză. Prin
limbajul antipatristic folosit, prin rugăciunile în comun
anticanonice[58],
vizitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele
părți, se atenuează în continuu diferențele de credință și
are loc o nivelare a Ortodoxiei, în timp ce această poziție
antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a
dragostei față de neortodocși.
Este,
deci, posibil, ca toate acestea să fie considerate succes al
Ortodoxiei lui Hristos și a Sfinților, când scopul permanent al
acesteia de-a lungul veacurilor este întoarcerea eterodocșilor, a
ereticilor și a celor de alte religii la Păstorul Hristos, când
scopul ei eshatologic statornic este cuvântul Hristosului nostru: ”
va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu,
desigur! Ecumenismul și Dialogurile acestuia, sub forma și mersul
lor de azi, sunt un eșec
al Ortodoxiei din
perspectiva Sfinților Părinți. ”Ortodoxia
ecumeniștilor noștri se dovedește a fi o bătaie de joc și o
respingere a Ortodoxiei Sfinților noștri și a pastorației
acestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu numai că nu
a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferențele
dintre noi și eterodocși, pe care îi considerăm mădulare ale
Bisericii lui Hristos!”
Există
însă și cealaltă față a Dialogului. Dacă pentru credința
Apostolilor și a Părinților ”Dialogul Ecumenic” care se află
în desfășurare, în întregul lui, este un eșec incontestabil,
în același timp însă constituie (cel puțin așa este considerat)
un ”succes” –
fie și unul nociv – din punctul de vedere al ecumeniștilor și al
eterodocșilor. Pentru că promovează aspirațiile și scopurile
acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale
instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este
slujită cu fidelitate și este promovată o cauză care duce la
moartea duhovnicească, continuând linia unirilor de tip uniat de
dinainte și de după Schismă.
Și
azi, ca și atunci, o ”Ortodoxie” slăbită și cu tendințe
eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre
vătămarea omului și a mântuirii lui, având ca rezultat nivelarea
Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă.
Un
lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinților,
smeriți și răniți peste tot de atacurile care vin asupra lor, și
mai cu seamă prin mijloacele electronice, au cinstea că merg pe
urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinței noastre și
ale marilor conducători ai luptei noastre antieretice, Fotie cel
Mare, Grigorie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale întregii
cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lungul
istoriei. Prin urmare, ”li s-a gătit cununa dreptății” (II
Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecumenismului, anunțând
recent hotărârea deja prezentată, cu privire la măsurile
represive împotriva ortodocșilor patristici care se vor împotrivi
și vor reacționa față de această pseudo-unire: ”Biserica
Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii
Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor
grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei
pure”[59]…
Tindem
să credem că Sinodul Panortodox se află în pericolul de a fi
folosit ca mijloc al ecumeniștilor pentru recunoașterea festivă a
”Dialogului Ecumenic” și a tuturor insolențelor acestuia
pomenite mai sus. Să privegheze, dar, ”păzitorul Credinței
ortodoxe”, adică trupul eclezial, clerul și poporul și
monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se
confrunte cu acele forțe, despre care ne-a prevenit Apostolul Pavel
în Faptele Apostolilor (20:29-30).
Prin
urmare, dacă nu va fi reconsiderat mersul Dialogului Unionist –
lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fi oprită
alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagoras
(după 1964), continuarea relațiilor ecumeniste va fi și mai
dureroasă pentru ortodocși.
Mesajul Mitropolitului Serafim de Pireu la Duminica Ortodoxiei
Iubiţi Părinţi şi fraţi,
preadoriţii mei fii în Domnul,
Noul Cuvios al Bisericii noastre, Sfântul Iustin Popovici în
monumentala sa operă „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul”
semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru
falsele creştinisme, pentru falsele „biserici” ale Europei
Occidentale. În el se află inima tuturor umanismelor europene în
frunte cu papismul.
Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu
sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor
evanghelic de obşte este panerezie”.
Pe aceeaşi lungime de undă fericitul întru adormire
StareţArhimandritul Haralambie Vasilopoulos ne oferă adevărata
imagine a ecumenismului:
„Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului
Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi
religioasă a Lumii! Ecumenismul este o groaznică vijelie, care se
pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi imaginează
– „Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică” a
lui Hristos.
Este un sălbatic uragan al puterilor întunericului care îşi
concentrează mania lui catastrofală îndeosebi împotriva
Ortodoxiei, cu o puternică dorinţă ameninţătoare, de a o nimici
şi de a o face să dispară”.
În sfârşit, fericitul întru adormire Stareţ
Arhimandritul Atanasie Mitilineulnumeşte Ecumenismul
ultimul înaintemergător al lui Antihrist.
ECUMENISM ŞI GLOBALIZARE
Aşa cum globalizarea la nivel politic urmăreşte să unească
lumea şi să constituie un stat mondial, o guvernare electronică
mondială, o monedă mondială, o economie mondială, aşa şi
Ecumenismul, la nivel religios, vrea să unească toate religiile
(ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism
inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând
uriaşele, giganticele şi haoticele diferenţe dogmatice şi
dărâmând din temelii dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe.
Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate
epocile, deoarece nivelează şi echivalează toate religiile şi
credinţele.
RĂDĂCINI
Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul
protestant, pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Atunci, anumite „confesiuni creştine”, văzând că oamenii le
părăsesc, din cauza crescândei indiferenţe religioase şi a
mişcărilor antireligioase organizate, s-au văzut silite la o
grupare şi la o colaborare.
Această activitate unionistă a lor a căpătat o formă
organizată, ca Mişcare Ecumenică, în secolul al XX-lea.
Şi, în principal, în anul 1948, prin
înfiinţarea la Amsterdam (Olanda) a
aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor –
care, în mod esenţial, este Consiliul Mondial al Ereziilor, al lui
Lucifer şi al minciunii, decât al „Bisericilor” – care îşi
are sediul la Geneva.
ECUMENISM ŞI SINCRETISM
Unul din mijloacele, pe care le foloseşte
Ecumenismul, ca să-şi atingă scopurile sale, este
sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei
creştine, pe care îl promovează aşa-numitul „Consiliu Mondial
al Bisericilor” sau mai degrabă „Harababura Mondială a
Ereziilor”, aşa cum pe bună dreptate a fost caracterizat.
„Sincretismul înseamnă relativizarea religiilor şi a
ideilor religioase. Este o sinteză şi o joncţiune religioasă
pan-ecumenică a elementelor celor mai opuse şi neasemănătoare”.
ECUMENISM INTER-CREŞTIN ŞI INTER-RELIGIOS
Ecumenismul se mişcă în două niveluri:
primul este inter-creştin, iar al doilea este inter-religios. În felul acesta avem ecumenismul inter-creştin şi ecumenismul
inter-religios, care constituie două din direcţiile de bază ale
Ecumenismului.
Atât ecumenismul inter-creştin, cât şi ecumenismul
inter-religios, sunt lupii îmbrăcaţi în piei de oaie şi Caii
Troieni, care în esenţă adoră idolii, fie ai taberelor lor, fie
ai patimilor lor personale, fie ai logicocraţiei, fie ai crezului
lor politic, fie ai ideologiilor lor filosofice.
TEOLOGIA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL
Teologia Ortodoxă decurge din experienţa Revelaţiei, care, în
Biserica Ortodoxă, oferă energia dumnezeiască necreată a Sfintei
Treimi.Ecumenismul inter-creştin promovează unirea diferitelor
„confesiuni” creştine (papistaşi, protestanţi, anglicani,
iehovişti, penticostali, monofiziţi cu Mireasa lui Hristos –
Sfânta Biserică Universală Ortodoxă) pe baza criteriului
minimalismului dogmatic.
Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic
inter-creştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt
doar tradiţii formale şi rituale ale fiecărei „biserici” şi
trebuie să fie ocolite pentu binele unităţii Bisericii, care poate
să se exprime prin diversitatea diferitelor forme şi manifestări.
Iar ecumenismul inter-religios, considerând că în toate
religiile există elemente pozitive, promovează unitatea între ele
şi îndeosebi între aşa-numitele trei religii monoteiste din lume:
creştinismul, islamul şi iudaismul.
În câteva cuvinte, promovează aşa-numita „pan-religie”.
Conform principiului ecumenist al „sincretismului inter-religios”,
trebuie să privim „punctele teologice comune”, care există în
toate „religiile monoteiste”, ca să construim unitatea
religioasă a lumii.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că pentru ca un om să se
mântuiască trebuie să aibă credinţă dreaptă (= ortodoxă) şi
fapte şi vieţuire drepte (= ortodoxe); altfel nu se mântuieşte.
Acelaşi lucru îl scrie şi Sfântul Chiril al Ierusalimului
„Catehezele” sale.
Dacă este greu să se mântuiască un creştin ortodox, care se
nevoieşte, cu atât mai mult un aşa-zis ,,creştin”, care
aparţine grupărilor eretice ale papismului, protestanţilor,
monofisiţilor, e cu putinţă să se mântuiască?
Cum să se mântuiască un musulman, care crede că Coranul este
chipurile inspirat de Dumnezeu, când acesta Îl neagă pe Dumnezeul
Treimic şi dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu întrupat?
Cum să se mântuiască un iudeu, de vreme ce nici în Vechiul
Testament nu crede, nici nu-l trăieşte, ci crede în Talmud şi în
Kabala, care sunt o magie demonică şi o satanolatrie [adorare a
satanei]?
Şi de ce noi, cei ce credem în Biserica Ortodoxă, să dorim
cu orice preţ să ne rugăm împreună şi să liturghisim împreună
cu ereticii, cu eterodocşii şi cu cei de altă religie?
Nu-i ajutăm să se mântuiască pe nici unul din eretici prin
a le spune că şi ei sunt pe calea dreaptă, care conduce la acelaşi
Dumnezeu, însă pe o altă cale, care este legitimă şi ea, ca
drumul, pe care-l urmăm noi creştinii ortodocşi.
Prin urmare, Ecumenismul este un mare obstacol în calea
adevăratei uniri. Dimpotrivă, o anulează şi o nimiceşte, arată
că este inutilă şi desuetă.
Ecumenismul, pentru a-şi materializa scopurile sale, neglijează
principiile de bază ale Ortodoxiei.
Promovează concepţia ,,Bisericii extinse”, conform căreia
Biserica este una, dar îi cuprinde şi pe creştinii de orice
,,confesiune”, din moment ce au primit botezul.
Astfel, toate ,,confesiunile creştine” sunt între ele
,,Biserici surori”. Este vorba despre teoria Teologiei Baptismale.
În acelaşi duh se mişcă teoria ,,Bisericii Universale văzute” Biserica, care există – s-ar zice – ,,în mod nevăzut” şi
este alcătuită din toţi creştinii, se va arăta şi în
dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.
Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă
a ramurilor, potrivit căreia Biserica este un ,,copac”, care are
ca ,,ramuri” toate ,,confesiunile creştine”, iar fiecare dintre
ele deţine doar o parte din adevăr.
Se adaugă, de asemenea, şi teoria ,,celor doi plămâni”, care
a fost dezvoltată între ecumeniştii ortodocşi şi papistaşi.
Conform acesteia, Ortodoxia şi Papismul sunt ,,cei doi plămâni”
cu care respiră Biserica.
Pentru a începe, chipurile, să respire corect iarăşi, va
trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia.
Ecumeniştii dintre ortodocşi şi papistaşi cred că papismul
prin logicocratie (raţionalim) şi gândirea filosofică este
o completare indispensabilă la ,,creştinătatea divizată”, iar
misticismul spiritualităţii ortodoxe completează raţionalism
papismului.
Şi Ortodoxia şi papismul sunt două tradiţii la fel de legitime
ale Bisericii celei Vechi, unite, Una şi Nedespărţită.
Pentru a funcţiona corect organismul Bisericii, trebuie să se
unească din nou ,,cele două Biserici surori” – Ortodoxia şi
Papismul, după ce îşi vor fi purificat memoria istorică de
greşelile, ignoranţele şi „întâmplătoarele” războaie, care
au avut loc între ortodocşi şi papistaşi în ultimul mileniu şi
să înceapă o nouă epocă, o Nouă Ordine a Lucrurilor între cele
două Biserici, care se va întemeia pe o dragoste reciprocă, pe o
admirabilă colaborare pe teme de unitate, mărturie şi misiune
comună în lumea actuală secularizată, în cosmopolitism şi
ateism.
În realitate, însă, Papismul vrea să absoarbă Ortodoxia prin
unirea de tipul ,,Uniaţiei”, pe care şi-o doreşte cu ardoare,
făcând concesii inofensive faţă de papism, dar în dauna
flancului Ortodoxiei.
De aceea, se impune ca noi toţi să informăm pe orice creştin
ortodox asupra planurilor papismului, care nu este Biserică, ci un
stat – Vaticanul. De asemenea, papismul nu este nici Biserica
Romano-Catolică.
Nu este nici Romană, nici Catolică, nici Biserică. Nu are nicio
legătură cu Romanitatea, nici cu Romania. Nu este Catolică
[Universală], deoarece singură s-a despărţit de Biserica Ortodoxă
în anul 1054 după Hristos. Nu este Biserică, pentru că a devenit
stat, după ce a cedat celei de-a treia ispitiri a lui Hristos.
Papismul a acceptat propunerile diavolului de a i se închina pentru
a-l face atotţiitorul lumesc al pământului.
Noi, ortodocşii, suntem adevărata Biserică Romano-Catolică.
Noi, Ortodocşii, suntem Romeii, Romanii, nouă ne aparţine
Romania, Romanitatea. Ortodoxia este Biserica lui Hristos cea
Una, Sfântă, UNIVERSALĂ (= Catolică) şi Apostolică, singurul şi
unicul Lui Trup, avându-L Cap pe El.
Deşi la nivel mondial edificiul Papismului se clatină în mod
primejdios din cauza ateismului, a secularizării, a
auto-justificării papistaşilor şi a imoralităţii lor, cu mii de
scandaluri de pedofilie, din nefericire, ecumeniştii merg să
sprijine Papismul făcând concesii în temele credinţei, tradiţiei,
cultului şi conducerii.
De aceea, trebuie să luăm aminte la porunca: ,,Fiţi înţelepţi
ca şerpii şi fără de răutate ca porumbeii”. ,,Iată vă trimit
pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”.
O teză de bază a Ecumenismului este şi următoarea: Este
permisă, chipurile, rugăciunea în comun dintre ortodocşi şi
eretici sau cei de alte religii.
Scopul Ecumenismului nu este să golească Sfintele Biserici de
credincioşi – dimpotrivă, le vrea pline până la refuz -, numai
că aceşti „credincioşi” vor avea fiecare propria lui credinţă
şi învăţătură.
În sfârşit, între metodele, pe care le foloseşte Ecumenismul
pentru apropierea creştinilor, se află şi minimalismul dogmatic şi
maximalismul dogmatic.
În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre un
efort de a reduce dogmele la cele mai necesare, la un „minimum”
( = minim, infim), pentru a fi depăşite diferenţele dogmatice
dintre „confesiuni” şi a surveni ,,unirea creştinilor”. Însă
consecinţa este neglijarea dogmei, declasarea şi minimalizarea
importanţei ei.
Ei zic: ,,Să se unească creştinii, iar dogmele le vor discuta
mai târziu teologii”! Prin această metodă sigură a
minimalismului dogmatic poate că este uşor ca creştinii să se
unească. Astfel de „creştini” însă, pot să fie ortodocşi,
adică creştini întru adevăr?
În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, e de înţeles
efortul unora de a adăuga noi cuvinte şi noi termeni la dogmă,
pentru a explica, chipurile, mai bine credinţa sau pentru a ajunge
la o nouă interpretare – mai amplă.
Aşadar, e clar că acceptarea, adoptarea şi însuşirea
pan-ereziei Ecumenismului şi a teoriilor lui antiortodoxe,
minimalizează şi depreciază Sfânta noastră Biserică,
Trupul lui Hristos.
Dacă potrivit ecumeniştilor, toate confesiunile şi religiile
sunt acelaşi lucru, dacă toţi credem în acelaşi Dumnezeu, dacă
ereziile şi religiile sunt moduri diferite, dar acceptate de
apropiere de acelaşi Dumnezeu, atunci de ce au mai murit sfinţii şi
martirii noştri şi de ce Dumnezeu a umplut cu har moaştele lor?
Una din nenumăratele dovezi dumnezeieşti, minunate şi
indiscutabile, pentru toate cele de mai sus, este Sfântul Slăvitul
Sfinţit Mucenic Atanasie Lituanianul, Egumenul din Rusia Mică, pe
care l-au asasinat uniaţii catolici din Polonia: l-au aruncat într-o
cloacă, unde a rămas vreme de şaptesprezece ani; şi când fraţii
noştri ortodocşi i-au scos trupul mucenicesc din duhoarea cloacei
s-a arătat prin harul Dumnezeului Celui Viu, întreg, nestricat şi
răspândind bună mireasmă, iar astăzi sfântul binecuvintează
Biserica Ortodoxă a Poloniei cu moaştele lui nestricate,
neschimbate şi făcătoare de minuni şi oferă de acum şi el –
istoric vorbind – răspunsul cerurilor la panerezia Ecumenismului
care este născocirea şi lucrarea fiarei din adânc.
† SERAFIM de Pireu Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al
Efesului”; sursa: http://www.romfea.gr
NOUA MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ
ÎMPOTRIVA PANEREZIEI ECUMENISMULUI
În anul 2009 ”Sinaxa
Clericilor și Monahilor Ortodocși” a întocmit și publicat
«Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului care a devenit
deja istorică prin ecoul pe care l-a avut, fiind semnată de un mare
număr de arhierei, clerici și monahi și de mii de credincioși
ortodocși din toată lumea.
Anul trecut a aparut o noua
marturisire de credinta întocmită şi publicată de Schitul
românesc Prodromul din Sfântul Munte, Textul, semnat de toți
monahii Schitului, peste treizeci la număr, dimpreună cu
întâistătătorii și duhovnicii lor, a circulat în România fiind
tradus în limba greacă şi acceptat de ”Sinaxa Clericilor și
Monahilor Ortodocși”
În
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Toți cei care am fost botezați în Biserica
Ortodoxă și credem ortodox suntem membri deplini ai Bisericii celei
Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică ai Trupului lui
Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului
Sfânt și prin Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui
Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos.
În această calitate de mădulare ale
Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica Ortodoxă, singura în
care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se poate
mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins
pe unii membri ai Bisericii.
Erezia nu afectează doar pe cel care crede
în ea, ci și pe membrii Bisericii, atâta timp cât cei ce gândesc
eretic în Biserică propovăduiesc erezia și celorlalți membri
prin cuvânt și prin fapte, răspândind astfel
microbul
ereziei în tot trupul Bisericii.
Erezia predicată de episcop sau preot îi
afectează și pe credincioși. Totodată, episcopul sau preotul
trebuie să aibă grijă ca membrii turmei lui să nu învețe
erezia. Dacă păcatele morale îl despart pe om de Dumnezeu, cu atât
mai mult erezia. Datoria episcopului este să învețe drept Cuvântul
Adevărului, iar sfințenia este legată organic de Adevăr . Hristos
e Calea, Adevărul și Viața. Erezia este minciună și blasfemie la
adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se
naște ca înșelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară
Adevărului, tăind posibilitatea sfințeniei și a mântuirii.
La fel cum o boală nu afectează numai
organul bolnav, ci întreg organismul, tot așa și erezia, otrăvind
pe unii membri ai Bisericii, provoacă durere în întreg trupul ei,
afectându-l.
De
aceea, de fiecare dată când a apărut o erezie ce amenința Trupul
Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice și Locale care au
anatematizat erezia și pe ereticii ce o susțineau, adică au tăiat
din Trupul Bisericii învățătura eretică și pe cei ce o
promovau.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către
Romani spune: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare
și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei
mulți, un trup suntem în Hristos, și fiecare suntem mădulare unii
altora, dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” .
Iar
în Epistola Întâi către Corinteni, spune: „Și nu poate ochiul
să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși, capul să
zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult
mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase”
, arătând în continuare că „dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit,
toate mădularele se bucură împreună” .
Având în vedere că până în prezent nu s-au întrunit Sinoade
Locale care să osândească pe cei care încalcă de aproape un
secol atât Canoanele Apostolice, cât și hotărârile Sinoadelor
Ecumenice și Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos
respingem și ne disociem de toate practicile osândite de Biserică,
anume:
• rugăciunile în comun cu ereticii și
așa-numita „Săptămână de rugăciune pentru unitatea
creștinilor”, „Vecerniile pentru unitatea creștinilor” și
alte asemenea acțiuni ținute în Bisericile Ortodoxe pe durata
„Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, la
care sunt invitați eretici să predice din fața Sfântului și
Înfricoșătorului Altar Ortodox, unde se jertfește Hristos
Dumnezeu;
• participarea la întâlniri sincretiste
inter-religioase și inter-creștine la care se fac gesturi simbolice
sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii.
Dezaprobăm
ca panerezie, osândim şi respingem în mod public ecumenismul sub
toate formele sale:
`
1. Prezența Bisericii Ortodoxe Române
și a celorlalte Biserici Ortodoxe Locale în «Consiliul Mondial al
Bisericilor».
2. Erezia conform căreia Ortodoxia ar fi
doar o parte din Biserică.
3. Erezia conform căreia toate
confesiunile creștine ar fi ramuri ale Bisericii celei Una.
4. Erezia conform căreia Biserica
Ortodoxă ar fi o Biserică între multe alte «familii de Biserici»
care împreună ar forma Biserica cea Una.
5. Erezia conform căreia unitatea
Bisericii s-ar fi pierdut; conform învățăturii ortodoxe, Biserica
este Una și Unică, deoarece Capul Ei este Unul Domn Iisus Hristos,
iar unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea de credință,
precum și prin supunerea credincioșilor față de ierarhia Ei,
atâta timp cât ierarhia păstrează unitatea de credință.
6. Erezia conform căreia Biserica
«ar fi divizată în confesiuni creștine», iar noi ar trebui «să
refacem unitatea Ei» prin «minimalismul dogmatic», adică
acceptând ca bază a unirii Ortodocșilor cu celelalte confesiuni
(denominațiuni) credința minimală, adică credința în Sfânta
Treime și în Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat și Mântuitor,
trecând cu vederea toate celelalte Dogme ale Bisericii, inclusiv
preoția sacramentală, icoana, Harul Necreat, cinstirea sfinților
etc.
7. Erezia conform căreia ar exista
o «unitate nevăzută» a Bisericii prin credința comună în
Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând
să se înfăptuiască și o «unitate văzută» prin unirea
confesiunilor (unitate în diversitatea dogmelor și a tradițiilor).
8. Erezia conform căreia ar fi
suficient să crezi în Sfânta Treime și în Domnul Iisus ca
Dumnezeu și Mântuitor, ca să faci parte din Biserică. Cu alte
cuvinte, Biserica este considerată ca o adunare a tuturor
”confesiunilor” creștine.
9. Erezia conform căreia Biserica
Ortodoxă și romano-catolicism ar fi «Biserici Surori» sau «cei
doi plămâni ai Bisericii», prin care respiră Biserica cea Una.
10. Erezia conform căreia între Biserica
Ortodoxă și romano-catolicism nu ar exista nici o diferență
dogmatică, afirmând că singura diferență ar fi primatul mondial
de putere al ”papei” de la Roma asupra Bisericii.
11. Acordurile neortodoxe semnate de
reprezentanții Bisericilor Ortodoxe în cadrul dialogului
inter-creștin. În acest punct dorim să subliniem că nu suntem
împotriva dialogului, cu condiția ca acesta să se desfășoare pe
baze ortodoxe și să aibă drept scop întoarcerea ereticilor în
Biserica Ortodoxă prin catehizare, lepădarea de erezia lor și prin
Tainele Botezului, a Mirungerii și a Dumnezeieștii Euharistii.
12. Acceptarea sinodală de către
Biserica Ortodoxă Română a dialogului de la Chambesy, în care
ereticii anticalcedonieni monofiziți, așa-zișii miafiziți, urmași
ai ereziei lui Sever de Antiohia, sunt recunoscuți ca ortodocși.
Monofiziții/Miafiziții învăța că Hristos, după unirea firilor,
are o singură fire, compusă, și resping faptul că cele două firi
în Hristos s-au unit în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit
și nedespărțit într-o Persoană a lui Dumnezeu Cuvântul, fiecare
fire păstrându-și voința și energia ei. Respectivii ereticii nu
acceptă învățătura Sfintelor Sinoade IV, V, VI și VII Ecumenice
și rămân în rătăcire și în afara Bisericii. De asemenea,
textul de la Chambesy susține că anatematizarea lor ar fi fost
cauzată de o simplă neînțelegere terminologică, și că, prin
urmare, nu ar exista nici o diferență dogmatică între Biserica
Ortodoxă și grupările eretice monofizite (Copți, Armeni,
Siro-iacobiți, malabarieni, Etiopieni), lucru cu totul inadmisibil.
13. Acordul de la Balamand, în care
reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale au acceptat un nou tip
de Uniație și au recunoscut pseudo-tainele romano-catolicilor,
acord care a fost respins de către reprezentanții Bisericilor
Ortodoxe Locale întruniți la Baltimore, în anul 2000.
14. Erezia conform căreia Filioque
(purcederea Duhului Sfânt «și de la Fiul») ar fi doar o simplă
neînțelegere terminologică, iar nu o alterare a Dogmei Sfintei
Treimi – dogmă pe care Însuși Dumnezeu prin Fiul Său Iisus
Hristos Întrupat ne-a descoperit-o .
15. Așa-zisa «ridicare a anatemelor»
dintre ortodocși și romano-catolici, dar și dintre ortodocși și
monofiziți, monoteliți și monoenergiști, anateme pronunțate la
Sinoadele Ecumenice. Conform învățăturii ortodoxe, o anatemă
dogmatică nu se poate ridica în chip magic, dacă nu sunt
înlăturate mai întâi cauzele anatematizării.
16. Erezia conform căreia ar exista Har
mântuitor în afara Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și
Apostolești și că ar exista botez valid și Har lucrător al
preoției în afara Bisericii Ortodoxe. Însă, după cum se știe,
simpla prezență istorică a unei succesiuni de la Apostoli până
azi și simpla rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează
«tainele» ereticilor.
17. Erezia conform căreia Sfinții Părinți nu
mai pot fi azi de actualitate, erezie ce neagă prezența Duhului
Sfânt în Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice și, prin
urmare, însăşi continuitatea existenței Bisericii ca instituție
divino-umană.
18. Erezia care afirmă că nu putem cunoaște
care sunt granițele dintre Biserică și erezie, conform căreia
toată omenirea ar fi încorporată într-o «Biserica nevăzută».
Potrivit învățăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică,
văzută, care deține succesiune apostolică și păstrează Dreapta
Credință, adică dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice și
anatemele care delimitează Adevărul dogmatic de minciuna eretică,
și îl transmite mai departe până la sfârșitul veacurilor.
Aceasta este Biserica Ortodoxă.
19. Opinia potrivit căreia, într-un anume fel,
și ereticii ar fi încorporați în Biserică.
20. Concepția conform căreia numărul de
credincioși ar constitui criteriul Adevăratei Biserici. Conform
învățăturii ortodoxe, criteriul Adevăratei Biserici este
păstrarea nealterată a Adevărului revelat.
21. Transformarea pogorământului
(iconomiei) în dogmă sau regulă. Conform învățăturii ortodoxe,
pogorământul este o derogare de la regula credinței, pentru
neputințe omenești, în circumstante excepționale, având ca scop
aducerea oamenilor la Dreapta Credință în ciuda piedicilor
obiective. Pogorământul se aplică doar în cazuri excepționale,
pentru atingerea unui scop bun în circumstanțe adverse. Dacă însă
lipsesc aceste situații excepționale, continuarea aplicării
pogorământului perturbă și sfidează rânduiala canonică și
astfel nu constituie o înțeleaptă adaptare, ci o nesocotire a
sfintelor așezăminte și, prin urmare, conduce la nesocotirea
Dreptei Credințe.
22. Așa-numitele «căsătorii mixte» între
ortodocși și neortodocși, pentru că nu se pot uni cele de neunit,
dat fiind că premisa principală a Tainei Nunții este ca cei doi
soți să aibă aceeași credință și să fie creștini ortodocși
botezați. Taina Nunții este Taina dragostei și a unirii pe temeiul
Dreptei Credințe. Nu se poate acorda această Taină numai unui
singur membru, celui ortodox. De aceea căsătoria mixtă este nulă
și în același timp constituie rugăciune în comun cu eterodocșii.
23. Negarea egalității Persoanelor Sfintei
Treimi. Conform învățăturii ortodoxe, însușirile ipostatice,
adică faptul că Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este
născut și Duhul Sfânt purces, arată modul de existentă al
fiecărei Persoane. Persoanele sunt egale în slavă și închinare,
având aceeași Ființă.
24. Opinia conform căreia Patriarhul Ecumenic de
la Constantinopol ar fi primul fără-de-egal. Această opinie are la
bază erezia care neagă egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi.
Biserica Ortodoxă este
Ecumenică (universală), nu ecumenistă, și de aceea așteptăm de
la membrii ei să practice și să predice ortodoxia la toată
făptura, aducând pe mulți în Corabia Mântuirii care este
Biserica Ortodoxă, Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească
(Universală) și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de
Credință Niceo-Constantinopolitan.
De
aceea, ne disociem de poziția tuturor celor care învață sau
practică ereziile numite mai sus, fie că au fost formulate în
sinoade panortodoxe și locale, fie propovăduite de patriarhi,
ierarhi, preoți, diaconi, ipodiaconi, citeți, monahi, monahii sau
credincioși.
Mântuitorul Iisus
Hristos îndeamnă la mustrarea fraților spre îndreptare şi arată
că este o îndatorire a adunării de credincioși să întărească
mustrările, atunci când acest lucru se impune: „De-ţi va greşi
ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur.
Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va
asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei
martori să se statornicească tot cuvântul” . Canonul 75
Apostolic nu face deosebire între mireni şi clerici, ca martori ai
abaterilor episcopului: «La mărturia cea împotriva episcopului,
eretic să nu se primească, dar nici credincios numai unul, că pe
gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul» .
Sfântul
Ioan Gură de Aur accentuează și asupra îndatoririi membrilor
Bisericii de a mustra clerul care învaţă neortodox: „Trebuie a
asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de
ar avea o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită,
atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi
să-i judecăm” .
De
aceea, ne disociem de pozițiile celor care învață neortodox şi,
cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm
Bunului Dumnezeu, îi mustrăm:
• pe reprezentanții Bisericilor Ortodoxe
Locale care fac compromisuri dogmatice și afirmă erezii
eclesiologice la dialogul inter-creștin și interreligios,
• pe Patriarhul Ecumenic care s-a rugat
împreună cu ereziarhul ”papă” Francisc I la Sfântul Mormânt,
la Roma și la Fanar, călcând în picioare Canoanele Sfinților
Apostoli care interzic sub pedeapsa caterisirii rugăciunea în comun
cu eterodocșii,
• pe ierarhii diferitelor sinoade locale,
printre care și pe ierarhii ce au fost trimiși ca reprezentanți ai
Bisericii Ortodoxe Române, ca să-l felicite pe ereziarhul ”papă”
Francisc I la întronizarea sa ca lider al ereziei romano-catolice,
papo-filioquiste.
• sinoadele bisericești care au trimis
reprezentanți la o asemenea manifestare rușinoasă,
• pe ierarhii, preoții, diaconii, ipodiaconii,
citeții, monahii, monahiile și credincioșii Bisericii Ortodoxe ce
au participat la întâlniri sincretiste inter-religioase și
inter-creștine și care au făcut gesturi simbolice sincretiste și
rugăciuni în comun cu ereticii sau s-au împărtășit cu ereticii,
• pe cei care spun că în Biserica Ortodoxă Română
nu mai este Harul Duhului Sfânt, datorită faptului că unele
mădulare ale ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă, ca și cum
Harul s-ar retrage în mod automat din Biserica lui Hristos; nu noi
suntem salvatori ai Bisericii, ci Biserica ne salvează pe noi.
Ne disociem de acțiunea Patriarhiei Ecumenice
de a invita la Fanar pe pseudo-episcopul Romei, Benedict al XVI-lea,
în 2006, dar și pe pseudo-episcopul Francisc I, în 2014.
Ne
disociem, de asemenea, de pomenirea ”papei” Benedict al XVI-lea
la slujba de Te Deum.
Ne
disociem și de pseudo-binecuvântările pe care ”papa” Benedict
al XVI-lea le-a dat în Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de
la Fanar și de rostirea Rugăciunii Domnești de către acesta.
Ne
disociem și de acțiunea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I de a-l
invita la Ierusalim pe pseudo-episcopul Romei, Francisc I, pentru a
sărbători împreună mincinoasa ridicare a anatemelor date la 1054,
precum și de toate acțiunile de pseudo-unire cu papalitatea
eretică.
Declarăm public faptul că așa-zișii
reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe, care fac compromisuri dogmatice
și acte liturgice osândite de Canoanele Bisericii, se reprezintă
doar pe ei înșiși, nu ne reprezintă pe noi, credincioșii
Bisericii Ortodoxe și nici Biserica în plinătatea (pleroma) ei.
Declarăm, de asemenea, că ne disociem și
osândim toate acțiunile lor ecumeniste și sincretiste și așteptăm
ca aceștia să dea semne de pocăință publică, la fel cum
demersul lor eterodox eretic a fost public.
Într-o
Biserică Vie, atunci când un episcop învață o învățătură
străină Bisericii Ortodoxe, preoții acelei eparhii pot întrerupe
pomenirea episcopului ce învață erezia în public până la
judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II
Constantinopol .
De aceea, noi, cler și popor, prin
mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoții, episcopii,
patriarhii și credincioșii ce învață erezia, cu durere şi cu
nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu.
De asemenea, îi mustrăm şi pe cei care nu caută să-şi îndrepte
fraţii căzuți în înșelarea ecumenistă, adoptând o atitudine
pasivă, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip
de ateism, după ateism și erezie.
Așa să ne ajute Dumnezeu Cel în
Treime Slăvit și Închinat!
Canonul
15 Sinod I-II (861) Constantinopol (Pidalion, pg. 85): Cele
rânduite pentru preoți, episcopi și mitropoliți se potrivesc cu
mult mai vârtos pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot,
episcop sau mitropolit ar îndrăzni, să se îndepărteze de
împărtășirea cu patriarhul său și nu ar pomeni numele lui, așa
cum este hotărât și rânduit, la Dumnezeieștile Taine, mai
înainte de înfățișarea Sinodului și condamnarea lui definitivă
(a patriarhului ce ar greși în ceva – nota noastra) face schismă.
Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie străin de toata
preoția, în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru. Acestea
s-au pecetluit pentru cei care învinuiesc și se îndepărtează de
întâistătătorii lor, fac schismă și rup unitatea Bisericii. În
schimb, cei care se despart de împărtășirea cu întâistătătorul
lor, pentru oarecare erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de
Sfinții Părinți, aceia care predică eresul în public și cu
capul descoperit îl învață în biserică, unii ca aceștia nu
numai că nu sunt supuși certării canonice, îngrădindu-se pe sine
de împărtășirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea
Sinodului, ci și de cinstea cuvenită Dreptmăritorilor se vor
învrednici, că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și
învățători mincinoși (nu se referă la pierderea sau nu a
Harului, ci la faptul ca aceștia învață minciuna, deci sunt
minciuno-episcopi – nota noastră) Și (cei care întrerup
pomenirea lor – nota noastră) nu au rupt unitatea Bisericii, prin
schismă, ci, s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de
dezbinări.
Orthódoxos
Týpos, 5 iunie 2015, nr. 2056, p. 1, 7.
Traducere:
Tatiana Petrache. (G.O.)
Ecumenismul
fără mască – erezia tuturor ereziilor
de Arhim. Haralambie
D.Vasilopulos a-II-a ediţie îmbunătăţită edit.. Ortodoxos
Typos
În ultimii ani s-a vorbit mult de Ecumenism. Se face multă reclamă
la el, termenul de ecumenism fiind popularizat cu multă
dibăcie. Se depun eforturi mari şi concertate pentru ca el să
apară în faţa lumii ca un lucru plin de importanţă, impunându-se
ca ceva de absolută necesitate pentru mântuirea umanităţii.
Termenul ecumenism nu provoacă reacţii de împotrivire,
poate pentru că în Biserica noastră sunt folosiţi termeni
asemănători, ( Sinod ecumenic, Patriarhie ecumenică, etc.). În
aceste condiţii, cititorul neavizat (neobişnuit să fie
susceptibil) a unui articol de ziar sau ascultătorul neinformat al
unei predici cu referire la «Mişcarea ecumenică» sau la «Unirea
Bisericilor», nu vede nimic rău în acestea.
Datorită ignoranţei care domină şi a propagandei dezlănţuite,
crede, desigur, că este vorba de ceva foarte bun, creştin şi
folositor. Astfel, fără să cunoască exact ce înseamnă cuvântul
ecumenist, devine şi acesta ecumenist, măcar pentru simplu
motiv de a nu părea retrograd sau obscurantist în ochii celorlalţi.
