Despre înşelarea şi lucrarea diavolească

           
             

                                         
                

..Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi, deci, tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi fiind cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu."  (Efeseni 6, 10-17)

  " Chiar daca un om luptă, el nu primeste coroana, dacă n-a luptat după lege " ( I Tim. )

 Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi" (Iacov 4,7)

 "Dar Duhul grăieşte lămurit că în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor"    ( I Tim.4,1 )

                                              Raiul şi iadul 
                                   Film documentar în limba romînă

                                                                   ( 6 episoade)

                    

                   

                   

                    

                   

                   
                                                             Ingerul digital

          SIMBOLURILE SATANISTE DE CARE CREŞTINUL ORTODOX TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ

O erezie de dimensiuni planetare ce loveşte Ortodoxia se numeşte Noua Eră, New Age sau Noua Eră a Vărsătorului. Adepţii Noii Ere susţin că în perioada dezvoltării Imperiului Roman soarele a intrat în zodia Peştilor, şi astfel a început Era Peştilor. Aceasta a fost epoca în care a trăit Hristos, Era Creştinismului. Acum ei spun că această epocă a luat sfârşit şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului. Astfel New Age este o uriaşă reţea de organizaţii ce au o oarecare legătură între ele. Faptul că este o mişcare antihristică se vede şi din doctrina sa pe care se bazează : religiile orientale, teosofia, masoneria, satanismul, vrăjitoria, credinţa în reîncarnare ,etc. Noua Eră foloseşte anumite simboluri, care nu sunt simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult, purtătoare ale energiei duhurilor viclene. Aceste semne sataniste sunt:

1. Arcada cerească (culorile curcubeului)

Este simbolul cel mai folosit. Pe  acesta îl poate găsi cineva peste  tot: pe cadouri pe jucării, pe haine. Aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

2. Numărul 666 Este numărul numelui lui Antihrist, despre care se vorbeşte în Apocalipsa  Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey, mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repedeNoua Eră. Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu un cod de bare, în care, la început, la mijloc şi la sfârşit se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666).

3. Ying şi yang (simbolul taotismului) Acest simbol arată  că binele  şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta.  Îl găsim expus pe sigla unor restaurante şi nu numai

4 Pentagrama Este folosită  de magia neagră şi de către iudei. Chiar pe turla catedralei ortodoxe din Sankt Petesburg, în mijlocul crucii era pus şi semnul acesta al jidanilor. Nu după mult timp turla a fost mistuită de flăcări.



5. Svastica (cunoscuta cruce frântă). Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frântă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.



6. Fulgerul Este simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul  Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10,18).



7. Emblema păcii Aşa numita emblemă a păcii, este în realitate o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic. Din păcate mulţi tineri poartă tricouri, blugi şi alt soi de îmbrăcăminte ce poartă acest semn, crezând că este un semn al păcii. Este o tristeţe să mergi pe stradă, la noi în România, văzând că din trei tineri, unul poartă un tricou cu semnul acesta satanist. Mulţi chiar ştiu că este un semn al celui viclean, dar poartă în continuare  acele haine ce-l au imprimate pe ele, că …na…este trendy şi cool!



8. Crucea egipteană sau profanată. Se foloseşte  mai ales în magie. Trebuie însă, atenţionaţi acei creştini de-ai noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană. Aşadar, după ce am văzut care sunt semnele sataniste ale Noii Ere, datoria noastră stă în a ne feri de ele şi a învaţă şi pe alţii ce reprezintă acestea când vedem că le poartă şi nu le cunosc simbolistica.

SCOPUL ANTIHRIŞTILOR (LUPTĂTORILOR CU DUMNEZEU) ESTE NIMICIREA CHIPULUI LUI DUMNEZEU DIN OM DEPERSONALIZAREA 

”Vrajmasii mei au zis rele mie: cand va muri si va pieri numele lui”(Ps. 40, 5) Deseori credinciosilor care se pronunta impotriva codificarii electronice li se spune: ”ce legatura are aceasta operatie tehnica formala de atribuire a codului personal de identificare sau altor identificatori electronici cu religia, cu sfera moral-spirituala?” Relatia in cauza devine clara atunci cand se descopera sensul duhovnicesc al acestei ”operatii”.  Atribuirea pe viata a codului neschimbat de identificare este de fapt inlocuirea numelui propriu cu numarul, inlocuirea substantivului cu numeralul. Sa comparam: Petru-cine?,123- al catulea? Adica al catulea esti, care iti este numarul? Toate acestea vorbesc despre depersonalizare, despre pierderea personalitatii si a numelui, adica inseamna si pierderea vietii vesnice. Numarul personal se da de sistemul computerizat si se utilizeaza in toate sferele de existenta pentru ca numele omului pe totdeauna sa se stearga din Cartea Vietii.  ”Salbaticia”, adica pierderea personalitatii, in sens spiritual este direct legata cu pierderea numelui, fiindca numele indica ceea ce este mai important in om – personalitatea lui. ”Numele presupune o personalitate sau alta. Despre cuvant putem vorbi referindu-ne la orice obiect; despre nume insa – doar cu referire la personalitate sau in genere la un obiect personalizat”.(A. S. Losev) ”Numele este ultima expresie in cuvant a inceputului personal, asa precum numarul – a celui impersonal.”(Prot. Pavel Florenski). Daca numele este nucleul personalitatii, masura neschimbata a subiectului, atunci numarul este masura neschimbata a obiectului. Iata de ce Apocalipsa numeste numele ”numeric” ” al fiarei”,”animalic”. ”Al fiarei” semnifica depersonalizarea, care il lipseste pe om de demnitatea asemanarii dumnezeiesti a fiintei lui nemuritoare, care il preface intr-o fiinta dobitoceasca, in fiara,intr-o anexa a sistemului impersonal computerizat, intr-un mecanism dirijabil, marcat de niste cifre neinsufletite, adica de numele ”numeric”. Daca numele omului este insemnarea si certificarea personalitatii lui, atunci ”numele” numeric, (mai bine zis numarul in locul numelui) este insemnarea si adeverirea pierderii personalitatii, dezicerea de ea, dezicerea de sine insusi. Prin nume omul se prezinta drept persoana, iar prin numar drept obiect. (…) Astazi, peste tot, omul nu este prezentat ca persoana sau personalitate, ci ca un numar. Sistemul informational electronic il preseaza pe om, prefacandu-l intr-un obiect informational. Prin aceasta se incalca demnitatea personalitatii umane. De aceea ar fi o  mare autoamagire sa consideram un asemenea fenomen precum atribuirea identificatoarelor numerice ca ceva in sine, iar nu in contextul epocii moderne ”de fiara”.  Insasi ideea inlocuirii numelor personale date de Dumnezeu oamenilor cu cifre impersonale moarte poate apartine doar dusmanului neamului omenesc, diavolului, ”marelui balaur-fiara” si capeteniei (”tatalui”) ”salbaticiei” in lumea creata de Dumnezeu a fapturilor rationale. Nu in zadar in traditia ortodoxa , pentru satana si alte duhuri cazute sunt folosite chipuri de fiare(balaurul, sarpele, tapul, lupul, cainele, samd) sau alte particularitati ale firii animalice (coarne, copita, coada, blana, gheare). Aici, pe pamant, aceasta idee satanica o transpun in viata nefericitele slugi ale diavolului si liderii ”tainei faradelegii” – sionistii si masonii, fauritorii ”noii ordini mondiale”  – anticrestine – imparatia ”fiarei”. Este binecunoscut faptul ca ”tatal satanismului modern” Alister Crowley(1875-1947) se numea pe sine ”fiara din Apocalipsa”. (…) Depersonalizarea si moartea duhovniceasca a fiintelor rationale este hrana satanei , asa precum pentru Dumnezeu ”mancare si bautura ”este lucrarea de mantuire a personalitatilor create de El pentru viata vesnica.  Asadar, iata care sunt verigile acestui lant: racirea dragostei, instrainarea, pierderea personalitatii, (”animalitatea”), pierderea numelui. Nu in zadar Sf. Ioan Teologul a ales(mai bine zis Insusi Domnul i-a descoperit) acest chip – ”al fiarei”. Temelia dragostei este recunoasterea si acceptarea personalitatii altuia si a altora fiindca dragoste inseamna comunicarea intre personalitati. Sa nu viclenim: daca azi acceptam enumerarea electronica, ceea ce presupune depersonalizarea si indobitocirea aproapelui, inseamna ca nu avem in noi dragostea lui Hristos. Faptul ca suntem de acord cu viata in care aproapele nostru va fi identificat prin numar vorbeste despre aceea ca privim la lume cu ochii diavolului, adica rece, instrainat, ”dintr-o parte”, ”animalic”, fara a recunoaste personalitatile apropiatilor nostri, considerandu-i niste obiecte sau lucruri. Insa prin aceasta si noi ne pierdem propria personalitate. Sa ne amintim sfatul Sf. Ignatie Breancianinov: ”Schimba-ti privirea asupra aproapelui”. In aceste cuvinte e chemarea de a vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu, iar nu cu ochii satanei. Numele numeric nu exprima doar ideea multimii depersonalizate, ci totodata semnifica apartenenta, conectarea obiectului cu numar la sistem, in cazul dat – a omului identificat la sistemul ”fiarei”. De aceea acordul nostru de azi cu primele elemente ale viitoarei dictaturi antihristice inseamna, conform Apocalipsei, inchinare la ”fiara”, coparticipare la construirea imparatiei ”fiarei”, cand oamenii se vor preface intr-o biomasa depersonalizata, cibernetizata, in bioroboti cu microcipuri implantate, adica purtatori ai numelor numerice implantate sub piele. Cand suntem de acord cu acest sistem (lucru despre care vorbeste includerea noastra in el), inseamna ca nu avem in noi dragoste, ca in inima noastra e doar raceala si indiferenta fata de aproapele. Noi il ucidem in inimile noastre, cu toate ca gura noastra spune ca principalul este de a-L avea in inima pe Hristos. Insa Hristos se salasluieste in inima iubitoare, in care este durere pentru aproapele, suferinta si compatimire. De exemplu, Parintele Paisie Aghioritul isi semna epistolele sale despre semnele ”vremurilor de pe urma” astfel:”Cu multa durere si dragoste intru Hristos”. In afara de aceasta, crestinul care este de acord cu acest sistem al ”fiarei”, se posteaza pe sine de partea (stanga) dusmanilor Ortodoxiei si totodata isi exprima acordul ca acest sistem antihristic sa fie folosit pentru prigoana crestinilor adevarati si nefatarnici. In Sfanta Scriptura crestinii tradatori si fatarnici sunt numiti frati mincinosi.  Slujitorii satanei si luptatorii cu Dumnezeu orbiti, ca si ”tatal”lor, ii considera pe toti oamenii turma de dobitoace. Dupa cum se stie, conform Talmudului, toti crestinii si in genere neevreii, sunt ”goi” care n-au nici familie, nici avere, nici suflet, precum fiarele. Invatatura lor Sulhan Aruh prescrie ca goii nu trebuie socotiti oameni, evreului i se interzice cu strictete sa salveze pe goi de la moarte, asupra goilor pot fi puse experimente, pot fi incercate medicamente si otravuri, la judecata evreul nu are dreptul sa fie martor in folosul neevreului, neevreul este mai rau decat cainele(H. Misnat,227)samd. ”Pentru evrei tarile sunt niste spatii in care masele populare sunt asemeni unor animale de tractiune, scrie cunoscutul analist al ”problemei evreesti” Iu. M. Ivanov, formand temelia impersonala de robi a bunastarii statale: oamenii in ele, din punctul de vedere al evreilor, fiind doar forma inferioara a zoologiei internationale. ”Goii sunt o turma de berbeci, iar noi suntem pentru ei lupi. Dar voi stiti ce se intampla cu oile cand in staul intra lupii?...”, se spune in ”Protocoalele inteleptilor din Sion”. Scopul antihristilor (luptatorilor cu Dumnezeu) este nimicirea chipului lui Dumnezeu din om, batjocorirea, depersonalizarea omului. Lovitura de gratie a ”tainei faradelegii” permanent este indreptata impotriva personalitatii, individualitatii.  (…) Marele economist american, vestitul militant politic si social Lindon Larush, care si-a dedicat multi ani ai vietii luptei cu oligarhia financiara mondiala, spune: ”Pentru schimbarea mentalitatii de catre adeptii guvernarii mondiale a fost lansata in mase ideologia anticrestina a ”Noii ere”(New Age”). Ea neaga ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar in loc de aceasta introduce in constiinta maselor inchipuirea despre om ca despre un animal desfranat. Anume in acest scop a fost lansata in mase asa-numita cultura a rockului, sexului si drogurilor(rock-sex-drug culture). Anume in acest scop, inspirandu-se din exemplul Imperiului Roman, constructorii noii utopii au inceput sa sustina si sa promoveze homosexualismul si alte perversiuni sexuale. Ei s-au obisnuit sa se comporte cu oamenii ca si cu niste dobitoace irationale, care orbecaiesc cu supusenie in directia in care sunt manate. De aceea conducerea oligarhiei mondiale, pe de o parte nu este interesata de cresterea populatiei, iar pe de alta parte inventeaza mijloace de indobitocire a omului. Iata de ce peste tot se introduce subcultura de cea mai joasa si vulgara speta.  Si daca noi astazi tacem si nu marturisim Adevarul Sfant al lui Dumnezeu, fiind de acord cu sistemul ”fiarei’, nu inseamna oare ca ne-am prefacut deja intr-o turma necuvantatoare, intr-o gloata de impersonali, de ”goi”, cum si vor sa ne vada uratorii de Hristos, ”arsi intru a sa cunostinta”(I Tim. 4,2) si al caror ”tata” este diavolul?” Sursa: ”Taina fiarei, Talcuirea Apocalipsei – Despre semnele sfarsitului lumii”. Cartea este tradusa si tiparita cu binecuvantarea IPS Vladimir, arhiepiscop al Poceaevului in anul 2007
Sursa:  https://www.aparatorul.md/scopul-antihristilor-luptatorilor-cu-dumnezeu-este-nimicirea-chipului-lui-dumnezeu-din-om/