Mulţi sunt atraşi de acest fenomen din pricina lipsei unei
informări corecte, care ar putea face lumină în privinţa rolului
adevărat jucat de ecumenism. De aceea, în momentul în care
se întâmplă să întrebi brusc pe cineva:
Eşti pentru ecumenism? pentru «Unirea Bisericilor»
? înainte ca să apuci să mai adaugi ceva, el îţi va
replica imediat:
Desigur …că sunt pentru ecumenism… Sunt pentru unire!!! Omul, de regulă, nu prea ştie despre ce este vorba…
El se grăbeşte să dea un răspuns la o problemă deosebit de
importantă fără să ştie nimic, vorbind de un lucru pe care în
esenţă îl ignoră. Sau, mai de grabă, vorbeşte de ceva ce îi
pare bun, frumos şi având un caracter cât se poate de creştinesc.
Iar acest fapt se datorează propagandei ecumeniste ce i-a lăsat o
astfel de impresie, datorită cadrului confuz, fără limite precise
creat de aceasta.
O astfel de ignoranţă sau indiferenţă în chestiunea
ecumenismului nu este o simplă neglijenţă, ci o adevărată crimă
la nivelul credinţei. Despre toate acestea, cititorule, vei avea ocazia să citeşti în
paginile ce urmează în cartea de faţă.
Putem spune că am încercat o deconspirare, o «dezgolire» a
ecumenismului şi sperăm că am reuşit s-o facem, într-o oarecare
măsură, prin puterea şi spre slava Domnului nostru Iisus Hristos
Îţi înfăţişăm, aşadar, un ecumenism «dezbrăcat» de
minciună şi ipocrizie, care va căpăta trăsăturile unei
adevărate crime, imense şi întunecate împotriva umanităţii.
Priveşte, aşadar, cu atenţie această creaţie a întunericului.
Ia aminte cu răbdare la această enormă minciună atât de
amăgitoare.
Urmăreşte cu atenţie tot acest nimic, lipsit de consistenţă,
căruia se încearcă să i se dea un ipostas, un înţeles şi un
conţinut bun, depunându-se eforturi susţinute pentru a fi
înfăţişat asemenea unui Deux ex machina[1],
ce va mântui lumea, dar care în realitate complotează cum s-o
distrugă.
Desigur că citind şi studiind te vei îngrozi în faţa
înşelăciunii şi a planurilor diabolice care se ascund în spatele
cuvântului ecumenism. Vei vedea că ecumenismul este o alcătuire demonică şi vei
înţelege cât de mare este pericolul prin care trece creştinătatea
şi lumea întreagă din pricina lui. Atunci îţi vei da seama cât
de înşelătoare sunt toate lozincile pe care ecumenismul îl pune
la bătaie. Vei vedea clar cine sunt şi pentru cine lucrează cei
care vorbesc continuu de ecumenism, despre Mişcarea ecumenică sau
despre «Unirea Bisericilor».
Ne doare şi plângem din adâncul sufletului pentru că în această
înşelare îngrozitoare a ecumenismului au fost atrase şi persoane
sus puse, diriguitori ai Bisericii şi ai societăţii. Ne doare şi
ne tânguim pentru cei care crezând că fac bine Bisericii şi ţării
susţin ecumenismul blestemat, războindu-le în fapt pe amândouă.
Plângem pentru ei că au ajuns să se întovărăşească cu
duşmanii lui Hristos şi ai neamului, conlucrând fără să-şi dea
seama cu aceia care pregătesc zdruncinarea Bisericii şi dispariţia
neamului.
Îi chemăm, aşadar, pe aceştia să-şi pună în paranteze pentru
puţin sentimentele de afecţiune nutrite până acum faţă de
ecumenism, să-şi vină în fire, să-şi reconsidere poziţia ce o
au faţă de aceasta problemă, întrebându-se cu seriozitate, cine
direcţionează toată această mişcare, planurile cui le serveşte
şi ce pericole ne pasc dacă continuăm pe această linie.
Îi chemăm smerit să găsească răspuns în cartea de faţă la
multele întrebări care ar putea să-şi le pună.
Sperăm că această carte va trezi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, pe
mulţi, uimindu-i şi cutremurându-i în acelaşi timp prin
descoperirile ce le va face. Şi că mulţi se vor ridica împotriva
scopurilor antihristice, a planurilor şi lucrării ecumeniste.
Cele scoase la lumină de această carte poate că vor provoca mânia
unora împotriva noastră, cerând să le fie adus capul nostru pe
tipsie. Nu ne pasă, este suficient că prin ce am făcut am slujit
voii lui Domnului nostru Iisus Hristos De altfel atâtea
milioane de creştini au mărturisit pentru dreapta credinţă
încât ar fi o mare cinste pentru noi dacă Dumnezeu ne-ar
învrednicii şi pe noi de acest lucru măreţ, de a ne da sângele
şi viaţa pentru Hristos, Mântuitorul nostru.
Poate că vor instrumenta tot felul de acţiuni greu de imaginat
împotriva adevărurilor înfricoşătoare ce ies la lumină,
încercând astfel să le mistifice. Pentru că : «tot cel ce face
păcatul urăşte lumina şi nu vine la lumină pentru a nu fi
cercetate faptele lui, pentru că au fost lucrate în întuneric»
spune Domnul.
Cartea de faţă descoperă astfel toate cele ce au fost şi sunt
urzite cu vicleşug pe o perioadă foarte mare de timp. În
felul acesta vom putea vedea ce reprezintă ecumenismul în esenţa
lui, făcând apel la elemente de netăgăduit, care vor vădi
adevăratele lui motivaţii şi planuri întunecate.
Este posibil ca această carte să devină un îndrumar, un ajutor
serios în descoperirea marelui plan al ecumenismului, o trâmbiţă
deşteptătoare chemându-i la luptă pe toţi iubitorii de Hristos,
ai Bisericii Lui şi ai neamului nostru binecuvântat.
Trebuie să ştim încă de acum că Biserica ortodoxă nu va deveni
niciodată un instrument al puterilor întunericului. Nu se va supune
Antihristului. Nu va face alianţe cu idolatria aşa cum îşi
doreşte ecumenismul. Hristos va învinge pentru «că a venit ca un
biruitor şi ca să învingă». Am scris acest cuvânt în Athena, la mânăstirea Petrachi, pe 28
oct. 1971, în ziua în care Grecia săracă în mijloace militare a
spus acel eroic «Ohi» (Nu)[2]
cotropitorilor demenţi, care urmăreau să cucerească lumea.
Am scris toate acestea şi pentru că m-am gândit că astăzi este
imperioasă nevoia ca Grecia ortodoxă să trâmbiţeze până la
marginile pământului un nou istoric «Ohi». Nu pentru a izbăvi
lumea de un cotropitor lumesc, ci de unul mult mai perfid care se
numeşte ecumenism.
Arhim. Haralambie ,D.V Stareţul Sf. Mânăstiri Petrachi
Introducere
Ce este ecumenismul?
Şi
acum cititorule, poate te întrebi ce este ecumenismul? Care este
crezul lui? Pe ce se sprijină? Cine se ascunde în spatele lui? Ce
urmăreşte şi ce mijloace foloseşte? Cartea de faţă îţi
va da răspunsuri la toate aceste întrebări serioase.
Va
trebui mai întâi, chiar de la început, să clarificăm într-un
fel lucrurile, să se ştie despre ce este vorba cu exactitate.
Trebuie să ne plasăm în miezul înţelesului acestei chestiuni
capitale, pentru a putea apoi urmări cu uşurinţă întreaga
desfăşurătoare a descoperirilor cutremurătoare despre scopul
urmărit de ecumenism şi mijloacele infernale la care acesta
apelează.
Ecumenismul
este o mişcare mondială a Sionismului internaţional şi are ca
unic scop cucerirea politică şi religioasă a lumii.
Ecumenismul
apare în ochii lumii ca o mişcare mondială ce urmăreşte unirea
politică, economică şi religioasă a umanităţii.
La
prima vedere, desigur, pentru cei ce nu ştiu cum stau lucrurile, un
astfel de ţel care vizează unirea omenirii pare bun şi folositor.
Şi aceasta pentru că în ecumenism este trâmbiţată cu insistenţă
acea lozincă superficială despre pace, pe care şi-o doresc cu
toţii, la care se adaugă şi cea referitoare la unitate, un
deziderat urmărit de toţi.
În
acest cadru al ecumenismului toţi vorbesc la unison despre
iubire. Şi cine este acela ce poate zice că nu-şi doreşte aşa
ceva. Însă iubirea promovată de ecumenism este o mare înşelare.
Ea nu porneşte din iubire pentru aproapele, aşa cum ne-a învăţat
Hristos, ci, în realitate, din ură, ipocrizie şi minciună, având
în vedere că se urmăreşte păcălirea şi supunerea tuturor.
De
aceea, în timp ce îi auzim vorbind de unitate, pace, iubire,
conlucrare economică şi monedă unică, vedem însă, pe de altă
parte, accentuarea, ascuţirea, cultivarea diferenţelor, disputelor
şi a urii. Băgăm de seamă că, în fapt, este vorba de o acţiune
diplomatică, politică care duce la prăbuşirea şi dispariţia
statelor mici şi slabe.
Însă
nu vom lungi aici mai mult cuvântul despre lanţul satanic al
puterilor întunericului, care pregătesc în secret distrugerea
neamurilor şi în special al statelor creştin ortodoxe. Acest
aspect poate fi cercetat de alţii mai pregătiţi pentru aşa ceva.
Noi vom insista aici numai pe ecumenismul religios.
Ce
este ecumenismul religios de astăzi?
Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire, pentru
început, a ereticilor apusului cu ortodoxia. Într-o a doua fază se
are în vedere unirea tuturor religiilor întru-una singură, uriaşă,
într-o panreligie[3].
Scopul ultim, însă, este ca creştinismul, şi în special
ortodoxia, singura care deţine adevărul, să dispară în acest
malaxor. Se urmăreşte, aşadar, ca în ultimă fază a acestui plan
întunecat să fie substituită închinarea adusă Lui Dumnezeu cu
cea adusă satanei.
Lucrurile acestea pot părea la prima vedere de necrezut. Însă
chiar acest lucru este urmărit de mecanismul întortocheat al
mişcării ecumenice, prin acţiunile de care astăzi auzim atât de
des că se vorbeşte.
Ecumenismul se dovedeşte a fi – şi vom aduce în continuare în
acest sens destule elemente doveditoare serioase şi de neclintit –
o creaţie satanică a puterilor întunericului. Este o erezie imensă
şi înfricoşătoare sau mai bine zis o panerezie, o sinteză de
religii, filosofii şi tradiţii care urmăreşte o unitate
nefirească şi grotească.
Este o înşelăciune vicleană urzită de un plan satanic care
susţine că nimeni poate vorbi în nicio credinţă de un Adevăr
unic, absolut şi unitar, deci nici în ortodoxie.
Ecumenismul devine, astfel, o fiară care înghite totul, un cuptor
care încearcă să amestece şi să mistuie toate religiile. Se
vădeşte a fi în realitate un sincretism eretic de tip mai nou,
care promite să rezolve toate problemele. Pentru ecumenism, Dumnezeu
este ceva nedefinit care acceptă în mod egal închinarea şi lauda
tuturor religiilor.
Pentru ecumenism nu există Dumnezeu personal, el nu crede cu
adevărat în nimic, dar nici nu respinge ceva din tot acest amestec
sau sinteză religioasă de tip nou pe care urmăreşte s-o
realizeze. Pentru ecumenism nu există religii şi ţări. El vine cu
subtilitate şi promovează la modul indirect acea deviză «jos cu
graniţele!» atunci când pune problema conlucrării între oamenii
diverselor etnii, chipurile, în duh de pace.
Toate sunt, aşadar, în condiţiile dorite de ecumenism, zdrobite,
amestecate şi înghiţite de gura fără fund a ecumenismului.
Ecumenismul este asemenea unei tornade înspăimântătoare care se
pregăteşte să dărâme, după cum speră, «Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică» a Lui Hristos. Este un
uragan sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentrează
toată nebunia distructivă împotriva mai ales a ortodoxiei, pentru
a o nimici şi a o face să dispară.
Şi aceasta pentru că ştie, că numai ortodoxia deţine adevărul
nefalsificat şi că numai prin ea omul se poate mântui. «Cei care
au nuci dau cu pietre în ele» spunea sugestiv Kalokatronis. Aşa şi
ecumenismul loveşte în ortodoxie, pentru că are valoare, pentru că
posedă comoara adevărului.
Deşi planurile ecumenismului sunt atât de cumplite ele sunt ţinute
ascunse cu consecvenţă şi o foarte mare dibăcie, fiind puse sub
acoperământul unei aparente nevinovăţii. Tot programul lui se
desfăşoară în cadrul unui sistem bine studiat şi organizat.
Astăzi ecumenismul a ajuns la un stadiu de dezvoltare înfricoşător,
prin care toate acele planuri stabilite dinainte sunt puse în
practică de instrumentele Satanei, ce au ajuns să lovească acum în
cel mai decisiv punct. Biserica Lui Hristos este supusă prin
ecumenism unui atac concentrat din partea unor duşmani neînduplecaţi
şi vicleni, aflaţi în spatele unor centre de comandă nevăzute.
Este vorba de un război puternic de care, din păcate, cei mai mulţi
nici nu-şi dau seama.
Toţi duşmanii Lui Hristos lucrează strâns uniţi sub comanda unui
stat major nevăzut, ce se ascunde în spatele vorbelor frumoase, a
organismelor de tot felul cu aer de seriozitate şi a lozincilor ce
vorbesc de o unitate înşelătoare, pentru a face să dispară
Sfânta Lui Biserică; vor să falsifice adevărul pe care Dumnezeul
– Omul ni l-a revelat, zădărnicind astfel mântuirea omului,
punând în locul Lui Hristos, ca şi conducător al lumii pe diavol
«aşa să şadă el în Biserica Lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu
arătându-se pe sine cum că ar fi el Dumnezeu» (2Tes.2,4).
Biserica Lui Hristos este supusă în ultima vreme unui atac
generalizat, pe toate fronturile şi aceasta sub nevinovata
titulatură a ecumenismului de către aceste puteri ale infernului.
Ecumenismul, într-un cuvânt, este o infernală mişcare politică
şi religioasă, ce are ca obiectiv supunerea umanităţii sub un
conducător universal…şi unirea tuturor religiilor într-o
panreligie, făcând să dispară creştinismul şi mai ales
ortodoxia, şi înscăunându-se în final potrivnicul Lui Dumnezeu,
Satana.
Partea întâia
Lucrarea întunecată a ecumenismului
Cap.
1 Istoria ecumenismului
- Ecumenismul creştin ortodox
Pentru a înţelege bine ecumenismul de astăzi, este necesar să
cunoaştem mai întâi istoria lui din trecut până în prezent,
pentru a vedea care este baza lui reală. Numai aşa vom putea să ne
facem o imagine completă aspra lui.
Vom vedea în primul rând, în câteva cuvinte, care este misiunea
ecumenică a Bisericii, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea
întregii lumi. Iar apoi ne vom apleca pe îndelete asupra
descoperirilor înfricoşătoare referitoare la ecumenismul
înşelător, mincinos şi antihristic.
Unitatea pentru care, chipurile, se luptă ecumenismul, actual o
putem vedea chiar de la începutul lumii. Dumnezeu a creat această
preafrumoasă lume într-un mod unitar şi armonios, guvernând-o ca
pe un tot. Lumea cerească şi duhovnicească este caracterizată
deci de unitate şi armonie. Mulţimea nenumărată a îngerilor se
găsesc în unitate în slujirea lor faţă de Ziditor.
Observăm de asemenea o unitate şi armonie uimitoare şi în
universul material, acolo unde Creatorul Atotputernic şi-a pus
pecetea înţelepciunii Sale. Omul trăia la început în cadrul
acestei unităţi superioare şi armonii minunate sub acoperământul
Lui Dumnezeu şi în unitate cu El. Era atotfericit trăind lângă
Dumnezeu şi unit cu El. Trăia, altfel spus, într-o bucurie
ecumenică desăvârşită, părtaş fiind la armonia universală a
cerului şi a lumii pământeşti.
Însă, dintr-o dată, ca un cutremur înspăimântător, această
unitate a omului cu Creatorul lui s-a surpat. A apărut o fisură
între om şi Dumnezeu. S-a ridicat o barieră de netrecut între cei
doi. A avut loc un rău cutremurător, cel mai teribil dintre toate –
surparea unităţii dintre om şi Creatorul său. Omul căzând
a devenit nefericit, iar în continuare rupându-se tot mai mult de
Dumnezeu a ajuns un sălbatic.
Parcurgerea istoriei popoarelor divizate ce s-au mâncat unele pe
altele relevă din plin acest lucrul. Lumea întreagă plină de
sciziuni plânge şi se zvârcoleşte, suspină sub tirani cumpliţi.
Dumnezeu însă n-o trece cu vederea, are în plan să refacă
unitatea zdruncinată dintre El şi om. «L-a trimis pe Fiul său»
ca să arunce o punte peste abisul despărţirii. Iar Cuvântul
Întrupat al Lui Dumnezeu, Hristos, «Dumnezeu desăvârşit se face
om desăvârşit. Şi le face pe toate noi şi foarte noi, singurul
lucru nou sub soare» spune Sfântul Ioan Damaschin. Dumnezeu se
uneşte cu umanitatea într-un mod mai desăvârşit prin întruparea
Lui Hristos.
Jertfa de pe cruce a Dumnezeului-Om întinde o punte peste prăpastia
abisală pe care a deschis-o căderea omului, iar comunicarea dintre
om şi Dumnezeu începe din nou. Hristos «şi-a întins palmele şi
le-a unit pe cele despărţite». De acum este posibil ca omul, în
măsura în care vrea, să se ducă aproape de Creatorul său, să
trăiască unit cu Acesta şi fericit.
Hristos îi uneşte pe oameni nu numai cu Dumnezeu, ci şi între ei.
Unirea aceasta a oamenilor izbuteşte cu adevărat numai în Biserica
clădită de Dumnezeu-omul cu acest scop. O unire nemincinoasă a
oamenilor poate avea loc numai în Biserică prin Iisus Hristos.
Biserica – Trupul tainic al Lui Hristos este cea care conduce la
unire, mântuire şi îndumnezeire.
Dumnezeu-omul s-a lăsat pe sine în lume ca Biserică, ca trup al
Său, pentru ca omul să poată astfel să devină una cu trupul
Domnului, făcându-se şi el părtaş firii dumnezeieşti prin har.
Numai prin Dumnezeu-omul şi numai în Biserica Lui Hristos pot
oamenii să se desăvârşească şi să se unească atât cu
Dumnezeu cât şi între ei. În afara Bisericii nu există nicio
unire reală, nefiind posibilă nici o înfrăţire a lumii.
Acesta este planul Lui Dumnezeu, misiunea ecumenică adevărată a
Bisericii: mântuirea tuturor oamenilor prin Biserica Lui Hristos.
Acesta este ecumenismul creştin ortodox (singurul autentic de
altfel), justificat fiind de porunca dată de Domnul apostolilor
înainte de înălţare: «Mergând învăţaţi toate neamurile…»
Şi după înviere le spune:«Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea» [Mc.16,15]. Îi
trimite la toate neamurile pentru că vrea mântuirea întregii lumi.
Vrea unirea tuturor oamenilor, de pe tot pământul prin credinţa în
El şi în Biserica Lui.
Biserica este Împărăţia Lui Dumnezeu pe pământ, fiind în
acelaşi timp un organism duhovnicesc prezent în toată lumea. Ea se
găseşte desigur în lume dar nu este din lumea aceasta. Biserică
nu este o organizaţie lumească după cum vrea papalitatea eretică
şi nici nu este chemată să instaureze un regim lumesc după cum
vroia iudaismul. Este de la sine înţeles că după schisma
papalităţii, singura Biserică adevărată din lume este cea
ortodoxă. Papismul şi catolicismul nu sunt Biserici ci comunităţi
şi adunări eretice.
Biserica Lui Hristos, Biserica ortodoxă «în care tot omul este
chemat să se mântuiască» îi vrea uniţi pe toţi cu trupul celui
ce o conduce. Pentru ca toţi, din toate neamurile, din toată lumea
să fie conduşi la o pace adevărată, la fericirea veşnică ce se
găseşte numai lângă Dumnezeu.
Vrea să-i adune laolaltă pe oameni nu prin tot felul de creaţii
omeneşti mincinoase şi întunecate de factură ecumenistă, ci să
realizeze cu adevărat o unitate veşnică şi de neclintit cu
Dumnezeu. Să-i conducă pe cei credincioşi din Biserica luptătoare
la cea triumfătoare.
Acesta este ecumenismul real şi de folos, cel creştin ortodox. El
constituie misiunea (apostolia) ecumenică a Bisericii.
Există aşadar un ecumenism de ordin superior. Poate exista un plan
mai presus de cel a lui Dumnezeu? Există ceva mai luminos, mai plin
de bucurie, mai desăvârşit? Există ceva mai curat, mai clar, mai
stabil şi mai sigur? Numai Hristos poate să-i unească şi să-i
mântuie pe oameni, întrucât «nu există mântuire în altul».
Ecumenismul lumesc şi potrivnic lui Dumnezeu nu doreşte şi nu
recunoaşte misiunea dumnezeiască, duhovnicească şi ecumenică a
Bisericii Lui Hristos. El războieşte cu furie creştinismul ortodox
ecumenic, precum şi apostolia mântuitoare şi ecumenică a
Bisericii. Şi face aceasta cu violenţă, cu viclenie, prin
minciună, ipocrizie, sforării politice şi crime. Cel pe care îl
războieşte este chiar capul Bisericii noastre, Hristos, după cum
vom vedea în continuare.
II
Ecumenismul antihristic
- Ecumenismul papal
Papa
prin egoismul său luciferic a vrut să conducă religios şi politic
întreaga lume, dorind să cucerească împărăţiile lumii pe care
să le conducă în numele creştinismului.
Papalitatea l-a substituit pe Hristos, Dumnezeu-omul cu omul papă.
Şi deşi Hristos s-a întrupat, papa l-a dezîntrupat pe Dumnezeu-
omul şi l-a exilat în cer, transformând Biserica într-o împărăţie
lumească. A făcut din ea un regim lumesc, uzurpând desigur şi
titulatura de «Biserică catolică»[6].
De ce toate acestea? Pentru ca un om, papa, episcopul Romei să ia
locul Lui Hristos din Biserică. Papismul l-a alungat pe Hristos ca şi cap al Bis şi în locul lui
l-a pus pe Papă. L-au făcut pe papă cap şi conducător absolut al
Bisericii, îngrădindu-l pe Hristos în cer.
Papismul a schimbat temelia creştinismului care este Dumnezeu-omul
şi în locul lui a pus un muritor efemer, pe papă.
Papismul a deformat învăţătura lui Hristos şi a creat un
creştinism lumesc, o „Biserică” contrafăcută şi cu totul de
nerecunoscut, «Trupul Lui Hristos» devenind o asociaţie lumească.
Romano-catolicismul inspirându-se după modelul împărăţiei
romane a apărut pe scara istoriei ca o putere politică, desigur
internaţională. A transformat Împărăţia Lui Dumnezeu într-o
împărăţie a acestei lumi, deşi Hristos a mărturisit clar că
«împărăţia mea nu este din lumea aceasta».
Papa a visat un creştinism lumesc care să se extindă de-a lungul
şi de-a latul lumii, al cărui conducător să fie el însuşi. A
deformat adevăratul creştinism numai şi numai pentru a deveni el
conducător al lumii. Ecumenismul papal, pentru a izbândi în acest
lucru, a recurs la violenţă, distrugeri, măceluri, crime şi cu
toate acestea nu şi-a atins scopul. Ecumenismul papistaş nu a putut
să-şi ducă la îndeplinire planurile sale datorită opoziţiei de
lungă durată pe care a făcut-o ortodoxia, Biserica de nezdruncinat
a lui Hristos.
Sfântul Nectarie Taumaturgul (din Eghina) scrie referitor la
aceasta: «Iubirea de putere şi de slavă le-a uneltit pe toate.
Toate [relele] le-a născocit, toate le-a pus în mişcare pentru ca
papii să fie recunoscuţi ca şi conducători ai Bisericii şi
tirani ai lumii. Odată acest plan întocmit, el cerea să fie
aplicat cu toată tăria. Orice obstacol urma să fie înlăturat şi
orice rezistenţă caterisită (înlăturată).( Despre cauzele
schismei, pag. 207). Acesta este în puţine cuvinte
ecumenismul papal[7].
2.Ecumenismul
protestant
În afara ecumenismului papal mai există şi unul protestant.
Protestantismul dezamăgit de papism s-a îndepărtat de el. Nu s-a
întors la una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
la Biserica ortodoxă, ci a căzut într-o altă înşelare şi mai
rea, în raţionalism. A vrut şi acesta la rândul lui să conducă
lumea (oikumeni), să dea o direcţie umanităţii pe baza
raţionalismului. A eşuat însă în mod jalnic pentru că a respins
sfinţenia Bisericii, a negat realitatea îndrumării sale de către
Duhul Sfânt. S-a lepădat de Sfânta Tradiţie, de învăţătura
sinoadelor ecumenice şi părinţilor purtători de Dumnezeu.
Protestantismul a fost tăiat de la izvoarele harului dumnezeiesc şi
a conceput o „teologie” păcătoasă, care nu poate conduce lumea
la mântuire, ci care vizează reuşita unor obiective lumeşti. A făcut din teologie discuţie, gnoseologie, sistem filosofic,
supunând-o cuvântului omenesc. „Teologia” protestantă nu se
ocupă cu ce spune şi ce porunceşte Dumnezeu pentru eliberarea şi
mântuirea omului, ci cu ce gândeşte omul despre Dumnezeu.
„Teologia” protestantismului a încetat să mai fie rodul
Sfântului Duh şi a devenit gând omenesc searbăd, uscat şi
nesăbuit.
Protestantismul a înălţat logica omenească, cuvântul raţional
ca pe un nou dumnezeu-idol. A desfiinţat tradiţia şi a lepădat
partea cea mai presus de fire a Sfintei Scripturi şi, aşa cum a
făcut fratele ei mai mare papismul, a dizolvat prin teoriile lui
eretice realitatea divino-umană a Bisericii, singura în care lumea
se poate uni şi mântui. A sfârşit în antropocentrism.
În aceste două erezii, locul Lui Dumnezeu este luat de om.
Înţelepciunea Lui Dumnezeu este substituită de cea omenească.
Capul şi conducătorul absolut al Bisericii nu mai este
Dumnezeu-omul, ci omul.
Unde se îndreaptă protestantismul prin această anarhie şi lipsă
de evlavie? Cum speră să mântuiască lumea printr-o astfel de
învăţătură? Din păcate cade tot mai jos trecând de la erezie la ateism, pentru
ca astăzi teologia păcătoasă a protestantismului să ne vorbească
de «teologia morţii Lui Dumnezeu». Nici că se putea ceva mai rău.
Însă cum să nu se ajungă aici, atâta timp cât fundamentul
principal este infailibilitatea omului. Dacă în papism
infailibilitatea aparţine papei, în protestantism dimpotrivă,
fiecare protestant devine infailibil, revendicându-şi această
calitate în materie de credinţă. Sfântul Nectarie spune în acest sens: «pe de-o parte la
protestanţi fiecare om constituie o Biserică, iar pe de alta, în
catolicism un om constituie toată Biserica ». Astfel
protestantismul a avansat de la raţionalism la ateism şi
materialism.
Ce urmăreşte aşadar astăzi protestantismul? Acesta nu urmăreşte
nimic, fiind o masă nedecisă şi amorfă. Prin acesta, însă se
urmăresc multe. Joacă un anumit rol, pe care îl doresc şi îl
impun puterile întunericului, care au reuşit să-i facă să fie
indiferenţi, aruncându-i în confuzie şi într-o stare căldicică.
Aceste puteri întunecate au găsit protestantismul numai bun de
folosit ca bază a planurilor lor. El a fost pus în fruntea mişcării
ecumenice antihristice din epoca noastră. El este prima treaptă a
ecumenismului antihristic ce s-a dezvoltat pe parcurs.
- Ecumenismul sionist
Ecumenismul actual am putea să-l considerăm de sorginte sionistă,
întrucât urmăreşte să împlinească planurile infernale ale
acestuia.
Scopul sionismului internaţional este să ajungă, într-o bună zi,
să stăpânească politic şi religios întreaga lume. Acesta a fost
de la început visul evreilor. Au aşteptat să vină Mesia ca un
conducător lumesc atotputernic, având o autoritate şi o putere
materială uriaşă, care urma să zdrobească armata romană
invincibilă şi să restaureze împărăţia lui Israel,
eliberându-o de sub tutela Romei. Ucenicii, sub influenţa acestei aşteptări, l-au întrebat pe
Hristos: «În vremea aceasta vei restaura Împărăţia lui
Israel?». Însă Hristos le-a răspuns clar: «Împărăţia mea nu
este din lumea aceasta».
Evreii continuă încă să aştepte venirea Lui Mesia. După cum
creştinii se salută de Paşti cu „Hristos a înviat” şi
răspund cu „Adevărat a Înviat” aşa şi mulţi evrei întreabă
în multe locuri: „A venit Mesia?” şi răspund „Nu a venit”.
Aceştia nu au crezut la venirea Lui, acum 2000 de ani deşi a fost
însoţită de atâtea semne şi minuni evidente, împlinindu-se în
persoana Sa toate profeţiile Vechiului Testament. Nu i-au convins
cuvintele profeţilor care au vestit în amănunt evenimentele vieţii
Domnului şi care s-au împlinit cuvânt cu cuvânt în Hristos.
Sioniştii încă aşteaptă să vină pe pământ un Hristos după
cum vor aceştia să fie, după cum a fost plăsmuit de fantezia lor
bolnavă şi de visele lor egoiste… Aşteaptă un Mesia, nu smerit
ca Dumnezeu-omul, ci ca un împărat atotputernic.
«Împăratul iudeilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul
Bisericii internaţionale»(Protocoale cap. 17)[8]
Sioniştii vor un Hristos care să aibă putere materială şi
autoritate lumească, care să le confere în continuare
atotputernicie şi dominaţie mondială. Se gândesc la un Mesia care
să se încadreze în standardele ambiţiilor lor, ale unei fericiri,
nu duhovniceşti şi cereşti, ci materiale şi lumeşti. Iată ce
zic: «Domnitorul care va lua locul guvernelor de astăzi,
care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate
de către noi, care au tăgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în
sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest
domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără
mistuitoare
Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfărâma
puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de
bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi,
jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul
libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în
societate pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui
Israel; dar rolul lor va fi încheiat în momentul ridicării pe tron
a regelui nostru În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi
pe omenire, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că
văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să
atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va
îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.
Stâlpul omenirii – în persoana domnitorului universal din sămânţa
sfântă a lui David – trebuie să jertfească poporului din toate
gusturile sale personale. Suveranul nostru trebuie să fie de o
corectitudine exemplară» (cap. 23-24)
Dacă sioniştii aşteaptă un conducător lumesc în persoana căruia
vor vedea «personificarea forţei şi puterii» şi «vor crede toţi
că văd destinul cu căile lui necunoscute». Acest conducător
ecumenic (al lumii) va fi din «sămânţa sfântă a lui David».Un
alt Mesia aşteptă, deci, evreii, un Mesia lumesc cu care să
conducă lumea. Pentru ca sionismul internaţional să-şi vadă
visul cu ochii, de a conduce lumea, creează diferite organizaţii cu
scopuri pretins bune, în spatele cărora stă nevăzut. Reuşeşte
de asemenea prin susţinere satanică să se infiltreze în
organizaţiile deja existente şi să le folosească în vederea
scopurilor sale întunecate, fără ca membrii lor să bage de seamă,
şi să realizeze că în realitate lucrează la împlinirea visului
sionismului de a conduce lumea.
- Masoneria
Masoneria este una din organizaţiile care conlucrează pentru
reuşita planurilor sioniştilor. Iată ce ne descoperă Protocoalele
în acest sens: « vom înfiinţa şi vom înmulţi societăţile
francmasonice în toate ţările din lume; vom atrage în ele pe toţi
aceia care sunt sau pot fi nişte buni agenţi. Aceste societăţi,
aceste „loji”, vor fi biroul nostru principal de informaţii şi
îndrumări, şi mijlocul cel mai influent (al activităţii
noastre). Vom centraliza toate aceste societăţi într-o
administraţie cunoscută numai de noi şi compusă din înţelepţii
noştri. „Lojile” vor avea câte-un reprezentant, în dosul
căruia se va ascunde administraţia despre care am vorbit, iar acest
reprezentant va fi acela care va da cuvântul de ordine şi va
alcătui programul de muncă».(Protocoalele Înţelepţilor
Sionului, cap. XV)
Sioniştii înşişi spun că masoneria este creaţia lor, având
rolul de a duce la împlinire obiectivele ce şi le-au propus.
Masoneria se ascunde şi ea în spatele diverselor asociaţii şi
organizaţii care îi promovează propriile interese şi care
în final se identifică cu cele ale sionismului. Acest lucru îl
aflăm chiar din organul lor oficial de presă „Pitagora”(fascicolul
1, ian 1930).
«Masoneria, după cum ne încredinţează pe de-o parte trecutul ei,
a urmărit să se amestece puternic în orice mişcare
umanistă, eliberatoare, socială şi cu caracter educativ. Ea s-a
ascuns şi se ascunde în spatele organizaţiilor oficiale pe care le
îndrumă şi le susţine, nu din teamă, desigur, ci din obligaţie
(sau necesitate)». Iar mai jos printre altele sunt date ca exemple:
«Congresul internaţional anual pentru pace», «Frăţia creştină
a tinerilor» şi alte nenumărate organizaţii umaniste cu rol
progresist şi civilizator. De altfel, de fiecare dată când a
încălcat principiul acesta a eşuat în mod jalnic sau şi-a atins
foarte puţine din obiectivele propuse.
- Hiliasmul
Hiliasmul sau Martorii lui Iehova este o altă creaţie vicleană a
evreilor sionişti. Hiliasmul a existat ca erezie încă din primii
ani ai creştinismului. Biserica, prin strădaniile Părinţilor ei
purtători de Dumnezeu, i-a biruit, iar susţinătorii lui au pierit.
A venit însă sionismul şi l-a scos de la naftalină, dându-i
un conţinut potrivit epocii actuale, spre reuşita planului
ecumenist. Şi astfel, pe de-o parte el denaturează şi războieşte
cu turbare creştinismul, iar pe de alta slujeşte şi lucrează
pentru o conducere mondială a evreilor.
Profesorul Trembela de la Athena scria despre ei «Hiliaştii
şi neamul celor ce l-au răstignit pe Hristos sunt unul şi acelaşi
lucru…Există, nu doar simple indicii, ci dovezi palpabile, că cei
ce conduc Hiliasmul şi sunt ctitorii şi creatorii
învăţăturilor lui, sunt la bază evreii. Legătura dintre
conducătorii hiliasmului şi evrei însă trebuie dovedită.
Hiliaştii, aşadar, sunt deosebit de apreciativi, ridicând de-a
dreptul în slăvi asociaţia înfiinţată în 1897 de un anumit
evreu, pe nume Teodor Hertzl.
Această asociaţie este evreiască şi are scopul de reînfiinţa
Regatul evreiesc în Iudeea, şi să dea din nou evreilor Palestina.
Hiliaştii vorbesc de evreul acesta ca fiind foarte drag inimii lor
şi îl sprijină întrucât a fost ales «de Dumnezeu la momentul
potrivit pentru a-şi aduce aportul la naşterea sionismului».
Hiliaştii, cu alte cuvinte, confirmă prin aceasta credinţa că
evreul acesta a fost ales de Dumnezeu şi că asociaţia înfiinţată
de el, pe nume Sionismul (de la oraşul sfânt Sion sau Ierusalim)
este de fapt lucrarea lui, fiind binecuvântată de Sus.
Hiliaştii mai susţin că din vara anului 1878 bunăvoinţa Lui
Dumnezeu s-a întors către evrei «şi că pârga anului s-a dat în
mod vădit poporului iudeu». Fapt care l-a determinat pe pastorul
Rousel, ctitorul şi părintele hiliasmului modern «să dea o bună
mărturie în anul 1918 pentru poporul evreu pe hipodromul din
New York».
Sionismul, după cum spun hiliaştii, a cheltuit o sumă mare de bani
pentru împlinirea scopurilor sale, urmărind să pună mâna pe
conducere, să reconstruiască oraşul sfânt evreiesc, iar populaţia
Palestinei s-o reiudaizeze. Hiliaştii doresc şi aşteaptă de fapt
şi ei acelaşi lucru. Această fundaţie ce sprijină interesele
Sionismului nu încearcă decât să slăbească creştinismul pentru
a revigora iudaismul, având convingerea că fi acea parte aleasă de
Dumnezeu pentru a împărăţi cu El în împărăţia Lui viitoare.
Trebuie adăugat la toate acestea că hiliaştii au aşteptat în
1925 să se ridice din mormânt Avraam, Isaak, Iacov şi toate marile
personalităţi ale VT, pentru ca unele dintre ele să constituie un
guvern cu sediul la Ierusalim. O parte din aceste personalităţi
urmau să se împrăştie în diferite părţi importante ale lumii
ca reprezentanţi ai guvernului mondial de la Ierusalim. Avraam urma
să coordoneze de la Ierusalim, din muntele Sionului, cu ajutorul
unor posturi mass-media performante tot ce este important pe pământ,
fiind ajutat de diferiţii membrii ai acestei guvernări, plasaţi în
punctele cele mai importante ale lumii.
Trebuie ţinut seamă că acest vis din totdeauna al iudeilor este
identic cu cel al hiliaştilor. Iudeii l-au aşteptat pe Mesia încă
dinainte de venirea lui Hristos ca pe un conducător şi împărat
lumesc. El urma să elibereze neamul evreiesc din robie, să reînvie
domnia slăvită a lui
David şi să înalţe puterea iudaică pe culmi nemaiîntâlnite. Va
alege Ierusalimul ca centru al întregii lumi şi va supune toate
neamurile pământului iudaismului. Acesta ar fi şi motivul pentru
care, la vremea respectivă, cei mai mulţi dintre evrei n-au crezut
în Hristos, aşteptându-l să vină ca împărat şi cuceritor
slăvit; ori El a venit ca să instituie o împărăţie
duhovnicească şi nu un stat lumesc. Dacă iei în considerare acest vis străvechi ce a hrănit doririle
şi speranţele lui Israel şi citeşti, pe de altă parte, ce spun
şi propovăduiesc hiliaştii, înţelegi cu claritate că hiliasmul
este un iudaism mascat. El este ascuns însă cu viclenie, tocmai
pentru a câştiga încrederea unora şi a deveni cât mai credibil».
Având în vedere acest plan antihristic al sionismului de conducere
a lumii şi mecanismul lui complex de influenţare şi derecţionare
a mişcărilor religioase şi sociale ce servesc scopurilor acestuia,
vom constata pornind încă de la fundamentul său ideatic, că
ecumenismul actual nu este o mişcare creştină, ci una politică
având un staff creştin şi un scop antihristic.
III.
Stadiile mişcării ecumenice
Să vedem acum, pas cu pas, ceea ce înseamnă ecumenismul, care sunt
stadiile dezvoltării sale, instrumentele prin care reuşeşte să
capete o amploare tot mai mare, provocând un dezastru irepetabil. Să
analizăm cu atenţie toate acele elemente doveditoare ce au o
legătură unele cu altele despre rolul şi obiectivele acestei
mişcări.
Mişcarea ecumenică pe care o putem vedea astăzi în lume a trecut
prin mai multe faze. Pentru ca ecumenismul să-şi atingă scopurile
infernale a înfiinţat pe parcurs câteva organizaţii
internaţionale sau a reuşit să le infiltreze pe altele deja
existente, care cu timpul au început şi acestea să servească
interesele sale. Astfel de organizaţii sunt: YMCA, YWCA,
cercetaşii, WCC (Consiliul mondial al Bisericilor), şamd.
1.YMCA
şi YWCA
Primul strămoş al mişcării ecumenice actuale şi-a făcut
apariţia pe la mijlocul secolului al 19-lea. În 1844, un anumit
George Williams a înfiinţat YMCA sau altfel spus «Asociaţia
creştină a tinerilor». Această organizaţie de tineret a reuşit
să se extindă în foarte puţin timp în toată lumea. În 1952
existau 10000 de publicaţii ale acestei organizaţii şi 4 milioane
de membrii. În 1855, adică la 11 ani de la înfiinţarea YMCA, s-au înfiinţat
în Anglia şi două asociaţii de femei. O tânără din sudul
Angliei, pe nume Ema Roberts, a pus bazele unui cerc, ce şi-a propus
realizarea de întâlniri în vederea rugăciunii împreună. În alt
loc, la Londra, doamna Kinerd a înfiinţat o asociaţie pentru
tinere fete care avea ca scop practicarea filantropiei. În 1894,
cele două asociaţii s-au unit într-una singură, luând numele
YWCA sau «Asociaţia creştină mondială a tinerilor». YMCA şi YWCA nu au avut nicio doctrină clar stabilită, însă în
esenţă este caracterizată de o ideologie neclară, neprecisă şi
semicreştină, promovând o teorie umanistă asupra lumii, în care
nu se face referire nici la păcatul strămoşesc şi nici la
mântuirea sufletului. Plecând de la un astfel de fundament, cele
două asociaţii au creat în lume tot felul de nuclee, în care
accentul, în ceea ce îi priveşte pe membrii săi, s-a pus pe
dezvoltarea trupului şi pe protejarea, chipurile, a sănătăţii.
Ceea ce s-a cultivat în mod fin a fost o întoarcere a omului spre
trup, ajungându-se până la un cult adus trupului. Bineînţeles
că, în continuare, nimeni nu vorbea despre păcatul strămoşesc
sau despre mântuire care se găsesc la modul absolut numai în
Biserica adevărată a Lui Hristos. Dimpotrivă, membrilor ei li s-a
cultivat un sentimentalism pronunţat care are ca unic rezultat
desfătarea simţurilor. Acest tip de educaţie determină o
poziţionare liberă faţă de păcat şi o relativizare a dogmelor
Bisericii creştine prin practicarea ironiei. Promovează filantropia
mai degrabă ca pe o distribuire de bunuri decât ca pe o misiune în
numele Lui Hristos şi al Bisericii Sale.
Aceste asociaţii fac dovada unui comportament protector faţă de
creştini dar nu a celor buni, exemplari ci a celor debili şi
problematici. Ele au caracter clar adogmatic, multe generaţii de
tineri fiind „educaţi” într-o atmosferă de indiferenţă şi
răceală faţă de ceea ce înseamnă adevărata credinţă,
inoculându-li-se un creştinism mincinos.
S-au pus bazele, aşadar, ale acestei mişcări care în mod evident
se află sub influenţa întunericului şi în care se vede deja
stricarea credinţei în «Una Sfântă Apostolească şi
Sobornicească Biserică».
Indiferenţa dogmatică şi starea căldicică promovate de cele două
organizaţii YWCA şi YMCA se explică prin faptul că ele sunt
influenţate de masonerie.
În cartea „Două sute de ani de masonerie grecească” a lui
Marino Polato, membru al lojii masonice ateniene „Prometeu” ,
editată în 1952, citim la pagina 168 despre vizita în Grecia din
1932 a unor americani, de primirea cărora s-a ocupat loja masonică
locală. În continuare cartea scoate la lumină câteva aspecte
deosebit de importante: «Aceste grupări aflate în vizită
aparţineau acelor organizaţii cunoscute cum ar fi Crucea Roşie,
YMCA şi Mângâierea orientului apropiat.(pag 52) Masoneria
grecească a acordat conducerilor acestor organizaţii toată cinstea
ce se cuvenea conform uzanţelor masonice, ca şi cum ele ar fi
constitutive masoneriei în proporţie de 90 la sută».
Ceea ce ne descoperă cartea aceasta editată în 1932, la Athena cu
aprobarea Marii Loje şi înaltului demnitar al Consiliului de gradul
33, este faptul că masoneria penetrează toate sectoarele importante
ale vieţii publice. Preia poziţiile cheie în conducerile
organizaţiilor, cum ar fi YMCA, YWCA, Crucea Roşie etc.
Trebuie precizat, încă o dată, aici că masoneria pentru a-şi
împlini obiectivele propuse nu creează doar propriile organizaţii
ci se introduce şi în cele deja constituite, ce au o anumită
importanţă, punându-şi oamenii ei în funcţii de conducere.
Pasul următor este ca aceste organizaţii a căror conducere au
preluat-o să devină încet, încet instrumentele ei în realizarea
scopurilor sale întunecate, cum ar fi unirea Bisericilor.
YMCA, după cum scrie şi în „Enciclopedia eticii religioase”,
«a fost în multe privinţe un deschizător de drumuri». Şi-a adus
contribuţia la iniţierea mişcării mondiale pentru misiune
apostolică şi apropierea Bisericilor». Acesta este în fapt şi
scopul ecumenismului. YMCA din Grecia e fost prezidată pentru mulţi ani de ecumenistul
Amilcas Alivizatos, ceea ce arată legăturile strânse dintre YMCA
şi ecumenism. YMCA americană este cea care a înfiinţat în 1918
organizaţia similară din Grecia, pe care a şi finanţat-o. Scopul
declarat a fost «sprijinirea, promovarea şi dezvoltarea armonioasă
a tinerilor, trupeşte, spiritual, moral şi social» (art. 2 din
darea de seamă a YMCA, Athena)
Organizaţia YMCA debutează cu adevărat în 1923, activitatea ei
extinzându-se prin grija mitropolitului mason de Athena, Meletie
Metaxki şi al profesorului ecumenist Amilcas Alivizatos.
Pentru o mică perioadă de timp YMCA a funcţionat la Seres, apoi în
Kerkira, fiind sprijinită personal de către patriarhul Athenagora,
un notoriu ecumenist şi unionist al Bisericilor; el de altfel a şi
fost acuzat pentru apartenenţa sa oficială la masonerie, fapt care
n-a fost dezminţit până astăzi.
Metaxas
dizolvă YMCA
În 1939, primul ministru, cel care a spus acel istoric Ohi în faţa
italienilor, a dizolvat toate filialele YMCA din Grecia, confiscând
patrimoniul lor. Trebuie amintit aici că până în 1921 I Metaxas a fost mason.
Luând însă cunoştinţă de lucrarea dizolvantă a masoneriei, din
punct de vedere spiritual, s-a disociat de ei începând din acel an.
După dizolvarea YMCA din Grecia, ctitorul şi finanţatorul ei din
America a protestat oficial cu tărie. În condiţii acelea, făcând
uz de limbajul fin al diplomaţiei, Metaxas şi-a expus cu claritate
punctul său de vedere, din care a reieşit că YMCA, prin programul
şi activitatea sa, contravine obiceiurilor şi stării de spirit
specifice poporului grec.
Pentru că deşi se pretindea că aceste asociaţii sunt eminamente
greceşti încă de la înfiinţare, fără a fi dependente de cele
similare din exterior, totuşi YMCA americană (asociaţia mamă) a
intervenit în sprijinul asociaţiilor desfiinţate.
Ministrul a făcut observaţia următoare: «Au înfiinţat şi au
constituit asociaţii greceşti fără nicio dependenţă de
organizaţiile internaţionale similare (aşa se pretinde).
Regulamentele acestor organizaţii fac referire la aspecte care în
fapt sunt contrare situaţiei reale, ele vorbind de independenţa şi
autonomia lor şi de contacte minime cu cele din afară…YMCA, după
propria legislaţie, nu are aşadar niciun drept legal să
intervină.
Nu este admis ca o organizaţie străină să se ocupe pe viitor de
situaţia tinerilor noştri. Această interdicţie este în
conformitate cu tradiţiile noastre…Susţinem acest lucru pentru că
ne bazăm pe ceea ce ne-au învăţat doi mari învăţători ai
umanităţii : Platon şi Aristotel…De altfel statul grecesc are
dreptul incontestabil de a-şi educa tineretul ţării în consonanţă
cu acele idei şi convingeri specifice locului şi să se îngrijească
ca dogmele Bisericii ortodoxe greceşti să aibă un caracter absolut
şi exclusiv atunci când se pune problema credinţei, întrucât ea
este legată indisolubil de neamul nostru de-a lungul unei istorii
străvechi. Dacă urmărim integritatea neamului nostru nu putem
privi cu indiferenţă Biserica ortodoxă grecească…Având în
vedere că majoritatea covârşitoare a populaţiei este ortodoxă
(la 8 milioane de ortodocşi fiind doar 200000 de neortodocşi),
statul se obligă să le protejeze conştiinţa religioasă…
Nimeni nu poate susţine că YMCA ar putea să sprijine şi să
asigure în mod exclusiv credinţa ortodoxă grecească şi nici nu i
s-ar putea pretinde aşa ceva. Prin urmare orice presiune
venită din exterior pentru ca YMCA să fie menţinută în
continuare, ar constitui un amestec în treburile interne ale
statului nostru. Nimeni nu poate afirma că societatea grecească ce
este reprezentată de stat, este de condamnat pentru că nu-şi lasă
tineretul să fie educat de organisme ce se găsesc în afara ei.
În ce priveşte averea YMCA nu ascund că ne-a surprins neplăcut
efortul depus pentru a se dovedi că ea ar proveni din contribuţii
americane.
În primul rând, chiar dacă acest fapt este exact, trebuie să
ţinem cont de faptul că aceste contribuţii au fost făcute, în
definitiv, pentru binele societăţii greceşti şi acest lucru nici
n-ar mai fi trebuit menţionat. Şi spunem aceasta pentru că suntem
siguri că au fost făcute cu bună credinţă fără a se aştepta
vreo răsplată şi că de regulă dorinţa donatorilor nu poate
intra în contradicţie nici cu scopurile asociaţiilor, nici cu
legea grecească şi nici cu specificul etnic al asociaţiilor care
este curat grecesc.
În al doilea rând, să nu uităm faptul că atât Statul grec cât
şi mulţi greci de peste hotare şi-au adus contribuţia fie prin
ajutoare, fie prin donaţii anuale la înfiinţarea şi funcţionarea
YMCA. (Din arhiva personală al lui Metaxa în arhiva
de Stat)
ROTARY—este antecamera masoneriei, fiind condusă de
aceleaşi puteri malefice ca şi ea. Oriunde te-ai duce în ţară
Rotary se găseşte în mâinile lojii masonice. Conducătorii şi
membrii ei de încredere sunt masoni. Rotary sprijină mult
organizaţia cercetaşilor, care este curat masonică. Ea a înfiinţat
numai în SUA din proprie iniţiativă 2000 de unităţi de
cercetaşi, cheltuind 3 mil. de dolari. Rotary a venit în Grecia în
1928 din iniţiativa masoneriei.»…(Vezi: «Puterile întunericului
sub lumina creştinismului» Nicolae Psarudaki)
Dacă mai este însă cineva care se îndoieşte de legăturile
strânse ce există între YMCA, YWCA şi masonerie, ne trebuie decât
să fie atent la sigla celor două asociaţii. Este prezent acelaşi
semn ca al masoneriei – triunghiul răsturnat cu vârful în jos,
care este triunghiul satanic. Primii părinţi ai mişcării ecumenice actuale sunt, aşadar, YMCA
şi YWCA.
- Cercetaşii
Organizaţia cercetaşilor poate fi numit cel de-a al doilea
părinte al ecumenismului.
Lordul mason Bauden Paul înfiinţează în 1908, în Anglia,
organizaţia mondială a cercetaşilor. Secretarul ei general, Martin
– evreu şi mason –, a dat în 1917 acestei organizaţii
internaţionale un conţinut eminamente masonic. N-a trecut mult şi
după 2 ani, în 1910, a fost înfiinţată şi în Grecia. Această
organizaţie, atât de cunoscută astăzi, are ca obiectiv educarea
tineretului într-un spirit defensiv, sub idealul unei dispoziţii
binevoitoare generale de tip umanitar şi a frăţietăţii mondiale.
Plecând chiar de la scopurile ce le are în program, apare
evident faptul că cercetaşii sprijină planurile ecumenismului şi
că a pregătit calea acestuia prin procesul de dezcreştinare al
tineretului pe care a înfăptuit-o de-a lungul vremii. Cercetaşii,
pe de altă parte, au legături strânse cu masoneria, cea care, în
realitate, se află în spatele ecumenismului, fapte ce le vom
prezenta în continuare. În urma celei de-a XI-a ediţii internaţionale a manifestărilor
Jamaboree, din anul 1963 au ieşit la iveală multe elemente care
atestă legăturile dintre cercetaşi şi masonerie.
În broşura numărul 55 din 1963 a „Buletinului masonic”,
organul oficial al Marii Loje a Greciei, citim despre felul în care
masonii cercetaşi au fost primiţi de către Marea Lojă a Greciei.
Mai sunt menţionate şi alte elemente
revelatorii:
«Sunt cunoscute legăturile dintre masonerie şi organizaţia
cercetaşilor, a cărui ctitor a fost fratele Bauten Pauel», iar mai
jos: «Fratele cercetaş, membru al comitetului general de conducere
Jamboree, aduce îmbrăţişare frăţească întreită fratelui
Alexandru, ofiţer general al Corpului grecesc de cercetaşi şi
conducător general al celei de-a XI-a adunări mondiale cercetaşe
(Jamboree), care n-a putut să se găsească la lucrările de astăzi,
fiind ocupat cu Maratonul» (din actele lucrărilor lojii masonice) La această adunare masono-cercetaşă a Marii Loji din Grecia
«slăvitul frate» Pik din Loja Victoriei a Australiei şi şeful
reprezentanţei cercetaşilor australieni, după ce a mulţumit
pentru invitaţia de i s-a făcut, «felicită eforturile Marii Loji
a Greciei pentru lupta ce a dus-o împotriva analfabetismului, punând
accent pe marea legătură ce există între organizaţia
cercetaşilor şi masonerie».
Reprezentantul masoneriei germane a spus printre altele:«Lojile
masonice au deschis porţile cercetaşilor tocmai pentru înrudirea
ce există între cele două organizaţii. Ne-am bucura dacă s-ar
înfiinţa şi în Grecia loji de cercetaşi»
Aflăm astfel că al XI-lea congres mondial al cercetaşilor din 1963
a avut în frunte nu un simplu membru al masoneriei, ci un cadru de
marcă. Iar în plus se aduce la cunoştinţa participanţilor faptul
că masoneria are în plan de a impune organizaţia cercetaşilor
deferitelor state, acolo unde nu s-a reuşit încă ca ea să joace
un rol dominant. Se doreşte, altfel spus, ca toţi cercetaşii să
fie masoni. Acest lucru l-a spus de altfel în mod clar şi
reprezentantul Germaniei atunci când a accentuat că «ar fi fericit
dacă şi în Grecia s-ar înfiinţa loji de cercetaşi».
Scopurile anticreştine ale cercetaşilor reies pe de altă parte şi
din aceea că a reuşit cu viclenie să-i scoată pe tineri din
Biserică, organizând în timpul Sfintei Liturghii excursii şi tot
felul de adunări. Perfida activitate a cercetaşilor este denunţată
de un cunoscut specialist în drept cu următoarele cuvinte «Mi
se strânge inima de durere când aud lauda pe care masonii o aduc
cercetaşilor, zicând că sunt o organizaţie exemplară, ce
lucrează şi aduce cu adevărat iubirea creştină între oameni.
Spun aceasta de pe poziţia unuia care a fost cercetaş în perioada
1942 – 1947 şi lider al cercetaşilor «pui de lup». Când am
auzit că i-au scos în faţă pe cercetaşi ca exemplu de frăţietate
al popoarelor şi al punerii în practică a «iubirii creştine»,
am declarat cu durere în suflet că cercetaşii sunt un lup în
piele de oaie.
Am început să-i acuz pe cercetaşi ca o replică la faptul că au
interzis rugăciunea «Împărate ceresc» care se făcea la
inaugurarea adunărilor cercetaşe (a puilor de lup), înlocuind-o cu
o cântare cu următoarele versuri: «Întotdeauna un pui de
lup trebuie să-l asculte pe lupul cel bătrân, Niciodată nu trebuie să se asculte pe sine, nici în cele mai
mărunte lucruri».
Mi-am permis să acuz mult lăudata organizaţie a cercetaşilor
pentru că a interzis (cel puţin în perioada 1943 – 1944)
rugăciunea de duminică, impunând ca unică rugăciune următoarele
cuvinte anoste şi confuze: «Ziua se duce, noaptea vine şi se
întunecă…Dumnezeul nostru, păzeşte-ne!»
Mi-aduc aminte că pe vremea când aveam vârsta de 17 ani şi s-a
întâmplat să protestez pentru interdicţia mai sus amintită, cel
ce era responsabil de noi m-a lăudat şi mi-a spus că ţinând cont
că sunt un copil «deştept şi iscoditor» trebuie să fiu luminat.
Lauda i-a fost apoi însoţită de sfatul de a stima idealul masonic
al lui Banten Pauel, dacă vreau să fiu şi eu într-o zi iniţiat
în masonerie, atunci când bineînţeles voi fi găsit vrednic».
Profesorul universitar Ioan Karmiris a adeverit, în cadrul
întrunirii marii adunări eparhiale din 26 02 1970 faptul că
«Cercetaşii sunt antecamera masoneriei». Se poate vorbi fără
doar şi poate de realitatea dezcreştinării tinerilor prin
intermediu acestor organizaţii a cercetaşilor, YMCA şi YWCA, prin
care se împlinesc planurile ecumenismului şi masoneriei, al căror
copii sunt de fapt.
Puii de lup
Cercetaşii, însă, au şi ei creşele lor, ce poartă numele puii
de lup. Această titulatură a constituit pentru mine o surpriză
dar şi o nedumerire, ceea ce m-a făcut să caut prin enciclopedii
şi dicţionare pentru a găsi o explicaţie. Noţiunea «pui de lup»
se referă la micul nou-născut al lupului. Ce legătură poate fi,
mă gândeam, între nevinovaţii copii şi progeniturile acestui
animal sălbatic şi însetat de sânge?
Continuându-mi cercetările, am descoperit cu surpriză că noţiunea
de pui de lup – likideus este preluată şi de masonerie atunci
când e vorba de copiii minori ai masonilor ce sunt puşi sub
protecţia lojii. Iată ce spune enciclopedia: Este numit pui de lup
fiul minor de mason ce este pus – în cadrul unei solemnităţi
oficiale, la care trebuie să fie prezenţii şi cei iniţiaţi –
sub protecţia spirituală a lojii, căreia, de regulă, îi aparţine
şi tatăl său. Cuvântul pui de lup înseamnă fiul celui ce
aduce lumină, a celui luminat ce are deja lumina iniţiatică. Lupul după vechii egipteni era imaginea marelui zeu Ra, zeul
soarelui şi al luminii. Rădăcina lik (likos) este comună
cuvintelor lup-likanghes, Luceafăr (Satana), Likios (Apolo), Lux,
Lucifer».(Enciclopedia greacă, la cuvântul soare, vol. 12, pag.
623).
Pui de lup îi numesc pe copii, aşadar, atât cercetaşii cât şi
masonii. Să fie aceasta o simplă coincidenţă sau este rodul
înrudirii şi conlucrării dintre cercetaşi şi masonerie? Ne
întrebăm cine a îngăduit sau şi-a pus semnătura ca micuţii
copii puri şi nevinovaţi ai grecilor creştini ortodocşi să fie
numiţi pui de lup? Cine sunt părinţii lor, lupii –animale
însetate de sânge sau creştinii greci? Nu sunt chemaţi ei
să fie copiii Lui Dumnezeu, de ce sunt puşi simbolic alături de
aceste animale sângeroase? E timpul să ne trezim ca stat, ca Biserică, ca familie pentru că
duşmanii credinţei şi neamului nostru uneltesc cu viclenie să ne
piardă.
- Consiliul mondial al vieţii şi lucrării (acţiunii)
Până să ajungem însă la ecumenismul actual, înfiinţarea de
organizaţii şi asociaţii cu caracter ecumenist, nu s-a oprit doar
la cercetaşi. În 1910 a fost înfiinţată o asociaţie purtând titulatura de «
Consiliul creştin mondial al vieţii şi al lucrării» care a fost
convocat în 1925 la Stocholm şi în 1937 la Oxford. Cu aceste
ocazii consiliu mai sus menţionat începe să-şi arate încet,
încet adevărata faţă în spatele căreia se află puterile
întunericului, scopurile lui devenind tot mai vădite. Începe să
se vorbească cu această ocazie de studierea, cercetarea relaţiilor
reciproce dintre diferitele Biserici creştine.Are loc, putem spune,
prima negociere la nivel de credinţă; este în fapt începutul
punerii în practică a planului ecumenismului.
- Consiliul mondial al credinţei şi ordinii
Alături de asociaţia menţionată mai sus a luat fiinţă şi s-a
dezvoltat o altă asociaţie cu numele «Consiliul mondial al
credinţei şi ordinii», având un rol de administrare şi
conducere. Această organizaţie a fost convocată de două ori,
prima oară la Lozan în 1927 şi apoi la Edinburg în 1937. Scopul
acestei asociaţii a fost să scoată la iveală toate dificultăţile
şi piedicile dogmatice ce stau în faţa «Unirii Bisericilor». Şi
acest «Consiliul mondial al credinţei şi ordinii» a
dovedit că a studiat cu conştiinciozitate temele predilecte ale
mişcării ecumenice, ale ecumenismului. «Consiliul mondial al
vieţii şi lucrării» şi «Consiliul mondial al credinţei şi
ordinii» au ca scop vădit «unirea Bisericilor». Ele pentru
aceasta lucrează, vrând să unească în principal ortodoxia,
papismul şi protestantismul.
Cine sunt, însă, cei care au înfiinţat asociaţiile acestea ce au
un înţeles atât de larg? De unde a venit acest îndemn de a fi
studiate piedicile dogmatice ce stau în calea «unirii Bisericilor»?
Poate de la un Patriarh ortodox? Poate vreun sinod al Bisericii
ortodoxe? Cine le-a cerut părerea? Cine i-a autorizat pe aceşti
domni să se ocupe de chestiuni de credinţă atât de subtile şi de
riscante? Lucrurile acestea le vom vedea în continuare pe măsură
ce vom trece în revistă dezvoltarea istorică a ecumenismului.
- Consiliul mondial a Bisericilor (WCC)
«Consiliul mondial pentru viaţă şi lucrare» şi «Consiliul
mondial pentru credinţă şi ordine» s-au unit în 1932 într-un
organism ce poartă astăzi numele de «Consiliul mondial al
Bisericilor» (WCC).
Această organizaţie a început să-şi facă cunoscute planurile
mai ales după cel de-al doilea război mondial. Războiul nu i-a
permis să-şi pună în practică mai devreme planurile.
În 1948 a avut loc prima întrunire a Consiliului mondial al
Bisericilor la Amsterdam. Au mai urmat până astăzi alte trei
adunări, la Evaston în 1953, la New Deli în 1961 şi la Upsala în
1968. YMCA, YWCA, organizaţia cercetaşilor şi WCC sunt
baza văzută a ecumenismului.
Mitropolitul Vitalie al Montrealului şi Canadei, în cuvântul său
adresat Bisericii Ruse din Diaspora, spune următoarele: «Aceste
trei organizaţii (YMCA, Scouts şi WCC) sunt până astăzi
stâlpii pe care se sprijină întreaga mişcare ecumenică şi care
constituie nucleul constant în jurul căruia gravitează toată
activitatea ei şi toţi activiştii ecumenişti, precum şi acel
poporul credincios care este format în sensul unei atitudini
favorabile ei».
Cine se ascunde în spatele Mişcării ecumenice?
Organizaţiile de care am vorbit până acum sunt cele aflate la
lumină, la vedere. În spatele acestora însă şi al mişcării
ecumenice în general se află cineva mai puternic care organizează
şi dirijează totul. Este vorba, după cum vom vedea în
continuare, la un anumit nivel, de masonerie, însă mai presus
de ea se află sionismul internaţional. Prima este de fapt creaţia
celei de a doua, a cărei lucrare o şi slujeşte, lucru confirmat de
sioniştii înşişi care spun: «E natural că noi singuri,
fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francmasoneria,
deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al
fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar
rezultatul imediat; ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan,
de amor propriu, în înfăptuirea planului lor, fără a observa
măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost
sugerat de noi».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap.
XV-lea).
Masoneria, aşadar, ca instrument al sionismului internaţional,
coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului desfăşurarea
şi ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii Lui
Hristos.
În Ortodoxos Typos din iunie 1966 este publicat un articol
edificator, ce a fost trimis din spatele cortinei de fier şi în
care printre altele se spune că WCC este un tentacul al masoneriei.
Redăm mai jos cele scrise acolo: «Nu este Geneva locul unde s-a
înfiinţat în 1927 WCC, organism internaţional care nu este
altceva decât un tentacul al masoneriei libere, precum YMCA, Rotary,
Cercetaşii? În toate aceste asociaţii iniţierea nu este tipică
(clasică), fapt care face ca legătura lor cu lojile să nu fie la
vedere; în realitate urmăresc cu acrivie planurile şi
comandamentele trasate de ele.» Iar mai încolo se spune:
«Ecumenismul este o creaţie a masoneriei care caută să
uniformizeze toate religile, să le bage pe toate în acelaşi
malaxor, pentru a pregăti încetul cu încetul aluatul unei
indiferenţe religioase generale, etapă premergătoare venirii lui
Antihrist».
Faptul că masoneria conduce din umbră şi cu viclenie ecumenismul
nu este o afirmaţie pe care o facem la întâmplare ci este probată
de dovezi, unele dintre ele fiind furnizate chiar de masonii înşişi.
Revista „Templul” ce apare la Paris ca organ oficial de presă al
Ritului Masoneriei scoţiene, a publicat în 1946 un articol cu
titlul «Unirea Bisericilor», în care este lăudată contribuţia
masoneriei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, masonii declară cu
mândrie că planul unirii Bisericilor provoacă un viu interes
organizaţiei lor, precizând cât se poate de clar şi în termeni
foarte categorici că această unire se află pe «calea cea bună»
datorită eforturilor depuse de masonerie.
«Ne punem întrebarea, se spune în revistă, de ce să ajungem la
polemici de natură religioasă atâta timp cât chestiunea unirii
Bisericilor, al congreselor ecumenice şamd., poate prezenta un
interes pentru masonerie? Pe altarele atelierelor noastre toate
dogmele sunt cercetate în aşa fel încât niciun apriorism să nu
mai poată să-şi facă loc atunci când definitivăm concluziile
noastre. Cartezie, Leibnitz, nedeterminismul lui Jan Rostan şamd.,
şi orice domeniu în care există o anumită parte de adevăr
prezintă interes pentru noi. Ori în aceste condiţii este
preferabil să nu ne intereseze problema dezvoltării relaţiilor
creştine?»
Chiar şi dacă am încerca să uităm că masoneria are o
provenienţă religioasă, însăşi realitatea existenţei
religiilor ne cheamă la un efort susţinut în a-i strânge pe toţi
muritorii la un loc (unindu-i), la acea unitate la care visăm
dintotdeauna. Problema ce s-a ridicat în cadrul acestui plan al
unirii Bisericilor, de către cei ce cred în Hristos, prezintă un
viu interes pentru masonerie fiindu-i foarte familiară, întrucât
se leagă de ideea globalizării.
Şi dacă putem spune că această unitate, cel puţin în ceea ce
priveşte credinţa necatolică, este pe o cale bună, acest fapt se
datorează ordinului nostru». Masonii mărturisesc, aşadar, fără
nicio reţinere că se află în fruntea mişcării ecumenice,
bucuroşi fiind că lucrarea lor se află pe un «drum bun», dătător
de speranţe.
Patronii
ecumenismului sunt duşmanii Lui Hristos
Trebuie să vedem însă ce reprezintă masonii sau sioniştii ce se
arată atât de interesaţi de unirea Bisericilor? Sunt oare creştini
credincioşi sau mădulare vii ale Bisericii? Nimic din toate
acestea, ci cu totul altceva: ei sunt duşmanii mai mult sau mai
puţin declaraţi ai Lui Hristos.
De unde atunci acest entuziasm nestăpânit din partea
masonilor în chestiuni de credinţă? De ce sunt interesaţi atât
de mult de „unirea Bisericilor” aceşti duşmani neînduplecaţi
ai Bisericii? Poate că din dragoste pentru Biseric Lui Hristos? Cu
siguranţă că nu, ci interesul lor vine din faptul că masoneria
este o organizaţie secretă internaţională, revoluţionară al
cărui scop este războiul împotriva creştinismului, al Bisericii.
Până acum am prezentat elemente suficient de revelatoare din care
reiese clar că în spatele YMCA, YWCA, organizaţiei cercetaşilor
şamd. este masoneria. Aşadar, duşmanul Bisericii, masoneria
găseşte interes în mişcarea ecumenică şi în unirea
Bisericilor.
În «Protocoalele Sionului» (cap. 17) se vede clar furia
sioniştilor împotriva Bisericii. Iată ce zic: « Dar, atâta timp
cât nu vom-fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie,
şi apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile
existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând
neînţelegerile»
«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi
să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi
stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi.
Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin
urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de
căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le
vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim
despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în
nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă
faţă de aceea pe care au avut-o altădată». Ei sunt, aşadar, cei
care sădesc seminţele neînţelegerilor.
În cadrul acestei organizaţii internaţionale a masoneriei cea mai
mare influenţă o exercită desigur sionismul. Masoneria serveşte
până la urmă sionismul, adică neamul evreiesc în ura sa de
veacuri împotriva Lui Hristos, care este principala sa trăsătură
din ziua răstignirii Domnului.
Cei care continuă să nege faptul că masoneria şi sionismul sunt
duşmanii creştinismului, să citească următoarele texte
doveditoare care vin dintr-o sursă sigură:
Scrisoarea enciclică a Sinodului Bisericii Ruse din diaspora spune:
«Masoneria este un duşman nemilos al creştinismului. Scopul ei
este distrugerea creştinismului, războirea religiilor, zdruncinarea
temeliilor conducerilor creştine ale neamurilor şi declanşarea
revoluţiei (spirituale) în toată lumea»
Voltaire, cunoscut ca mason, a spunea cândva: «Să zdrobim
desfrânata!», înţelegând prin aceasta Biserica.
Într-un cuvânt (paragraful 9) al lui Cosma Flamiat, rostit în faţa
mai multor clerici din Kefalonia, în ianuarie 1941, putem afla
modalitatea în care masoneria lucra pe vremea aceea pentru
desfiinţarea ortodoxiei şi a neamului grecesc.
«Vedem că s-a întins înşelăciunea necredinţei prin lucrarea
asociaţiei blestemate a celor ce se numesc masoni, a celei pe care
Anglia cu mulţi ani înainte a organizat-o şi a pus-o în mişcare
în toate popoarele din Apus, Răsărit şi din Nord. Aceasta s-a
făcut pentru a-şi împlini scopurile sale, spre folosul propriu dar
în detrimentul tuturor celorlalţi, sub pretextul libertăţii, fapt
care a provocat atâta apostazie de la Vest la Est. Putem vedea că
această înşelăciune se răspândeşte fără încetare la toate
vârstele şi clasele sociale, urmărind o îndepărtare lentă, fără
bruscări, în masă a oamenilor de la ortodoxie şi desfiinţarea
neamului nostru. Anglia speră ca în felul acesta să fie sprijinită
în interesele sale coloniale din Grecia şi în celelalte părţi
ale răsăritului şi că… punând la un loc în această asociaţie
multe popoare ale Europei şi pe toţi evrei oficiali de
pretutindeni, aceştia din urmă prin înşelăciune şi prin punerea
la bătaie a unor sume mari de bani vor reuşi desfiinţarea
evangheliei».
Iată ce lucruri înfricoşătoare şi blasfemiatoare scria în 1881
masonul Fleri: «Să terminăm odată pentru totdeauna cu Răstignitul. Tu care ţii
deja de 18 veacuri lumea sub jugul tău, trebuie să ştii că
Împărăţia Ta a apus. Dumnezeu nu ne este necesar.
Un alt mason pe nume Sicard de Plozol spunea în 1913 următoarele:
«Dacă există o pace pe care n-o putem negocia, o dezarmare pe care
n-o putem semna, un război suntem datori să ducem fără încetare
până la biruinţă sau moarte; este vorba de lupta împotriva
tuturor duşmanilor libertăţii de conştiinţă, a raţiunii, a
ştiinţei şi dreptăţii omeneşti, pe care le constituie dogmele
tuturor Bisericilor.
Congresul masonic din 1900 a hotărât distrugerea religiei. «Nu
este suficient să zdrobim influenţa clerului şi să lipsim
Biserica de autoritatea ei…Este necesar să distrugem religia
însăşi». «Să lucrăm, să ţesem cu dibăcie la acel giulgiu care într-o
bună zi va fi aşternut peste toate religiile, ceea ce va crea
condiţiile potrivite prin care vom putea provoca zdrobirea în toată
lumea a puterii clericale şi a superstiţiei pe care aceasta o
cultivă de veacuri».
Acestea sunt aşadar cele pe care masonii le doresc şi le susţin.
Asta cred şi urmăresc să realizeze, să distrugă cu orice
preţ religia, nu doar să priveze Biserica de autoritatea ei. Etapa
premergătoare este ţeserea acelui giulgiu (pânze care leagă
strâns imobilizând orice mişcare) peste toate religiile. Aceştia
sunt cei care, vezi Doamne, ar fi atât de interesaţi de unirea
Bisericilor. Oare chiar atât de proşti ne cred încât să luăm de
bun tot ce spun?
Care ar fi motivele pentru care se bucură, bat atât de mult din
palme şi iau parte activă la unirea Bisericilor, de vreme ce în
realitate sunt duşmanii Lui Hristos şi ai Bisericii? Foarte simplu,
pentru că sunt siguri că prin aceasta visul lor se va împlini.
Sunt siguri că în mijlocul babiloniei create de unirea tuturor
religiilor, în care toate se vor afla în devălmăşie, nu va mai
putea exista credinţă şi adevăr. Iar aceasta presupune zdrobirea
în primul rând a Bisericii ce are adevărul de partea sa.
O astfel de realitate dorită de ei va atrage după sine un lucru
foarte important pentru masonerie: proiectarea unui dumnezeu propriu,
care nu va fi altul decât Antihristul. Deocamdată ceea ce apare ca
o necesitate, este zdrobirea în primul rând a tuturor piedicilor ce
stau în faţa ţelurilor ei, fapt pentru care se lucrează intens.
Cuvântul lor de ordine, lozinca mult trâmbiţată „Unire”
prinde tot mai mult în jur. În buletinul masonic nr. 56 din 1963,
în care se face referire la masoneria germană, se spun următoarele:
«S-au depus eforturi pentru a se ajunge la o înţelegere cu cele
două Biserici creştine din Germania, iar acum ele se găsesc pe
calea cea bună» ”Calea bună”, după cum cred aceşti nefericiţi masoni, este
tot ce duce la împlinirea scopurilor lor, adică unirea credinţelor
creştine şi a religiilor, dispariţia Bisericii şi în final
adorarea satanei ca dumnezeu.