         Diavolul nu vrea să știm adevărul despre el

„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.
„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.” Romani 16:20.
„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ioan 10:10.
„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: "Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Apocalipsa 12:11.
„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9
„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.
„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” 1 Ioan 3:8.
Satan nu vrea să știe că nu avem nimic de care să ne temem
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41:10.
„Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.” Luca 10:19.
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Timotei 1:7.
Nu vrea să știm puterea la care avem acces
„Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.
„Şi El mi-a zis: "Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:9-10.
„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.
„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13.
Diavolul nu vrea să știm despre promisiunile pe care le avem în Hristos
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16.
„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Coloseni 1:13-14.
„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:1-4.
„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Romani 10:9-10.
„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Romans 5:8.
„...cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Psalm 103:12.

Citește mai mult despre făgăduința făcută nouă de către Dumnezeu
Satan nu vrea ca noi să știm că sunt condiții
„Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21.
„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22.
„Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32.
Nu vrea să știe că vom secera ceea ce semănăm
„Nu vă înşelaţi: "Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit." Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Galateni 6:7-8
„Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” Iacov 1:15.
„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26.
Diavolul nu vrea să știm viitorul
„Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea!” Mica 7:8.
„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.
„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Ieremia 29:11.¨
Înarmat pentru a birui! Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă toate armele de care avem nevoie pentru a ne împotrivi lui Satan și a-i distruge planurile. Nu-i de mirare că diavolul nu vrea să știm aceste versete. Dacă ne-am dedicat în slujba lui Dumnezeu, vom observa că diavolul rage ca un leu, dar noi putem fi curajoși să ripostăm, pentru că avem promisiunea victoriei de fiecare dată! Rezultatul va fi încredere, odihnă și pace în duhul nostru, iar roadele Duhului se vor manifesta în viața noastră și noi primim viață veșnică!

                                                               Diavolul  și  uneltirile  lui

Cercetând Sfânta Scriptură vedem că se vorbește foarte mult despre diavol și despre lucrarea lui, ca și despre Hristos și lucrarea Lu  i.

Din păcate există mulți oameni care nu acceptă existența diavolului ca persoană, cu toate că Sfânta Scriptură vorbește despre diavol și despre lucrarea acestuia.

Venirea în lume a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu a avut alt scop decât distrugerea satanei și a lucrării lui. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune acest lucru fără ocolișuri, foarte clar: Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu ca să dezlege (să nimicească) legăturile sau lucrările satanei (I Ioan 3, 8 ).

În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune și următoarele: Pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are stăpânirea asupra morții, adică pe diavolul (capitolul 2 versetul 14 ).

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, satana nu este doar o putere negativă, ci persoană cu voință, cu gânduri, cu uneltiri și înșelări.

De asemenea, în a doua Epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie că diavolul are gânduri, are cugete viclenie împotriva oamenilor: ca să nu ne lăsăm covârșiți de satana; căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (II Corinteni 2, 11).

Și în Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuiește astfel zicând: Îmbrăcați-vă cu armele lui Dumnezeu… (capitolul 6 versetul 11-17 ). Satana acționează de multe ori într-un mod stăruitor, pentru distrugerea creației lui Dumnezeu.

De asemenea Sfântul Apostol Pavel ne informează că diavolul poate să se și transforme pe sine în înger de lumină (în sensul de a se arăta astfel, ca nălucire, spre înșelarea oamenilor, nu în sensul ontologic al cuvântului): Căci satana însuși se transformă în înger de lumină (II Corinteni 11, 14).

De asemenea, diavolul are la îndemână puteri făcătoare de minuni spre distrugere (în sensul nimicitor al cuvântului): iar arătarea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, cu toată puterea și cu tot felul de semne și minuni mincinoase (II Tesaloniceni 2, 9 ).

Diavolul are ca și colaboratori sau ajutători oștiri întregi de puteri nevăzute, așa precum citim în Efeseni 6, 12 ( Câci lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva duhurilor răutății, care sunt în stihiile cerești) și în Coloseni 2, 15 (prin ea – prin Cruce – El a dezbrăcat – de putere – începuturiile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor).

Din păcate, diavolul este dumnezeul veacului acestuia, așa cum scrie Sfântul Apostol Pavel corintenilor: în mijlocul cărora dumnezeul veacului acestuia a orbit mințile necredincioșilor, pentru ca ei să nu vadă lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Cel care este chipul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 4-5).

Diavolul este cel care, din păcate, i-a condus pe om și întreaga creație pe calea morții și a stricăciunii, după cum citim în Romani 8, 20-22: Căci făptura a fost supusă stricăciunii – nu de voi ei, ci din pricina a aceluia care a supus-o – cu nădejdea însă că și ea, făptura însăși, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că până acum toată făptura suspină laolaltă și suferă în durerile nașterii.

Și cu toate acestea, deși este puternic și perfid, înșelător și viclean, diavolul nu poate să stea în fața lui Iisus; de aceea îl auzim că spune, pe de o parte: Mă rog Ție, nu mă chinui (Luca 8, 28 ); iar pe de alta că Îl roagă pe Acesta să îi îngăduie să intre în porci. De aceea trebuie să cunoaștem existența și puterile lui, ca să nu fim înșelați de el și să nu fim atrași în cursă de către el.

Diavolul (ca înger adîncit total în răutate) nu este creatura lui Dumnezeu (în starea aceasta căzută), așa cum acuză unii.

Diavolul a fost la început înger bun și, datorită mândriei de a-și așeza tronul deasupra tronului lui Dumnezeu, a căzut și a devenit diavol. Lucrul acesta îl relatează foarte clar Profetul Isaia, zicând: Cum a căzut din cer Luceafărul, cel ce răsărea dimineața! Cel ce tuturor neamurilor le trimitea porunci, acum este zdrobit la pământ. Dar tu ai zis în cugetul tău: „în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul, pe muntele cel înalt voi ședea, deasupra munților înalți cei dinspre miazănoapte; deasupra norilor mă verifica, fi-voi asemenea Celui-Preaînalt..„

Și Sfântul Apostol Iuda (desigur nu Iscarioteanul), în Epistola lui Sobornicească ne spune același lucru, că diavolul a căzut din cauza lui, și din înger de lumină a devenit înger al întunericului: iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci și-au părăsit locașul, i-a pus în pază sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecat Zilei celei Mari (versetul 6).