Rugăciunea masonilor adresată Satanei
Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu
adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să
adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător,
blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa
carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o
inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta
pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o
realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol
important în ecumenism şi în unirea Bisericilor. Iată o astfel de „rugăciune” : «Vino, Lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel
condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te
strângem în braţele noastre!…
Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta,
O Satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă,
tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei
vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău
este tronul. Iar tu Adonai (SS este adevăratul dumnezeu), Dumnezeu Hrăpăreţ,
Dumnezeu nedrept, te renegăm!…
Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu
urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre
necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi
zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător,
împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din
rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care
până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce
împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa
săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de
nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se
va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei,
minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia…
Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa
jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor
şi preoţilor, va suferi şi va decade…Cât timp umanitatea va
jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia
societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a
conştiinţei noastre…»
Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:
«Care îngenunchează în faţa lui Bathomet (statuia satanei
n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea
superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta
ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte
satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete
sălbatice. «Nekam Adonai!…». Şi adaugă Leo Taxil:
«Marele Arhitect în care masoneria crede este Satana însuşi»
Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi
sunt interesaţi de unirea Bisericilor? Duşmanii declaraţi ai Lui
Hristos. Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este
la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă
înfricoşătoare a morţii. Este uneltirea întunericului care
vizează dispariţia credinţei creştine. Este un plan ce are o
lucrare tentaculară incredibilă, având de partea sa o întreagă
reţea de instrumente şi mijloace greu depistat în totalitate. Nu
doar YMCA, YWCA, cercetaşii sau WCC lucrează la modul văzut sau
nevăzut pentru unire, ci sunt şi alţii mai mari ce stau în umbră.
Iată ce spune despre aceasta Arhiepiscopul Montrealului şi Canadei,
Vitalie:
«YMCA, YWCA şi cercetaşii au fost înfiinţaţi şi organizaţi de
masonerie, pentru a pregăti din timp în popor generaţii întregi
de oameni cărora să le fie infuzată o teorie necreştină
(descreştinată) despre lume; astfel s-au creat premisele pentru ca
WCC să-şi poată face apariţia, impunându-se ca un fel de nouă
biserică şi având pretenţia că ea este cea adevărată. Acest
lucru s-a adeverit de altfel la patru din conferinţele mondiale ale
ei, acele sinoade pseudoecumenice, unde şi-a exprimat crezul său».
Aceasta ar fi, aşadar, în mod succint istoria ecumenismului, care
îşi continuă desigur activitatea intensă până în zilele
noastre prin contribuţia WCC şi a altor mişcări văzute şi
nevăzute, ce urmăresc cu tenacitate realizarea scopurilor lor.
Cu aceste scopuri este în consonanţă şi naşul Sionismului,
bărbatul cel mai de seamă al Israelului, Ben Gurion, după cum
reiese chiar din declaraţiile sale publicate în periodicul demn de
încredere «Crucea şi steagul», numărul din noiembrie 1970: «Cu
excepţia USSR ca stat federat euroasiatic, toate celelalte state vor
deveni unite într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia va
fi o forţă poliţienească internaţională. Toate armatele vor fi
desfiinţate şi nu va mai fi război. Naţiunile Unite vor construi
la Ierusalim un altar al profeţilor care va deservi uniunea
federativă a tuturor continentelor. Acesta va fi înaltul scaun al
Curţii Supreme a umanităţii…
Mărturisirea lui Ben Gurion de mai sus este aproape identică, în
acelaşi duh, cu planul sionismului trasat mai demult, aşa cum apare
în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Această viziune asupra
viitorului lumii are, într-un anumit fel, acelaşi conţinut cu
erezia hiliaştilor moderni…
Toate instrumentele Sionismului vorbesc în mod direct de acea
chemare la înfiinţarea unui stat unic care să dureze veşnic şi
care va avea sediul şi conducerea la Ierusalim…exact după cum
visează evreii sionişti.
Scopul
ecumenismului
- Fărâmiţarea şi surparea statelor creştine
Am văzut cine se ascunde în spatele ecumenismului. Aceştia, dar,
au un scop bine definit pe care urmăresc să-l împlinească
printr-un efort de durată. Scopul lor suprem este să stăpânească
lumea din punct de vedere politic şi religios.
De aceea prima lor ţintă este să desfiinţeze statele şi în
principal pe cele ortodoxe, care constituie o piedică în faţa
dominaţiei lor mondiale. Războiul dus de sionism şi de masonerie
care se ascunde în spate, se extinde şi dincolo de aspectele ce ţin
de credinţă, până la autoritatea statală. Statele şi
conducerile creştine sunt luate cu asalt prin toate metodele pentru
a fi destabilizate şi zdrobite, căci numai astfel vor putea să-şi
ducă la capăt planurile lor secrete. Scriitorul Damtschanko
vorbeşte de aceste lucruri în cartea sa publicată în 1911:
«În legătură cu această problemă trebuie luat în considerare
faptul că numărul mic de iudei care există nu poate duce singur un
război de mare amploare în toată lumea şi să învingă o
majoritate în mijlocul căreia trăieşte ca un parazit. Pentru
aceasta a trebuit să născocescă un anumit tip de sinucidere
(socială) pentru creştini, provocând printre ei cu dibăcie tot
felul de nedreptăţi şi situaţii neguvernabile». Masonii neagă însă o astfel de implicare (de instrumentare a lor),
făcând referire, pentru a fi mai convingători, la articolele
constituţiilor lor, care interzic orice discuţie politică în
cadrul adunărilor oficiale şi orice amestec în conflictele dintre
diferitele partide. Primul articol al constituţiei Marii Loji a Greciei ce este similar
masoneriilor din alte state, stipulează ceea ce toţi masonii susţin
de altfel: «Masoneria liberă nu este religie şi nici un organism politic,
fapt pentru care se interzice în Lojă, în mod categoric, orice
discuţie despre religii sau chestiuni politice, ea neparticipând
din principiu la astfel de dispute»
Articolele acestea, după cum realitatea însăşi o dovedeşte, au
menirea să-i păcălească pe naivi şi pe cei neinformaţi.
În buletinul oficial al Marelui Orient al Franţei din anul 1886,
citim despre raţiunile pentru care masoneria a fost nevoită să
introducă aceste articole împotriva amestecului masonilor în
politică. Iată ce scrie:
«De mult a fost acceptată regula sau principiul convenţional prin
care masoneriei îi este interzis să se amestece în chestiuni
religioase şi politice. Sub presiunea exercitată de persecuţiile
poliţieneşti, am fost nevoiţi să trecem sub tăcere care este
scopul unic urmărit de noi». Se vorbeşte aşadar deschis de
tăinuirea scopului considerat ca unic. Revoluţia din Rusia din 1905
a fost apreciată de către un ziar masonic cu următoarele cuvinte
«Toţi democraţii şi în special masonii sunt datori să exprime
cele mai calde urări pentru triumful rapid al revoluţiei ruseşti».
Însă legătura masonilor cu puterile antihristice este scoasă la
iveală de declaraţiile şi lucrările lor. Ei speră să
triumfe în fiecare stat pe care îl dezcreştinează, conlucrând şi
cu comunismul ateist, care, trebuie reţinut, reprezintă tot creaţia
lor.
Iată cum înţelege preşedintele Marii Loji a Franţei, Desmond,
regimul democratic:
«Pentru mine cuvântul democraţie înseamnă putere anticlericală,
antimilitarism, socialism. Vom birui numai prin unirea celor de
stânga, care va constitui cel mai important nucleu din care e
constituită loja».
Războiul, aşadar, nu doar împotriva Bisericii ci şi împotriva
statelor, mai ales a celor creştine este instrumentat dinspre stânga
politică, fiind planificat la nivel înalt. Prezenţa masonilor este
activă în acest război. Scrisoarea enciclică din 1932 a sinodului
rusesc din diaspora denunţă participarea masoneriei la distrugerea
Rusiei creştine, spunând printre altele:
«În spatele simbolului masonic, care este steaua (comunistă),
lucrează toate puterile întunericului care distrug statele
creştine. Mâna masoneriei s-a făcut părtaşă de asemenea
şi la distrugerea Rusiei. Principiile şi metodele pe care le
folosesc bolşevicii pentru ca să nimicească Rusia seamănă mult
cu cele ale masoneriei». Iar scrisoarea continuă această acuză
făcând următoarea constatare cutremurătoare:
«Dacă se urmăreşte pe o perioadă de 15 ani procesul de
dezorganizare la care a fost supusă ţara, reiese în mod clar că
ucenicii urmăresc întru-totul sfaturile învăţătorilor lor.
Înrobirea poporului rus este o aplicare cu consecvenţă a
programului lojilor masonice, care este în esenţă un război dus
împotriva Lui Dumnezeu, a Bisericii, a poporului dreptcredincios, a
familiei, a statelor creştine, a educaţiei creştine, împotriva a
tot ce constituie izvor al valorilor noastre tradiţionale».
În cotidianul Vima (Tribuna) din 25-12-1970, în care se face o
prezentare a cărţii «Biografia şi amintiri despre Arhimandritul
Hrisant din Trepezunt (1881-1949)», se face referire şi la
participarea masonilor la revoluţia din 1917 din Rusia:
«Pe 17 iulie 1916 a venit în Trapezunt marele duce Nicolae
Nicolaevici…În cadrul acestei vizite mitropolitul i-a prezentat
Marelui Duce decizia asociaţiilor societăţii ortodoxe greceşti
prin care s-a hotărât să-i fie dăruită o spadă de onoare,
frumos ornamentată. În convorbirea ce a avut loc, Marele Duce a
spus pe un ton confidenţial că războiul cu Turcia ar trebui să
înceteze, întrucât se văd nori întunecaţi la orizontul Rusiei,
masonii liberi sapă în mod programat la temelia împărăţiei
După cum putem vedea, Marele Duce mărturiseşte că aşa-zisa
revoluţie comunistă „rusească” ce bătea la uşă era
rezultatul acţiunilor organizaţiilor de masoni liberi. La
paginile 151 – 153 ale cărţii mai sus pomenite se menţionează
următoarele:
«În prima săptămână din decembrie a vizitat Trapezuntul fostul
preşedinte al dumei (parlamentului) şi apoi al consiliului de stat,
Alexandru Guţkof, ca reprezentant al Crucii Roşii. Mitropolitul i-a
oferit o masă. Acesta împreună cu Melicikov erau reprezentanţi ai
dumei, naţionalişti şi lideri ai partidului constituţional…
Ierarhul a priceput – scrie în continuare acesta – că sub
pretextul Crucii Roşii interlocutorul său făcea, de fapt,
propagandă împotriva ţarului, ceea ce n-a întârziat să rămână
fără efecte. La întrevederea sa cu mitropolitul, Marele Duce a
făcut referire la Guţkof şi Milinkov şi la cei de un cuget cu ei,
că «sunt masoni liberi şi că în curând vor înghiţi Rusia…».
Rolul
evreilor în revoluţia rusească
Însă nu este doar masoneria cea care a contribuit la
dezorganizarea, distrugerea Rusiei creştine şi dominaţia
bolşevismului ateu, ci şi patronii lui, sioniştii. Evreii din Rusia nu neagă că ar fi autorii adevăraţi ai
revoluţiei comuniste din 1917. Israeliteanul M. Kohn scria în
ziarul din Harkov în aprilie 1919: «Se poate spune fără exagerare
că marea revoluţie socialistă a fost lucrarea evreilor şi că
aceştia nu numai că au dirijat întreaga desfăşurare a ei, dar au
şi preluat în mâinile lor chestiunea sovietului. Noi evreii putem
fii liniştiţi atâta timp cât conducerea superioară a armatei
roşii va fi în mâinile noastre».
Faptele însele dovedesc că revoluţia rusească a fost lucrarea
evreilor şi masonilor. Karl Marx (Mordenhau), fondatorul
comunismului a fost evreu german. Lenin a fost fiul unei evreice şi
mason de gradul 33. Kerenski, care a fost puntea de legătură
între duma democratică şi comunismul sângeros a fost şi el
israelit.
Consiliul comitetului popular al primului guvern comunist din Rusia a
avut 22 de membrii, dintre care 17 au fost evrei şi numai 3 ruşi.
De asemenea dintre cei 554 de guvernatori, reprezentanţi ai Rusiei
postrevoluţionare, numai 30 au fost ruşi, în timp ce 447 au fost
evrei!!
Cifrele acestea spun mult de rolul nefast jucat de evreo-masonerie la
dispariţia statelor şi mai ales al celor creştine. În felul
acesta s-a reuşit distrugerea Rusiei ţariste ortodoxe care
reprezenta o piedică în calea răului din lume. A fost lovită şi
Biserica rusă, după ce mai întâi a fost zdruncinat statul şi
Biserica la un loc printr-o propagandă calomniatoare din partea
sioniştilor. S-a reuşit darea ei la o parte, încetând să mai fie
o piedică în calea şi dezvoltarea ecumenismului sionist.
Astăzi, însă, se pare că folosesc o altă metodă care să ducă
la dispariţia statelor, pentru că metoda revoluţiilor nu este
întotdeauna eficientă. O dovadă ar putea constitui faptul că în
Rusia, deşi revoluţia s-a impus, sioniştii câştigând
majoritatea zdrobitoare în guvernul postrevoluţionar, totuşi n-au
reuşit să-şi împlinească visul de a conduce toată lumea.
Dimpotrivă, tocmai acolo, în Rusia comunistă a ajuns să fie
loviţi mai puternic, atât masonii cât şi evreii, atunci când
roata istoriei s-a întors. Plecând de la această realitate s-au gândit să schimbe strategia
pentru a face să dispară statele. Au fost lansate lozinci noi care
cheamă la unirea statelor (Europa unită, Paneuropa, Piaţa comună,
Monedă comună, etc.). Sub aceste deziderate politice sunt
desfiinţate în mod automat graniţele, coeziunea şi conştiinţa
etnică a fiecărui neam, iar apoi, încet încet, unitatea statală.
Iar toate acestea se întâmplă pentru ca popoarele să devină
prada lor şi să ajungă într-o bună zi să le conducă.
Conducătorii popoarelor care sunt responsabili să ia aminte la
toate acestea!
În continuare vom trece la analizarea celui de-al doilea scop al
lor: dispariţia Bisericii.
Acesta este şi scopul ascuns al ecumenismului, cel mai important de
altfel, dispariţia de pe pământ a Bisericii Lui Hristos. Motivul
îl constituie faptul că credinţa creştină şi mai ales cea
ortodoxă le este cea mai puternică piedică în faţa realizării
scopurilor lor infernale. De aceea «Biserica Lui Hristos trebuie să
fie scoasă din mijlocul lumii şi să dispară». Împotriva ei îşi
concentrează, aşadar, ecumeniştii întregul arsenal de luptă. Un
război nedeclarat este pe rol, împotriva Bisericii ducându-se o
luptă de durată. Astăzi acest război este dus prin WCC, fapt care
pentru mulţi va părea de necrezut. Cum să lucreze WCC pentru
dispariţia Bisericii, când majoritatea cred că este un organism
creştin ce lucrează pentru binele şi propăşirea ei. Ori ea, în
realitate, vrea să zdruncine şi să prăbuşească Biserica. Pentru
a fi întru-totul convinşi de această realitate este suficient să
luăm în considerare cele ce urmează.
Pentru împlinirea acestui scop satanic al lor, puterile
întunericului au elaborat şi au pus în aplicare planul satanic MRA
(realizarea unei panreligii) pe care îl expunem în continuare.
Cap.
3 Planul ecumenismului
- Planul MRA
La 14 iulie 1856, în mijlocul unui parlament plin până la refuz,
marele politician britanic, contele Bikonsfield a ţinut una dintre
cele mai importante cuvântări din cariera sa politică, care i-a
determinat pe mulţi dintre compatrioţii săi să cugete mai adânc
la anumite probleme. Iată numai câteva fragmente din discursul
acesta:
«Lumea este în realitate guvernată de puteri de care nu are deloc
cunoştinţă. Este condusă de alte persoane de cât acelea pe care
şi le închipuie şi care pentru a putea fi văzute trebuie să-ţi
arunci puţin privirea în culise. În Italia, Franţa,
Germania există deja o putere nevăzută… Puterea aceasta vrea să
ia pământul celor ce îl posedă şi să sfârşească cu
Bisericile…Şi poate că în timp va avansa în astfel de lucruri
tot mai mult».
Aceste cuvinte ar de ajuns pentru ca mulţi să înţeleagă că
există un anumit stat major nevăzut, care guvernează sau cel puţin
încearcă să guverneze politic şi economic ţările europene.
Ulterior au fost şi alte personalităţi ale epocii care s-au
referit la această chestiune, într-un mod chiar mai concret. A
trebuit însă să treacă destui ani pentru ca lumea să afle că
statul major mondial al sataniştilor, era compus din 300 de persoane
şi se numea «Gahala», care în limbajul secret haldeo-evreiesc
înseamnă comandament . Din acest cuvânt se pare că provine
şi cuvântul evreiesc KEHILAH sau Gahal (Cahal), care înseamnă
comandament local sau regional (al minorităţii evreieşti) aflaţi
între străini. În Palestina mai ales acesta purta numele de
sinhedrin, care era o alterare a cuvântului grecesc
sinedrion.
Următorul pas a fost ca oamenii să fie informaţi care erau
planurile Gahalei (Cahalului) faţă de celelalte religii. Ca
şi în celelalte situaţii, puterile întunericului au pus baza unui
program cu bătaie lungă. Ultima etapă a acestui program o
constituie unirea tuturor religiilor de pe pământ într-o
panreligie atotcuprinzătoare şi veşnică care îşi găseşte
expresie în aceste trei litere «MRA». Iar în final va avea loc o
înlocuire treptată a tuturor zeităţilor celorlalte religii
printr-un Dumnezeu comun – care nu va fi altul decât Satana. Să
nu vă pară lucru de mirare, însă acesta este planul şi scopul
final MRA.
MRA este un cuvânt vechi de provenienţă egipteană, care a început
să fie folosit în secolul al XIII-lea îHr, în timpul faraonului
Amenhotep. El a încercat să desfiinţeze toate zeităţile egiptene
şi deviaţiile lor eretice şi să le contopească într-o religie
unitară cu un singur dumnezeu.
Acelaşi lucru încearcă să facă acum şi ecumeniştii prin
mişcările lor de unire care să-i cuprindă pe toţi. Singura
diferenţă este că atunci s-a încercat desfiinţarea nenumăraţilor
dumnezei mincinoşi, pentru a se aduce închinare unuia singur –
desigur şi acesta mincinos –, zeului soare Ra. Acum, însă, se
încearcă prin diferite manevre să ne facă să-l respingem pe
singurul Dumnezeu adevărat şi să ne închinăm diavolului. Desigur
că acest program nu se poate realiza dintr-o dată, el cere mult
timp. Între timp se depun eforturi ca toate religiile să-şi piardă
coeziunea interioară, iar mai pe urmă, prin ceea ce ele au în
comun, vor fi împinse spre unire.
Desigur că această unire nu putea să aibă loc direct de la
început, spre exemplu a ortodocşilor cu mahomedanii sau a
papistaşilor cu evreii. Sunt mai mari posibilităţi de unire a
ortodocşilor, papistaşilor şi protestanţilor pe de-o parte, iar
pe de alta a islamicilor cu restul religiilor. În mod similar se pot
uni brahmanii, budiştii, şintoiştii şamd. într-o altă
grupare şi după acest model toate celelalte. Aceste «uniri» nu
vizează numai credinţele amintite ci şi pe masoni şi celelalte
cercuri conexe acestora.
Planul MRA – Panreligie urmăreşte contopirea tuturor religiilor
într-una singură, oamenilor oferindu-li-se un singur dumnezeu spre
închinare. Lozinca aceasta i-a prins pe mulţi deja, fapt pentru
care îi putem deseori auzi că spun: «Să credem într-un Dumnezeu,
ce ne mai interesează amănuntele?»
În felul acesta ajung să-l dea la o parte pe Mântuitorul lumii, pe
Hristos, deşi s-a spus foarte clar că: «nu există mântuire în
altceva şi nu este nici un alt nume sub cer în care să ne mântuim
afară de cel al lui Hristos», care este Dumnezeu adevărat şi
Mântuitor al lumii.
Însă cei mai sus amintiţi îl numesc pe Hristos – auziţi şi vă
înfricoşaţi – iniţiat, punându-l în rând chiar cu Pitagora.
În cartea „Despre felul în care ucenicul trebuie iniţiat de
către mason” scrisă de un mason de gradul al 33-lea putem citi:
«Toate tainele şi marii iniţiaţi în acest fel au reuşit să
transmită mai departe adevărul pe care îl posedau. Pitagora şi
Iisus sunt unii dintre cei mai cunoscuţi în acest sens, amândoi
fiind consideraţi dascăli ai umanităţii şi fii ai lui
Dumnezeu».
De altfel recunoaşterea tuturor religiilor şi contopirea lor într-o
singură religie, nu înseamnă în esenţă desfiinţarea generală
a religiilor?
Această lozincă a „unirii” este atractivă la prima vedere,
însă contopirea (sinhonevsi înseamnă şi mistuirea celor aflate
împreună) presupune nimicirea elementelor componente, a
creştinismului şi îndeosebi a ortodoxiei. Căci se vrea ca în
final să se realizeze acea religie unitară, o panreligie, conform
planului trasat dinainte, în care va fi un dumnezeu şi o închinare
unică adusă, cui altcuiva, decât satanei.
2.Punerea
în aplicare a planului MRA
Primul pas al planului MRA a fost încercarea unirii ortodoxiei cu
papismul, pentru a merge apoi la unirea cu protestanţii şi în
final cu cei de alte religii. Cei care au acceptat cu bucurie planul
MRA şi s-au dovedit campioni în promovarea lui au fost papistaşii.
Acest lucru a fost posibil întrucât planul respectiv coincidea
exact cu propriul lor program de a-i supune pe toţi creştini sub un
papă, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului în 1969:
«Ortodocşii înţeleg unirea ca apropiere iar noi o vedem sub un
papă».
Vaticanul îmbrăţişând de mult timp marea idee promovată de MRA,
a adaptat-o desigur la măsurile lui, crezând cu naivitate că
astfel îi va supune pe toţi sub papă. Însă ceea ce se trece cu
vederea este că puterile internaţionale ale întunericului care
instrumentează acest proces unificator sunt mai viclene decât
papistaşii. În sensul celor dorite de papistaşi se pot explica
desele întâlniri ale defunctului cardinal Bea cu rabinii evrei şi
masonii. De asemenea, în aceeaşi lumină pot fi înţelese
diversele studii papistaşe cum ar fi cartea lui Drah «Despre
armonia dintre Biserică şi sinagogă»
Despre ce fel de lucrare împreună poate fi vorba între Biserica
Lui Hristos şi sinagogă? Este bine ştiut că iudaismul nu crede în
Hristos cel născut, răstignit, îngropat şi înviat. Nu doar că
nu crede dar este duşmanul lui neîmpăcat…
Vaticanul s-a aşezat deseori în ultimii ani la masa rotundă pentru
discuţii, pe picior de egalitate cu ateii, masonii, comuniştii,
evreii şi cu reprezentanţii altor puteri antihristice. Această
poziţie oficială, de neînţeles şi trădătoare în esenţă, a
provocat nemulţumiri chiar în rândul papistaşilor înşişi. Se
aud deja în multe ţări catolice voci de protest care condamnă în
mod public actele ruşinoase de trădare ale conducerii papistaşe,
care tind să distrugă întreaga creştinătate. Împotriva acestor
înnoiri s-a stârnit deja pretutindeni furtuna revoltei care scutură
din temelii papismul. Sute de clerici, mai ales din Franţa, au ales,
din raţiuni ce ţin de inimă, să tipărească reviste şi
periodice, în care l-au atacat cu duritate pe papă pentru că a
reuşit să transforme creştinismul în papism, adică a ajuns să
graviteze în jurul persoanei sale.
Înfăţişăm aici doar câteva exemple din publicaţiile catolice
antireformiste.
Rugăciunile
creştinilor cu reprezentanţii celorlalte religii
Semnele influenţei satanice asupra acestui plan ce încearcă
realizarea unei panreligii care să înghită şi lumea creştină
sunt mai mult decât evidente. Ele se pot vedea în zilele noastre
mai ales prin rugăciunile lipsite de cuviinţă ce se fac de către
creştini împreună cu membrii altor religii, care nu doar că nu îl
acceptă la modul simplu pe Hristos ca Mântuitor al lumii, dar care
sunt duşmanii neîmpăcaţi ai lui în mod vădit.
Rugăciunile împreună ce au loc în timpul nostru cu aceeaşi
uşurinţă cu care se desfăşoară conferinţele conducătorilor
politici şi simpozioanele, nu sunt decât un stadiu avansat al
planului MRA aflat în desfăşurare sub chipul ecumenismului.
Nu putem enumera aici toate situaţiile în care au avut loc aceste
cumplite rugăciuni împreună. Cititorul merită însă să facă
efortul de a trece în revistă rugăciunile împreună care s-au
desfăşurat în Germania apuseană şi apoi să tragă singur
concluziile ce se cuvin: «În perioada 3–5 iunie 1971 la Augsburg s-a întrunit adunarea
catolicilor şi protestanţilor din Germania, sub titulatura
«Întâlnirea ecumenică a cincizecimii» (Oekumenishes
Pfingsttreffen). Nu a fost vorba de o întâlnire numai a teologilor
ci, prin excelenţă, a laicilor, a căror număr a depăşit
9000.(Vezi : Orthodoxos Typos din iun.1971)
Întâlnirea a fost precedată de o reclamă la adresa evenimentului
pe măsură. Au fost chemaţi şi ortodocşi ca observatori şi a
fost săvârşită Sfânta Liturghie de către mitropolitul sârb
pentru Europa şi Australia, Lavrentie, la care au coliturghisit 12
preoţi şi 2 diaconi. Sf. Liturghie a fost săvârşită la
rugămintea papistaşilor şi protestanţilor «pentru ca să aibă
şi Apusul experienţa bogăţiei duhovniceşti a Răsăritului». Au
mai participat la această slujbă şi mulţi ortodocşi ce locuiau
în oraş şi a fost hirotonit în cadrul ei un diacon sârb ca
preot. Ceea ce s-a întâmplat poate fi înţeles până într-un
punct, însă nu putem înţelege, oricât ne-am da silinţa, de ce a
trebuit să aibă loc pentru încă o dată la Augsburg acea
rugăciune împreună dintre papistaşi, protestanţi şi evrei? Este
bine să amintim că la această întrunire s-a pus accentul în mod
deosebit pe «nevoia de conlucrare şi dialog între creştini şi
celelalte religii (musulmani, evrei, şamd.) ca şi cum dialogul
inter-creştin ar fi fost epuizat. Cât în ceea ce priveşte
conlucrarea la nivel social între toţi oamenii, nimeni nu are nicio
obiecţie, ea până la urmă fiind o chestiune politică şi
nicidecum una religioasă. Se pune întrebarea, ce loc i s-a conferit
în cadrul acestei întâlniri dialogului religios, pentru că el ne
interesează în special? Pentru că o logică simplă ne spune că
în urma acestui dialog două lucruri trebuiau să se întâmple: fie
ca creştinii să-i încreştineze pe cei din celelalte religii, fie
ca cei dintâi să fie convertiţi la una sau alta din aceste
religii; întrucât pentru cei ce se consideră şi sunt creştini cu
adevărat iese din discuţie orice «căutare comună a adevărului».
Noi avem convingerea fermă că creştinismul deţine adevărul în
mod integral, nepervertit şi nealterat şi acesta este valabil numai
pentru ortodoxie ca sfânt chivot al revelaţiei dumnezeieşti.
Este, desigur, misiunea creştinilor de «a propovedui evanghelia
întregii zidiri» pentru ca şi ceilalţi să ajungă creştini,
lucru care trebuie să aibă loc de dragul mântuirii lor şi nu din
alte interese. Niciodată în Biserică n-au existat laolaltă
adevărul şi minciuna, lumina cu întunericul. Dacă creştinismul
ar fi început acest dialog «ecumenist» în cadrul imperiului
roman, astăzi nu am mai fi fost creştini, ci adepţii unui sistem
religios sincretic, în care Hristos era poate mai prejos decât
Mithra. Creştinismul autentic nu a cunoscut metoda «nobilă şi
civilizată» a ecumeniştilor, fapt pentru care nici nu a întreprins
un astfel de dialog al «dragostei». Creştinii au propovăduit şi
propovăduiesc chiar sub prigoană credinţa şi cine vrea devine
creştin, fără să se apeleze la tot felul de discuţii
interminabile şi negocieri ale adevărului revelat. Aceasta pentru
că suntem convinşi de caracterul absolut al credinţei noastre, de
exclusivitatea religiei noastre în a oferi mântuire, atâta timp
cât Scriptura zice clar că «nu este întru altul mântuire» (Fap.
4,12) ci numai în Iisus Hristos. În dialogul «ecumenist» sunt
puse pe picior de egalitate principial toate religiile,
încercându-se, ca plecând de la principiul monotelismului, să se
ajungă la un adevăr comun. Acest fapt însă, cel puţin pentru noi
ortodocşi, este de neacceptat.
Unii ar putea invoca faptul că celelalte religii poate au o bună
dispoziţie spre o astfel de căutare. În ceea ce îi priveşte însă
pe evrei, dar mai ales pe conducătorii lor, nimic nu ne poate
convinge că aceştia ar dori să se apropie de «creştinii»
apuseni, chiar în urma unui «dialog» de lungă durată, pentru că,
chipurile, ar fi descoperit superioritatea creştinismului.
Acest lucru este dovedit chiar de cuvântarea unui rabin şef ţinută
în sinagoga din Augsburg, care printre altele a spus că «iudaismul
îşi arată înţelegerea sa faţă de fiicele sale întru credinţă
– faţă de creştinism şi mahomedanism – şi că creştinii şi
evreii nu pot exista unii fără de alţii». Aceste afirmaţii au
fost ascultate cu bucurie de către papistaşi şi protestanţi fără
ca nimeni să protesteze, fapt care s-a repetat şi la discuţiile ce
au urmat, atunci când rabinul a declarat că iudaismul va rămâne
statornic în aşteptările şi concepţiile sale despre Mesia, de
acum atât de cunoscute. La aceste afirmaţii reprezentanţii
papistaşi şi protestanţi nu numai că nu au reacţionat dar au şi
confirmat indirect cele spuse prin diversele amabilităţi faţă de
rabinii evrei ce au urmat.
Ne punem aşadar întrebarea, cui se roagă împreună episcopul
catolic dr. Iosif Stibfle, rabinul Heidelbergului, dr. Nathan
Levinson şi pastorul evanghelic prof. V. Dadiné? Care este oare
dumnezeul pe care îl invocă fiecare în acest moment?
Pentru creştini Dumnezeu este numai unul: Cel care se descoperă în
Treime. Evreii, după cum se ştie, nici pe Iisus Hristos nu-L
acceptă ca Dumnezeu şi nici pe Duhul Sfânt. Din Sfânta Treime mai
rămâne Dumnezeul Tatăl. Poate că-L acceptă pe Acesta? Răspunsul
nu poate fi decât unul: Nici pe El nu-L recunosc cu adevărat pentru
că refuză tocmai Sfânta Treime în care cred creştinii.
«Fundamentul monotelist» pe care se bazează dialogul ecumeniştilor
cade, întrucât pentru noi creştinii Dumnezeul-Tatăl este Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos pe care evreii nu-L cunosc şi de care
nu vor să ştie. Pentru ei Dumnezeul Vechiului Testament nu are
nicio legătură cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care, să nu
uităm, a fost ucis de părinţii lor «pentru că s-a făcut pe sine
Fiul Lui Dumnezeu»(In. 19,7).
Dacă am fi sinceri şi consecvenţi faţă de credinţa noastră ar
trebui să-i numim, fără să greşim, pe evrei «atei». Întrucât
pentru noi Dumnezeul Vechiului Testament este numai Acela ce a fost
propovăduit şi descoperit de Iisus Hristos ca Tată al Său la
modul real, nu spiritual, simbolic sau în altfel, cu care este
deofiinţă. Respingându-L, aşadar, aceia pe Hristos, l-au respins
şi pe Tatăl Lui, rămânând doar la condiţia de fii ai diavolului
(In. 8,44). Deci, să nu ne înşelăm, atunci când e vorba de
rugăciune împreună cu ei, nu poate fi vorba decât de o ticluire
vicleană. Cine are însă de pierdut de aici? Dumnezeu? Desigur că
nu «pentru că El nu se lasă batjocorit». Cei care ies batjocoriţi
şi rău şifonaţi din această situaţie sunt în primul rând
«creştinii» din Apus împreună rugători cu evreii şi acei
ortodocşii naivi care înşelaţi fiind se lasă din păcate
entuziasmaţi fără discernământ de epidemia modernă a
ecumenismului sau mai degrabă a sincretismului.
«Trădarea
lui Iuda»
Planul acesta care vizează instituirea unei panreligii şi care este
identic cu acela al ecumenismului, vedem că se extinde cu efecte
distrugătoare şi în ortodoxie. Iar acest lucru se întâmplă, fie
pentru că conducătorii Bisericii ortodoxe au trădat cu bună
ştiinţă credinţa, fie că au căzut în înşelare din neştiinţă
în plasa puterilor întunericului, fie că demnităţile sau
funcţiile în care au ajuns se datorează tocmai implicării şi
slujirii planurilor ecumeniste, ceea ce îi obligă să fie
recunoscători într-un anumit fel. Altfel nu se explică acest patos al unirii, această neclaritate
(confuzie pe care o generează) a dialogului iubirii, această
îndepărtare cumplită de la dogmele Bisericii Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească. Nu putem înţelege în alt mod,
decât cel amintit, de ce se cultivă astăzi cu atâta asiduitate
această lucrare de zdruncinare a credinţei în Tradiţia Bisericii
şi această flagrantă nerespectare a hotărârilor sinoadelor
ecumenice.
Numai aşa se explică faptul înfricoşător prin care Patriarhia
Moscovei a ajuns să pună la dispoziţia (să confere) «pământeştii
organizaţii politice» a Vaticanului, preacuratele Taine ale
ortodocşilor. (probabil că e vorba de recunoaşterea reciprocă a
Tainelor). De acest adevărat puci realizat de Patriarhia Moscovei în
vederea unirii, părintele Iustin Popovici, un mărturisitor al
ortodoxiei din zilele noastre, a spus:
«Hotărârea – fapta Bisericii Ruseşti este ca trădarea
lui Iuda. Cu siguranţă! Înfricoşător este ca cineva, om fiind,
să-L calce în picioare pe Dumnezeul-omul! Toate acestea nu sunt
nimic altceva decât o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească.
La acesta conduce ecumenismul ateu»
Trădarea aceasta se extinde şi prin practicarea dialogurilor cu
îmbrăţişări ale dragostei, prin rugăciunile împreună şi prin
declaraţiile conducătorilor ortodocşi ai Bisericii, care îi arată
astfel că lucrează cu vrăjmăşie faţă de dogmele de
credinţă, situându-i de partea duşmanilor Lui Hristos.
Toate acestea ne conving odată în plus că ecumenismul infernal
lucrează sub mai multe chipuri, fie ca panreligie, fie ca putere a
întunericului, fie ca organizaţie iubitoare de pace, fie ca proces
de unificare globală, ca solidaritate, iubire şi frăţietate;
toate nu au decât un ţel, să rănească de moarte sfânta credinţă
ortodoxă.
Ecumenismul încearcă, aşadar, să şteargă cu totul limitele
dogmatice şi canonice pe care le presupune Biserica Lui Hristos.
Ecumenismul însuşi este fără limite, considerând orice fiinţă
umană de pe pământ mădular al «Bisericii».
De ce se duce această luptă pentru unirea «Bisericii», pentru
crearea unei «Biserici» aşa cum visează ecumenismul? O aşa-zisă
biserică care acceptă toate religiile şi orice compromis de
credinţă există deja, ea este reprezentată de masonerie.
Este deja bine ştiut ce promovează masoneria. Numai la cei fără
de minte poate avea trecere o astfel de perspectivă conciliantă la
nivelul credinţei şi integratoare a tuturor. Ea poate aplana
contradicţiile religioase. De ce se caută oare soluţii conciliante
în privinţa diferenţelor dogmatice ale «Bisericilor» şi nu se
avansează la unirea religiilor prin intermediul masoneriei? De
altfel, la ora actuală suficienţi conducători religioşi
importanţi şi cu renume au ajuns să fie masoni, fapt afirmat
deschis de masonerie.
Masonii, aşadar, chiar şi din cei cu rase (preoţeşti) se
străduiesc să ne conducă la «Unirea Bisericilor» şi apoi la
«unirea religiilor». Un ecumenist pe nume Anderson, reprezentant în WCC declara la Athena
în 1938 următoarele:
«Următorul pas al activităţii ecumenice va fi unirea creştinilor
cu credincioşii altor religii care au ca fundament monoteismul»
Ecumeniştii au redactat deja o „rugăciune” ecumenică care
mulţumeşte toate dogmele şi religiile. Rugăciunea aceasta face
referire de 5-6 ori la cuvântul «Dumnezeu», însă nici măcar o
singură dată la numele Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Însă acest «Dumnezeu» al unei panreligii întinse peste
toată lumea, la care se face referire, cine ar putea fi,
atâta timp cât Hristos este exclus?
În concluzie, toate credinţele şi religiile, monoteiste sau
idolatre, în care intră: ortodoxia, papismul, protestantismul,
islamismul, budismul, hinduismul şamd. sunt vizate de ecumenism,
prin intermediu planului MRA pentru a se uni într-o religie unică.
În ce va ajunge atunci să creadă omul unei astfel de religii?
Narcotizat de toată această confuzie îşi va direcţiona credinţa
doar spre interesul material, pentru ca în final închinarea ce ar
trebui adusă Lui Dumnezeu să fie înlocuită cu cea adusă satanei.
Panul MRA, la a cărui aplicare s-a trecut deja, va conduce exact
acolo unde doreşte ecumenismul să îndrepte umanitatea, ca ea să
acorde satanei cinstea cuvenită Lui Dumnezeu. Despre acestea vei fi
convins întru totul cititorule, parcurgând cele ce urmează.
- Planul ecumenismului coincide cu cel al sionismului
Ecumenismul după cum am văzut are în plan unirea religiilor.
Important de reţinut este că acest plan ecumenist coincide cu
cel al sionismului internaţional. El a fost gândit să se
desfăşoare pe o perioadă lungă de timp, până când ultimele
scopuri ale lui vor fi atinse.
În primul capitol din Protocoalele Înţelepţilor Sionului citim: «
Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic
linia de care nu ne putem îndepărta, fără a schimba opera mai
multor veacuri». (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. I)
«Când va sosi domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă
religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care e legat
destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest
destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim
toate credinţele» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap.
XIV) Şi mai încolo: «Ne-am îngrijit deja să
discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm
astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea
ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea
conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât
un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită
a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor,
dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza
puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de
strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe
care au avut-o altădată.
Când va veni momentul de a distruge pe veşnicie curtea papală,
atunci degetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor această
curte. Dar când popoarele se vor azvârli asupra ei, noi vom apărea
ca apărători ai acestei curţi, pentru a nu îngădui vărsarea de
sânge. Prin această diversiune vom pătrunde înăuntrul cetăţii
papale,din care nu vom mai ieşi până ce nu o vom fi nimicit în
întregime» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului,cap. 17)
Care este scopul sionismului? O spun ei înşişi: să distrugem
credinţa şi să fie creată o altă religie. «Regele jidanilor va
fi adevăratul papă al lumii, patriarhul bisericii
internaţionale».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului)
Ecumenismul exact pentru această biserică internaţională luptă
şi el. Ori, prin acest proces de unire a toate şi a tuturor care a
căpătat o aşa amploare la ora actuală, se înaintează fără
stavilă la nimicirea credinţei, la răsturnarea ortodoxiei şi la
realizarea unei noi «Biserici» şi religii mondiale.
Puterea
nevăzută
Cuvântul ţinut de arhiepiscopul de Montreal şi Canada, Vitalie în
faţa sinodului Bisericii ruseşti din diaspora amintea de faptul că
ecumenismul este susţinut de o anumită putere nevăzută. Iată
exact cuvintele lui:
«Ecumenismul nu se intimidează în faţa niciunei critici teologice
de vreme ce evită orice exprimare dogmatică. Acţiunea şi
extinderea lui nu se face la un nivel de profunzime, ci la unul
superficial care cuprinde acele ramificaţii ale ereziilor care au
supravieţuit de-a lungul timpului şi este sprijinit de o
anumită putere ocultă, subtilă, care preferă să stea în umbră.
Într-un mod similar, în spatele ecumenismului există şi o imensă
forţă materială condusă de o politică economică inteligentă,
care îşi oferă cu dibăcie ajutorul. Astfel, prin darurile ce le
face la momentul oportun ştie sau încearcă să încline de partea
lui pe cel care se clatină în credinţă sau care nu şi-a pierdut
încă simţul conştiinţei».
Care este această putere pe care episcopul Vitalie n-o numeşte.
Poate că această putere greu de reperat, ce stă în umbră şi
este sprijinită de o imensă putere materială, se referă la cea de
care se vorbeşte în Protocoale?
Pentru că şi acolo în capitolul patru se vorbeşte de o putere
nevăzută, dar se mai spune ceva care coincide cu planul
ecumenismului, de necesitatea nimicirii credinţei.
Cine ar putea, subliniază Protocoalele, răsturna o putere nevăzută?
Căci puterea noastră e una de felul acesta (n.b.– a sionismului
internaţional). Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu
serveşte decât pentru acoperirea planurilor noastre; planul
acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale,
vor rămâne totdeauna necunoscute poporului»
Iar mai jos se fac următoarele dezvăluiri: «Iată de ce
trebuie să dărâmăm credinţa, şi să smulgem din sufletul
creştinilor însuşi ideea (principiul) dumnezeirii şi a
sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale.
Pentru ca cele mai alese suflete ale creştinilor să nu aibă timp
să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem de la aceste
preocupări, împingându-i către grijile industriei şi ale
comerţului, în acest fel toate naţiunile îşi vor căuta
câştigurile lor şi luptând fiecare pentru propriile foloase,
nu-şi vor băga în seamă duşmanul comun».(Protocoalele
Înţelepţilor Sionului,cap. 4)
Cele spuse mai sus au caracter extraordinar prin descoperirile ce le
face. Apare clar că masoneria este o creaţie, un instrument al
sionismului, prin care el să-şi poată atinge scopurile întunecate.
Iar scopul sionismului, după cum spun ce-i ce îl patronează, este
«să distrugă credinţa», fapt pentru care astăzi se luptă din
răsputeri să-l obţină prin această unire a religiilor, după cum
vom vedea în continuare.
Prin urmare masoneria, ca şi creaţie a sionismului, care serveşte
scopurilor lui, conlucrează şi sprijină ecumenismul în procesul
«unirii Bisericilor». «Dacă – spun masonii –, problema unirii
Bisericilor se găseşte pe o cale bună, aceasta se datorează
ordinului nostru…».Este oare întâmplătoare această coincidenţă a planurilor
sioniştilor, masonilor şi ecumeniştilor?
Suntem convinşi că de acum sunt gata să ne spună că-i
neîndreptăţim, că-i clevetim, însă răspunsul ni-l dau tot ei.
Citim din nou în Protocoale ce spun sioniştii înşişi despre ei:
« Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această
privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii
stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne
ascunsă, în timp ce noi rămâneam în umbră cu organizaţia
noastră secretă. De altfel, ce-i pasă lumii ce stăpân are? Ce
însemnătate are că acesta ar fi şeful catolicismului, sau
despotul nostru din sângele Sionului? Însă pentru noi, care suntem
poporul ales, lucrul acesta are o deosebită însemnătate.(cap. 5)
Aşadar, întunericul, ocultismul şi ipocrizia ce se găsesc la un
nivel superior iezuiţilor, sunt mijloacele prin care îşi acoperă
planurile şi lucrările lor.
Iată, deci, că planurile sionismului, masoneriei şi ecumenismului
coincid. De ce oare? Această coincidenţă, desigur, nu este
întâmplătoare. Scopul lor este comun. Şi să nu se mai ascundă
ecumeniştii spunând că sunt interesaţi de Biserica Lui Hristos.
Ne-am lămurit cine sunt şi ce scopuri au. Să nu mai aplice
strategia vrednică de râs a struţocămilei, vârându-şi capul în
nisip pentru a nu fi văzută.
Să ia aminte, până nu-i prea târziu, şi aceia dintre teologi,
clerici şi credincioşi ortodocşi, care au fost atraşi pe panta
înfricoşătoare a marii înşelăciuni ce o constituie ecumenismul!
- Ortodocşii în cursă
Însă, din păcate, la această mişcare ecumenică, la acest WCC,
care au ca scop să distrugă credinţa dar mai ales ortodoxia, iau
parte astăzi toate Bisericile ortodoxe. Toate patriarhiile sunt
membre în aceste organisme. Ortodocşii au căzut din nefericire în
cursa întinsă de ecumenişti.
Şi-au închipuit că dacă vor lua parte activă la ea îi vor ajuta
pe ceilalţi să se mântuiască. Faptul că ortodocşii sunt membri
organici al acestor organizaţii ce vizează unirea (sau unitatea) cu
ereticii contemporani nu-i sfinţeşte pe cei din urmă. În schimb
îi răceşte şi îi înstrăinează de unitatea ortodoxiei pe
ortodocşii care participă la aşa ceva.
Ortodocşii au intrat în WCC, susţin unii, întrucât astăzi
ereziile nu mai sunt ca pe vremea Sinoadelor ecumenice, atât de rău
intenţionate şi de distructive cum erau în trecut.
Însă, noi susţinem că ele sunt mai rele decât acelea, întrucât
ecumeniştii de data aceasta războiesc Biserica cu viclenie. Ei
acţionează cu mult entuziasm şi avânt în numele, chipurile, al
«iubirii». Încearcă ca sub acest stindard să ne amestece pe noi
ortodocşii cu tot felul de erezii şi dogme false, în aşa fel
încât Sfânta Tradiţie a Bisericii să dispară, pierzându-se
astfel şi credinţa noastră ortodoxă.
Ecumenismul ne cheamă să luăm parte la discuţii despre credinţa
ortodoxă în numele iubirii, plecând de la premisa că discutând
adevărul ni se va descoperi. Însă noi ortodocşii ce adevăr mai
putem afla atâta timp cât îl avem deja în Biserica Lui Dumnezeu,
descoperit fiind de către Dumnezeul-omul, Domnul nostru. Că
doar mărturisim cântând la fiecare liturghie: «Am aflat credinţa
cea adevărată, nedespărţitei sfintei Treimi închinându-ne. Că
aceasta ne-a mântuit pre noi».
Fapte
ce nu se pot justifica
Nu! Ne spune ecumenismul. Nu sunteţi voi cei care deţineţi
adevărul, pentru că el este fragmentat. Părţi din adevăr se
găsesc pretutindeni. Trebuie să căutăm în toate mărturisirile
de credinţă şi în toate religiile pentru a le găsi. Apoi putem
să le punem în discuţie, în aşa fel încât din toate aceste
fragmente să construim – auzi îndrăzneală – o nouă
Biserică şi o nouă religie. Suntem chemaţi, aşadar, ca să
devenim parteneri de discuţie în ceea ce priveşte credinţa.
Trebuie să acceptăm, altfel spus, şi noi creştinii ortodocşi că
nu posedăm în totalitate adevărul, că suntem şi noi înşelaţi
în credinţa noastră. Cu alte cuvinte, trebuie să negăm credinţa
pe care ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostoli şi
Părinţii Bisericii şi să începem să ne tocmim şi să tratăm
cu ereticii.
Cei care au plecat din Biserica Lui Hristos şi au căzut în erezie
şi înşelare ne cheamă să devenim parteneri de discuţii, ca unii
fără de minte, asupra adevărurilor noastre de credinţă şi să
lepădăm credinţa noastră în Biserica şi în Trupul Tainic al
Domnului Hristos. Aceştia sunt exact ca vulpea din fabula lui Esop,
care odată rămasă fără coadă, a început să le convingă pe
celelalte animale că dacă îşi vor tăia şi ele coada vor fi mai
frumoase.
Recomandările pe care ecumeniştii ni le fac, după cum scrie
mitropolitul Florinei, Augustin, amintesc de cele ale oamenilor
stricaţi, care sub pretextul unei mai mari comunicări cu cei din
jur, îl sfătuiesc pe soţul fidel să cedeze şi el puţin la
regulile ţinute cu stricteţe până atunci. Să înceapă să «se
deschidă puţin şi în afară», însoţindu-se cu detaşare şi
voie bună cu toţi cu care are ocazia, chiar şi cu cei mai
desfrânaţi, dacă asta presupune mai multă comunicare.
Dacă soţul rămas fidel până atunci va pleca urechile la astfel
de poveţe venite de la desfrânaţi, va înceta peste puţin timp să
mai dea dovadă de credincioşie, întrând şi el în rândul
adulterilor.
Acest lucru, din păcate, este gata să se întâmple şi cu
ortodoxia, dacă va face imprudenţa nebunească să asculte de
sfatul ecumenismului, în a-şi deschide porţile şi în a începe
fără nicio reţinere să aibă relaţii cu ereticii şi
necredincioşii.
Va înceta (Biserica) atunci să mai fie mireasa prefrumoasă a Lui
Hristos, ajungând o adulteră (curvă), ce va sta după cum spune
Apocalipsa în dosul porţii ademenind pe cei din jur. Jalnică
privelişte şi pentru îngeri şi pentru oameni.
Ecumeniştii pot fi consideraţi mai răi decât ereticii din trecut.
Cine poate spune că protestanţii, care o resping pe Preasfânta şi
pe sfinţi şi nu recunosc preoţia, sau papistaşii care au ticluit
sofistic alte înşelăciuni, se găsesc mai aproape de
Biserică decât arienii? Cu siguranţă că astăzi ereziile acestea
sunt mai periculoase decât cele din trecut.
Cu toată gravitatea celor de mai sus, Biserica Ortodoxă a ajuns
membru (mădular) al acestei uniri împotriva firii (bisericeşti) cu
ereticii contemporani. Acesta este marele păcat al ei.
Unioniştii nu ţin cont de faptul că Biserica în perioada marilor
erezii nu a avut parte de «dialoguri ale dragostei» cu ereticii.
Părinţii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se
întreceau în a avea faţă de ei tot felul de amabilităţi şi
politeţuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica ortodoxă a
sinoadelor ecumenice nu a deschis un dialog cu «Biserica
ereticilor». Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei
societăţi care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii,
arienii, apolinarienii sau cu sabelienii[10].
Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu
chema la o unire, în cadrul vreunei organizaţii, cu ereticii, ci îi
anatemiza.
Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână
în înşelare. Părinţii nu au vorbit cu ereticii de la egal la
egal ( considerându-i pe toţi membrii cu drepturi depline). Nu au
întreţinut dialoguri «în termeni de egalitate», după cum vor
astăzi unioniştii. Atitudinea a fost întotdeauna de respingere a
afirmaţiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiţi în
înşelarea lor, Părinţii purtători de Dumnezeu îi tăiau de la
comuniune, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la
Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparţineau «sinagogii
satanei». Ce se întâmplă însă astăzi?
În zilele noastre Biserica a intrat în cursa întinsă de
ecumenism, devenind membru în WCC, într-un organism al ereticilor.
Iar acolo în acel cadru s-a încurcat tot mai mult în labirint cu
ereticii…Şi preferă să păstreze tăcerea în situaţii prin
care se trădează într-un mod nemaivăzut credinţa, întrucât
prin prezenţa ei acolo recunoaşte implicit că nici ea nu posedă
adevărul şi că se găseşte în înşelare. Din păcate WCC înaintează în acţiunile şi planurile sale
speculând tocmai confuzia şi starea căldicică cultivată de
ecumenism. După ce a reuşit să le facă membre ale sale pe toate
Bisericile ortodoxe, acest consiliu mondial a început să vorbească
de pe poziţia unei Biserici.
Secretarul general al WCC, Visser’t Hooft a făcut la Montreal şi
Rotester propuneri cu un conţinut nemaiîntâlnit până atunci, cum
ar fi : «Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC) s-a autoproclamat ca
biserică» (vezi „Ecclisia” din 1963, pag. 587)
WCC, fără ca să fie stânjenită de ceva anume, merge înainte cu
toate forţele spre obiectivele propuse. Astăzi vorbeşte în numele
diferitelor credinţe eretice spunând: «Biserica învaţă»…«Biserica
spune aceasta»…«Biserica hotăreşte»…Iar ortodocşii
încuviinţează. Şi iată cum Arhiepiscopul Ecumenist al Americii,
Iacov, în cuvântul său de răspuns la alocuţiunea Arhiepiscopului
Suediei, vorbind în numele adunării generale de la Upsala, a spus:
«După cum ştiţi foarte bine, Biserica Mondială este chemată
ca în faţa cererilor (pretenţiilor) lumii să facă dovada deplină
a ceea ce este şi să-şi mărturisească credinţa ei»
Aţi auzit? Este vorba deci de o «Biserică Mondială», iar acest
lucru îl spune un Arhiepiscop ortodox (dacă se mai poate numi
cineva ortodox cu astfel de greşeli sau deraieri grave de la
credinţă).
Însă de care «Biserică mondială» vorbeşte aici d-l Iacov?
Poate de Biserica ortodoxă? Bineînţeles că nu. El vorbeşte
de acea «biserică» care concentrează în sine toate mărturisirile
de credinţă, toate ereziile, adică de «biserica» WCC-lui.
Ortodocşii au întrat în felul acesta în cursă şi acum sub
tăcerea vinovată a reprezentanţilor ei, trădează adevărata
Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, vorbind
în numele unei alte «biserici», a unei pseudobiserici omeneşti,
creaţia păcătoasă a puterilor întunericului…
Răspunderea
ortodocşilor
Oare aceşti reprezentanţi ortodocşi chiar nu se gândesc la
Dumnezeu? La faptul că vor trebui să dea răspuns în ziua
judecăţii? Starea căldicică în care se complac, tăcerea
vinovată de care dau dovadă îmi aduc aminte de înfricoşătoarele
cuvinte din Apocalipsă, adresate episcopului din Laodicea : «…»
(Apoc. 3, 15-16)
Această lipsă de râvnă în mărturisirea credinţei îl scârbeşte
pe Dumnezeu mai mult ca orice. Această indiferenţă faţă de
adevăr este mai rea decât zelul arătat de cineva care susţine o
înşelăciune. Această căldiceală, trăndăvie duhovnicească,
această trecere sub tăcere a adevărului, care este astfel trădat,
nu va fi iertată de Dumnezeu. El ne vrea fie fierbinţi, fie reci în
credinţă. Căldiceii nu sunt acceptaţi, ei vor fi cei mai
vinovaţi. Dumnezeu îi va da lepăda (vomita), îndepărtându-se de
ei. Nu îi vrea în Biserica sa doar cu numele de creştini. Nu are
nevoie de ei atâta timp cât joacă oribilul rol al lui Iuda.
Care va fi aşadar cuvântul pe care îl vor da aceşti nenorociţi?
Cap.
4 Ecumenismul se descoperă
Ecumenismul camuflat loveşte prin instrumentele sale credinţa
creştină şi mai ales ortodoxia, care este singura care posedă
adevărul şi prin care omul se poate mântui. Iar acest lucru se
realizează, după cum am văzut, prin acest Consiliu Mondial al
Bisericilor (WCC în eng. sau CMB în rom).
WCC este instrumentul văzut al ecumenismului şi şi-a început
activitatea după cel de-al doilea război mondial.
După primii paşi cu caracter organizatoric al acestui Consiliu,
multe Biserici ortodoxe au urmat iniţiativa Patriarhiei de C-pol şi
au început să ia parte la adunările ei. Această participare de
început nu a provocat nimănui nicio nelinişte, nici chiar
zeloţilor ortodoxiei. Aproape nimeni n-a bănuit ceva necurat.
Totuşi a fost şi unii ierarhi luminaţi în Biserica ortodoxă care
de la început au semnalat furtunile iminente care urmau să bântuie
WCC, unul dintre ei fiind mitropolitul Samosului, Irineu.
A mai lansat avertismente şi Evloghie Koritsa Korila care a spus:
«Pentru Dumnezeu! Voi ştiţi ce faceţi? Aţi lepădat ca şi
ortodocşi caracterul conducerii ecumenice al Bisericii Răsăritene
şi aţi lăsat-o în mâinile protestanţilor, ca să ne poarte şi
să ne conducă unde vor ei, pentru a arăta lumii că ei deţin în
cele din urmă puterea spirituală? Pentru că dacă ei ne-au chemat,
se înţelege că doresc să vă treacă de partea lor. Acesta este
adevărul. Ce faceţi aşadar? Ce răspuns daţi ca şi greci? Dacă
antarţii (partizanii) comunişti vă chemau în munţi ca să
purtaţi discuţii cu ei legate de problemele neamului, de fixarea
unui regim social care să fie mai potrivit pentru ţară, aţi fi
răspuns la invitaţie, v-aţi fi dus? Exact de acelaşi lucru e
vorba şi cu aceste adunări religioase»
În general, cei mai mulţi cred că Biserica nu păţeşte nimic
dacă reprezentanţii ei se apropie de diferiţi eterodocşi care
caută, chipurile cu sinceritate adevărul. Nu este nimic rău în a
opune adevărul ortodoxiei înşelării eterodocşilor, zic ei. O
astfel de participare se poate crede că are un caracter misionar,
pentru că astfel se face cunoscută şi credinţa ortodoxă.
Lucrurile aşa păreau la început, însă n-au ţinut mult.
Planurile puse la cale cu dibăcie de puterile întunericului au
început să prindă contur. Adevărata faţă a ecumenismului a fost
descoperită chiar de către ei înşişi. Pielea de oaie a căzut în
urma declaraţiilor reprezentanţilor diferitelor biserici, ce au
putut fi auzite la cele patru conferinţe WCC.
- Întrunirile WCC (CMB)
Prima Întrunire
Prima conferinţă de la Amsterdam s-a desfăşurat sub direcţia
unei anumite idei centrale. Subiectul a fost «Voia lui Dumnezeu şi
neorânduiala omului». Tema acestei conferinţe precum şi altor
întruniri nu a cuprins nici un aspect dogmatic. Ea a fost în aşa
fel aleasă încât să poată fi abordată de orice confesiune în
felul ei propriu. A fost de fapt o ocazie pentru meditaţie şi o
abordare lumească a amintitei probleme. Subiectul acesta a fost,
aşadar, bun ca pretext pentru discuţii fără să se tragă vreo
concluzie mai importantă…
A doua Întrunire A doua conferinţă a WCC a avut loc la
Eveston în 1954 sub deviza: «Hristos este speranţa lumii». În
urma acestei întruniri se poate desprinde concluzia că ecumenismul
are fixat ca scop nimicirea dogmelor Bisericii celei adevărate,
realizând astfel unirea cu toate celelalte «Biserici» care se
găsesc în mişcarea ecumenică. Alchimiştii ecumenismului au
analizat învăţăturile tuturor confesiunilor creştine, căutând
să găsească în fiecare acea parte care să fie apoi prezentată
ca parte constitutivă acestei mişcări ecumenice mondiale, a «Marii
Biserici» nou create.
La această adunare generală a WCC, reprezentanţii ortodocşi au
declarat într-un glas că hotărârile întrunirii se găsesc atât
de departe de învăţătura Bisericii noastre, încât este
imposibil ca ei să fie de acord cu toţi ceilalţi.
Tot reprezentanţii ortodocşi au fost cei ce au exprimat apoi
învăţătura Bisericii ortodoxe, în declaraţii separate. Însă
cine le-a mai acordat vreo importanţă? Ecumeniştii au mers mai
departe cu planurile lor…
A treia Întrunire
Poziţia intransigentă a Bisericii ortodoxe la a doua conferinţă a
WCC nu i-a descurajat pe ecumenişti. Conducătorii lor nevăzuţi
ştiu toate secretele pentru a-şi impune reaua credinţă, pregătind
cu meticulozitate «giulgiul care să-l arunce peste toate
religiile»…Metoda lor de lucru apelează atunci când e cazul şi
la şantaj. Iată un exemplu în acest sens: WCC ar putea să ridice,
dacă vrea, întreaga lume împotriva prigoanelor ce au loc la adresa
creştinilor din Rusia. Această idee a fost lansată ca sperietoare,
comuniştilor de la Moscova, de către mişcarea ecumenică. Planul
ticluit cu şiretenie a prins, ceea ce a făcut ca a la treia adunare
a WCC ce a avut loc la New Delhi în 1961, patriarhia Moscovei să
fie obligată de statul comunist să ia şi ea parte. Strategia prin
şantaj a ecumenismului a repurtat aşadar cu această ocazie o mare
victorie. În acest fel au devenit membrii regulaţi ai mişcării
ecumenice nu numai patriarhia Moscovei, ci şi cele ale României,
Bulgariei şi Poloniei.
Ce
a spus ieri şi ce face astăzi Biserica Rusiei?
Pentru a înţelege însă cumplitul şantaj la care a fost supusă
Biserica Rusească de către ecumenism prin intermediul comuniştilor,
trebuie să ne amintim care a fost răspunsul patriarhiei Moscovei
atunci când a fost chemată să participe la prima adunare
ecumenică. Sinodul Rusiei din 1948 la însărcinat pe protoiereul G. Razumysky
să dea un răspuns oficial la această chemare: «Biserica Rusească nu a luat şi nu ia parte la nicio întâlnire
sau conferinţă ecumenică…
Ezităm în a stabili cauzele pentru care reprezentanţii Bisericii
Constantinopolului, de la sectorul ecumenic de activitate, nu refuză
să ia parte în tot locul la adunări ce îşi propun rugăciunile
împreună cu ceilalţi. Sau poate că patriarhia C-polului a dat
uitării cinstea de care se bucură, ca prima între Bisericile
autocefale, responsabilă fiind în apărarea canoanelor Bisericii
ortodoxe? Iar în continuare textul precizează:
«Biserica ortodoxă rusă a învăţat întotdeauna că Rusaliile,
adică Pogorârea Duhului Sfânt, a avut loc deja şi că creştinii
nu trebuie să aştepte o nouă pogorâre a Sfântului Duh, ci cea
de-a doua şi slăvită venire a Lui Hristos.
Micşorarea importanţei jertfei unice a Lui Hristos şi profeţia
unei noi şi viitoare pogorâri «în ceasul al treilea» prin care
se va descoperi aşteptata Împărăţie a Sfântului Duh, este o
caracteristică a învăţăturii masonice şi ereticilor. Noua
profeţie a unor aşteptate „Rusalii” ecumenice, nu este altceva
decât vechiul ecou al învăţăturilor mincinoase al înşelăciunilor
acestor eretici».
Iar această hotărâre a Bisericii Ruseşti, semnată apoi şi de
întâistătătorii Bisericilor din România, Bulgaria, Poloniei,
Albaniei şi Cehoslovacia, precum şi de reprezentanţii
patriarhiilor Alexandriei şi Antiohiei, încheie prin următoarele:
«Aducem la cunoştinţa WCC, ca răspuns la invitaţia de a lua
parte la întâlnirea de la Amsterdam, în calitate de membrii ai
acesteia, că toate Bisericile ortodoxe locale, ce iau parte la
întrunirea prezentă, se obligă să refuze participarea la mişcarea
ecumenică sub chipul în care ea se înfăţişează astăzi».
Acestea sunt, aşadar, cele declarate cu tărie, cu puţini ani
înainte, de Biserica ortodoxă rusă. Poziţia ei în faţa
tocmelilor ecumenice asupra credinţei a scos la iveală o linie
ortodoxă sănătoasă. Fapt care a fost aprobat şi de celelalte
Biserici ortodoxe din statele aflate în spatele cortinei de fier. Cu
această orientare au fost de acord şi patriarhia Alexandriei şi
Antiohiei.
Ulterior, Biserica rusă a fost supusă cu desăvârşire de către
partid, ceea ce a făcut ca vocea ei autentică să nu se mai audă.
Comunismul a vrut din interese politice ca ea să fie implicată în
mişcarea ecumenică şi în ecumenism.
Întregul ansamblu al Bisericilor aflate în statele comuniste, ce se
află sub influenţa Moscovei, este reprezentat astăzi în WCC.
Toate Bisericile ortodoxe locale au devenit mădulare ale
ecumenismului (afară de Biserica rusească a diasporei de sub
conducerea arhiepiscopului Filaret) Astfel că, la New Delhi, în 1961, ereziile şi înşelăciunile au
făcut front comun. Sub stindardul WCC s-au unit laolaltă toate
blasfemiile, contradicţiile şi înşelările umane.
A patra Întrunire
A patra Adunare WCC, ultima până astăzi, a avut loc la Upsala în
1968. Ea a ales ca deviză sau subiect de dezbătut cuvintele Lui
Hristos: «Iată Eu pe toate le fac noi».
Au participat la ea 140 de reprezentanţi de la toate Bisericile
locale. Ecumeniştii, adică conducerea mişcării ecumenice i-a
tratat cu tact. Au aplicat acea strategie care nu forţează nimic,
tocmai pentru a evita reacţiile de împotrivire şi de nemulţumire.
Desigur că n-au renunţat cu ceva la planurile lor. Încă de la
început au ţinut să sublinieze care e scopul unirii pe care o
urmăresc. Deschiderea conferinţei a fost ca un adevărat şoc
electric pentru ortodocşi întrucât organizatorii au ţinut să fie
citită o rugăciune ecumenistă care spunea:
«O Dumnezeule Tată, Tu poţi să le faci pe toate noi. Ne
încredinţăm Ţie. Ajută-ne ca să trăim pentru alţii, căci şi
dragostea Ta se întinde peste toţi oamenii. Să căutăm şi să
cercetăm adevărul pe care nu l-am cunoscut…»!!!
Reprezentanţii Bisericilor ortodoxe trebuie să fi simţit groază
şi cutremur în momentul acela. S-ar fi cuvenit să strige cu glas
puternic şi să-l mărturisească pe Hristos, ridicându-se în
picioare şi zicând:
– Faceţi o greşeală domnilor ecumenişti. Rugăciunea voastră
este pentru noi o blasfemie. Noi am cunoscut deja Adevărul.
Adevărată şi vie ne este credinţa. Adevărul este însuşi
Hristos. «Eu sunt calea, Adevărul şi viaţa». Ce adevăr să mai
căutăm?… Voi, ceilalţi trebuie să căutaţi şi să cercetaţi…
Din păcate, însă, nicio voce de protest nu s-a auzit, nici un
reprezentant ortodox n-a părăsit sala în momentul acela
înfricoşător de trădare.
Din fericire, Biserica Greciei n-a participat la această conferinţă
trădătoare, chiar dacă n-a făcut-o neapărat din motive de
credinţă. Cu toate acestea, însistăm ca Biserica Greciei să iasă
cât de repede din această organizaţie paneretică care este WCC… Prin aceste adunări care au avut loc deja ni s-a descoperit deja că
ecumenismul nu are în vedere să facă cunoscut Adevărul, ci
dispariţia lui şi a credinţei ortodoxe care îl deţine, prin
cultivarea ambiguităţii.
- Ecumenismul duşmanul de moarte al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească
Din toate declaraţiile ecumeniştilor de la cele patru Adunări
generale reiese clar că se urmăreşte un anumit plan şi se tinde
către un scop mai înainte stabilit. Puterile întunericului,
consecvente acestui plan, avansează tot mai mult pentru a
dezarticula creştinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri
dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Acestea sunt deja fapte oficiale, confirmate de declaraţiile
blasfematoare pe care ecumeniştii înşişi le-au făcut în cadrul
Adunărilor WCC.
Încă de la prima Adunare de la Amsterdam, ecumeniştii şi-au
concentrat eforturile pentru alterarea, desfiinţarea dogmei
Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Primul vorbitor al acestei întruniri, Gustav Ollen, după ce la
început a dat impresia că este întru-totul ortodox, şi-a arătat
adevăratul chip mai pe urmă, când a afirmat: «Biserica (cea
adevărată) este sinteza tuturor bisericilor» şi «că toţi
creştinii sunt membrii acestei Biserici» În acest fel şi-ar fi dorit Ollen să fie Biserica, nu Una, ci o
sinteză, unită fiind cu toate înşelăciunile. Un alt profesor Klarens Kreig, pe parcursul discursului său, a
explicat auditoriului ce trebuie înţeles prin termenul catholic,
echivalându-l cu întreg, integral.
Conform acestui înţeles, crezul sau simbolul nostru de credinţă
va fi rostit astfel : «Cred într-una sfântă, integrală
(integratoare) şi apostolească Biserică» Iar în ce
priveşte harismele Sfântului Duh, profesorul le vede ca
«deviaţie/abatere» (de la normal, părând, probabil, prea
restrictive), «ori, zice el, în Biserică trebuie să existe o mare
varietate de expresie».
La această primă Adunare ecumenică a WCC a vorbit şi profesorul
ecumenist Ioan Grek, care a lovit în dogma Bisericii Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească. El a atacat cu o şi mai mare
ascuţime, decât predecesorii, termenii de credinţă ai Bisericii
Lui Hristos. S-a referit la Biserică ca la «Marea Biserică», care
în concepţia lui «îi cuprinde pe toţi creştinii indiferent de
convingere sau mărturisire». Cu alte cuvinte, «Biserica»
ecumenistului Grek este un mozaic, un amestec de erezii, adevăruri,
minciuni şi înşelări. Este acea «Biserică» care îi acceptă
pe toţi din toate confesiunile.
Crezi în adevăr? Eşti acceptat. Crezi în minciună? Iarăşi eşti
acceptat. Eşti creştin ortodox? Găseşti şi tu acolo adăpost.
Eşti eretic? «Marea Biserică» te primeşte, nu este respins
nimeni.
Toţi sunt chemaţi, la grămadă, fără să-i pese cuiva de Adevăr,
pentru că în acest amestec, care se urmăreşte intenţionat,
Adevărul dispare, se estompează. Se încearcă, de fapt, nu ca cei
înşelaţi să găsească Adevărul, ci să-l piardă şi aceia care
îl posedă, adică cei care mai cred într-o Biserică Sfântă,
Sobornicească şi Apostolescă.
«Sfânta
Scriptură la muzeu»!
La prima Adunare ecumenică, renumitul profesor de dogmatică de la
Universitatea Regală, Karl Barth, cunoscut pentru simpatiile sale
comuniste, a afirmat că vede ca singură soluţie pentru Biserică,
renaşterea ei în ecumenism, în unirea bisericilor. Tot el a spus, «cartea, dogmatica, cateheza, educaţia bisericească,
Sfânta Liturghie, propovăduirea au ajuns exponate de muzeu».
Auziţi creştini şi vă cutremuraţi! După acest domn, toate cele
sfinte şi cinstite sunt perimate şi au ajuns exponate de muzeu. Iar
acesta, vezi Doamne, se consideră teolog. Acest om, spuneţi-mi,
vorbeşte de Dumnezeu sau spune nebunii? Astfel de lucruri au ajuns
să susţină apărătorii ecumenismului şi la o astfel de teologie
şi credinţă suntem chemaţi şi noi ortodocşii unindu-ne cu ei.
Trebuie subliniat că astfel de oameni luptă pentru «unirea
Bisericilor» sub acoperământul WCC. Sunt acei care se pregătesc
să ducă Sfânta Scriptură la muzeu, care au de gând să
desfiinţeze Sfânta Liturghie şi Tainele pe motiv că ar fi
perimate.
Ei lovesc în dogmele Bisericii, pentru că îşi doresc să fie
scoase din creştinism, adică exact ceea ce reprezintă coloana ei
vertebrală. Ne permitem acum să-i întrebăm pe ecumeniştii din tabăra
noastră, după toate aceste declaraţii mai mult decât
edificatoare, cu ce se deosebesc de atei? Nu văd că luptă pentru
ecumenism toţi ereticii, ateii, masonii şi comuniştii, întru-un
cuvânt toţi antihriştii?
Dar, poate că este interesat cu adevărat de ce înseamnă
creştinismul şi Biserica acest filocomunist, pe nume Karl Barth,
care susţine că «singura speranţă a creştinilor de a
supravieţui în epoca actuală este căutarea unei mod adecvat prin
care să poată fuziona cu acel curent, de acum vital, al prezentului
– care este comunismul mondial»
Sau poate că teologhiseşte, atunci când profeţeşte despre
iminenta catastrofă a creştinismului? Oare n-a citit niciodată, ca
teolog, asigurarea pe care Hristos ne-o face zicând: «că nici
porţile iadului nu vor putea zdrobi Biserica», fapt care, cel puţin
până acum, s-a dovedit adevărat în ciuda tuturor atacurilor
întunericului?
Ecumenismul actual, pentru a lovi în dogmă, încearcă unirea
tuturor ereziilor, devenind astfel erezia tuturor ereziilor. Iar acum
îşi arogă şi statutul de Biserică şi încercă să fie
cinstită precum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, uzurpând locul adevăratei Biserici a Lui Hristos
El cuprinde în sine, prin unirea ce o doreşte, toate ereziile de la
vechiul arianism, monofizitism, monotelism până la superstiţiile
şi ereziile moderne. Toate celelalte erezii au încercat să
zdruncine primele articole ale Crezului, ecumenismul actual însă,
se pregăteşte să lovească cel mai important paragraf al
Simbolului, cel referitor la unicitatea şi apostolicitatea
Bisericii. (care cuprinde şi dă mărturie practic pentru
toate celelalte articole de credinţă).
- Războirea Lui Iisus Hristos
Sfintele Canoane sunt legile Bisericii. Aşa cum societatea nu poate
sta în picioare fără legi, la fel şi Biserica fără canoane.
Statul dă legi şi pedepseşte furtul, batjocorirea, jurământul
fals, delapidarea, crima şamd. Aceste legi elaborate de stat şi
care sunt valabile în lume sunt imperfecte, însă pot fi îndreptate
ulterior. Biserica legiferează prin asistenţa Sfântului Duh.
Sinoadele Ecumenice şi cele locale au emis hotărâri prin luminarea
Sfântului Duh. Pentru acest fapt Sfintele Canoane sunt adevărate şi
au o valabilitate veşnică.
Ecumeniştii luptă tocmai împotriva acestor canoane pe care doresc
să le desfiinţeze. Ei nu neagă că ar fi adevărate, însă susţin
că sunt depăşite în raport cu epoca în care trăim, că vremea
pentru care au fost făcute a apus de mult. Lucrurile acum, zic ei,
sunt cu totul diferite, fapt care ne obligă să ne adaptăm epocii
în care trăim. Aceste lozinci sunt repetate neîncetat, în cor,
pentru a trage Biserica Lui Hristos departe de El şi de mântuire.