Așadar din toate acestea se dovedește că diavolul există, că este persoană și că el trebuie înfruntat ca atare.

Având învățătura corectă despre existența diavolului, Biserica Ortodoxă prin Tainele ei îl alungă pe diavolul și îl calcă în picioare, începutul acestei lucrări săvârșindu-se prin Sfântul Botez. Iar prin Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie, puterea satanei este nimicită întru totul.

De aceea Sfântului Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, ne sfătuiește, zicând: „Sârguiți-vă, așadar, să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui. Nimic nu-i mai bun ca pacea, în care încetează orice război al celor cerești (adică războiul dus de duhurile răutății) și pământești (adică războiul dus de păgâni și eretici împotriva creștinilor).”

De aceea și noi, dacă vrem să ne izbavim de uneltirile diavolului, să folosim Tainele Bisericii Ortodoxe, adică Botezul, Spovedania, Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie, Sfințirea apei sau Aghiasma, Sfântul Maslu. Altminteri ne luptăm în zadar.

                                       Razboiul crestinilor cu diavolii

CAPITOLUL I

Invătătura despre duhurile diavolesti, după
Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie

1.1. Crearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.

Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si a le duce în Rai (Lc. 16,22).

Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească" spune că cetele îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile.

Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia, la rândul lor, o comunică celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger si fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunostinte, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.

Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise să slujească pentr cei ce vor mosteni mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: "Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi îndeplinesc slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului" (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: "Ingerii au fost făcuti după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai târziu omul". Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură că: "Chipul dumnezeiesc la îngeri si la om, constă în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste. Acest chip este asemenea prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o înfâtisare proprie".

Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: "Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El si pentru El" (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaste exact numărul îngerilor: "Si era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii" (Apoc. 5,11).

Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arăta si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si însusirile suprafiresti.

1.2. Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să progreseze în sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt si astfel s-a transformat în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut si îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer..." (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi în Iad, până în ziua în care vor fi judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: "Dumnezeu, n-a crutat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziti, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice, spre ziua judecătii celei mari" (Iuda 6).

Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au rămas în starea lor de sfintenie si bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei si vicleniei. Asadar, întâiul vinovat de păcat si întemeietor al răutătilor este diavolul: "...pentru că, de la început diavolul păcătuieste" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinatia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmas, mincinos si defăimător.

Sfântul prooroc Iezechiel spune:"...tu erai pecetea desăvârsirii, deplinătatea întelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale si până s-a încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).

Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învată scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ: "Diavolii se numesc asa, nu pentru că asa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".

Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea si pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si actionează numai răul.

Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fată de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire si într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.

Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.

Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influente de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii si-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, stiind că Dumnezeu îsi iubeste făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu si inspiră ură, perfidie si minciună între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).

In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi păcatul, zavistia si minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tată al minciunii" (Ioan 8,44).

Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinti, preoti si călugări, după care lumea se va sfârsi, datorită păcatelor oamenilor.

Libertatea vrăjmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mântuiesc si, de aceea, îi atacă pe oameni asa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.

Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea încredintată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul luptă asa de tare pe oameni este si dorinta de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.

1.3. Diavolul - ucigas de oameni

Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie au numit în felurite moduri pe diavoli: "Ducă-se pe pustie", "întunecatul", "stăpânitorul mortii" (Evr. 2,14), "potrivnicul", "mincinos si tată al minciunii" (Ioan 8,44), "cel viclean" (Matei 13,19), "urâtorul binelui", "înselător", "siret", "vrăjmas", "ucigas", "leu care răcneste", balaur", "Belzebut" s.a. In toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea si vrăjmăsia, dirijate împotriva oamenilor.

Diavolul urmăreste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

1.3.1. Cum arată diavolii

Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul si înfătisarea omului exterior în trupul său.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Intr-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor îngeri.

Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe aspectul exterior.

De aceea Sfânta Scriptură îi numeste "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer - balaurul cel mare (Apoc. 12,9).

Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon - mut si surd (Marcu 9,25).

In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a "teleporta" materia, cât si pe oameni.

In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).

Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).

Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).

Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

1.4. Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata pământului si în iad. "Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor necurate, alungate din Cer"(Sf. Ignatie Brianceaninov).

In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc"(Iov 1,7).

Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni "duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri" (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.

Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.

In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al satanei: "Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului"(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui" (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).

Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age...). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).

Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.

Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui Sfântă.

Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63,6-7).

In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6,p.315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botfez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă... Dacă însă crestinul face din nou păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).

Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi...).

1.6. Din gândurile diavolesti

Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. DiaVolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.

Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii - fărădelegea, împotriva virtutilor - patimile si păcatele, împotriva credintei - necredinta, hula si erezia.

Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.

Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.

Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războieste cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).

Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te răzbuni.

Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.

Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale.

Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.

Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.

In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: "Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!" Sfintii Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.

Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică..."

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.

Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.

Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.

Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi".

Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.

De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.

Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.

Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.

Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).

Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.

Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de moarte.

Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.

Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.

Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?

Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.

Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie...

Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.

In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase".

Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.

Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).

De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre păcate, ne învată Evagrie monahul.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate".

Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.

In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie...). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor".

Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.

In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântăretii de muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii de cultură atei si eretici).

Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.

Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru suflet.

1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amăgi.

Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să atingă treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).

Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Câti demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos si respingător, ne-am iesi din minti".

Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii. Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeiesti. In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat "regula de aur" pentru interpretarea viselor: "să nu crezi în vise si în vedenii".

Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu simt prezenta demonilor, a răspuns: "Pentru a simti asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă întuneric". Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat, luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că ar fi absolut liberi în toate.

1.8. Lupta crestinilor cu diavolii

Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.

Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de Lumina Evangheliei.

Sfântul Grigorie de Nissa spune: "...Când fiinta noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti".

Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.

După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.

Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin Moastele Sfintilor.

1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne".

Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).

Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.

1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.

Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile".

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii".

CAPITOLUL II

Războiul duhovnicesc

2.1. Lumea duhovnicească - nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.

Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).

Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).

După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).

Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.

Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.

Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte".

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.

Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: "Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem".

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: "Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun".

Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că "Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor". Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea" (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. "Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui".

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: "Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori". In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.

0 altă "calitate" a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.

4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că "Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic".

Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli "ucigasi de oameni", căci ce altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. "In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare" (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi" (Iacob 4,6-8).

2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională).

Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă asupra vrăjmasilor nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii (filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.

2.3.1. Cele trei cete diavolesti

Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează si de care sunt îmbibati. "Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin deprinderi si patimi trupesti" (Sfântul Grigorie Sinaitul).

Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei cete diavolesti:

I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.

II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea mânioasă a oamenilor.

III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile... Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2 Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).

2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor

Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.

Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi...

Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti, reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă binecuvântată.

2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei

Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării...

Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.

Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.

2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)

Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea. Satana este "teologul iadului" si se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.

Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).

Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă - dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.

Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte păcate.

Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.

Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un crestin cu viată sfântă, care după mutarea sa din această viată a ajuns la fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovnicesti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte.

Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne vom sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi si prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.

Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.

Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de vointa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol. Tainele dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaste tainele lui Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte bune, potrivit cu vointa lui Dumnezeu.

Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine "ale cunoasterii" si înzestrându-si discipolii cu capacităti supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7).

Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei... Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.

Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile...).

Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor, dacă va fi prinsă de acesti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.

Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni.

Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie, tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia. Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si după om.

Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filozofii si vedenii.

De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe crestini creste de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi la ceata duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învătători eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărti... Insă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească si cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.

2.3.2. Bioenergiticienii si natura energiilor prin care lucrează

Djuna, "marea bioenergiticiană" din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl si bunica au practicat vrăjitoria.

Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: "Sunt vrăjitor de generatia a patra". Intrebat fiind despre generatiile de vrăjitori, el a răspuns: "Bioenergeticianul este un vrăjitor de generatia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generatia a patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă si magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia rosie si magia verde".

Bioenergicitianul Kaspirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul noptii, a citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al sedintelor sale de vindecare prin televiziune a fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reactii isterice, fenomene de halucinatii si tulburări psihice, dovada evidentă că sunt stăpâniti de duhuri necurate, 42% din pacienti cad în somn hipnotic în urma sedintelor televizate. Multi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuseau în stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaspirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protectie psihologică. Mai mult, după sedinte a fost nevoie ca multi copii să fie spitalizati, cu diferite tulburări neuro-psihice.

Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Insă scopul lor principal este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeiesti. Ei stau cu ochii larg deschisi si mâinile răschirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereste si nu pe cel care vrea să-I "ia" din energia Sa necreată.

2.3.3. Sursa astrologilor

Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieste horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită contactului cu "învătătorul mondial ceresc Ashtar" (informatii pe care le primeste de la el). In acest caz este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul cunoaste foarte bine situatia Universului.

De asemenea, ei (diavolii) pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume si, fireste, îsi cunosc tinta pe care o urmăresc.

Din acestea rezultă unele coincidente între prezicerile horoscopului si realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele initerii magice rituale în "Stiintele oculte". Cunostintele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat după moartea sa si un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea initierii în stiintele magice spun că se petrece si o schimbare a psihicului, a duhului si a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului si se schimbă conceptia despre lume si viată.

2.4. Treptele păcatului

"Nu dati loc diavolului", ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4,27). Dar acest lucru reuseste să-l facă numai cel care urăste din suflet păcatul si se împotriveste diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul "furnico-leu" (Iov. 4,11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire si rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta trebuie să cunoastem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteste diavolul, până când ne robeste desăvârsit, ducându-ne la pierzarea cea vesnică.

Primele trepte ale fiecărui păcat îsi au sediul în mintea, cugetarea si imaginatia noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta zămislind naste păcatul" (Iacob 1,14-15). Păcatul îsi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are puterea de a intra în mintea noastră si de a strecura gânduri păcătoase si imagini păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam si a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită si întărită de darul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atentie în ceea ce priveste gândurile necurate este întâia cedare periculoasă în fata diavolilor. Iar acest lucru este putin cunoscut de cei mai multi oameni.

1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care crestinul face o faptă bună, dar urmăreste un scop rău. "Să facem toate spre slava lui Dumnezeu" (Col. 3,17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudati de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.

2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care crestinul nu lucrează desăvârsit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.

3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.

Dar cum ne ispiteste diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupesti si gânduri viclene. Gândurile trupesti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.

Cei mai multi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile si imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră si ne aduce aminte de viata noastră din tinerete, ca astfel să deznădajduim si râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Asa l-a ispitit diavolul pe Sfântul Antonie cel Mare, reamintindu-i bogătia, ocrotirea surorii sale, datinile si păcatele neamului, iubirea de arginti, iubirea de slavă desartă, pofta multor feluri de mâncăruri si celelalte desfătări ale tineretii sale. După aceasta i-a înfătisat asprimea virtutilor si osteneala cerută de ea. Asadar, diavolul speculează toate cele de care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.

Drumul virtutilor este greu si aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor si lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate si necurate. Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte si rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase si viclene. Te întrebi cum de ti-au venit astfel de gânduri? Vrăjmasul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide usa cugetării tale si intră în mintea ta si seamăna neghina. Iar peste putin timp ea va prinde rădăcină si va înăbusi toată curătenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.

4. A patra treaptă a păcatului este însotirea. Insotirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip pătimas sau nepătimas. In această treaptă a păcatului, diavolul înaintează si mai mult. El ne atacâ cu gândurile care ne îndeamnă să săvârsim direct păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinte păcătoase si ne provoacă simturile.

5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă si să continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte să stea de vorbă cu acel diavol si cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta mintea cu ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică si că are putere să răspundă cu forte egale atacurilor diavolesti. Ea se poate împotrivi gândurilor si poate să le contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Si atunci va veni în ajutor darul Duhului Sfânt si va alunga pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine si ne ajută cu harul Său. Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfintenie.

Sfântul Ioan Scărarul ne învată că ochiul veghetor curătă mintea. Este însă nevoie de mare atentie la pricinile păcatelor în viata de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atentie chiar si în timpul somnului si al linistii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: "Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte si murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie si neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare si să avem vise spurcate. Să fim atenti ca să nu ne înselăm. Metoda aceasta cu gânduri rele si păcătoase este devastatoare si nenumărati oameni cad pradă si victime. Usa mintii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea si tulbură inima si face pe om pradă usoară diavolilor. De aceea, când suntem invadati de cugete rele si viclene, să ne păzim mintea rugându-ne si spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea si sfintenia sufletelor noastre.

6. A sasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine si de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul si primindu-l în mintea sa. El zice: "Da, am să fac păcatul".

7. A saptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginatie. Mintea omului are posibilitatea de a imagina. In această treaptă vezi în imaginatia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te certi cu cel care te-a ofensat...

8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, lovesti, desfrânezi...). Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului si păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim si cu fapta.

9. A noua treaptă a păcatului este obisnuinta cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obisnuintă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieste, credinciosul răspunde: "M-am obisnuit". Astfel el arată că a ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt păcat.

10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului si al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. "Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la început diavolul a păcătuit" (1 In. 3,8). In această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.

11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate si Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiti de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.

12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate si luptat de diavoli, îsi pune capăt vietii. Este cea mai grozavă moarte si pedeapsă sufletească si trupească, omul muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.

Sunt copii mai putin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părintii nu le îndeplinesc anumite cerinte sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de sinucidere pe care le au cei care au suferit deceptii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari din bancă si nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.

La fel si credintele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni cu anumite persoane mutate la viata cea vesnică sau cu Dumnezeu. In realitate, ei se întâlnesc cu diavolii si cu iadul cel vesnic.

Pe alti oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de "experiente" si au scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva (diavolul) îi împingea spre lat.

2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor

Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părti:

1. Ispitirea de sus:

a) Nevointa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne împiedică să facem cele usoare si folositoare nouă si ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeste si sufleteste.

b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de cresterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinosi, care ne soptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeiestilor Scripturi (Mt. 4,6;Lc. 4,10). Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de slavă desartă si cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească, amăgindu-i încetul cu încetul si ducându-i spre eresuri si hule. Vom cunoaste teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iaduluiarhiconi din mândria si bucuria nerusinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.

2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră si nu ne silim să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbita duhovnicească pentru a merge la rugăciune, crestinii se adună în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe altii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar altii sunt îndemnati să stea jos în vremea rugăciunii.

3. Ispitirea din dreapta:

a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup si suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni si nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3,17).

b) Să privim vedeniile si nălucirile diavolesti în chip de descoperiri dumnezeiesti si îngeresti (2 Cor. 11,14). Duhul cel rău al înselăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea si o sălbăticeste, îi face mintea aspră si o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeste ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o nălucire de lumină rosie, făcându-i mintea diavolească si-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase si hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie si de mândrie si nu mai stie ce este smerenia si plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleste cu isprăvile sale, fără sfială si frică de Dumnezeu si, pe scurt, îsi iese cu totul din minti.

4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoastem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun si iartă si că a gresi este omeneste.

5. Ispitirea din fată: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri si imagini ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.

6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini si locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginatia este tabla mintii. Ea este hotar între minte si simtire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit si gustat în timpul vietii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginatia si memoria cu tot ce stiu că s-a întipărit acolo în chip pătimas, pentru a ne stârni spre păcate. Sfintii Părinti numesc imaginatia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin imaginatie.

7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: "Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mt. 15,19).

8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile si răutătile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simturi, care se mai numesc si ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că "s-a suit moartea prin ferestrele noastre" (ler. 9,21).

2.5.1. Formele luptei diavolesti

1. Războiul cu inima

a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer si împietresc inima.

b) Prin poftă: iubirea de arginti, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a si b) sunt cele sapte păcate de moarte si le facem împotriva noastră.

c) Prin iutime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtosează inima si le facem împotriva aproapelui.

2. Războiul cu mintea

a) 0 întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.

Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.

b) 0 aprinde prin erezie.

c) 0 surpă prin nebunie.

Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:

I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.

II. Cu inima: lupta.

III. Cu vointa: învoiala.

IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).

V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.

Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinta este a lui Iisus Hristos si a noastră. Cunoscând aceste ispite: "...să nu vă lăsati covârsiti de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute" (11 Cor. 3-16).

2.6. Războiul nevăzut

Pe cei care sunt zămisliti în fărădelegi si în păcate născuti (Ps. 50,6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, si o ascultă orbeste.

Războiul Se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele si să mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului si să le unim iarăsi precum le avea Adam în Rai si să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu si să-l lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru (puterea ratională, puterea mânioasă si puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. In acelasi timp, trupul este pus să împlinească lucrul si să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, stiind vrăjmasul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau vointa o înconvoaie spre trup si spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.

Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii si o trimite, ca pe niste fulgere, în obrazul fratilor si împotriva lui Dumnezeu, blestemând si înjurând si dându-le lui (dracului) pe toate si pe sine însusi, chiar si moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24,15). In acest fel se poate înscăuna vrăjmasul în minte si o poate schimba contra firii, încât zice răului bine si binelui - rău; întunericului - lumină si luminii - întuneric; cuminteniei - nebunie si nebuniei - întelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate minciuna - adevăr si adevărul - minciună (ateismul). 0 astfel de minte pierde si darul libertătii vointei si ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreste vlaga si-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli si urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile si lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subtire a făpturii noastre cele nevăzute.

Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc si-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvătată cu lucrarea diavolească, precum un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el crezând că este oaie. Si asa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.

Prima linie a luptei pe care vrăjmasul o flutură în văzul mintii este momeala. A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea mintii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.

Când mintea îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră hotărăste dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiti din partea poftei sau a iutimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.

Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviintează lucrarea diavolului, această încuviintare o dă vointei, asupra căreia suflă vrăjmasul boarea ametelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii si nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea vointei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste si prin el trebuie să crestem până la măsura îndumnezeirii.

Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeste momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin si asa se deschide spărtura în cetatea sufletului si intră puhoiul de diavoli, care asteptau afară. Si urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obisnuieste.

Inrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi si asa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertătii vointei si omul se trezeste robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.

Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îsi dă seama unde a ajuns si nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmasul care pustieste prin patimi, când vede că mintea sau constiinta vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între moarte si viată. Unii mai scapă, iar altii nemaiputând suferi li se întunecă mintea si fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceste mintea cu totul, dând în nebunie.

De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar altii umflati fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Si de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmasului, care ispiteste pe tot omul prin patima spre care are înclinatie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteste prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteste cu întelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecati spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se văd multi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).

Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, asa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.

In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Impăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos si pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor si pentru aceasta ne împărtăsim si El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu asteaptă si hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri. "Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor" (Matei 20,18).

Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însusi Fiul Său si asa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor si învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor si anume rugăciunea neîncetată către Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul". Sfântul Apostol Pavel ne spune "să ne rugăm neîncetat" (Tes. 5,17), iar acest lucru va săvârsi minunea unirii puterilor sufletesti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume si de cele ce sunt în acestea) iarăsi la Dumnezeu.

In trei cete se rânduiesc ostasii războiului duhovnicesc: începătorii, sporitii si desăvârsitii. Precum atunci când sunt chemati la război, oamenii îsi lasă toată grija cea lumească, asa si începătorii îsi lasă toată grija cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, si-si caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la îndoială, între pretul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, si pretul sufletului mântuit pentru viata cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-si găseasca un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovnicesti, tot ce nu este din povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei, duce la înselare si la mai mare surpare decât patimile.

Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babilonesti (dracii) să intre si să se facă bărbati, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă (Ps. 136,9). A nu avea gânduri este cu neputintă, precum cu neputintă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt si vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Induratului Dumnezeu.

Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveste de asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor. Abia celor din ceata sporitilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască si au deprins mestesugul luptei. Iar a bate război cu diavolul si a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârsiti. Dar nu spre diavol au cei desăvârsiti privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol într-un rug nearzător si strămutati de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).

Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de-a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari si-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevointa este mare, pentru altii mai usoară, pentru altii tine toată viata, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că "fără de nevointă intră în împărătia lui Dumnezeu" (Luca 6,37).

Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmas îi va semăna neghină în tarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atentia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putintă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiti. Până ce cu desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară si parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.

Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura avutie a lor au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si s-au făcut ca un crin în pustie.

Ceata celor sporiti este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. "Iar copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre" (2 Petru 1,19), căci Dumnezeu este lumină. "Atunci lumina ta va răsari ca zorile si tâmăduirea ta se va grăbi" (Is. 58,8). Lumina creste tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârsiti, bărbat desăvârsit si vine plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?

Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârsită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârsiti ca un soare al dreptătii. Si precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, asa si-n cei desăvârsiti vointa lui Dumnezeu, cea mai uriasă putere, poartă chipul celei mai desăvârsite lepădări de sine. Iată vointa făcându-se smerenie, căci "Desăvârsirea este o prăpastie de smerenie" (Sfântul Isaac Sirul).

Dar are si diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Si cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îsi iubesc viata viitoare? si vicleanul îi arată îngerii de lumină (2. Cor. 11,14). Aici este bine stiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.

Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de Sfintenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem multimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si a păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfintii sunt convinsi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd, dar mostenesc Raiul, primind în dar mântuirea.

Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el. Pe când lumina cea adevărată arată păcatele noastre si din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate si că este mântuit (sectarii). Inselati sunt si cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.

Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor, chiar dacă fata le străluceste ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătosi, dar si cei ce zic numai din buze, să vadă de ei însisi.

Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânsii toate păcatele oamenilor (Gal. 6,2-10). In inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură portile iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.

Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârsit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înselător până si cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmasilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărti de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări si suferinte, în care-l curăteste Dumnezeu, când însăsi el se ascunde din dragostea Sa si lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: "Cine ne va despărti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghiere". Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru" (Romani 8,35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81,6).

2.7. Năluciri si viclenii demonice

Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i împiedice de la suisul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste lucrările lor, dar si cum pot fi învinsi fiecare în parte.

Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să însele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.

Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite, ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie Iov: "Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum... Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari" (Ion* 41,18-21). "Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini" (Sfântul Ioan Scărarul).

Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios si poartă asemănarea focului celui vesnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.

Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor nu este de folos si că viata crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.

Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce stie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele însele, ci ca niste furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne "Noi suntem îngerii!", nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si vă fericesc, nu-i credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însiă si casa voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci sunt lasi si se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul.

Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.

Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei.

Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi.

Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi, adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.

Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.

Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: "Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind". Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si dacă se va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.

Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm îndelung si rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte crestinesti prin care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim si să ne molesim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).

Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le strecoară.

"Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si iarăsi: "Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase".

Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în rugăciune si în multumire.

Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat crestinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).

2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.

2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată".

3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim". Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.

4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima", precum si pe diavolii care ne ispitesc.

5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat".

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3,19).

Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.

CAPITOLUL III

Tehnica de luptă a diavolilor

3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj si să biruim pe vrăjmasii mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, crestinii ortodocsi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Multi oameni zic adesea: "Vedeti-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că asa este usor să crezi că nu există nici Dumnezeu si atunci nu există nici un criteriu moral si totul este permis.

3.2. Diavolul îsi schimbă des planul de actiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine fiecăruia si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi măsoară si cântăreste bine fiecare lovitură. Asadar, într-un fel se luptă cu începătorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei nepăsători si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fată de noi".

Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale si să-si schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori si întăriti duhovniceste. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară de la început calea aspră si greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amână lupta până când vor cădea în lenevire si atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.

3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greseală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult si fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îsi face sălas în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest viclesug al diavolilor, ne învată: "Multe chipuri are sarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat si apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinsi să încerce numai o dată si apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păti dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Si astfel fac primul pas. Din nefedcire, răul nu se opreste numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării".

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredintă, altul spre mânie.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmasi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce săgetile sale, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Nu dati loc diavolului" (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.

3.5. "Blândetea" diavolului

Vrăjmasul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune si atrăgătoare. El stie că dacă ar ataca cu furie de la început, crestinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgentă si încearcă să-si împlinească scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu dragoste fată de crestini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca fapta bună.

3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce multi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâtenia si răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică si s-ar feri de ispitele lui.

Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importantă si să fie linistiti.

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

In viata duhovnicească, cea mai înfricosătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învătat cum să biruim această puternică ispită: "Rugati-vă neîncetat, ca să nu cădeti în ispită" (Matei 26,41). Prin rugăciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru si ne va sfinti si astfel va alunga pe diavoli.

Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem si să ne rugăm neîncetat, "ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră" (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre fată de cele duhovnicesti este starca sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curătire si sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet molesit si care nu se îngrijeste de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovnicesti".

Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viata cea vesnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceste, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.

3.9. Amânarea pocăintei

Ai timp să te pocăiesti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni îe insuflă diavolul în mintea noastră, cât si prin cuvintele oamenilor păcătosi.

Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe piac si săvârsind păcate. Intr-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceste în noi si ne îndeamnă la pocăintă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăintă prin gânduri de pocăintă insuflate de Sfântul Inger Păzitor si prin duhovnici. Acum intervine însă si diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Incearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu esti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepti si apoi te vei pocăi!

Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuseste să câstige vointa noastră. Astfel, pocăinta noastră este amânată si ocazia începutului bun si al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.

Rănile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la povetele viclenilor diavoli, care ne soptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne însela.

Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: "Lasă, ai să mergi mâine să te spovedesti!" Iar părintele îi spunea: "Nu, astăzi mă voi spovedi si mâine fie voia Domnului".

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfătisarea văzută

Din Vietile Sfintilor aflăm că diavolii se arată trupeste. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că "Satana se preface în înger de lumină" . Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei si o imita în tot felul, numai ca să mă însele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata să se prefacă si să se schimbe în toate înfătisările. Ei râd nebuneste si suieră, căci toate le fac si le grăiesc si le tulbură si în toate se prefac si pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli".

Vietile Sfintilor prezintă nenumărate exemple despre aparitiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, suierături, blasfemii si vorbe murdare. Si toate acestea cu scopul de a înspăimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenti si să nu ne temem.

Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieste să nu dăm nici o importantă unor astfel de mestesuguri diavolesti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credinciosi, nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credintă si smerenie si chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

3.11. Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii

Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricosată sursă de neliniste si nefericire. In plus, i-a hărăzit speranta si l-a încredintat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului fată de Părintele Său.

Insă vrăjmasul diavol, vrând să slăbească si să micsoreze această încredere, speculează cu viclesug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaste anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totusi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torential în Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd si aud acest lucru se vor arăta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însusirile lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esentă ei nu ghicesc nimic, ci înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun nimic adevărat si sigur.

Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să însele si să ne robească si să ne prindă în cursele sale.

Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înseală, amestecând adevărul cu minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm si să credem ce spune diavolul si nici cuvintele rostite de cei demonizati. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).

La fel a făcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câstig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel si Sila: "Acesti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învătat să nu credem în ghicit si prevestiri, care sunt lucrări diavolesti. Si acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată si minciuna sa si ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeiestile Scripturi si libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înselati de diavoli. Trebuie să fim foarte atenti, pentru că multi vrăjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de evlavie si de rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Si lucrul cel mai mare al înselăciunii este că, atunci când suntem preveniti asupra acestor înselăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este crestină si că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm si mai tare, pentru că foloseste numele lui Dumnezeu spre ocară".

Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înselătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: "Nimeni să nu se învovoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul noptii, căci si acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul noptii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.

Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scârarul ne învată: "Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă". Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti si când suntem treji. Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecăti. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belsugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăsurarea firească a vietii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstitii. Este vorba aici de oameni necredinciosi sau mai putin credinciosi.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare, repede îl poti condamna, la îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ti-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmas fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Si nu întelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este rusinea si, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un cosmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri si crede că acestea ar prevesti ceva ău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casâ, să te păzesti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni si căderea noastră. Astfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenta diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău".

Desi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8,44), se găsesc destui crestini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise si prejudecăti, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viata lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstitiilor. Căci pentru noi este mai de pret să credem în Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos si în învătătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă si sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuintă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică".

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinta si evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimitând cele rele oamenilor, adică nenorocidle, bolile, încercările, mâhnirile, reuseste de multe ori să aducă pe oameni la disperare si deznădejde.

In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinta diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferintă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13,11). Din nefericire, diavolul ne războieste tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne coplesesc, bolile ne cercetează, moartea bate la usă, nereusitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, sperantele zdrobite, biciul încercărilor ne loveste fără milă. Iar noi, în fata greutătilor vietii si, mai ales, din pricina nelinistii, neputintelor si descurajărilor, ne pierdem nădejdea si credinta. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reusite ale lui.

Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutătile vietii, căci diavolul pândeste tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispititi, pentru cresterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăsie cu Dumnezeu si urmăreste să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă usoară pentru ei.

Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite fată de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor si le suge puterea, din sănătoase făcându-le bolnave si chircite.

Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt asadar diavoli care intră în trupul omului si în toate mădularele lui si îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Si aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală". De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine si la rugăciunile Bisericii. Si nu numai la Sfântul Maslu, ci si la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, cosmaruri, insomnii, precum si orice rele care îi bântuie pe oameni.

Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic si neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare si înfricosător ca leul (1 Petru 5 8).

Furnico-leul este, de fapt, păcatul, asa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate si fără consecinte. Se străduieste, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic si fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare si înfricosător. Si acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde si a ne convinge că nu mai este sansă de pocăintă si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma acestei arme diavolesti.

La început, diavolul îti pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveste prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie si Sfintele Taine, diavolul îi spune: "Nu te necăji, nu esti tu primul nici ultimul care greseste. Si apoi ce mare păcat, astăzi toti păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi". Astfel de atacuri foloseste diavolul, ca sa pară mai mic păcatul si fără însemnătate.