Creştinii ortodocşi resping astfel de lucruri înşelătoare şi
viclene care ne cheamă, chipurile, la a ne pune în rând cu
lumea, a ne adapta la ea. Nu-i vom urma pe ecumenişti pe această pantă periculoasă a
impietăţii, pentru că ştim că Sfintele Canoane nu reprezintă
nişte porunci temporare, ci ele au valabilitate veşnică. Ştim că
ele nu merg împreună cu moda şi nu se adaptează (agiornează[11])
cu păcatul, pentru a furniza alibiuri fărădelegilor noastre…
De ce ecumeniştii spun totuşi altceva? Care este punctul de plecare
(premisa) al ecumenismului în chestiunea aceasta? El, în primul
rând, nu vine decât din starea căldicică care caracterizează
credinţa ereticilor, sprijinită de viziunea antropocentrică căreia
îi sunt tributari.
Ortodoxia ne cere să trăim conform cu cerinţele desăvârşirii
creştine. Eterodocşii, dimpotrivă, iau din creştinism numai acele
elemente ce pot fi conciliate cu obiceiurile vieţii civilizate de
astăzi.
Ortodoxia vede creştinismul ca pe o temelie a vieţii adevărate,
cerând de la fiecare să se silească pe sine, aplicând în viaţa
sa ceea ce Hristos ne-a învăţat. Eterodoxia vede bazele
civilizaţiei actuale ca ceva de neclintit, ce nu poate fi schimbat.
Ortodoxia cere un aşa de mare eroism moral încât aceste temelii să
poată fi schimbate. Eterodocşii caută să găsească în
creştinism ceea ce consideră că le este de folos în condiţiile
actuale ale vieţii, pentru a o duce bine.
Ortodoxul nu are aici «cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o
caută». El ştie că a fost chemat la veşnicia cea de dincolo de
mormânt, acolo unde începe viaţa adevărată. Mecanismele
vieţuirii actuale sunt pentru ortodocşi efemere şi deşarte,
considerându-le nefolositoare. «Pe toate le consider de nimic ca pe
Hristos să-l dobândesc» spune Apostolul Pavel. Pentru eterodox,
însă, credinţa în viaţa viitoare este fără putere, este mai
mult o idee subţire, bună, e adevărat că-l ajută să-şi facă
viaţa de aici mai bună. Aici, însă, nu dincolo.
Noi ortodocşii avem credinţa creştină autentică, ceilalţi una
mutilată, ciuntită. Asceza se găseşte la ortodocşi, la ceilalţi
poţi vedea alipirea de cele pământeşti şi traiul bun. Cei din
urmă vor fericirea umanităţii aici pe pământ, nu le pasă sau nu
prea înţeleg prea mult cealaltă viaţă.
Trebuie accentuat caracterul ascetic al ortodoxiei (numai ea l-a
păstrat în cadrul creştinismului) care este însoţit de o
aşteptare sfântă a celor pe care Mântuitorul nostru ni le-a
promis aici şi dincolo.
Eterodocşii, ecumeniştii, papistaşii, protestanţii nu fac priză
la o astfel de credinţă, iar slăbiciunea credinţei lor se va vădi
mai ales la învierea cea de obşte a tuturor. Ei pun accent mare pe
fericirea vieţii prezente, care, oricum, este asemenea unui abur
care repede se duce. Toate înşelările Apusului pornesc de aici:
faptul că nu au vrut să înţeleagă că creştinismul înseamnă
asceză şi reapătimire, ele fiind necesare pentru a ne desăvârşi
şi a deveni vrednici de Împărăţia Lui Dumnezeu cea veşnică.
Creştinismul este o credinţă ascetică care vorbeşte de o luptă
continuă împotriva patimilor. Este învăţătura despre acele
mijloace şi condiţii prin care putem dobândi virtutea ce ne este
necesară mântuirii. Premisele sunt de ordin interior, adică asceza
şi exterior, convingerile noastre dogmatice şi tainele prin care ni
se transmite harul dumnezeiesc, pentru a ne vindeca şi a ajunge la
desăvârşire.
Reformatorii, ecumeniştii neagă acest fundament al ortodoxiei care
este asceza, mijloc prin care dezrădăcinăm patimile şi sădim
virtuţile, ei preferând să se conformeze epocii actuale.
Patriarhul ecumenic Meletios Metaxakis, ecumenist şi mason, a
convocat la C-pol un «sinod panortodox», plănuind anumite
„reforme” cum ar fi: hirotonia întru episcop a celor căsătoriţi,
acceptarea celei de a doua căsătorii la preoţi, desfiinţarea
monahismului, scurtarea sfintelor slujbe, desfiinţarea raselor
preoţeşti, a bărbilor, şamd. Astăzi această lucrare este
continuată de patriarhul actual Athenagora şi de alţi câţiva
arhiepiscopi şi episcopi «progresişti» şi moderni.
Tot aceştia sunt şi cei care recomandă ca să fie desfiinţate
canoanele, întrucât nu mai concordă cu vremurile, epoca noastră
diferind mult de cea a Sinoadelor Ecumenice când ele au fost
stabilite şi care astăzi, chipurile, nu mai pot fi aplicate.
Să
vedem, aşadar, câteva din canoanele pe care vor să le desfiinţeze:
- Canonul 24 de la Trulo, care interzice clericilor şi monahilor de a merge la hipodrom şi la alte distracţii.
- Canonul 54 al Sfinţilor Apostoli, care interzice clericilor să intre în cârciumă, în taverne fără o mare nevoie
- Canonul 9 al Sfinţilor Apostoli care interzice credincioşilor odată ce au intrat în Biserică să mai iasă până la sfârşitul Liturghiei.
- Canonul 80, Trulo, care pedepseşte pe clerici cu caterisirea şi pe laici cu afurisenia dacă lipsesc de la Biserică 3 duminici la rând fără un motiv serios.
Cei mai sus pomeniţi recomandă desfiinţarea Sfintelor Canoane
pentru a se institui permisiunea unei vieţi lejere şi nepăsătoare.
Se vrea, altfel spus, legiferarea fărădelegii, păcatul să fie
astfel validat, pentru a avea ei, în primul rând, conştiinţa
împăcată pentru încălcările de care se fac vinovaţi.
În condiţiile dorite de aceştia omul nu se poate mântui şi nu va
întra în Împărăţia cerurilor. Ecumeniştii, prin desfiinţarea
acestor canoane ce vizează conduita credinciosului, lovesc exact în
ceea ce este mai specific ortodoxiei – în caracterul ei ascetic
(autodisciplinar). Vor astfel să netrebnicească sarea, fără să
le pese de întrebarea Domnului: «Dacă sarea se va strica cu ce se
va mai săra?». Este clar că prin urmărirea şi cultivarea unor
astfel de lucruri ecumenismul vrea să submineze Biserica din
interior, slăbindu-i duhul. Tot acest proces este de fapt un sabotaj
care vrea să zdruncine din temelii ortodoxia.
Să vedem în ce fel astăzi câştigă teren propaganda care vizează
desfiinţarea oficială a Tainei căsătoriei pentru a se legifera
căsătoria civilă şi «dragostea liberă» (libertinajul). Sunt
legiferate anticoncepţionalele şi avorturile. Se fac eforturi
pentru recunoaşterea «normalităţii» scârboasei şi urgisitei de
Dumnezeu patimi a homosexualităţii. Au ajuns să consfinţească o
slujbă specială pentru fiarele de tipul acesta, iar propunerea vine
din partea unui «episcop» anglican. Sunt «pastori» protestanţi
care au săvârşit deja astfel de căsătorii înfricoşătoare.
Ecumeniştii şi unioniştii nu văd oare cu cine vor să ne
unească? Profesorul K. Muratidis de la facultatea de teologie
din Athena denunţă agresiunea şi lipsa de cuviinţă cu care sunt
tratate la ora actuală Sfintele Canoane:
«Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt încălcate sau mai bine zis
desfiinţate fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă,
întru-un mod de-a dreptul provocator, care pun sub anatemă şi
afurisanie pe călcătorii lor. În felul acesta credincioşii ajung
să se smintească, cei vinovaţi uitând prea lesne cuvintele
Domnului «Vai omului care se face pricină de poticnire, mai bine ar
fi să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în adânc».
S-ar putea întreba cineva, care sunt criteriile care stau la baza
acestei atitudini de ignorare şi încălcare a canoanelor – care
echivalează practic cu o desfiinţare –, a acelora pe care
păstorii Bisericii s-au obligat la hirotonie se le respecte, ca
iconomi credincioşi ai tainelor Lui Dumnezeu? Unde poate să ne
conducă o astfel de pantă alunecoasă?» („Ortodoxos Typos” 20
05 1970)
- Ecumenismul declară război dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos.
Dovezile care scot la vedere aceste adevăruri se înmulţesc pe zi
ce trece. Mişcarea ecumenică este interesată de a pune la cale o
împreună vieţuire şi lucrare a oamenilor care se găseşte
departe de Evanghelie. Ea vorbeşte de îmbunătăţirea societăţii
chiar dacă în acest deziderat Adevărul se pierde, căci urmăreşte
şi cultivă mixajul de toate tipurile. Putem vedea astăzi cum
mişcarea ecumenică se extinde tot mai mult printre creştini şi
evrei. Ea vrea să imprime creştinilor o mentalitate nouă, una de
tip masonic, pentru a ajunge să spună cu aceeaşi uşurinţă
«Domnul nostru Buda» precum spun «Domnul nostru Iisus Hristos». La una din întâlnirile pe plan local ale Consiliului Bisericilor,
ce a avut loc la Boston, pastorul unitarian ce a fost prezent acolo a
cerut ca numele lui Iisus Hristos să nu mai fie pomenit nici măcar
o singură dată la astfel de întâlniri, pentru a nu se simţi
jigniţi membrii «Bisericii» lui care sunt deişti.
Putem spune că cei care participă la mişcarea ecumenică au ajuns
în punctul să-l respingă pe Hristos tocmai prin tăcerea ce o
afişează în diverse situaţii care reclamă luarea unei atitudini,
admiţând astfel că le lipseşte cu desăvârşire lumina
adevărului.
Atunci care este Dumnezeul în care cred ecumeniştii? Evanghelistul
Ioan spune că «Tot cel care îl neagă pe Fiul, nu-l are nici pe
Tatăl»(1In.2,23) Cel care îl respinge pe Tatăl şi pe Fiul, spune evanghelistul
însuşi, acesta este antihristul.(In. 2,22).
Prin ce se deosebeşte atunci ecumenismul de evreomasonerie? Amândouă
au, în cele din urmă, aceeaşi învăţătură. Toată învăţătura
evreomasoneriei ne este altceva decât o respingere a lui Iisus
Hristos, ca Dumnezeu şi Mântuitor al lumii.
Această negare prin tăcere a lui Iisus Hristos, practicată de
ecumenism, dovedeşte un lucru important: că ecumenismul, fie pe
baza unui plan, fie că nu, s-a alăturat învăţăturii evreilor,
care cred că Mesia nu a venit încă şi că El trebuie
aşteptat.(pregătindu-i-se calea prin toate mijloacele)
Prin negarea tacită a dumnezeierii lui Hristos este servită
propaganda evreomasonică şi planul Antihristului, care nu urmăreşte
altceva decât zdruncinarea credinţei creştinilor în Mântuitorul
Hristos şi împiedicarea lucrării lui Dumnezeu de mântuire a
omului.
- Dedogmatizare (adogmatism) înseamnă dezcreştinare
Din analiza mişcării ecumenice constatăm că ecumenismul nu
promovează acel creştinism predat nouă de Domnul şi Apostoli, ci
dimpotrivă cultivă o teorie lumească a unui pseudocreştinism.
Această teorie s-a născut şi a crescut la sânul masoneriei,
teozofiei, YMCA, YWCA, cercetaşilor, clubului Rotary şi a altor
organizaţii similare, fără ca să fie preocupată în vreun fel de
Adevăr, dogmă sau mântuirea omului.
Există, aşadar, o lucrare programată de slăbire duhovnicească,
care avansează, din păcate, tot mai mult în lumea ortodoxă, lucru
datorat abordării raţionaliste şi reci a adevărului aflat în
învăţătura creştină. Se caută şi se vrea o credinţă
căldicică, neangajantă existenţial şi care să nu reprezinte
riscuri pentru modul nostru de vieţuire lumesc. Spre exemplu,
învăţătura clasicistă, susţine o astfel perspectivă lumească,
pentru că şi ea a îndepărtat învăţătura creştină din
studiile sale. Dovadă stă şi faptul că au trecut 150 de ani de
când suntem greci liberi şi textele Sfinţilor Părinţi nu au fost
introduse în programa de învăţământ. Clasicismul unilateral,
învăţământul scolastic şi tehnic au intrat în şcolile
noastre, pregătind oameni de ştiinţă, intelectuali, însă nu şi
creştini mărturisitori ai credinţei. Iată ce spuneau
sioniştii în Protocoale cu mai mult de 70 de ani înainte: «Atunci însă când vom veni noi la putere, vom înlătura din
educaţie toate obiectele de învăţământ care pot pricinui
frământări, şi vom face din tineret nişte copii care ascultă de
autorităţi, iubind pe acela care-i îndrumă, ca pe un sprijin şi
o nădejde de pace şi linişte. Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi, care
cuprinde mai multe pilde rele decât bune, prin studiul programului
viitorului…
Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e
înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care
i-au împins agenţii noştri -, profesorii, oamenii de serviciu,
guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile
noastre din localurile de petrecere ale creştinilor» (cap. 1)
Ecumeniştii dedogmatizează teologia (promovează adogmatismul
teologic) prin mecanismele lor satanice, urmărindu-se ca din şcolile
de teologie să iasă doar teologi pseudocreştini, devitalizaţi şi
lipsiţi de orice râvnă sfântă faţă de adevărurile de
credinţă. Ştiinţa teologică ajunge să-şi piardă fundamentul
pentru că dogma este lipsită de aspectele ei morale. Fără
învăţătura morală a dogmelor sufletul celui ce studiază
teologia nu este mişcat în vreun fel şi nu are parte de experienţa
unei credinţe fierbinţi în Adevărul care este Dumnezeul în
Treime. Teologia nu devine decât o ştiinţă seacă prin ignorarea
părţii morale a dogmei. Ajunge şi ea ca una din celelalte ştiinţe
lumeşti, cum ar fi fizica, chimia, care nu te implică sufleteşte
cu nimic. Nu are duh dătător de viaţă care să înrobească
sufletele teologilor şi al credincioşilor simpli.
Am ajuns să scoatem din şcolile teologice nu teologi luminaţi şi
mărturisitori ai credinţei, ci participanţi la discuţii despre
credinţă, teologhisind fără credinţă şi fără cunoaşterea
misiunii la care sunt chemaţi. Suntem în situaţia ca ortodoxia să
fie subminată de aceşti teologi şi clerici dezcreştinaţi, ce au
studiat teologia ca pe o ştiinţă şi nu au asimilat-o ca
credinţă.
Mâinile nevăzute ale puterilor întunericului lucrează de zor la
planul satanic pus de ele la cale, care vrea realizarea unui
pseudocreştinism. Pentru a izbândi în scopurile ce şi le-au
propus, au reuşit ca să introducă în şcolile teologice o
învăţătură creştină fără duh. Au încercat să reducă
credinţa la nivelul unui sistem pedagogico-raţionalist care conferă
o anumită «flexibilitate» când e vorba de dogmă.
Acolo unde ar trebui să dai de râvnă pentru credinţă, s-a
instituit o stare căldicică şi deşi credinţa este fundamentată
pe jertfă, ceea ce a început în mod satanic să se promoveze în
şcolile teologice sunt discuţiile de factură raţionalistă despre
credinţă şi dogmă, care nu fac decât să cultive în minţile
tinerilor studenţi dileme şi relativisme asupra valorilor
consacrate ale tezaurului de credinţă.
Efectele unui astfel de tip de învăţătură nu s-au lăsat mult
aşteptate, făcând posibilă apariţia în spaţiul politicului a
unor monştrii cum au fost Stalin, Mikogian şi alţi membrii de vază
ai TSEKA (KGB). Şi în Grecia mulţi absolvenţi de teologie
au ajuns în poziţii de conducere la comunişti şi, atunci când
s-a ivit vreo ocazie, nu s-au dat înapoi în a-şi mânji mâinile
cu sânge frăţesc, mai ales în timpul ocupaţiei germano-italiene
din Grecia şi mai apoi în războiul civil.
Această teologie dezcreştinată a vremurilor noastre a scos din
şcolile teologice şi pe învăţătorii ecumenismului, pe
susţinătorii şi apărătorii procesului de „unire” creştină,
pe «teologii» de profesie, care lucrează temeinic la surparea
dogmei Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Aceşti teologi sunt neghina sădită în câmpul Bisericii, cei care
şi-au garnisit până la refuz cunoştinţele cu teorii filosofice
de provenienţă protestantă sau papistaşă şi care au rămas cu
inimile goale de experienţa trăită în har a credinţei ortodoxe.
Pentru ca să nu rămână nestricaţi teologii din Grecia,
ecumeniştii au pus la cale tot felul de burse pe la Universităţile
catolice şi protestante din afară. Unul din promotorii unor astfel
de burse a fost şi renumitul ecumenist Amikas Alevizatis.
S-a instituit regula ca nimeni să nu poată ocupa o catedră
în sistemul universitar dacă nu a studiat mai întâi în Apus, la
eterodocşi. Iată modalităţile prin care ecumeniştii formează pseudocreştini
şi cultivă o credinţă străină de cea autentică, mântuitoare.
Au a(de)dogmatizat creştinismul şi îi dezcreştinează acum
încetul cu încetul şi pe credincioşi. Sursa:
Ortodoxia -singura Biserica adevarata
Ecumenismul – origini, esenta, deziderate
Monah Alexei Tîrdea, Măn. Antim, Bucuresti
Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca
idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia si America,
propunându-si să unească diferitele confesiuni crestine ce se
autointitulează gresit “biserici”. Mai târziu în 1948 la
Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea asa-numitului
“Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul
de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scotia)
în 1910, Congres al organizatiei Y.M.C.A. condusă de cunoscutul
lider francmason John Mott (1865-1955) care a si prezidat lucrările
acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales
pentru denumirea miscării sale termenul de “universalism” (de la
latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, “oecumenicos”
care apartine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei
substituiri a fost cel de a masca intentiile acestei miscări sub un
termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicitătii,
universalitătii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de
a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al
Bisericilor”. De altfel chiar una dintre Bisericile Ortodoxe, cea
Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal
de alarmă, încă din anii trecuti, după lucrările Adunării a V-a
a CMB de la Nairobi: “Un alt pericol care amenintă grav unitatea
crestină si viitorul miscării ecumenice […] este iluzia, nutrită
de unii participanti la miscarea ecumenică, precum că C.M.B. ar
putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor
membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se
va transforma în sinod crestin ecumenic”.
Asadar încă dintru început, autodenumirea acestei miscări drept
“ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce
urmăreste ea. Noi afirmăm că apartinem de acel ecumenism, vechi si
pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe
întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii
adevărului divin revelat propovăduit de Hristos si înfăptuirii
mântuirii făgăduite de El.
Între acest ecumenism ortodox si “ecumenismul” promovat de
C.M.B. există contradictii flagrante si deosebiri dogmatice profunde
care fac imposibilă apartenenta la Sfânta Biserică Ortodoxă
Universală si în acelasi timp la miscarea ecumenică ce îsi impune
în ultima vreme conceptiile sale, tot mai insistent si tot mai
străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile
pentru un ortodox:
Miscarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în
spatiul eterodox în zorii veacului XX si care sustine întâi de
toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare si sfintitoare si în
afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Această conceptie care
consideră grupările eretice si schismatice ca nefiind complet rupte
de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernisti să
afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) săvârsite
de eterodocsi lucrează acelasi har mântuitor si sfintitor al
Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica
Ortodoxă. Mentionăm că încă din 1982, comisia “Credintă si
organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie
efectiv baza dogmatică si liturgică minimă a unirii crestinilor –
Botez, Euharistie, Slujire (preotie). Analiza atentă a continutului
acestui document demonstrează două aspecte: Faptul că în B.E.M. nu sunt mentionate 4 Taine bisericesti:
Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest
document nu le recunoaste drept Taine.
B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul
preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de
duhul dreptei credinte: “nu trebuie să ne asteptăm în B.E.M. la
o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei,
preotiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată
si nedorită”.
Teologia modernistă promovează asa zisa “teorie a ramificatiilor”
potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care
se desprind ramuri care detin si ele – ca biserică
romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. –
har mântuitor si sfintitor.
Consecinta imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea
rugăciunii în comun cu eterodocsii si chiar a Euharistiei. În
ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârsirea
Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau
rugăciuni fiind acceptate.
De multe ori, autoprezentarea membrilor sau sustinătorilor miscării
ecumenice îmbracă forme aberante: să mentionăm manifestările de
la Vulcana-Băi (Târgoviste, august 1998) când în materialul pus
la dispozitia participantilor se defineste ecumenismul ca “religia
sec. XXI, religia sperantei” afirmându-se că nu se vrea un
parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de
deschidere, “un chip sustras dogmelor, un chip viu si convingător”,
în care functionează alte legi decât cele crestine si anume “legea
curcubeului”, sau Conferinta Mondială a Religiilor Lumii pentru
Pace, tinută la Bucuresti în septembrie 1998 când manifestările
au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” si rostirea rugăciunii
în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentantii
confesiunilor crestine eterodoxe, dar si cu necrestinii si cei
apartinând cultelor păgâne asiatice. Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinta noastră legată
de ele:
În privinta harului mântuitor si sfintitor al Sfântului Duh, Sf.
Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: “Începutul
separării a fost schisma, iar prin această despărtire ei nu mai au
harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărtirii lor. La
începuturi, înainte de despărtire, acestia aveau harul preotiei si
prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfintitor, iar după
schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici
pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupti de Biserică au
devenit astfel incapabili să transmită si altora harul Sf. Duh.”
Sf. Irineu de Lyon afirmă: “Unde este Biserica acolo este si Duhul
Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica si tot harul,
iar Duhul Sfânt este Adevărul;” “Cei care se depărtează de la
Biserică […] ei se pedepsesc pe ei însisi, tocmai despre ei spune
Sf. Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, îndepărtează-te
de ei.” Sf. Ciprian al Cartaginei: “În afara Bisericii nu există
mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este imposibil să
se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […]
Oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul
Bisericii. Cel ce strică pacea si unitatea în Hristos lucrează
împotriva lui Hristos.” Fericitul Augustin: “Mântuirea ni se dă
prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi
viata vesnică.” Sf. Chiril al Ierusalimului: “Mărturisirea
credintei ne învată despre una sfântă, sobornicească si
apostolească Biserică pentru ca să te păzesti de stricăciunea
adunărilor eretice si să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească
Biserică.” Fericitul Augustin: “Afară de granitele Bisericii
poti avea orice, cu exceptia mântuirii. În afara Bisericii se poate
să ai trepte ierarhice, Taine, “Aliluia” si “Amin”,
Evanghelie, credintă si să propovăduiesti pe Dumnezeu în trei
ipostasuri, dar mântuire poti să ai exclusiv în Biserica
universală si dreptmăritoare.”
Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinti, cât si
întreaga noastră traditie ne îndreptătesc să credem că:
- nici gratia divină creată împărtăsită credinciosilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveste mântuirii si sfintirii primitorilor.
- nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat.
- nici o altă Taină săvârsită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este detinătoare a harului Sf. Duh.
- în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă îsi recapătă valabilitatea si devin realităti după întoarcerea în Biserica Ortodoxă.
Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de
credintă este una, sfântă, sobornicească si apostolică. Biserica
este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe
trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe “piatra cea din
capul unghiului” care este credinta. Dogma ortodoxă este piatra
cea din capul unghiului pe care se zideste si actul liturgic si
morala crestin ortodoxă si activitatea misionară si orice
manifestare a crestinului orto2dox în societate. Orice act exterior
al credinciosului devine o mărturisire de credintă de care vom da
seama stiind că vom fi întrebati si “despre orice cuvânt
desert”.
De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire,
fragmente de adevăr si nici jumătăti de credintă, odată ce
“Vestea cea bună”, Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită
în lume prin sfintii săi ucenici si apostoli care au întemeiat
Biserica. Această Biserică detine adevărul integral despre
mântuire si cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei
adevărate, se poate mântui cu bucătele de adevăr doar, acela se
înseală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup
întreg, nu poate să aibă viată prun sine însusi si cu atât mai
mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din
care a fost rupt (pilda vitei cele adevărate “Eu sunt vita cea
adevărată si Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădită care nu
aduce roadă El o taie; si orice mlădită care aduce roadă El o
curăteste ca mai multă roadă să aducă…”; “Eu sunt vita,
voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu în el,
acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteti face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădita si se
usucă; si le adună si le aruncă în foc si ard.”, In. 15, 1-2 si
5-6). Însusi Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credintei
în cuvintele: “Cine va crede si se va boteza se va mântui, dar
cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16) iar în convorbirea
cu Nicodim El spune: “Cine nu crede a si fost judecat.”
Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine
legătura dintre credinta dreaptă si faptele plăcute lui Dumnezeu:
“Virtutile trebuie să fie ocrotite de credintă: cu ajutorul
ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele
drepte fac vrednică viata, iar faptele curate arată dumnezeirea
credintei.” Toti Sf. Părinti au pretuit înalt Credinta Ortodoxă
ca singura dătătoare de har si mântuitoare: “Nu păcătui în
credintă, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine
credinta cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viata
vesnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu” (Sf.
Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: “Credinta
noastră este dreapta mărturisire a părintilor nostri. Cu ea noi
nădăjduim să ne înfătisăm înaintea Domnului si să primim
iertarea păcatelor; iar fără ea nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar
putea izbăvi de chinul cel vesnic.” Cuviosul Marcu Grecul: “A
înlocui sau a schimba ceva cât de putin în învătătura credintei
este o mare crimă si pierderea vietii vesnice.” Sf. Paisie
Velicicovski: “Sfintenia adevăratilor bărbati sfinti nu se
cunoaste propriu-zis după minuni (căci si păgânii si ereticii pot
face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credintă
ortodoxă, după felul în care păzeste cu grijă dogmele
dumnezeiesti, urmează toate canoanele apostolice si sobornicesti si
traditiile Bisericii Ortodoxe si după vietuirea cea fără prihană,
urmând toate poruncile evanghelice si patristice.” Sf. Serafim de
Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: “Cel care
are harul Sfântului Duh pentru dreapta credintă întru Hristos,
chiar dacă a si murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din
pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat
prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii
si dăruieste har peste har […] Pentru Dumnezeu, pretuieste dreapta
credintă în El si în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai
pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh.”
Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două
conditii esentiale: Credinta adevărată și Unitatea euharistică
Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă:
“Mântuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească,
dreptmăritoare”. Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al
Cartaginei scrie următoarele: “Trebuie să stii că episcopul este
în Biserică si Biserica în episcop, iar cel ce nu este în
comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică
si se înseală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită
de Dumnezeu, având nădejdea să-si găsească unitatea liturgică
pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească si
neîmpărtibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea
euharistică a ierarhilor.” De aici rezultă clar că unitatea de
credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată
a lui Hristos.
Asadar cei care s-au despărtit de trupul lui Hristos, Biserica cea
una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici
dacă nu mărturisesc credinta cea adevărată si dacă au întrerupt
comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două
corăbii duc la limanul mântuirii – cea Ortodoxă si oricare din
cele ale eterodocsilor – înseamnă a spune că sunt două
adevăruri, două căi către cer si nu una singură pe care a
instituit-o Însusi Domnul.
Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: “Biserica adevărată a lui Hristos
este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit
diverse adunări eretice si grupări schismatice.” Sf. Ioan
Hrisostom îi numeste pe cei desprinsi din trupul Bisericii, ori
eretici, ori schismatici. Orice crestin ortodox trebuie să respingă
categoric învătătura protestantă a acelor teologi care consideră
eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV
veacuri. Oare nu si Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat
ca eretici pe cei ce se abat de la credinta cea dreaptă ? Nu au fost
declarati eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaste si
nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu ? Si stim
că acestea au fost asa si s-au spus după veacul IV. Ori grupările
protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus
mentionată.
Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii si
ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34
Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45
Apostolic porunceste: “Episcopul sau Preotul sau Diaconul care
numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească si dacă l-ar primi
să slujească ca preot să se caterisească.” La tâlcuirea Can.
47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că “Latinii sunt
eretici si nu au nici Botez, nici Preotie si dacă vreun preot nu
botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseste.”
Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credintă, o
participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtăsirea
harului necreat care îndumnezeieste pe adevăratul luptător si
trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim
si ne face să împărtăsim acelasi Duh Sfânt, iar motorul
rugăciunii este încredintarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă
pe credincios, încredintare izvorâtă din credinta lui. Asadar dacă
credinta este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună
se pot împărtăsi un ortodox si un romano-catolic, spre exemplu,
stiind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la
însăsi dogma Sf. Treimi ?
Dacă în traditia Bisericii s-ar fi înteles prin cuvântul eretici
numai cei care au căzut din credintă în primele IV veacuri, atunci
Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind
rugăciunea în comun cu cei ce au fost declarati eretici în
veacurile următoare (iconoclasti, monofiziti, monoteliti, etc.). Ori
toti cei care s-au abătut numai “cu o iotă sau o cirtă” de la
adevăr au fost anatematizati si s-a oprit rugăciunea în comun cu
ei.
Noi, ortodocsii spunem oricând “da” rugăciunii pentru cei
căzuti în rătăcire, faptelor de iubire fată de acestia, dar
respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei stiut fiind că
acelasi Duh Sfânt lucrează si se roagă atât la Sf. Euharistie cât
si la orice act religios realizat de
crestinul ortodox care are o relatie vie si constientă cu Dumnezeu
Sf Treime.
În legătură cu aspectele mentionate despre manifestările de la
Vulcana-Băi si Bucuresti din aug.-sept. 1998 merită precizate
următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria
fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând si
oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună crestinii
ortodocsi si ereticii ori păgânii, dacă recunoastem că actul
rugăciunii tâsneste dinlăuntrul sufletului care a primit si
acceptă o anumită învătătură de credintă ? Pentru că unul
este Dumnezeul crestinilor cel slăvit în Treime, pe când “toti
dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5). Actuala structură a
C.M.B. si întreaga sa ideologie arată că miscarea ecumenistă este
o miscare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria
ramificatiilor si valabilitatea Sf. Taine si în cadrul celorlalte
confesiuni crestine. În cadrul acestui C.M.B., situatia de facto
constă în aceea că si cei mai înversunati eretici sunt tratati ca
membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos –
Biserica dreptmăritoare. Ei se autointitulează “biserici” fără
a fi ca atare si însusi Consiliul de la Geneva actionează în
calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăsi această
denumire, Biserica Crestină este pusă pe aceeasi treaptă cu toate
asa-numitele “biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al
unei astfel de nivelări este de a transforma notiunea de Biserică
într-o notiune ordinară, obisnuită, adică într-o abstractie ce
reuneste pe principii egale diferitele “biserici”, însemnând
stergerea treptată si completă a sensului dogmatic de Biserică.
Urmând calea ecumenismului si eterodocsii si ortodocsii sunt
păgubiti de adevăr. Eterodocsii care caută sincer adevărul
mântuitor si harul înnoitor nu vor fi motivati să accepte
Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor,
C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei
spune că: “ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică
dacă îi întărim în convingerea lor că si ei au biserică si
taine.” Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică este
inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox,
făcându-ne să vedem în comunitătile eretice “biserici” si să
considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, “prea mică”
pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: “Nu încape
nici o îndoială că cel care nu mărturiseste credinta Bisericii se
află în afara Bisericii.”
Astfel temeiurile pe care functionează C.M.B. sunt inacceptabile
pentru Ortodoxie:
Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B.
spune: “C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc
pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor.” Pentru
ortodocsi aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii
C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt
aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În
el nu se vorbeste despre erorile nestorienilor, eutihienilor,
apolinaristilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus
Hristos ce Dumnezeu si totusi sunt deosebiti radical de ortodoxie.
Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New
Delhi (1961): “C.M.B. este o comunitate a bisericilor care
mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor după
Scripturi si, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea
lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul – Tatăl, Fiul si
Sf. Duh.” Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât
nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei
ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor,
nestorienilor, apolinaristilor, subordinationistilor si fiind
formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toti
reprezentantii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica
Ortodoxă are Crezul său ferm si nu poate accepta ideea “minimului
dogmatic” proferată de ecumenisti în favoarea unirii, aceasta
însemnând renuntarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii
Domnului, cultul sfintilor, rugăciunile pentru cei adormiti, etc.
La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat
“preotia feminină”, iar unele voci “îndemnau pe femei să
substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeite-mamă.”
Protestele si vocile ortodocsilor au devenit în timp din ce în ce
mai putin auzite. Iată câteva pozitii categorice în legătură cu
a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): “Se constată, asa
cum am sesizat de mult, tendinte de adâncire a protestantismului si
nicidecum de dorinta sfântă spre unitate în Hristos si unire
sinceră” (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); “În curând
în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt
pentru “ecumenism” este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei
Treimi de aceeasi fiintă cu Tatăl si cu Fiul… Dogma Sf. Treimi
este vitală pentru Biserică si pentru fiecare crestin în parte.”
(Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea
reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: “Ecumenismul
este pan-erezia veacului XX.” Afirmatie semnificativă prin aceea
că însusi pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare
ecumenice din ultimele decenii însă cu sigurantă nu a putut să-i
scape natura anticrestină a ecumenismului pe care Pr. Prof. îl
recunoaste în acelasi interviu luat în ultimul an al vietii sale
drept o miscare afiliată masoneriei mondiale.
Multi teologi ecumenisti sustin că fac misiune ortodoxă prin
participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea
deplină a girului ortodox fată de confesiunile crestine ce se
intitulează biserici si care pretind că nici una din bisericile
participante la C.M.B. nu detine Adevărul integral. După a 8-a
Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al
Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: “Ortodocsii nu pot
influenta activitătile C.M.B. pentru că ei reprezintă o
minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a
icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru că “divizează”.
Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ?
Acestea nu divizează ? Ca să nu mai vorbim si de recentele practici
samanice promovate la o sedintă a Adunării de la Harare din 1998 la
care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat
ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu
femeile cu un act de vindecare din traditia samanică din Coreea.
Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale
Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage
complet din miscarea ecumenică. Aceste biserici locale au înteles
că participarea lor la C.M.B. devine inoportună si chiar
anti-ortodoxă.
Concluzii
Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată
participarea ortodocsilor la miscarea ecumenică. Atitudinea atât de
negativă a unor ortodocsi si chiar a unor biserici locale fată de
ecumenism precum si scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a
Ierusalimului si a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra
miscării ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele:
- că neparticipând la miscarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii si solidaritătii dintre oameni;
- că respectarea adevărului fără “dragoste” nu este justificată în conditiile situatiei tragice actuale din lume;
- că noi ne-am opune tendintelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele aliante politico-militare aparent favorabile.
Trebuie răspuns la acestea următoarele: Crestinii ortodocsi niciodată nu au înteles că dacă refuză pe
baza hotărârilor canonice orice contact cultic si sacramental cu
eterodocsii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră
oamenii în general în planul relatiilor social-umane. Pe plan
social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice
“pentru pace în lumea întreagă”: “să faceti cereri,
rugăciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii… ca să
petrecem viată pasnică si linistită întru toată cuviosia si
bunacuviintă (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea
crestină, bunacuviintă nu trebuie să aibă a face cu promovarea
“minimului dogmatic” stiut fiind că “în materie de dogmă nu
există concesie.” (Sf. Marcu al Efesului)
Toti Sf. Părinti care au fost pentru pacea în lume îndreptau
atentia crestinului înainte de toate către cer si către lăuntrul
sufletului. Sf. Serafim de Sarov: “Dobândeste duh pasnic si mii de
oameni se vor mântui în jurul tău.” Sf. Macarie cel Mare se
referă si el întâi de toate la o anume pace: “pacea cerească,
care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii si
despre care au vorbit cei cucernici si au binevoit-o îngerii.
[Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toti Sf. Părinti si
i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele
Tatălui, al Fiului si al Sf. Duh. Amin”.
Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinti
noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul
păcii si Învătătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de
trădare am săvârsi dacă în numele unei alte păci am consimti să
intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului
dogmatic în comun acord admis) s.a.m.d. cu eterodocsii conform
principiului ecumenic enuntat de unul din sustinătorii miscării
ecumenice: “Dai ca să dau, renunti ca să accept… este un
început”. Puritatea credintei ortodoxe este singura conditie pentru realizarea
adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu.
Sursa: ortodoxie-ecumenism.ro
EPISTOLA ENCICLICĂ, CĂTRE ORTODOCŞII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ
A celor patru Patriarhi ai
Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.
Răspuns la Epistola Papei
Pius al IX-lea, Către
Răsăriteni.
Tuturor
celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi
ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul
lor, şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare
în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire de la
Dumnezeu.
Trebuia
ca evanghelica propovaduire, sfântă şi dumnezeiască, a
răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se
vestească, şi în veci aşa curată să se creadă, precum au
descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul
nostru, Care pentru aceasta s’a
deşertat pe sine, chip de rob luând
(Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi
dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se
martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în
toată lumea au răsunat-o – căci în
tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii
graiurile lor (Ps.
18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte
ne-au învăţat-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători
Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei de la marginile pământului,
care aceleaşi graiuri le-au repetat, şi până la noi în Sinoade
şi fiecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Eden
începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al
mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor,
l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeieşte
încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pe mulţi din când în când
şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte
ale sale pe aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în
izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi
nevinovaţi care vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele
ce s’au auzit
(Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7)
potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai
inainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor
sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi
mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă
şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate
chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.
2.
De
aici dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu care
Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată
armarea lui Dumnezeu,
şi apucând şi sabia
Duhului, care este graiul lui Dumnezeu
(Efes. 6, 13...17), nevoită a fost să se războiască, şi
împotriva tuturor a biruit până azi, şi va birui în toţi vecii,
după toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.
3.
Ci
din aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc,
altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai
puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la
Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor de
la naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri
fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Sinoade a
toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de
ani. Numai ortodoxia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea
însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie
veşnic, după nemincinoasa făgăduinţa Domnului: porţile
iadului nu o vor birui pe dânsa
(Mat. 16, 18); adică gurile necinstitorilor şi ereticilor (după
cum ne tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare,
oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea
liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce
este căci calea necinstitorilor sporeşte
(Ierem. 12, 1)? Cum de se
fălesc cei necredincioşi şi se ridică precum cedrii Libanului
(Ps. 36, 35), tulburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu?
Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi
roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger
al satanei, aude de la Domnul totdeauna: Destul
este ţie harul meu, că puterea mea în neputinţă se săvârşeşte
(2 Cor. 12, 9). Deci
cu dulceaţă se va lăuda mai mult în neputinţele sale, ca să
locuiască în ea puterea lui Hristos
(2 Cor. 12, 9), şi cei
lămuriţi să se facă arătaţi (1
Cor. 11, 19).
4.
Între
aceste erezii răspândite, pentru judecăţi pe care Dumnezeu le
ştie, pe o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar
astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, care a
pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în
sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în
cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a
(Apoc. 12, 10).
5.
Părerea
cea nouă, cum că „Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul
purcede”, este potrivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului
nostru, dată cu dinadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): care
de la Tatăl purcede,
şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupa
cum este încredinţată de cele Şapte Sinoade a toată lumea,
rostind: care de la
Tatăl purcede
(Crez):
i. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.
ii. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.
iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
iv. Fiindcă loveşte pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul Întâi a toată lumea de la Niceea şi de la Sinodul al Doilea a toată lumea de la Constantinopol, cum că adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut sub tăcere însuşirea deosebită a fiecăreia dintre cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.
v. Fiindcă batjocoreşte pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o virgulă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.
vi. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adică nu cu însemnare de purcedere, după înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.
vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, care este moştenire de obşte a Creştinătăţii.
viii. Fiindcă a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.
ix. Fiindcă a fost veştejită pe faţă de la prima sa înfăţişare, de către doi Papi de veşnică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistola către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pe cei care au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.
x. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.
xi. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.
xii. Fiindcă odată intrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras după sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în care s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi ortodoxă Biserică a Romei, pe atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.
xiii. Fiindcă i-a împins pe teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.
xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru străin, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, care, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.
xv. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional de la Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită care atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşiile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar sinoadele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupa cum întăreşte şi Canonul al şaptelea de la Sinodul al Treilea a toată lumea.
i. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.
ii. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.
iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
iv. Fiindcă loveşte pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul Întâi a toată lumea de la Niceea şi de la Sinodul al Doilea a toată lumea de la Constantinopol, cum că adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut sub tăcere însuşirea deosebită a fiecăreia dintre cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.
v. Fiindcă batjocoreşte pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o virgulă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.
vi. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adică nu cu însemnare de purcedere, după înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.
vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, care este moştenire de obşte a Creştinătăţii.
viii. Fiindcă a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.
ix. Fiindcă a fost veştejită pe faţă de la prima sa înfăţişare, de către doi Papi de veşnică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistola către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pe cei care au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.
x. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.
xi. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.
xii. Fiindcă odată intrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras după sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în care s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi ortodoxă Biserică a Romei, pe atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.
xiii. Fiindcă i-a împins pe teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.
xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru străin, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, care, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.
xv. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional de la Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită care atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşiile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar sinoadele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupa cum întăreşte şi Canonul al şaptelea de la Sinodul al Treilea a toată lumea.
6.
Această
erezie, care a împreunat cu sine şi multă mulţime de înnoiri,
precum s’a arătat, s’a făcut cunoscută prin jumătatea
veacului al şaptelea, la început şi tăinuindu-se, şi încă
felurite însemnări având în ţinuturile apusene ale Europei, până
ce cu încetul, furişându-se vreme de patru sau cinci veacuri, a
covârşit vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea
Păstorilor de atunci, şi cu sprijinul Domnitorilor, ducând la
rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile pe atunci încă
drept-slăvitoare ale Spaniei, dar şi pe cele germanice, galice şi
italice, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi
cu care adeseori se sfătuiau dumnezeieştii noştri Părinţi
Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a cărora
împreună bună-înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al
Şaptelea a toată lumea a păzit nevătămată învăţătura
Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Dar în urmă, prin
zavistia urâtorului de bine, înnoirile privitoare la teologhisirea
cea sănătoasă şi ortodoxă a Preasfântului Duh – a cărui
hulire nu se va ierta
oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie,
după spusa Domnului (Matei 12, 31-32) – şi prin înnoirile
privitoare la dumnezeieştile Taine, şi mai ales la Taina cea
de-lume-mântuitoare a Botezului, ca şi a dumnezeieştii
Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare
una dupre alta urmând, au pus stăpânire şi peste însăşi Roma
cea veche; de unde, luând întărire în Biserică, au primit, spre
a se deosebi, şi numele de Papistăşie.
Căci măcar că la început unii dintre episcopii ei, numiţi şi
Papi, s’au rostit în chip sobornicesc împotriva înnoirii, precum
Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, aşa cum am mai spus,
veştejind-o pe faţă în toată lumea, unul prin acele table de
argint, iar celălalt prin epistola sa către sfântul Fotie la
Sinodul al Optulea a toată lumea şi prin cea către
Sfendopulcrie[1]
prin mâna lui Metodie,
episcopul Moraviei – cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de
privilegiile potrivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dânşii din
erezie în apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu, şi găsind în ele
mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind o cârmuire
monarhică în Biserica cea Sobornicească şi o singură-stăpânire
al darurilor Sfântului Duh, nu numai că au schimbat după voie
credinţa cea veche, despărţindu-se prin arătatele înnoiri de
vechea şi primita ocârmuire creştinească, ci s’au silit prin
nelegiuite uneltiri, cum ne încredinţează istoria cea adevărată,
ca să momească de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru
Patriarhii, şi astfel să robească voilor şi poruncilor oamenilor
Biserica cea Sobornicească.
7.
Cei
de fericită pomenire Înaintaşi şi Părinţi ai noştri de atunci,
întru împreună-osteneală şi sfătuire, văzând călcată în
picioare evanghelica învăţătură strămoşească, şi veşmântul
cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru sfâşiat de nelegiuite
mâini, mişcaţi de părintească şi frăţească dragoste au plâns
pierderea atâtor creştini pentru
care a murit Hristos,
lucrând cu multă osârdie şi iubitoare străduinţă, şi în
sinoade şi îndeosebi, pentru ca, izbăvind învăţătura
drept-slăvitoare a sfintei Biserici Soborniceşti, să coasă
împreună la loc, de vor putea, ceea ce s’a sfâşiat; şi ca
doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea
mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi
prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi trupul lui
Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile
dumnezeieştilor şi preacinstitelor Sinoade. Dar istoria cea
nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă
apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au
dovedit cu adevărat în această privinţă adevărul vorbelor celui
întru sfinţi Părintelui nostru Vasile, cel până la cer
strălucitor, când zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, şi
îndeosebi despre Papa: Care
nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei
care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în
erezia lor (Epistola
către Eusebie al Samosatei). Şi astfel, cunoscând neîndreptarea
lor după întâia şi a doua certare frăţească, lăsându-i în
pace şi ocolindu-i, i-au lăsat la mintea lor cea îndărătnică
(căci mai bun este
războiul, decât pacea care desparte de Dumnezeu,
cum a zis cel între sfinţi Părintele nostru Grigorie despre
arieni). De atunci nu s’a mai aflat nici un fel de părtăşie
duhovnicească între noi şi ei; căci aceia cu mâinile lor au
adâncit prăpastia dintre ei şi Ortodoxie.
8.
Dar
pentru aceasta Papistăşia nu a încetat a tulbura Biserica cea
liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindenea aşa-numiţi
propovăduitori, neguţători de suflete, înconjură
uscatul şi marea ca să facă un prozelit,
să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura
Domnului nostru, să măsluiască prin adaos dumnezeiescul Crez al
sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de
Dumnezeu, nefolositoare împărtăşirea cu Paharul Legământului,
şi câte altele nenumărate, însuflate de dracul înnoirii
atotîndrăznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc şi
Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea
de stăpânire. Fericiţii noştri înaintaşi şi părinţi, în
evlavia lor, deşi încercaţi şi prigoniţi în multe feluri şi în
multe chipuri, dinăuntru şi dinafară, pe faţă şi în ascuns de
către Papistăşie, încrezându-se
în Domnul, au
izbutit a izbăvi şi a ne învăţa şi pe noi această nepreţuită
moştenire a părinţilor noştri, pe care şi noi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, o vom trece ca pe o comoară de mult preţ generaţiilor ce
vor veni, până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până
astăzi, şi nu vor înceta pentru aceasta Papistaşii, a lovi dupa
obiceiul lor Ortodoxia, care le este zilnică mustrare vie înaintea
ochilor, ca unor lepădaţi de credinţa lor cea strămoşească. De
ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei acele loviri împotriva ereziei
care a năvălit asupra Apusului şi a pus stăpânire pe el! Cine se
îndoieşte că, dacă osârdia lor în nimicirea Ortodoxiei s’ar
fi întrebuinţat cumva în nimicirea ereziei şi a înnoirilor, după
sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan
al VIII-lea, cei din urmă Papi ortodocşi de fericită pomenire, de
mult nu ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume, şi am putea acum
să spunem acelaşi,
după făgăduinţa apostolică! Dar osârdia urmaşilor lor nu a
fost în apărarea Credinţei Ortodoxe, precum osârdia vrednicului
de pomenire Leon al III-lea, acum între cei fericiţi.
9. Într’o
oarecare măsură silniciile personale ale Papilor din urmă
încetaseră, şi nu mai erau decât cele ale propovăduitorilor lor;
de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul
Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistola Enciclică
Către Răsăriteni,
având douăsprezece file în tălmăcirea grecească, pe care
trimişii săi au răspândit-o ca pe o molimă venită din afară
înăuntrul Turmei noastre Ortodoxe. În această Enciclică el se
adresează acelora ce în felurite vremuri şi în felurite obşti
creştineşti au apostaziat şi au trecut la Papistăşie, fiindu-i
deci prielnici, dar se îndreaptă cu dinadinsul şi către
ortodocşi, fie direct, fie nenumindu-i; şi pomenind pe
dumnezeieştii şi sfinţii noştri Părinţi (fila 3, r. 14-18; fila
4, r. 19; fila 9, r. 6; şi filele 17 şi 23), îi defaimă în chip
vădit pe aceştia, cât şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor:
pe ei ca ascultând, zice-se, de poruncile papistăşeşti şi de
hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii
Soborniceşti; iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele
acelora şi, prin urmare, defăimându-ne faţă de Turma noastră
cea de Dumnezeu încredinţată, ca pe nişte despărţiţi de
Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile
noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor
noştri duhovniceşti. Şi hrăpind ca pe o moşie a sa Biserica cea
Sobornicească a lui Hristos, fiindcă ţine, precum se laudă,
Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească
astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, alegând drept
temei al oricărei învăţături teologhiceşti aceste cuvinte cu
totul de mirare (fila 10, r. 29): „nici că se află vreo pricină
să vă împotriviţi întoarcerii la adevărata Biserică şi la
părtăşia cu acest sfânt Scaun al nostru.”
10.
Neîndoielnic,
oricare din fraţii şi fiii noştri în Hristos, care cu evlavie a
fost crescut şi învăţat, cu băgare de seamă şi cu
înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu citind, va socoti că şi
vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca şi ale schismaticilor săi
înaintaşi, nu sunt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), şi de
bunăvoire, ci cuvinte de amăgire şi vicleşug, ţintind însuşi a
se mări pe sine, după obiceiul înaintaşilor lui cei potrivnici
soborniciei. De aceea şi suntem încredinţaţi că, aşa cum nu
s’au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de
acum înainte; căci adevărat este cuvântul Domnului nostru (Ioan
10, 5): După cel
străin nu merg, ci fug de la dânsul, că nu cunosc glasul
străinilor.
11.
Cu
toate acestea, am socotit ca pe a noastră părintească şi
frăţească trebuinţă, şi ca pe o sfântă datorie, să vă
întărim prin cea de faţă încunoştiinţare în Ortodoxia care
din strămoşi o ţineţi, şi să arătăm totodată în treacăt
netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit
el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică
îşi împodobeşte Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileşte
a-şi temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa.
Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se
socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din
predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit
de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de
aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie
cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din
lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea,
scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiţilor şi
cucernicilor fraţi şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie,
Britton, Valerian şi ceilalţi) mărturiseşte, zicând: „Biserica
cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în
care pentru întâia dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al
creştinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a
Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta
Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una
care într’adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru. Dar ce
zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea
tuturor după
adevărul Evangheliei
(Galat. 2, 14) şi a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat
şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se
laudă şi se semeţesc numai cu ţinerea Scaunului său, aşa de
măreţ în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer
strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea
Sobornicească, la care şi episcopii Romei sunt nevoiţi a ne
trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus
ce preţuire se cade a avea pentru judecăţile nepătrunsului
Vatican: Care, zice
el, nu cunosc
adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor
să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor.
Astfel că înşişi
acei sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca
pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i
înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm
lor, ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci
Scaunul însuşi şi pe cel de pe Scaun să-l judecăm după
dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile
Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după
Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au
osândit în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorie, Papă al Romei,
şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pe Makedonie şi Nestorie,
Patriarhi ai Constantinopolelui, şi pe Petru Gnafevs, Patriarhul
Antiohiei, şi pe ceilalţi. Căci dacă şi urâciunea
pustiirii a şezut în locul cel sfânt,
după mărturia Scripturilor (Daniil 9, 27; Mat. 24, 15), de ce nu şi
înnoirea şi erezia pe Scaun Sfânt? Şi de aici se arată dintr-o
privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte strădanii
(fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiraniceşti a Episcopului
Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe
piatra cea
neclătinată a mărturisirii lui Petru: Tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu
(Mat. 16, 16) (care era răspunsul de obşte din partea Apostolilor,
întrebaţi: Dar voi
cine-mi ziceţi că sunt? –
Mat. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni
şi apuseni), pe şubredă temelie s’ar fi întemeiat chiar însuşi
pe Chifa, darmite pe Papa, care după ce s’a făcut stăpân pe
cheile Împărăţiei Cerurilor, le-a chivernisit aşa precum bine se
vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte
oile mele,
dumnezeieştii noştri Părinţi cu un glas învaţă că nu era un
privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu
atât mai puţin al urmaşilor lui, ci simplă reaşezare a lui în
apostolatul din care căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul
Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul întreitei
întrebări a Domnului Mă
iubeşti? şi mai
mult, şi decât
aceştia (Ioan 21,
16). Căci aducându-şi aminte de cuvintele: Dacă
toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti
(Mat. 26, 33), s’a
mâhnit căci a zis lui a treia oară: Mă iubeşti?
Dar urmaşii lui iau zicerea în chip prielnic, în înţelesul cel
foarte plăcut lor.
12.
Dar,
zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca
22, 32): Eu m’am
rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând
întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.
Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că satana
încercase să tulbure credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a
îngăduit numai pentru Petru, şi aceasta mai cu seamă pentru că
grăise cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai
presus de ceilalţi (Mat. 26, 33): Dacă
toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti.
Dar această îngăduinţă a fost trecătoare. A
început a se blestema şi a se jura că: Nu ştiu pe omul acesta.
Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei.
Duhul este
osârduitor, dar trupul neputincios
(Mat. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-şi iarăşi
în sine, prin întoarcerea în pocăinţă, să întărească şi
mai mult pe fraţii săi în Acela pentru Care ei nici şi-au călcat
jurământul, nici s’au lepădat. O, înţelepte judecăţi ale lui
Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost cea din urmă
noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea
sfântă se săvârşeşte şi astăzi în fiecare zi – aceasta
faceţi întru pomenirea mea
(Luca 22, 19). Şi de
câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta,
moartea Domnului vestiţi până când va veni
(1 Cor. 11, 26). Dragostea frăţească, cea cu atâta grijă
poruncită nouă de către Învăţătorul nostru de obşte, zicând:
Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste
între voi (Ioan 13,
35), al căreia zapis şi pecete Papii le-au sfâşiat primii,
apărând şi primind eretice înnoiri, potrivnice celor binevestite
nouă şi întărite de către Dascălii şi Părinţii noştri de
obşte, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi cu
tărie în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor ce
le cârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi
a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43)
către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unirea
creştinilor în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească
Biserică, în care şi credem, ca
să fie una, precum noi una suntem
(Ioan 17, 22), lucrează şi în noi nu mai puţin decât în
Sanctitatea Sa, şi aici dorinţa şi osârdia noastră frăţească
întâlnesc pe ale Sanctităţii Sale, cu această singură
deosebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg
şi neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit şi desăvârşit al
Credinţei Creştineşti, după glăsuirea evanghelică şi
hotărârile celor Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea, şi după
învăţătura Bisericii Soborniceşti celei de totdeauna; iar în
Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea şi întărirea stăpânirii şi
dregătoriei celor care şed pe Scaunul Apostolic şi a noii lor
învăţături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri şi
neînţelegeri dintre noi şi aceia, şi zidul cel din mijloc al
despărţirii, care nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei
înţelepciuni a Sanctităţii Sale, se va ridica din mijloc în
zilele noastre, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu (Ioan 10, 16): Şi
alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade
a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede).
Fie spusă acum şi cea de-a treia. Căci de socotim, după cuvintele
Sanctităţii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru,
care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, ar fi rămas
legată şi unită cu Scaunul lui Petru, şi că ar trece în putere
către cei ce şed în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus, nu
avem nici un temei spre a ne întări în această părere (după cum
aflăm din pilda Fericitului Petru însuşi, din Scriptură, încă
şi după pogorârea Sfântului Duh), ne încredinţăm totuşi din
cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această
dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca
să nu piară până în sfârşit credinţa lui,
va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii Scaunului său, care va
şi plânge cu amar precum acela, şi întorcându-se oarecând, ne
va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în Mărturisirea
Ortodoxă care din strămoşi o ţinem. Şi dea Dumnezeu ca acest
adevărat urmaş al lui Petru să fie Sanctitatea Sa! Şi ce oare ne
împiedică să adăugăm la această umilă rugăminte a noastră şi
curatul nostru Sfat din inimă în numele Sfintei Biserici
Soborniceşti? Nu îndrăznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila
10, 1.22), ca lucrurile să se facă „fără nici o zăbavă”, ci
zicem fără grabă, cu multă chibzuinţă, şi încă, de va fi
trebuinţă, cu sfatul Episcopilor, Teologilor şi Dascălilor celor
mai înţelepţi, mai evlavioşi, mai iubitori de adevăr şi
nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiasca
iconomie, toate neamurile din Apus.
13.
Zice
Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie în
lauda Bisericii Romane: Toată
Biserica, adică credincioşii de pretutindenea, sunt îndatoraţi a
se duce către această Biserică, din pricina întâietăţii ei,
Biserică în care s’a ţinut întru totul de către credincioşii
de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli.
Deşi acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei de la
Vatican, le lăsăm înţelesul şi tâlcuirea cea după bunul lor
plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică Romană era
Apostolică şi Ortodoxă? Ci nimeni între noi nu va pregeta a o
numi şi pildă de Ortodoxie. Încă vom şi adăugi, spre mai marea
ei laudă, şi locul de la istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pe
care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care,
până la un timp, a putut a-şi păzi Ortodoxia ce-i lăudăm:
„Căci îndeobşte
Biserica cea din tot Apusul, curat
cârmuindu-se de dogmele Părinţilor,
a fost ferită de ceartă şi de rătăcirile ei”.
Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine ar fi tăgăduit
întâietatea ei canonică în înşiruirea Ierarhiei, atâta
vreme cât s’a cârmuit curat de dogmele Părinţilor,
ţinându-se de limpedea rânduială a Scripturii şi a Sfintelor
Sinoade? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma
Fericitei Treimi, după Crezul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi
întâi la Niceea şi al doilea la Constantinopol, care l-au
mărturisit şi întărit celelalte cinci Sinoade a toată lumea, şi
sub atâtea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie şi cu o
cirtă, ca pe unii ce s’ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma
cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului
celui de taină săvârşitor asupra sfintelor, ci vedem în ea şi
dumnezeiescul Pahar socotit – să nu fie! – ca o băutură de
prisos, şi altele multe, necunoscute nu doar sfinţilor noştri
Părinţi, care au fost totdeauna sobornicesc şi negreşelnic canon
şi dreptar al Ortodoxiei, precum şi Sanctitatea Sa învaţă,
cinstind adevărul (Fila 6), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai
Apusului. Dar încă şi această întâietate, pentru care se luptă
acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au făcut şi
înaintaşii săi, s’a preschimbat dintr’un semn frăţesc şi
privilegiu ierarhic, în stăpânească hegemonie. Ce trebuie dar să
credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit
aşa prefacere şi schimbare în rău? Sau cine este atât de
îndrăzneţ şi de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic,
încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinţi
Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi
cea dintru început învăţătură apostolească în atâtea dintre
cele mai de căpetenie şi soborniceşti hotărâri ale
Creştinătăţii, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la înnoirile
şi la cele de sine aşezăminte ale Bisericii Romane celei pe drept
lăudate atunci, ca una ce se
cârmuieşte curat de dogmele Părinţilor?
Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură
din canonul ei liturgic, după insuflarea scolasticilor, străvechea
şi apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfinţitor, şi că
strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de
căpetenie, dar şi sârguieşte cu îndărătnicie ca să o scoată
şi din Liturghia celorlalte Obşti Creştineşti – cu defăimare
grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip aşa de nevrednic de
Scaunul Apostolic cu care se laudă, că „s’a strecurat după
schismă” (fila 11, r. 11) – câte n’ar zice despre
această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredinţează
(Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, primind şi
poftirea lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obşte” ş.c.l.,
înţelegând prin „poftire” (ekklhsiV)
chemarea (epiklhsiV).
Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârşeşte Taina Jertfei
este însemnat în chip deosebit chiar şi de către Franciscus
Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistaşi zişi Minoriţi,
care la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, şi care zice
(Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învaţă „că pâinea şi
Paharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup
şi Sânge al lui Hristos”. Iar de ar auzi despre vicariatul şi
dreptul de eretocrit[2]
a Papei, câte nu ar
zice el, care şi pentru o mică şi aproape neînsemnată pricină
pentru prăznuirea Paştilor (Eusebie, Ist. Bis. V, 26), s’a
împotrivit cu aşa cutezare şi biruinţă silniciei Papei Victor în
Biserica cea slobodă a lui Hristos? Astfel că chiar martorul adus
de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că
vrednicia ei nu este una stăpânească, şi nici de plângere, cum
n’a avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un
privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire
arătată Papilor pentru faima şi întâietatea Cetăţii. Tot aşa
şi Sinodul al IV-lea a toată lumea – pentru a păstra înşiruirea
rangurilor Bisericilor, cea canoniceşte aşezată de Sinodu al
III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Sinodului al II-lea a toată
lumea (Can. 3), care şi el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea
obicei
dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a arătat în acest chip
temeiul acesteia: „Părinţii după dreptate i-au dat întâietatea
de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate
împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura
stăpânire a Papei asupra apostoliei lui Petru, şi încă mai puţin
despre vicariatul Episcopilor Romei şi despre Păstoria universală.
Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor aşa de mari privilegii –
şi nu numai aceasta, ci şi temeiul arătat al întâietăţii,
adică nu Paşte oile
mele, nici Pe
această piatră voi zidi Biserica mea,
ci numai vechiul obicei şi însuşirea de Cetate Împărătească,
şi acestea nu de la Domnul, ci de la Părinţi – va părea, suntem
încredinţaţi, lucru greu de înţeles Sanctităţii Sale, care
cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai
mult cu cât el însuşi, cum vom vedea, ţine în mare cinste
sus-zisa mărturie a Sinodului al IV-lea a toată lumea, ce crede a
fi prielnic Scaunului său, şi cu cât Sfântul Grigorie Dialogul,
numit şi cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obişnuia a le numi pe aceste
patru [Sinoade a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii şi
piatră cu patru feţe, pe care s’a zidit Biserica Sobornicească.
14.
Zice
Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corintenii, au făcut
arătare către Clement, Papă al Romei, care judecând pricina, le-a
scris, iar ei aşa de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât
o citeau şi în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a
stăpâniei papistăşeşti în casa lui Dumnezeu. Căci atunci,
fiind Roma miezul ocârmuirii şi Cetate de scaun, în care
sălăşluiau împăraţii, se cădea ca orice pricină de oarecare
însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corintenilor, să
se hotărască acolo, mai ales când una din părţile aflate în
neînţelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă şi până
astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în
pricini neobişnuite şi cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului
Constantinopolului, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăţiei,
şi încă pentru sobornicele sale întâietăţi. Şi dacă
împreună-lucrarea frăţească va îndrepta cea ce este de
îndreptat, bine! Dar de nu, se vesteşte lucrul şi Cârmuirii, după
rânduială. Dar această înţelegere frăţească în credinţa
Creştinească nu se neguţătoreşte prin robirea Bisericilor lui
Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru şi pentru pildele de
frăţească şi cuvenită sprijinire a întâietăţii Episcopilor
Romei, Iuliu şi Inochentie, arătate de sfinţii Atanasie cel Mare
şi Ioan Gură de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r.
6, 17), pentru care urmaşii acelora caută acum a ne răsplăti prin
măsluirea dumnezeiescului Crez, deşi Iuliu însuşi s’a pornit
atunci împotriva unora pentru că „tulbură Bisericile, nestăruind
în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Ist.
Bis., Cartea III,
cap 7), ameninţându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor
înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina
Corintenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai
apropiat şi cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei,
către care şi se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem
dar în acestea nimic neobişnuit, nici vreo dovadă a puterii
tiranice a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.
15.
Ci
zice, în sfârşit, Sanctitatea Sa (pag. 9, r. 20), că Sinodul al
Patrulea a toată lumea (pe care din greşeală, fireşte, îl mută
de la Calcedon la Cartagina), a strigat după citirea epistolei Papei
Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon.” Lucrul este adevărat.
Dar Sanctitatea Sa nu trebuie să treacă cu vederea cum şi după ce
fel de cercetare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat în
lauda lui Leon. Ci întrucât Sanctitatea Sa, căutând poate a nu
înmulţi cuvântul, pare a fi lăsat afară acest preafolositor
lucru, care arată în chip vădit cu cât stă mai presus Sinodul a
Toată Lumea nu numai decât Papa, ci încă şi decât oricare Sinod
al lui, iată vom arăta noi către toţi faptul aşa cum a fost. Din
cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Calcedon,
aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre dânşii, au fost
însărcinaţi de Sinod a cerceta şi după grai şi după înţeles
sus-pomenita Epistolă a lui Leon; şi nu numai atât, ci încă să
dea în scris şi sub iscălitură judecata lor asupra ei, de este
ori nu ortodoxă. Cele aproape două sute de judecăţi şi hotărâri
asupra Epistolei se găsesc îndeosebi în adunarea a patra a
numitului sfânt Sinod, cu vorbiri de felul acesta:
„Maxim al Antiohiei Siriei a
zis: Epistola sfântului Leon, Arhiepiscop al Romei celei
Împărăteşti, se potriveşte celor hotărâte de către cei trei
sute optsprezece sfinţi Părinţi de la Niceea şi cei o sută
cincizeci de la Constantinopol, Noua Romă, şi cu credinţa
înfăţişată la Efes de preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am
iscălit dedesubt.”
Şi iarăşi: „Theodorit, preacucernicul
Episcop al Chirului: Epistolia preasfinţitului Arhiepiscop, Domnia
Sa Leon, este deopotrivă cu credinţa statornicită la Niceea de
către sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi cu Crezul înfăţişat
la Constantinopole de către cei o sută cincizeci, şi cu epistolele
fericitului Chiril. Şi primind sus-numita epistolă, am iscălit
dedesubt.”
Şi aşa toţi la rând
mărturisesc: „Epistola se potriveşte,” „Epistola este
întocmai,” „Epistola este pe potriva înţelesului” şi
celelalte. După atât de multă şi aşa de aspră cercetare a
asemuirii sale cu sfintele Sinoade de mai înainte, şi după deplină
încredinţare asupra dreptei aşezări a înţelesului său, şi nu
doar că era Epistola Papei, au scos, fără nici o pizmuire, această
strigare preavestită, cu care şi Sanctitatea Sa acum lăudându-se,
se mândreşte. Dar dacă şi Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte
asemenea şi într’un glas cu cele Şapte Sfinte Sinoade a toată
lumea de mai înainte, în loc să se laude cu evlavia înaintaşilor
săi, cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un
Sinod a toată lumea, s’ar fi putut lăuda pe drept cu propria
ortodoxie, vestind adică ale sale bunătăţi în locul cinstirilor
strămoşeşti. Fie dar încredinţat Sanctitatea Sa că încă şi
acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pe care cercetându-le şi
cercându-le două sute de părinţi, le-ar afla într-un gând şi
asemenea cu Sinoadele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi şi de la
noi păcătoşii astăzi nu numai „Petru a grăit astfel”, şi
orice altă cuvenită cinstire, dar şi: „Sărutată fie sfânta
mână care a şters lacrimile Bisericii Soborniceşti.”
16.
Şi
suntem cu totul îndreptăţiţi a aştepta de la chibzuita prevedere
a Sanctităţii Sale un lucru aşa vrednic de adevăratul urmaş al
Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, care
pentru paza credinţei ortodoxe a săpat pe nepieritoare table
dumnezeiescul Crez fără înnoire – lucru ce va uni iarăşi
Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care
sunt încă goale şi gata de primire şi Scaunul de întâi-stătător
canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Scaune ale tuturor
episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând
în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat
împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au
fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea
celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea Preoţia. Ci noi aşteptam
„cuvânt de mângâiere”, nădăjduind ca acesta, după cum scria
Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului
(Epistolia 55), „să calce din nou pe vechile urme ale Părinţilor.”
Încât nu fără mare uimire am citit numita epistolă Enciclică
adresată Răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere
sufletească vedem şi pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru
chibzuinţă, grăind ca şi înaintaşii săi în schismă cuvinte
ce pun asupra noastră stricarea curatului şi sfântul nostru Crez,
pecetluit de cele Şapte Sinoade a toată lumea, cât şi vătămarea
sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor ţesătură, şi numele
celor care le-au întocmit, şi chipul preacinstitei vechimi, şi
întărirea dată lor de Sinodul al Şaptelea a toată lumea (Actul
VI) l-ar fi făcut să încremenească şi să-şi abată în lături
nelegiuita şi atotcutezătoarea mână pe cel ce ar fi pălmuit
astfel pe Domnul Slavei. Din acestea am înţeles în ce hăţiş de
înşelări fără ieşire şi păcat de neîndreptat al răsturnării
a aruncat Papistăşia până şi pe cei mai înţelepţi şi mai
evlavioşi Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea
nevinovatei, şi deci preţuitei dregătorii vicariale, deopotrivă
cu a tiraniceştii întâietăţii cu cele ce atârnă de la ea, să
ajungă a nu mai putea face altfel decât să-şi bată joc de cele
mai sfinte şi de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel
singur ţel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa
preţuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt
pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; şi este de mirare cum
Sanctitatea Sa nu se gândeşte la sine când zice că „trebuie să
aruncăm tot ce s’a strecurat între noi de la Schismă,” când
el şi ai săi au răspândit veninul înnoirii până şi în Cina
Domnului nostru. Se vădeşte din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa
socoteşte neîndoielnic că şi în Biserica Ortodoxă s’a
întâmplat acelaşi lucru ce vede că s’a întâmplat în Biserica
Romei de la ridicarea Papistăşiei: adică schimbare dintr’o dată
în toate Tainele, şi stricare, după vorbăria scolastică, în
care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele
noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, preţuind
însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Şi
aceasta dintr’o îngăduinţă cu totul apostolească! – „fără”,
cum zice dânsul (pag. 11, r. 5), „a ne întrista cu vreo
aspră îngrădire!” Dintr-o asemenea necunoaştere a apostolicei
şi soborniceştii hrane cu care vieţuim s’a tras şi cealaltă
rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut
păstra unirea învăţăturii şi sfânta supunere”, punând pe
seama noastră în chip curios chiar năpasta de care el însuşi
suferă în casa lui; tot aşa cum oarecând Papa Leon al IX-lea
scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, învinovăţind pe
Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, neruşinându-se
nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei. Dar suntem
încredinţaţi că dacă Sanctitatea Sa şi-ar aduce aminte de cele
ce ţin de vechimea şi istoria bisericească, de învăţătura
dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei şi
Spaniei, şi de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va
afla câte alte hidoase fiice a născut în Apus Papistăşia, care
şi acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat
Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deşi
fără să aibă stăpânire lumească şi nici, cum zice Sanctitatea
Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere”, ci numai prin
legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau
legaţi toţi laolaltă în unimea Credinţei pecetluite cu cele
şapte peceţi ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Şapte
Sinoade a Toată Lumea, şi în ascultare faţă de Adevăr. Va afla
de asemenea câte din învăţăturile şi tainele papistăşeşti de
astăzi trebuie a fi înlăturate, ca nişte „porunci omeneşti”,
astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată
întoarce la credinţa ortodoxă sobornicească nestrămutată a
Părinţilor noştri de obşte. Întrucât şi Sanctitatea Sa
recunoaşte osârdia noastră de obşte în această credinţă, când
zice (pag. 8, r. 30) „să luăm seama la învăţătura cea
păstrată de strămoşii noştri”, bine face învăţându-ne
(ibid. r. 31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşilor
Mitropoliilor Răsăritene, care ne-au lăsat nouă pildă prin
Sinoade (§ 15) de felul cum înţelegeau credincioşia
învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi, şi cum se
cuvine a cugeta pentru ei în Biserica Ortodoxă, şi în ce fel ni
se cuvine a primi învăţăturile lor, care pildă preabine a
tâlcuit-o (§ 17) cel până la cer strălucitorul Vasile. Cât
priveşte hegemonia, întrucât nu voim a da la iveală un tratat, să
îl lăsăm pe acelaşi mare Vasile să înfăţişează pricina în
puţine cuvinte: „Am voit mai bine a mă adresa Celui ce este Capul
acelora”.
17.
Din
toate acestea, orice om hrănit cu sănătoasa învăţătură
sobornicească, şi îndeosebi Sanctitatea Sa, are a trage încheierea
de cât este de necinstitor şi potrivnic soborniciei a cuteza
stricarea dogmelor şi liturghiilor noastre şi a celorlalte sfinte
slujbe, ce sunt şi s’au dovedit a fi de aceeaşi vârstă cu
propovăduirea creştinească: pricină pentru care li s’a dat
totdeauna cinstire, şi au fost crezute a fi curate chiar şi de
vechii Papi ortodocşi, cărora altădată le erau moştenire de
obşte cu noi. Se înţelege dar cât de cuvenită şi sfântă ar fi
îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o
ştim în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiţii
noştri Părinţi au mărturisit din vreme în vreme împotriva
fiecărei înnoiri. Dar sunt şi alte pricini pentru ca Sanctitatea
Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale
noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care
aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă
înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta
că s’ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici
că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă
la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce
lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul
Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic
neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi,
cum au experiat în fapt după schismă mulţi dintre Papi şi dintre
Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în
încercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în
vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu
silnicie, pentru iconomie (după cum se îndreptăţeau către
părinţii noştri, deşi sfâşiau astfel Trupul lui Hristos); tot
astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr şi
foarte îndreptăţită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuşi
sfâşiata haină a Mântuitorului), să reaşeze cele vechi şi
preacinstite – în
stare a păzi evlavia,
precum mărturiseşte şi Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), şi pe
care însuşi le cinsteşte, cum zice (ibid., r. 14), alături de
înaintaşii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia
dintre aceşti fericiţi înaintaşi (anume Celestin, scriind
Sinodului al III-lea a toată lumea): Desinat
novitas incessere vetustatem
– „Înceteze
noutatea a lovi vechimea.”
Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea Sobornicească
din singura negreşelnică rostire de până acum a Papilor.
Orişicum, trebuie să mărturisim că într-o asemenea lucrare,
oricât de strălucit ar fi Pius al IX-lea în înţelepciune şi
evlavie şi în osârdia pentru unirea creştinească în Biserica
Sobornicească, precum însuşi zice, totuşi va întâmpina şi
dinlăuntru şi din afară greutăţi şi osteneli. Ci aici suntem
mai ales datori a aduce aminte Sanctităţii Sale – fie-ne iertată
îndrăzneala! – de acel loc al Epistolei Sale (pag. 8, r. 32), cum
„că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii noastre
credinţe nu avem a ne teme de nimic atunci când cugetăm la slava
lui Hristos şi răsplata ce ne aşteaptă în viaţa cea veşnică”.