După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ti ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Ingreunându-ti sufletul cu păcate, pierzi astfel sansa pocăintei si a mântuirii.

De aceea este nevoie de mare atentie. In esentă nu există păcate mari sau mici, usoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a gresit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.

3.14. Diavolul înseală prin erezie si necredintă

Credinta putemică dreaptă(ortodoxă) si faptele bune crestine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinta rătăcită, eretică si care se sprijină pe născociri omenesti si diavolesti si care nu cunoaste Sfintele Scripturi, nu foloseste si nu mântuieste.

Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutătilor lui, a născocit ereziile, se foloseste de cuvintele
Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănând îti ele otrava sa sufletească". Ca urmare, credintele eretice si gresite, care se împotrivesc învătăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricosătoare pentru mântuirea sufletelor noastre si arme putemice ale diavolilor. Prin necredintă, diavolul
întinde curse mai ales celor învătati, care se încred în ei însisi. Diavolul se prezintă în fata lor cu stiinta si filozofia si le aduce necredinta.

Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?" întreabă cei necredinciosi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredintă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredinciosilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos".

3.15. Oamenii păcătosi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbasii săi (Ioan 12,31). Vrăjmasul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omenesti si a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbati si femei. Iată numai câteva exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care alungă pacea si dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de stiintă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe constiintele; tatăl si mama, care prin educatia atee, eretică si imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele păcatelor si spre pierderea sufletelor...

Să luăm aminte la noi însine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră si să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor nostri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci:
"Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3,20).

Tot Mântuitorul nostru ne-a învătat: "Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7,15). Iar Sfintii Apostoli ne-au învătat: "Nu dati crezare oricârui duh. Ci cercetati duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit în lume" (1
Ioan4,l).

Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanti ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezisti) etc. Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreste el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele" (Ps. 49,17).

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocăi si a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, rusinea, lipsa de interes. Si astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.

Pocăinta noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa sufletească se înrăutăteste. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îsi pierde si mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău si aceasta împotriva
bunăvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevămlui să vină (1 Tim. 2,4).

Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji.întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu si îl sileste să rămână împotmolit în mlastina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El sopteste la urechea fiecărui om păcătos: "Iată tineretea
ti-ai pierdut-o în păcate, toată viata ta ai făcut numai rele, desfrânări, hotii, minciuni, iubire de arginti, betii, ai mintit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Esti pierdut! Cel putin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ".

Astfel urmăreste diavolul să adâncească pe om si mai mult în păcate, să facă inima noastră locas al diavolilor si să ne îndepărteze de Dumnezeu.

Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ti pară rău de păcatele săvârsite si să te ridici si să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieste".

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne arată cât de bun si iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde si curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când sovăim să ne pocăim si rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli si ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2,26). Să nu ne lăsăm stăpâniti de deznădejde, căci deznădejdea se naste din multimea păcatelor, din îngreunarea constiintei si din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.

Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.

Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieste, s-a
înjunghiat pe sine".

3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolati

Oamenii izolati, care se sprijină pe ei însisi, care nu se sfătuiesc cu alti oameni, sunt cel mai usor de atacat si de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi frati este o armă înfricosată împotriva diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se ajută si se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmasul mântuirii noastre stie că "unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului, acolo se află si Hristos în mijlocul lor" (Matei 18,20) si de aceea îi urmăreste pe cei izolati, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanentă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica si cu semenii nostri.

Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe altii si muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeste de săgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică si trăiesc izolati. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înselăciunea sa.

Să rămânem credinciosi în cele ce am învătat si de care suntem încredintati din Sfintele Scripturi si învătăturile Sfintilor Părinti (11 Tim. 3,14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre si al dobândirii vietii celei vesnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate si de păcate nu au reusit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stâmit de orgoliu si, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii si nu cedăm ispitelor lor, ei îsi schimbă metodele si ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îti va sopti la ureche: "Bravo! Esti un luptător virtuos. Meriti laude!" Este însă glasul diavolilor, care sunt învătătorii îngâmfării.

Dar această metodă poate fi utilizată si în alt mod:

Diavolul vine si sădeste în om dispozitia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăsesc puterea noastră (post peste măsură, somn putin, priveghere de toată noaptea...). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureste: "De multe ori scopul vrăjmasilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm si cele după putere si să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmasilor nostri". Sfintii părinti ne învată că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă tinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul si nu mai putem munci pentru fapta bună crestină, necesară mântuirii noastre.

Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute si în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.

Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmasul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înaltă pe culmile mândriei si ne arată pe ceilalti oameni neînsemnati, păcătosi si prosti. Fariseul din noi va cugeta: "eu nu sunt ca ceilalti oameni, răpitori, nedrepti, adulteri..." (Lc. 18,11). Si astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi".

Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu si pierdem astfel plata pentru virtutile pe care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmas înfricosător este diavolul.

Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamănă gânduri de îndoială si de necredintă în mintea omului.
Crestinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie si să-i răspundă: "Mergi înapoia mea
Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu si cei asemeni tie";

b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricosează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv si poate ierta păcatele noastre;

c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutoml lui Dumnezeu;

d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La multi crestini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminati si alte năluciri (2 Cor. 11,14). În aceste clipe trebuie să ne smerim si să-i zicem: "Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări".

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.

Diavolul dispune de arme puternice si nenumărate si ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om "ca să strice lucrările diavolului" (Ioan 3,8) si să izbăvească pe cei care "frica mortii îi tineau în robie toată viata"
(Evr. 2,14-15).

Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împărâtia iadului si a eliberat pe cei detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui si de săgetile lui arzătoare si de vicleniile lui lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credintă si cu evlavie, pune pe fugă toată ostirea diavolilor". Aceasta întrucât
Dumnezeu ne-a încredintat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume" (1 Ioan 4,4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si noi putemici. Si astfel si noi smeritii si neputinciosii avem curajul să ne aruncăm în luptă si sa ne împotrivim vrăjmasilor diavoli.

La Sfântul Botez am fost întrebati: "Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de toti îngerii lui? De toată slujirea lui?"
Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi: "Te unesti cu Hristos?" Si noi am răspuns: "Mă unesc!" Cu cât vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu, mai uniti mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: "Cel ce s-a născut din Dunmezeu se păzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El" (1 In. 5,18).

( Extras din cartea : "Razboiul crestinilor cu diavolii")

    Rugaciune pentru îndepărtarea farmecelor si duhurilor rele

   Doamne, viforul necazurilor se ridica asupra mea si duhurile necurate nu-mi dau pace, dar intru Tine imi pun toata nadejdea si pazei Tale ma incredintez intreg (intreaga), ca Tu cunosti pricina raului care ma bantuie si esti dezlegarea tuturor legaturilor necurate. La Tine toti perii capului meu sunt numarati.

  De Tine toti demonii stiu si se cutremura. Deci pe Tine Te rog, Doamne, Atotputernicule, sa indepartezi de la mine orice duh necurat si orice rau pierzator de suflet, scotandu-ma pe mine biruitor peste toata facatura diavoleasca, sub acoperamantul dreptei Tale si intru crucea Ta cea atotizbavitoare.

  Ca Tu esti intarirea si scaparea noastra in veci, Hristoase Dumnezeule, si Tie slava Iti inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin.

            Situații în care practici satanismul,fără să îți dai seama

- Dacă îţi ghidezi viaţa după principiul că trebuie să cauţi să îţi îndeplineşti orice dorinţă, că poţi face tot ce vrei, că trebuie tot timpul să te distrezi şi să cauţi plăceri, fără să te gândeşti la consecinţe.
– Dacă nu ai compasiune şi milă pentru cei săraci, slabi şi năpăstuiţi şi consideri că sunt aşa din cauză că sunt leneşi şi nu gândesc pozitiv,
– Dacă doreşti în viaţă cât mai mult pentru tine, fără să îţi pese de ceilalţi,
– Dacă eşti de părere că ai putea trăi mai bine dacă nu ar exista asistaţi social, pensionari, handicapaţi, şomeri etc. şi că aceştia ar trebui exterminaţi sau lăsaţi să moară,
– Dacă consideri că există oameni superiori care merită totul şi oameni inferiori care trebuie exterminaţi sau făcuţi sclavi,
– Dacă eşti de părere că individul este mai important decât societatea,
– Dacă îţi faci tot timpul selfie-uri şi le postezi pe Facebook, Instagram sau Twitter, pentru ca ceilalţi să te admire,
– Dacă eşti femeie şi consideri că eşti superioară bărbaţilor, că scopurile vieţii femeii sunt cariera, independenţa şi sexul ocazional, iar căsătoria, familia şi copii sunt o formă de opresiune a societăţii patriarhale
– Dacă eşti convins că îţi poţi construi singur realitatea în care trăieşti şi că poţi fi oricine îţi doreşti sau îţi imaginezi că eşti
– Dacă consideri că homosexualitatea, pedofilia, zoofilia, sado-masochismul, transgenderismul etc. sunt naturale,
– Dacă te droghezi sau faci abuz de alcool,tutun.
– Dacă crezi că prin ştiinţă, tehnologie şi psihotehnici, poţi deveni Dumnezeu,
– Dacă pentru tine banii şi economia sunt lucruri mai importante decât oamenii,
– Dacă mergi la concerte rock, pop, hip-hop sau festivaluri precum Untold, Never Sea, Electric Castle ş.a.m.d. trebuie să ştii că participi la nişte ceremonii satanice.
– Dacă eşti creştin şi te crezi superior pentru că tu te rogi, ţii post şi respecţi canoanele şi îi urăşti pe cei care comit păcate, înseamnă că ai căzut în păcatul satanic al mândriei.
– Dacă consideri că societatea se poate schimba în mai bine şi poate progresa prin „revoluţie”,
– Dacă vrei să distrugi „Sistemul” şi să îl înlocuieşti cu unul bazat pe anarhie
– Dacă eşti ateist, iei în derâdere Biblia şi morala creştină şi consideri că nu există adevăr absolut, bine şi rău şi că totul se bazează pe constructe sociale,

                          Feriți-vă,de aceste simboluri sataniste!

O erezie de dimensiuni planetare ce loveşte Ortodoxia se numeşte Noua Eră, New Age sau Noua Eră a Vărsătorului. Adepţii Noii Ere susţin că în perioada dezvoltării Imperiului Roman soarele a intrat în zodia Peştilor, şi astfel a început Era Peştilor.

Aceasta a fost epoca în care a trăit Hristos, Era Creştinismului. Acum ei spun că această epocă a luat sfârşit şi începe o nouă eră, Era Vărsătorului.

Astfel New Age este o uriaşă reţea de organizaţii ce au o oarecare legătură între ele. Faptul că este o mişcare antihristică se vede şi din doctrina sa pe care se bazează : religiile orientale, teosofia, masoneria, satanismul, vrăjitoria, credinţa în reîncarnare ,etc.

Noua Eră foloseşte anumite simboluri, care nu sunt simple embleme ale mişcării, ci simboluri cu conţinut ocult, purtătoare ale energiei duhurilor viclene.

Aceste semne sataniste sunt:

 Arcada cerească (culorile curcubeului)

Este simbolul cel mai folosit. Pe acesta îl poate găsi cineva peste tot: pe cadouri pe jucării, pe haine. Aşa cum învaţă discipolii Noii Ere, simbolizează puntea dintre om şi Marea Minte Universală, adică Lucifer.

 Numărul 666

Este numărul numelui lui Antihrist, despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul (13, 18). Alice Ann Bailey, mama spirituală a Noii Ere, scrie că numărul acesta are calităţi sacre şi că trebuie folosit cât mai mult posibil, cu scopul de a veni cât mai repedeNoua Eră. Astfel se explică de ce aproape toate produsele din comerţ sunt marcate cu un cod de bare, în care, la început, la mijloc şi la sfârşit se află liniile care reprezintă cifra 6. Avem adică trei de 6 (666).

 Ying şi yang (simbolul taotismului)

Acest simbol arată că binele şi răul sunt două puteri egale care se completează una pe alta. Îl găsim expus pe sigla unor restaurante şi nu numai.

 Pentagrama

Este folosită de magia neagră şi de către iudei. Chiar pe turla catedralei ortodoxe din Sankt Petesburg, în mijlocul crucii era pus şi semnul acesta al răului. Nu după mult timp turla a fost mistuită de flăcări.

 Svastica (cunoscuta cruce frântă).

Crucea frântă (îndoită) înspre stânga se foloseşte mai ales în ocultism. Crucea frântă înspre dreapta a constituit emblema nazismului.

  Fulgerul

Este simbolul lui Lucifer. Sataniştii se mândresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10,18).

  Emblema păcii

Aşa numita emblemă a păcii, este în realitate o cruce răsturnată şi ruptă, circumscrisă într-un cerc magic. Din păcate mulţi tineri poartă tricouri, blugi şi alt soi de îmbrăcăminte ce poartă acest semn, crezând că este un semn al păcii. Este o tristeţe să mergi pe stradă, la noi în România, văzând că din trei tineri, unul poartă un tricou cu semnul acesta satanist. Mulţi chiar ştiu că este un semn al celui viclean, dar poartă în continuare acele haine ce-l au imprimate pe ele, că …na…este trendy şi cool!

  Crucea egipteană sau profanată.

Se foloseşte mai ales în magie. Trebuie însă, atenţionaţi acei creştini de-ai noştri care merg la Sfintele Locuri şi trec prin Egipt că pe papirusurile pe care le aduc de acolo există crucea egipteană. Aşadar, după ce am văzut care sunt semnele sataniste ale Noii Ere, datoria noastră stă în a ne feri de ele şi a învaţă şi pe alţii ce reprezintă acestea când vedem că le poartă şi nu le cunosc simbolistica.

 Membrii acestei mişcări antihristice, vor încerca să prindă în cursă pe oamenii naivi, prezentându-se sub diferite măşti şi împrăştiind confuzia. De aceea trebuie să avem ochii deschişi. Să descoperim, în spatele firmelor frumoase şi colorate ţipător, faţa cu adevărat primejdioasă a ereziilor.

                Pr. Arsenie Vliangoftis ( Ereziile contemporane, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 64-85)

„Furca Diavolului” este în fapt un simbol antic care a precedat creștinismul cu mii de ani. Originile acestui simbol sunt în Orientul Îndepărtat (de unde l-a furat creștinismul cu rădăcinile sale evreiești și l-a pervertit și corupt până nu a mai rămas nimic din el; au făcut asta cu scopul de a distruge cunoștința spirituală din rândul populației, pentru ca aceasta să poată fi ținută bine mersi în mâinile câtorva „aleși”). Este cunoscută sub numele de „TRISHUL” și simbolizează străpungerea prin cele trei noduri ale sufletului – din chakra sexuală, a gâtului și cea a coroanei – noduri care în sanscrită se mai numesc și „granthi.” Pentru ca Șarpele să poată urca, toate aceste trei noduri trebuie să fie deschise. Trishul simbolizează energia kundalinică care străpunge prin cele trei granthi.

Imaginea Baphometului din ocultismul occidental a fost preluată din imaginea lui lui Shiva (vezi poza cu albastru de mai sus). Fii atent la postură, în special la postura mâinilor: una ațintită în sus și alta în jos, simbolizează atât aspectul masculin cât și cel feminin al sufletului (acest lucru apare și în imaginea lui Akhenaton din Egipt). Coarnele sunt un simbol al lui Mercur, care reprezintă vrilul/chi-ul/puterea vrăjitorească/forța vitală/prana.
Aripile sufletului înseamnă libertate spirituală. Capra simbolizează fertilitatea – fertilitate în sensul de sporire a forței vitale, care în schimb activează și ridică șarpele Kundalini. „Capra a o mie de tineri” face referire la chakra coroanei care în sanscrită mai este cunoscută și ca „Sahasrara,” cuvânt care înseamnă „Lotusul cu o mie de petale.”

Coarnele simbolizează forța vitală/puterea vrăjitorească/vrilul/chi-ul/etc. Acest lucru este simbolizat de iconița planetei Mercur (imaginea din dreapta). „Mercur” este cunoscut drept „mesagerul Zeilor.” „Zei” este un cuvânt de cod pentru chakre. Notează cele două coarne din frunte, evidențiate în imaginea lui Azazel din stânga, dar și razele care îi iasă din cap; aceasta simbolizează Șarpele ridicat.

PIRAMIDA reprezintă forma chakrelor umane. Partea care lipsește din vârful piramidei reprezintă munca neterminată din sufletele noastre și OCHIUL A TOT VĂZĂTOR – care în gnosticism reprezintă atotcunoașterea care se manifestă atunci când dobândești zeificarea. Această stare mai este cunoscută ca „SAMADI,” adică „SUPER-CONȘTIINȚĂ.” Poza din stânga a fost luată de pe bancnota americană de $1. Statele Unite ale Americii au fost fondate în întregime pe principiile masonice și nu a fost absolut deloc creștină. Francmasoneria originara a fost satanică

este numărul cabalistic al Soarelui. 666 este a-tot-importanta chakră solară. Adevărata semnificație a „templului lui Solomon” este TEMPLUL SOARELUI. „Sol,” „Om” și „On” sunt cuvinte pentru soare. „Sol” este cuvântul latinesc pentru Soare. „Om” este numele dat de hinduși soarelui spiritual. „On” este cuvântul egiptean pentru soare. Simbolismul templului lui Solomon a fost furat de evrei și transformat de aceștia într-o figură fictivă, la fel ca și bazaconia numită „nazarinean” și la fel ca aproape tot ceea ce se găsește în biblia iudeo-creștină. Adevărata semnificație a „templului Soarelui” este una spirituală; simbolizează sufletul perfecționat în care razele chakrei solare (666) – care este centrul sufletului și care circulă energia spirituală – radiază în 8 raze distincte. Sufleul strălucitor este simbolizat de soare. 8 este numărul lui Astaroth. De asemenea, acesta are de a face și cu „noul Ierusalim.”

 

Numărul 8 răsturnat este simbolul infinității/imortalității. Crucea dublă simbolizează sufletul uman la nivelul chakrei solare (666), și cea a inimii/umerilor. Steaua cu 8 colțuri de mai sus, este steaua lui Astaroth, pe care Biserica Catolică a etichetat-o ca „Sigiliul Fiarei.”.

Simbolul lui Astaroth din stânga simbolizează balansul și echilibrul la care se ajunge atunci când nadiile Ida și Pingala sunt active în egală măsura, iar Sushumna încetează să mai fie inactivă.

 

Craniul și oasele este un simbol pentru stadiul Nigredo (transformare) din lucrarea Magnum Opus (transformarea sufletului într-unul de zeu). Acesta este stadiul morții, înainte de purificarea sufletului în zeificare. Zgura este separată de partea pură. (Moartea și învierea multor Zei păgâni – cum e Odin, Horus, etc. – simbolizează același stadiu.

De asemenea, Soarele Negru, corbul, cioara și culoarea neagră simbolizează și ele acest stadiu Nigredo (transformare). Soarele Negru este Soarele astral.

Păunul este sacru înaintea lui Satan și reprezintă cel de-al treilea ochi și stadiul multicolor din Magnum Opus, stadiu care urmează imediat după cel Nigredo (transformare). „Lucifer, Lucifer, întinde-ți poala și trece-mă repede prin strâmtoarea văii morții, spre lumina strălucitoare, spre palatul Zeilor.” – Isanatha Muni

Crucea întoarsă este un simbol antic și DA, precedă creștinismul și rădăcinile lui evreiești, cu mii de ani. Adevărata semnificație a acesteia este modul corect de aliniere a chakrelor. Chakra solară (666) se aliniază cu vârful în jos, conferindu-i sufletului putere.

 Simbolul medicinei contemporane Simbolul medicinei contemporane este o modificare a simbolului vechi. Șarpele,aici e pe un pahar. Pentru sataniștii acesta e un simbol al medicinei și îl folosesc cu plăcere ca simbol al progresului în domeniul medicinii și geneticii.

Simbolul geneticii Creștinii, consideră că, modificările genetice constituie implicare în creația lui Dumnezeu. Religia satanistă salută modificarile genetice și crede că noi singuri suntem capabili să ne creăm viitorul. "Eu sunt Dumnezeul Meu".