Se cade Sanctităţii Sale a arăta înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor că, aşa cum este începător al sfatului plăcut lui
Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără
năpăstuitul adevăr evanghelic şi sobornic, chiar până la
jertfirea însuşi folosului său, ca să fie, cum zice proorocul
(Isaia, 60, 17), cârmuitor
în pace şi episcop întru dreptate.
Fie! Dar până a se întâmpla dorita întoarcere a Bisericilor
apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, al căreia Cap
este Hristos (Efes.
4, 15), iar noi fiecare mădulare
în parte, orice
sfat venit de la ele, orice îndemn neavenit tinzând către
nimicirea neprihănitei noastre credinţe primite de la Părinţi, cu
dreptate se osândeşte soborniceşte, nu numai ca un lucru
îndoielnic şi de ocolit, ci încă şi ca necinstitor şi pierzător
de suflet. Şi între acestea stă întâi de toate numita Enciclică
Către Răsăriteni,
a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru
care vestim acest lucru în Biserica Sobornicească.
18.
Pentru
aceea, iubiţi fraţi şi împreună-slujitori ai smereniei noastre,
precum întotdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare
a ieşirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de
neînlăturat, după răspunderea noastră patriarhicală şi
sobornică, pentru ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al
Soborniceştii Biserici Ortodoxe, preasfânta noastră Maică a
tuturora, să ne aducem aminte în fiecare zi şi să vă îndemnăm
ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului
Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, cărora
le-a făcut chemare
în Efes, să zicem iarăşi unii către alţii: Luaţi
aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe
voi Episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a
câştigat-o cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după
plecarea mea vor intra lupi ingrozitori între voi, care nu vor cruţa
turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind
învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.
Pentru aceea privegheaţi (Fapte
20, 28-31). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste
sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul
lui, îl sărutau. Pentru aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l
mustrându-ne cu lacrimi, să cădem cu cugetul pe grumazul lui şi,
sărutându-l, să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă
că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne
va rătăci de la învăţătura cea evanghelică, nimeni nu ne va
ademeni de la calea cea neabătută a părinţilor noştri, cum nici
pe dânşii nu a putut cineva a-i amăgi, cu toată silinţa ce şi-au
dat în felurite vremuri cei ridicaţi asupra noastră de către
ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: Bine
slugă bună şi credincioasă,
primind plinirea Credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi
a Turmei celei cugetătoare căreia Duhul Sfânt ne-au aşezat
Păstori.
19.
Această
poruncă şi îndemnare apostolească am adus-o în folosul vostru şi
o trimitem prin voi şi întregii obşti Ortodoxe, în orice parte a
pământului s’ar afla, Preoţilor şi Ieromonahilor,
Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt, întregului cler şi
poporului credincios, cârmuitorilor şi cârmuiţilor, bogaţilor şi
săracilor, părinţilor şi copiilor, dascălilor şi şcolarilor,
învăţaţilor şi neînvăţaţilor, stăpânilor şi slugilor, ca
toţi întărindu-ne, şi unii pe alţii sfătuindu-ne, să
putem sta împotrivă meşteşugirilor diavolului.
Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi Fericitul Petru Apostolul: Fiţi
treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un
leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi
împotrivă întăriţi fiind în credinţă
(I Petru 5, 8-9).
20.
Căci
credinţa noastră, fraţilor, nu de la oameni, nici prin om este, ci
prin descoperirea lui Iisus Hristos, care au vestit-o dumnezeieştii
Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade a toată lumea, au
învăţat-o neîntrerupt prea marii şi înţelepţi Dascăli ai
lumii, şi au încredinţat-o sângiurile cele vărsate ale sfinţilor
Mucenici. Să ţinem
tare mărturisirea
care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, lepădând orice
înnoire ca pe o insuflare a diavolului. Cel ce primeşte înnoirea
vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită.
Dar această Credinţă a fost demult pecetluită ca desăvârşită,
nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare
oarecare; şi care cutează a face, sau a sfătui, sau a cugeta
la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus
de bună voie veşnicei afurisenii, pentru hula împotriva Duhului
Sfânt, ca şi cum adică nu ar fi vorbit deplin în Scripturi şi
prin Sinoadele a toată lumea. Această înfricoşată afurisenie,
fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a
rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Mat. 12, 32): Oricine
va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul
de acum, nici în cel ce va să fie;
a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat. 1, 6-8): Mă
mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pe voi
prin harul lui Hristos, la altă evanghelie; care nu este alta, decât
că sunt unii care va tulbură şi voiesc să schimbe evanghelia lui
Hristos. Dar chiar dacă noi, sau un înger din cer de v-ar vesti
vouă alta evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o - anatema să
fie! Au rostit-o
cele Şapte Sinoade a Toată Lumea şi toată ceata
de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. Drept aceea, toţi care
înnoiesc, fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au
îmbrăcat, după Psalmistul, cu
blestemul ca şi cu o haină
(Ps. 108, 17), fie că sunt Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie
mireni; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, ar vesti vouă
altă Evanghelie decât aţi primit, anatema să fie. Aşa cugetând
Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet
mântuitoare ale lui Pavel, statornici au rămas şi neclintiţi în
credinţa cea învăţată lor neîntrerupt, şi au păstrat-o
neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o
curată şi neprihănită, cum curată a ieşit din gura celor dintâi
slujitori ai Cuvântului. Aşa şi noi cugetând, să o dăm mai
departe curată cum am primit-o generaţiilor viitoare, nimic
stricând, ca să se poată şi aceia înfăţişa ca şi noi plini
de încredere, neavând a se ruşina când vor vorbi despre credinţa
strămoşilor lor.
21.
Drept
aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, curăţind
sufletele noastre cu ascultarea adevărului
(I Petru 1, 22), se
cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s’au auzit, ca nu cândva
să trecem pe alăturea
(Evr. 2, 1). Credinţa şi mărturisirea care o ţinem nu are a se
ruşina, învăţată fiind în Evanghelie din gura Domnului nostru,
mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către sfintele Şapte Sinoade
a toată lumea, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de
vrăjmaşii ei, care înainte de a apostazia de la Ortodoxie la
erezii, ţineau şi ei această Credinţă, sau măcar părinţii
lor, ori părinţii părinţilor lor. Este mărturisită de o istorie
neîntreruptă, ca una care a biruit împotriva tuturor ereziilor ce
au prigonit-o şi o prigonesc, cum şi până astăzi vedeţi. Unii
după alţii sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai
noştri, începând de la Apostoli, şi cei pe care Apostolii i-au
aşezat urmaşi până astăzi, tocmind un singur şi neîntrerupt
lanţ şi dând mână cu mână, ţin cu tărie sfântul ţarc, a
căruia uşă este Hristos şi în care toată Turma ortodoxă se
păstoreşte în păşunile cele roditoare ale Edenului cel tainic,
iar nu în pustii neumblate şi prăpăstioase, cum crede Sanctitatea
Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră păstrează cea fără de greş
şi adevărată jitniţă a dumnezeieştilor Scripturi, tălmăcirea
cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Legământ, iar pentru cel
Nou însuşi izvodul cel dumnezeiesc. Rânduielile sfintelor Taine,
şi mai cu seamă cele ale dumnezeieştii Liturghii, sunt însăşi
acele slăvite şi smerite slujbe învăţate de la Apostoli. Nici un
neam, nici o obşte creştinească nu se poate lăuda cu asemenea
Liturghii precum cele ale lui Iacob, Vasile, Hrisostom.
Preacinstitele Sinoade a toată lumea, aceşti şapte stâlpi ai
casei Înţelepciunii, în ea şi la noi s’au ţinut. Această
Biserică a noastră are izvoadele sfintelor lor hotărâri.
Întâi-stătătorii ei, şi cinstita Preoţime, şi cinul monahicesc
păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor
veacuri ale Creştinătăţii, şi în cugete, şi în purtare, încă
şi în îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest
sfânt Staul necontenit au sărit şi sar lupi
grei, precum şi în
vremea noastră vedem, după prezicerea Apostolului, lucru ce arată
că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi; ci
această Biserica a cântat şi va cânta în veac: Înconjurând
m’au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei
(Ps. 117, 11). Să mai adăugăm o cugetare tristă, însă necesară
pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre:
Toate neamurile creştineşti, câte se văd astăzi cinstind Numele
lui Hristos, nelipsind chiar Apusul şi Roma însăşi, cum ne
încredinţăm şi din înşiruirea întâilor ei Papi, au fost
învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii
noştri înaintaşi şi părinţi, măcar că mai târziu bărbaţi
vicleni, dintre care mulţi păstori şi arhipăstori ai numitelor
neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu eretice păreri, au
cutezat a întina, vai! ortodoxia acelor neamuri, precum istoria cea
nemincinoasă învaţă, şi cum şi Sfântul Pavel a prevestit.
22.
Pentru
aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine
cât este de mare harul care Dumnezeu l-a dat Credinţei noastre
Ortodoxe şi Bisericii lui cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, care ca o Maică credincioasă soţului ei ne creşte
pe noi ca pe nişte copii care să nu ne ruşinăm, şi bine să ne
apărăm, cu vrednică îndrăznire pentru nădejdea
care este în noi.
Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate câte
ne-a dat nouă?
Domnul şi
Dumnezeul nostru cel preaîndestulat, Care ne-a câştigat pe noi cu
însuşi Sângele său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai
credincioşie din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta
şi nepătata Credinţă a părinţilor noştri, dragoste şi dorire
pentru Biserica Ortodoxă ce ne-a născut din nou nu prin înnoitoarea
stropire, ci prin dumnezeiasca scăldătoare a Botezului
Apostolicesc; care ne hrăneşte, după Legământul cel veşnic al
Mântuitoriului nostru, cu însuşi Cinstitul său Trup, şi ne adapă
din destul, ca o adevărată Maică, cu Cinstitul lui Sânge vărsat
pentru noi şi pentru mântuirea lumii. Să o înconjurăm dar cu
duhul, precum puii cloşca, în orice parte a pământului ne-am
afla, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să
aţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca ei faţă şi
preastrălucita sa frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile
haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele
Sale mâini Mirele „cel frumos la vedere” când a răscumpărat-o
din robia celui viclean, împodobind-o Sieşi ca pe o veşnică
Mireasă. Să avem în sufletele noastre deopotrivă unii spre alţii
simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al
copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi
neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s’o ia pe
dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la
maicile lor. Să întărim acest simţământ, clericii şi mirenii,
mai vârtos acum când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii
noastre, îmbiind înşelătoare înlesniri (pag. 11, r. 2-25), se
foloseşte de asemenea uneltiri şi umblă pretutindenea, cum zice
fericitul Petru, căutând
pe cine să înghită,
şi când în calea aceasta pe care mergem în pace şi fără
răutate, el pune laţurile lui cele înşelătoare.
23.
Iar
Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morţi pe Păstorul cel mare al
oilor, Cel ce păzeşte pe Israel, Care nu dormitează nici adoarme,
va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile voastre
spre tot lucrul bun.
Pacea fie cu voi, bucurându-vă
în Domnul.
Mai, 1848, Indiction 6.
† Antim,
cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolelui, Roma cea
Nouă, şi Patriarh a toată lumea, frate iubit în Hristos Dumnezeu
şi rugător.
† Ierotei,
cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului
Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
† Metodie,
cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marii cetăţi al lui Dumnezeu
Antiohia şi al întregului Răsărit, frate iubit în Hristos
Dumnezeu şi rugător.
† Chiril,
cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului şi al întregii
Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
Spovedania
unei foste penticostale
– M-am născut în Creta în anul 1975 şi am
venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit
definitiv. Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi
din pruncie am primit botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu
drag de acei ani frumoşi ai copilăriei petrecuţi în sânul
Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de marile praznice.
M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005,
într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt
profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă
de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi
încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale”
(aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct
în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă
abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de
la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.
Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales
că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca
de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce
credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie
încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare
interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi
zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte,
a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă
facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care
credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine
să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile
despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă
am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.
– Maria, ai mers la casa de rugăciune a
penticostalilor?
– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu
ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme,
ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica”
lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea
să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam
cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”,
ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe,
ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit
decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun
aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca
într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o
zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne,
aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele
ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii
de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia.
Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi
să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate
acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu,
pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că
am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi
spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos
ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am
primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că
întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El,
dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.
Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a
propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă
în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere,
să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se
vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea
mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se
comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau
„slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau
că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile.
Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care
mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva
într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi
terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi
enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă
scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul
crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară.
Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o
femeie a început să răcnească de parcă era posedată.
Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea
ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar
cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu
pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa
Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat
în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor
înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau”
legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne
miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în
grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de
frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea
clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc
din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am
speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de
descreieraţi…
A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am
speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi
că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să
ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de
vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată,
plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după
atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci!
Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit
să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi
am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat
inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele
tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în
comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a
mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă
vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a
zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem
acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea
la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că
aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare
de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am
închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.
M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei
nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred
că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea
ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu
seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor
este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor
te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor
sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face
cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei,
iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că
numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am
trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă
rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net
multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea,
m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea
experienţă.
– Maria, sunt unii care consideră că astfel de
mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…
– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost
neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că
aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să
povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă
se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre
rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de
această organizaţie care se pretinde a fi biserică.
Traducere de Gherontie Monahul, din periodicul Aghios Minás, nr. 42,
ianuarie-martie 2010 | familiaortodoxa.ro
Ecumenismul este poarta prin care Antihrist va intra în Biserică! Experienta mea ca fost ecumenist
de Parintele Daniel, Satu Mare
In ce priveste problema ecumenismului, am sa va
marturisesc experienta mea ecumenista pe scurt.
Dupa ce am terminat facultatea vroiam sa vad si eu
Europa, sa ma deschid, sa calatoresc, sa imi fac prieteni din toate
colturile lumii, sa am acces la marile biblioteci. Si bineinteles ca
prin facultatea mea nu am reusit sa prind o bursa, caci locurile la
“Saint Serge” din Paris se dadeau numai la cei care faceau curat
la profi si ingrijeau de pruncutii lor, asa ca am reusit numai
printr-o fundatie ecumenista. Oricum, ideile lor s-au intalnit cu
mentalitatea mea naiva de a dialoga, de a te deschide, de a cunoaste
si ce gandeste celalalt. Credeam ca numai prin dialog si deschidere
putem fi crestini adevarati. Ma preocupa unirea Bisericilor crestine
intr-un singura Biserica crestina, asta pentru a da peste nas
yoghinilor, budistilor, hindusilor, newagerilor care imi repetau
mereu ca crestinismul e o religie depasita, si cum sa se converteasca
ei la o religie faramitata in atatea biserici care se cearta intre
ele?Aceasta fundatie ecumenista mi-a oferit o bursa de un an. La
rugaciunile lor, vorbeau in limbi, ceea ce m-a facut sa ma intreb
daca mai sunt catolici sau penticostali. Am remarcat cat de
newage-iste sunt capelele lor. Simboluri abstracte, statuete de
inspiratie africana, tablouri expresioniste au inlocuit icoanele.
Bisericile lor mai noi si capelele lor sunt de arhitectura
newage-ista, numai bune ca sa se simta Anticrist bine in ele.
Impresia mea a fost ca Biserica Catolica e pregatita spiritual si
tehnic de catre decenii de aggiornamento ca sa primeasca pe
Anticrist.Au spus ca ei vor ca eu sa raman ortodox, sa nu trec la ei,
ci doar sa ne adancim fiecare propria religie prin impartasirea
experientei religioase proprii. Ei bine, am constatat ca asta nu se
poate, pentru ca:
1. Ei nu invatau nimic de la ortodoxie si nici nu ii
interesa. Am incercat sa le prezint pe Siluan, pe Simeon Noul Teolog,
pe Staniloae, dar ii lasa rece.
2. La intalnirile lor ecumeniste cu protestanti de
toate felurile, catolici si ortodocsi, ortodocsii erau de decor, ca
sa “dea bine” in reportaje, ca uite, si ortodocsii sunt aici. De
fapt, dialogau numai protestantii si catolicii, si parerea mea e ca
azi catolicii s-au protestantizat foarte mult. Asa ca azi e si mai
improbabila o unire efectiva a catolicilor cu ortodocsilor, caci
catolicii s-au indepartat si mai mult de noi. Si oricum nici nu-i
intereseaza.
3. Am intalnit catolici traditionalisti, care tin
catolicismul de dinainte de Vatican 2. Sunt foarte suparati pe papa
pentru spiritul newage-ist, pentru scurtarea liturghiei, pentru
inovatii, pentru protestantizare. Si atunci care sunt roadele
ecumenismului, daca si veterocatolicii il neaga? (si ei sunt
considerati de catre majoritatea catolica drept
4. Mie personal ecumenismul nu mi-a adus decat niste
sentimente vagi de cosmopolitism, prietenii usurele cu tineri de
toate credintele si din toate tarile, care nu s-au adancit in
prietenii crestine statornice si care puteau fi obtinute si prin
Yahoo Messenger sau mirc sau prin site-urile de facut prieteni pe
net.
5. Nu am avut nici o imbogatire spirituala. Nu am
invatat sa ma rog mai bine. Nu m-a facut mai tolerant. Nu m-a deschis
spre intelegerea altora. In schimb am simtit pericolul
sincretismului, al diluarii ortodoxiei, al indepartarii de
practicarea serioasa in favoarea unei religii sincretiste ambigua si
colorata.
6. Asupra mea ecumenismul nu a avut o influenta
notabila, nici dupa un an de experimentare intr-un centru ecumenist
din straintatate. Dar asupra celorlalti tineri ortodocsi romani, care
nu cunosteau ortodoxia decat superficial, a avut. Ei nu s-au facut
mai buni ortodocsi, ci mai buni ecumenisti. Astazi ei sunt pregatiti
spiritual sa primeasca New-Age-ul, si atunci cand va aparea
Anticrist, vor alerga la el ca mustele la miere, caci au fost
pregatiti sa-i inteleaga ideile.
7. Primejdia ecumenismului consta tocmai in acest
New-Age care va fi religia mondiala a lui Anticrist. Ideile
ecumenismului le-am gasit pana la ultima pe pagina de internet a lui
Maitreya, cel mai probabil candidat pentru rolul de Anticrist.
Studiati si voi site-ul ShareInternational.
8. Ca preot ortodox, am constientizat prin rugaciune
si misiune pe teren ca numai practicarea ortodoxiei “la sange” e
cea mai sigura cale de evitare a ispitelor contemporane de tot felul.
9. Trebuie tinute canoanele ortodoxe, hotararile
Sinoadelor Ecumenice, trebuie facuta ascultare, trebuie sa nu scurtam
din Liturghie, sa nu aducem inovatii, sa fim moderni numai prin
descoperirea tezaurului patristic, sa fim ortodocsi pana la jertfa
muceniciei daca e nevoie. Nu trebuie sa ne rugam cu cei de alte
credinte, caci le legitimam, si atunci cum le mai dam sansa sa treaca
la ortodoxie?
Placide Desseille, Olivier Clement, David Huston,
Seraphim Rose, Kalistos Ware, Peter Gilquist s-ar fi mai fi convertit
la ortodoxie daca ziceam ca si religia lor e buna? Daca va cere
Hristos din mana noastra la judecata sufletele celor pe care i-am
lasat in credinta lor, pentru ca asa ne-a invatat o idee masonica,
ecumenismul? Pavel nu era ecumenist, Sfintii Parinti nu erau. Ne-am
trezit noi sa fim mai destepti.
10. Am descoperit ca puterea mea de a face misiune
era slaba cata vreme nu respectam perceptele ortodoxe pana la ultima
consecinta, insa pe masura ce ma adanceam in practicarea ortodoxiei,
cugetul se intarea, inima se lumina, iar in jurul meu oamenii
incepeau sa inteleaga si sa vina la Hristos euharistic, sa inceapa sa
se roage si ei, sa porneasca pe drumul mantuirii.
11. Ce poate aduce nou ecumenismul care sa nu fie si
in ortodoxie? Deschiderea, empatia, armonia, toleranta exista si in
ortodoxie. Insa pericolele ecumenismului sunt imense. Ecumenismul e
poarta prin care Anticrist va intra in Biserica. Nu degeaba
ecumenismul e de origine masonica.
Am citit pe site-ul lui Maitreya ca prin ecumenism
doreste sa-i aduca in staulul sau pe ortodocsii “fundamentalisti”,
care, marturiseste el, ii vor da mult de furca, si cam o treime nu-l
vor accepta. Oare cine il va primi? Nu cei ce cred ca toate religiile
sunt bune, deci, logic, suma lor, Newage-ul, e cea mai buna fiindca
le cuprinde pe toate?
12. Cine vor fi cei care nu-l vor primi pe Anticrist
si religia lui mondiala sincretista? Ortodocsii ca mine, care vor fi
acuzati ca sunt “fundamentalisti”, “conservatori”,
“invechiti”, “depasiti”, “talibani”, “reactionari”,
“teroristi”.
Nu va mirati. Aceste acuze vor fi cele prin care va
fi justificata marea prigoana, asa cum “nu a mai fost si nu va mai
fi”, prin care majoritatea Newage-ista de maine se va ridica
impotriva minoritatii ortodoxe “care se opune noului si sunt
indaratnici”.
13. In curand, peste cativa ani, va aparea
Anticrist. Va vorbi telepatic intregii planete, va avea o forta de
hipnotizare a oamenilor luciferica, va face minuni, va merge pe nori,
va face paine din pietre, va oferi planetei pace, prosperitate,
rezolvarea problemelor lumii a treia, o singura religie buna pentru
toti, incetarea conflictelor religioase. Dar, va spune el, razboaiele
sangeroase intre religii nu vor putea inceta pana cand minoritatea
fundamentalista ortodoxa nu va disparea pentru totdeauna. Astfel, va
prigoni pe toti ortodocsii.
14. Acum va intreb pe toti, cine credeti ca il va
primi, si cine credeti ca nu il va primi? eu cred ca il vor primi:
toate religiile necrestine, sectele, majoritatea catolicilor,
protestantii, si acea parte din ortodocsi care e caldicica,
usuratica, nu practica ortodoxia cu adevarat, precum si ecumenistii
care sunt pregatiti spiritual sa-i accepte ideile geniale de pace
mondiala si intelegere. Cum spune Pavel: “cand vor spune “pace,
pace” atunci va veni sfarsitul“.
15. Si o ultima intrebare adresata tuturor,
ecumenisti sau nu: daca eu nu reusesc sa fiu un bun ortodox, atunci
cum as mai avea timp sa mai fiu ecumenist?
Nu reusesc sa ma rog cu adevarat, nu ma rog cat ar
trebui pe zi, nu citesc patristica asa cum as dori, nu fac misiune
asa cum as dori, nu am suficient timp ca sa fiu ortodox adevarat cum
ar trebui, si atunci de ce sa-mi mai pierd timpul cu ecumenismul?
Voi reusiti? Petreceti macar 3-4 ore pe zi in
rugaciune neimprastiata? Ati petrecut o noapte intreaga in rugaciune?
Ati mers pe la spitale, azile, orfelinate, inchisori saptamanal, ca
sa impliniti porunca Domnului, dupa care va fi judecata lumea?
Ati imbracat pe cei saraci, care cauta in gunoaie in
fiecare zi in fata blocului vostru, v-ati ingrijit de cei ce dorm la
groapa de guoaie a orasului, de cei ce si-au pierdut locuintele si
dorm pe malul raului cu copii mici?
Ati luptat contra prapadului moral din randul
ortodocsilor, v-ati luptat cu avorturile, betiile, desfraul, rockul
satanic, sectele, bataile femeilor, alungarea copiilor in noapte,
prin care diavolul secera in turma lui Hristos, prin care face prapad
spumegand contra ortodocsilor?
Ati adus oameni la credinta inflacarata prin
discutii, prin eforturi, vorbind de Hristos cu timp si fara timp?
V-ati interesat cine sunt saracii de pe strada dumneavoastra, care
mama cu copii multi nu are cu ce sa-si plateasca intretinerea si vrea
sa se arunce pe geam, caci va fi scoasa afara si i se va vinde
apartamentul?
V-ati luptat cu lipsa de informare din randul
tineretului, cu ocultismul, religiile orientale, vrajitoria,
satanismul care prolifereaza in randul tinerilor? V-ati pus banii, calculatorul, timpul, inima, viata,
puterile in slujba lui Hristos?…”
„Sunt unii care zic ca trebuie numai sa ne rugam.
Eu spun ca trebuie intai sa ne rugam si apoi sa iesim sa cautam pe
nenorociti, daca vrem sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Uite ce
spune parintele Arsenie Boca:
«Omul care poate sã facã bine si nu-l face, este
o fiintã josnicã. Fãrã milostenie, însãsi rugãciunea este fãrã
rod. Cu ce nãdejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu nu asculti
rugãciunile oamenilor saraci? Cum vei cere cu credinciosii in
Bisericã – „Dã Doamne” – când tu nu dai sãracilor, desi
poti sã dai? Cu ce gurã vei spune: „auzi-mã Doamne”, când tu
însuti nu-l auzi pe sãrac, sau mai adevãrat pe Hristos, care
strigã spre tine prin sãrac? Asa cum ne purtãm noi cu aproapele,
tot astfel se va purta si Dumnezeu cu noi. L-ai dispretuit pe sãrac?
Si Dumnezeu te va dispretui pe tine. N-ai deschis celui ce bãtea? Nu
ti se vor deschide nici tie portile împãrãtiei lui Dumnezeu. Nu ai
auzit suspinul celui necãjit? Nu ti se va auzi nici strigãtul
rugãciunii tale».
Deci, intai rugaciunea ne intareste ca sa facem
binele, iar binele e fructul dulce al rugaciunii. Acesta e adevarata
deschidere spre lume, nu ecumenismul, acesta e adevarata toleranta,
ramanand ortodox si adancindu-te in ortodoxie pana cand, tot
jertfindu-ti timpul, banii, energiile pentru Hristos, ajungi sa-l
iubesti atat de mult incat ti-ai da si viata pentru El! Si mai mare
iubire nimeni nu poate sa aiba, decat sa-si dea viata pentru Hristos.
Atunci vom fi pregatiti pentru a intrunta vitejeste
tavalugul lui Anticrist, ca niste vrednici soldati ai lui Hristos cel
ceresc, in lupta cu fortele raului. Atunci, vom merita sa ne numim oameni, ortodocsi,
crestini, urmatori lui Hristos! Daca nu , Anticrist ne va matura de
pe scena istoriei ca un viscol niste frunze netrebnice.
Aveti grija! Faceti misiune pana mai puteti, caci
“vine intunericul, cand nimeni nu mai poate lucra faptele luminii”.
VINE PESTE CATIVA ANI VREMEA IN CARE ORTODOXIA
VA FI PRIGONITA, LITURGHIA VA INCETA, MANASTIRILE INCHISE, CALUGARII
VOR FI URMARITI PRIN MUNTI, PREOTII INCHISI, SI ORTODOCSII NU SE VOR
MAI PUTEA ADUNA IMPREUNA LA RUGACIUNE SAU SA FACA FAPTE BUNE, CACI VA
FI INTERZIS PRIN LEGE. VOR FI MONITORIZATI PRIN SATELIT, PRIN
CIPURILE CARE VOR TRANSMITE SEMNALE LA ANTENE, SI MARELE FRATE
ANTICRIST II VA URMARI PE MONITOARELE CALCULATOARELOR URIASE.IAR CEI
CARE NU VOR PRIMI CIPUL,SE VA GASI AC SI DE COJOCUL LOR.
Faceti misiune pana mai puteti! Faceti fapte bune
pana vi se mai da voie! Luptati pentru Hristos astazi, cand inca nu
vi se cere sangele pentru a ramane crestini!…”Sa ne ajute Dumnezeu Cel Treimic sa trecem peste
aceste incercari.
Sa ne rugam unul pentru altul!
Uniti-va in orase si intalniti-va ca sa fiti mai
puternici in fapta buna! Este foarte greu singur, este usor impreuna,
caci unde sunt 2 sau 3 adunati in numele lui Hristos, acolo e si
Hristos cu ei. Maran Atha! Vino, Doamne! Sursa: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro
VAI VOUĂ, ECUMENIŞTI
FĂŢARNICI!
de Hristu K.Livanos
Făţărnicia ecumeniştilor este atât de mare
şi pricinuieşte o atât de mare vătămare Bisericii, încât dacă
ar fi venit iarăşi Hristos ca să propovăduiască pe pământ, ar
fi mustrat-o şi ar fi condamnat-o mai cu tărie, decât pe cea a
cărturarilor şi fariseilor. Şi iată ce ar fi spus Hristos către
ecumenişti:
,,Vai vouă, ecumenişti făţarnici, căci
construiţi în oraşe biserici măreţe, însă prin smintelile
voastre distrugeţi credinţa din inimile credincioşilor!
Vai
vouă, ecumenişti făţarnici, căci îi prăznuiţi pe Sfinţi în
sărbătorile voastre, însă îi necinstiţi prin faptele
voastre!
Vai vouă, ecumenişti făţarnici, căci vorbiţi despre
dragoste şi unire cu ereticii, însă pe ortodocşi îi urâţi şi
îi prigoniţi!
Vai vouă, ecumenişti făţarnici, care vorbiţi
peste tot, zi şi noapte, despre dragoste, care ridicaţi în slăvi
dragostea Tatălui Meu, însă lepădaţi dreptatea şi judecata Lui;
care aţi şters cuvintele: păcat, urgie a lui Dumnezeu, iad şi
pocăinţă din vocabularul vostru, ca să placeţi
oamenilor!
Povăţuitori orbi, care umblaţi în întunericul
ecumenismului şi consideraţi că lumea este lumină, care vă
numiţi pe voi înşivă teologi, însă lepădaţi teologia
ortodoxă.
Slugi viclene şi nevrednice! Nu ştiaţi că „sluga
aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici nu a
făcut voia lui, va fi bătută mai mult”[4]?
Vai vouă,
ecumenişti făţarnici, care desfiinţaţi Canoanele Bisericii şi
vă rugaţi cu ereticii împotriva legii lui Dumnezeu.
Nebuni şi
orbi! Nu vedeţi că cu cât vă rugaţi mai mult cu ei, cu atât mai
mult se depărtează de adevărul Meu?
Vai vouă, ecumenişti
făţarnici, că pretindeţi ascultare oarbă de la poporul Meu
pentru împlinirea poruncilor voastre nedrepte şi potrivnice lui
Dumnezeu, iar voi daţi cu copita ca măgarii la voia Tatălui
Meu.
Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că părăsiţi oile Mele
şi îi îmbrăţişaţi pe lupi.
Păstori necredincioşi şi
năimiţi, care stricaţi via Mea şi întinaţi partea Mea cu
întinăciunea ecumenistă, care daţi partea Mea cea dorită în
pustiul neumblat al panreligiei antihristului. Cum veţi scăpa de
Judecata ce va să fie?
Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că
aţi numit ereziile Biserici, făcându-le asemenea cu Sfânta şi
neprihănita Mea Biserică, pe care am câştigat-o cu Sângele
Meu.
Vai vouă, ecumenişti făţarnici, că organizaţi
conferinţe împotriva sectelor şi ereziilor noi, dar conlucraţi în
chip minunat cu cu cele vechi, condamnate de Sfinţii Părinţi.
Vai
vouă, ecumenişti făţarnici, că închideţi oamenilor Împărăţia
Cerurilor; voi nu intraţi, dar nici pe cei ce vor să intre nu-i
lăsaţi. Îi înşelaţi pe eterodocşi cu înşelare jalnică
numind Biserici adunările lor satanice şi asigurându-i că sunt
botezaţi şi merg pe calea cea bună şi sigură.
Vai vouă,
ecumenişti făţarnici, că pregătiţi Sinod sfânt şi mare, nu ca
să daţi, aşa cum spuneţi, mărturia ortodoxă în lume, ci ca să
desfiinţaţi poruncile Mele.
Vai vouă, ecumenişti făţarnici,
că vă îngrijiţi şi vă preocupaţi de mediul înconjurător
(natural), în loc de cel duhovnicesc, adică de pădurile
pământului, care sunt mistuite de foc din pricina fărădelegilor
ce se săvârşesc pe el (pământ), iar nu de sufletele oamenilor,
care trebuie să moştenească Împărăţia Cerurilor; de dobitoace,
de zburătoare şi de cele dispărute, mai degrabă decât de
embrioanele umane ucise în chip înfricoşător prin avorturi. Câini
fără de glas, care nu latră, adormiţi în paturi, cărora le
place să trândăvească, încăpăţânându-se să nu mustre
genocidul acesta.
Vai vouă, ecumenişti făţarnici, care vă
făţărniciţi că sprijiniţi drepturile omului în parlamentele
statelor, însă îi afurisiţi fără justificare pe cei care vă
mustră fărădelegile voastre.
Vai vouă, ecumenişti făţarnici,
că îl afurisiţi pe robul Meu, apărătorul Numelui Meu,
judecându-l fără drept de a se apăra. Căci aţi spus în sinea
voastră: De partea noastră este puterea legii dreptăţii. Veniţi
să-l afurisim pe acesta, pentru că nu ne este folositor şi se
împotriveşte lucrurilor noastre şi ne impută nouă încălcările
legii;greu ne este chiar şi a-l vedea
Nedrepţilor şi
nelegiuiţilor! Nu ştiaţi că blestemul aruncat pe nedrept şi care
nu află loc, se întoarce la cel care l-a aruncat?
Vai vouă,
ecumenişti făţarnici, că dăruiţi oamenilor Coranul în loc de
Evanghelia Mea, şi îl mai numiţi şi sfânt. Dacă credeţi că
Coranul este sfânt, atunci vă lepădaţi de Mine şi de Evanghelia
Mea. Iar dacă nu credeţi că este rătăcire şi minciună, dar îl
numiţi sfânt ca să placeţi celor de alte credinţe şi celor primesc darul făţărniciei voastre,vă amăgiţi şi dragoste nu
aveţi întru voi”.
S-au pocăit cărturarii şi fariseii după
acele înfricoşate «Vai» -uri pe care le-a rostit Hristos
împotriva lor? Din păcate, nu. În loc să se pocăiască, „s-au
sfătuit ca să-L prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L
ucidă”[5]. Se vor pocăi ecumeniştii în urma mustrării făcută
împotriva lor? Dacă l-am fi întrebat pe Sfântul Vasile cel Mare,
ne-ar fi răspuns: „Nici etiopeanul nu-şi schimbă pielea, nici
leopardul culorile sale, nici cel întărit în dogme strâmbe nu
este cu putinţă să se întoarcă de la răul ereziei”[6].
Suntem
îndreptăţiţi ca noi, astăzi, să fim mai optimişti decât
luminătorul cel mare care luminează din Cer, Vasilie din Cezareea,
când aceea, pe care sunt chemaţi ecumeniştii să renege, este nu o
erezie, ci panerezie?
Sursa: Orthodoxos Typos, 14 Mai 201
Pr.
Arsenie Boca: “Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Caderea
Bisericii prin
slujitorii
ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica
Ortodoxa”.
Astea nu erau vorbe goale, simple figuri
de stil. Si mai zicea ceva: “Înapoi la Sfînta Traditie, la
Dogmele si Canoanele Sfintilor Părinti ale celor sapte Soboare
Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească
Dumnezeu!” (Talantii împărătiei, p.197)
Canoanele
apostoleşti spun: „Dacă
cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie
şi acasă, să fie excomunicat”(Canonul
10).„Dacă
vreun cleric sau mirean va intra să se roage în sinagoga iudeilor,
să se caterisească şi să se afuriseas că”, spune canonul 65 al
sfinţilor apostoli. De asemenea şi dacă se roagă în afara
bisericii, de asemenea să se caterisească şi să se afurisească.
„Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-arruga împreună
cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să
săvărşească ceva ca şi clerici, să se caterisească.”
(Canonul 45 apostolic).
Iar canonul 46 apsotolic arată că tainele ereticilor nu sînt
taine: „Poruncim
sã se cateriseascã episcopul sau presbiterul care astos cu Veliar?
Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”
(II Cor.6, 15). Iar canonul 9 al
lui Timotei al Alexandriei aminteşte situaţia când acesta a fost
întrebat dacã se poate sau nu sluji Sfânta Liturghie cînd în
bisericã se aflã şi un eretic; rãspunsul lui Timotei a fost
pozitiv, însã
cu condiţia ca acel eretic sã fãgãduiascã pãrãsirea eresului
şi primirea credinţei ortodoxe. Canonul
al 6-lea al sinodului V local de la Laodiceea spune: „Nu
este îngăduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu dacă
stăruie în eres”. De asemenea:
„Celor
ce sînt ai Bisericii nu le este î primit (ca valid) botezul ori
jertfa (euharistia) ereticilor. Cãci ce fel de împãrtãşire are
Hringăduit să meargă la cimitirele ori la cele ce se zic locuri
muceniceşti ale oricăror eretici pentru rugăciune ori pentru
vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se
excomunice pană la un timp anumit. Iar pocăindu-se şi
mărturisindu-se că au greşit, să se primească” (canonele
9, 33 ale aceluiaşi sinod).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.