Simbolul USB Din vechi timpuri acest simbol era considerat săgeata lui Satan și simboliza: Pe cineva pedepsește, pe cineva îl iartă, pe altcineva îl ajută. După ce a devenit simbol al USB-ului sataniștii îl folosesc în două sensuri. Ca simbol al dreptății, și simbol al progresului științific.

                                                  Semnele posesiunii diavoleşti 

     Posesiunea diabolică constă în exercitarea unei influenţe parţiale sau totale a diavolului asupra persoanei umane, aşa încât aceasta devine incapabilă să îşi stăpânească acţiunile. Această influenţă demonică se manifestă în mai multe grade cu gravitate crescândă, după intensitatea fenomenelor şi locul de manifestare:
1. Infestaţia diabolică: acţiunea prin care demonii cauzează tulburări fizice, externe, care se pot constata sensibil, întâlnite şi în viaţa unor sfinţi, precum şi fenomene fizice ca stricăciuni locale cauzate caselor, obiectelor sau animalelor, zgomote ciudate fără o cauzalitate vizibilă, fenomene luminoase, levitaţia corpurilor.
2. Obsesia diabolică: intensificarea presiunilor ispitei, stare de anxietate, disperare inexplicabilă, tendinţă de izolare şi însingurare, gândul presant de sinucidere şi chiar încercarea faptică;
3. Opresiunea diabolică: intensificarea insuportabilă a obsesiilor însoţită de vexaţii diavoleşti ca, boli, tulburări care produc pierderea cunoştinţei, impuls nestăvilit de a pronunţa cuvinte de batjocură, pline de mânie şi ură împotriva lui Dumnezeu, a Fecioarei şi a sfinţilor, impulsuri spre profanarea lucrurilor sfinte, toate acestea manifestându-se ca luptă interioară violentă.
4. Posesiunea diabolică: luarea în posesie de către demon a corpului unui om, determinându-l să vorbească şi să acţioneze cum vrea; este cazul în care influenţa diavolească se manifestă cel mai adânc, cu efecte devastatoare în viaţa individului.
5. Subjugarea diabolică: destul de rar întâlnită şi nestudiată îndeajuns, prin care un om ajunge să coopereze voluntar cu diavolul chiar în urma unui „pact” – cum se povesteşte despre vrăjitoarele Evului Mediu – sau prin adoraţie satanică, aşa cum apare în satanism.
Fenomenul posesiunii diabolice este însoţit de semne fizice, intelectuale şi afective, pe care le redăm în cele ce urmează.
                   
A. Semne fizice
Prima şi cea mai semnificativă schimbare în cel posedat este mimica feţei ce devine de nerecunoscut, grimasele schimbându-i înfăţişarea ca şi cum faţa umană ar fi substituită de chipul diavolului. Trăsăturile exprimă mânie, ură, batjocură şi insultă. Uneori acestea sunt însoţite de balonare peste măsură a pântecelui sau de retragerea exagerată a acestuia spre interior. Deseori posedatul are spasme însoţite de degradarea bunei funcţionări a organismului. Apar şi fenomene ca: schimbarea culorii pielii, greaţa, vărsăturile, aerofagia (înghiţirea aerului), aerocolia (acumularea aerului în colon), limbă murdară, mirosul urât al respiraţiei şi borborigmele (rostirea unor cuvinte neinteligibile). Omul simte mişcările naturale ale organelor propriului corp cu o acuitate înnebunitoare, ceea ce, într-o stare normală nu ar avea  loc. Pot apărea iritaţii ale pielii şi ale mucoaselor. Cel în cauză manifestă simptome de zoofobie, acuzând senzaţia dezgustătoare a prezenţei unui animal în abdomen, care se mişcă, îl ciupeşte, îl muşcă din interior sau îl arde, fapt care constituie o adevărată tortură. Toate aceste manifestări mai pot fi însoţite de vertij, dureri de cap sau de coloană, crampe violente precum şi tensiuni în diferite părţi ale organismului, percepute de cel în cauză ca pătrundere sau ieşire a diavolului din corpul său.
Vocea celui posedat se schimbă, timbrul obişnuit devenind foarte grav, batjocoritor, ameninţător. Persoana face propuneri erotice sau scatologice fără nici o cenzură. Apar fenomene ca scrierea automată, a cărei grafologie denotă o violentă stare de dezordine interioară, aspect care diferenţiază fenomenul acesta la posedaţi de cel mediumic.Toţi cei posedaţi manifestă trăsături ce caracterizează cu deosebire acest fenomen: fie sunt mânaţi de o impulsivitate agresivă, fie se inhibă ajungând la imposibilitatea comunicării, proferă insulte, ameninţări, blasfemii. Membrele corpului acţionează fără control. Au obiceiul de apărea şi a dispărea brusc, imprevizibil.
Noua personalitate, demonomorfă, posedă o afectivitate marcată de reacţii agresive faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Cel posedat, în cele mai multe cazuri este conştient de ceea ce i se întâmplă, simţindu-se parcă desprins de sine însuşi şi manipulat de o forţă ce-l terorizează şi care-i produce o suferinţă insuportabilă.
Un fenomen ce revine în istoriile demonizaţilor este o răceală glacială care invadează camera unde sunt aceştia. Uneori, îşi simt craniul cuprins de mâini reci sau simt un curent rece care începe să sufle brusc. În multe cazuri de posesiune se manifestă frigiditatea s*xuală iar în paralel cu aceasta insensibilitatea la durere, subiectul putând fi ars sau ciupit fără a reacţiona dureros.
B. Semne intelectuale
Manualele de exorcism, în special Rituale romanum, menţionează fenomene de cunoaştere ca facultatea de a citi gândurile sau cunoaşterea şi vorbirea unor limbi neînvăţate de cel posedat. Acestea sunt fenomene numite preternaturale, numite în ştiinţa actuală paranormale care se întâlnesc rar în natură şi dacă sunt prezente confirmă suspiciunea de posedare. Deseori, demonizaţii fac comentarii răutăcioase referitoare la greşelile şi păcatele celor din asistenţă, producând o puternică impresie asupra acesteia. În unele cazuri, diavolul din cel posedat se erijează în profet, care se dovedeşte a fi fals întrucât Satana este minciuna personificată.
C. Semne afective
Acestea sunt mai puţin cunoscute dar nu mai puţin importante, cu atât mai mult cu cât aici este locul de interferenţă între posesiune şi boală. Cei posedaţi sunt bântuiţi de obsesii înfiorătoare, care se fixează cu o încăpăţânare invincibilă. Una dintre cele mai crude astfel de obsesii este aceea de inferioritate şi singurătate morală. Aceasta ca şi alte semne de acest fel nu indică imediat prezenţa diavolului în cel în cauză, ci se pot constitui mai ales ca teren favorabil posesiunii. Sentimentul de singurătate apare foarte frecvent la văduve, la domnişoarele bătrâne, oamenii fără cămin, la persoanele consacrate care au intrat în viaţa mănăstirească în urma unor decepţii şi nu din vocaţie; toate aceste persoane sunt teren propice acţiunii de posedare.
Autoculpabilizarea şi remuşcările exagerate pot transforma persoanele în victime ale diavolului. Obsesia vinovăţiei se poate instala şi în lipsa oricărei fapte reprobabile, devenind atât de persistentă încât invadează în totalitate psihismul, ceea ce denotă o suferinţă profundă a zonei inconştientului. Obsesia autoînvinovăţirii devine ea însăşi agent al căderii în păcat extenuând sufletul şi deposedându-l de capacitatea de rezistenţă la rău.
Caracteristică pentru stările demonizate sau de predemonizare este atingerea, cu o rapiditate uluitoare, a unor stări extreme: omul poate simţi o pace profundă pentru ca în momentul următor să devină de o violenţă dementă; aceste treceri rapide de la o extremă la alta sunt comune cu manifestările maniaco-depresivilor. După cum am mai amintit, boala nu exclude influenţa diavolească aşa cum starea de posesiune diabolică nu exclude alterarea psihosomatică a individului. Un aspect de temut al posesiunii diabolice este acela că, în unele cazuri, deşi prezenţa străină îi repugnă subiectului, în momentul când pierde controlul, comportamentul său degenerând în atitudini contrare convingerilor proprii, acesta simte totuşi un fel de plăcere faţă de agitaţia şi extraordinarul pe care diavolul îl împlineşte în interior. Demonul ştie să se folosească de frustrările secrete ale omului, pentru a-i câştiga acceptul şi a se complace în ceea ce i se întâmplă; acest fapt îi agravează starea făcând eliberarea imposibilă.

                                                                     Sursa:  http://www.lovendal.ro

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi povesteşte Sfântului Grigorie Sinaitul, în cartea "Despre lucrarea duhurilor rele", că duhul rău al înşelăciunii, când vine la un om, îi tulbură mintea şi-l face nebun, îi îngreunează inima. El face o persoană să fie laşă, să fie fricoasă, să deznădăjduiască şi să fie plină de aroganţă.
El face ochii persoanei sălbatici, tulbură mintea, produce fiori prin trup. Lumina nu apare strălucitoare celui căruia diavolul îi dă târcoale, ci roşie. Mintea devine demonică. Duhul rău îl încurajează pe om să hulească. Oricine e posedat de un astfel de duh demonic e mânios şi devine nebun.
Nu e nici umilinţă, nici jale adevărată cu lacrimi în el. Se laudă cu toate realizările sale şi caută să fie lăudat şi cinstit. El se lasă târât de patimile sale. Îşi pierde mintea şi e cu totul distrus. De asemenea, trebuie menţionat că diavolul nu face închinăciuni, nici nu I se închină lui

 Text exceptional: MARSUL DISTRUGATORULUI

Problemele lumii de astazi sunt de o gravitate extrema, nemaiintalnita; niciodata nu s-au ivit astfel de dificultati. Cauza lor este una: lucrarea antihristica a duhurilor necurate aliate solidar cu oameni fara Hristos, acum – la sfarsitul mileniului doi si inceputul mileniului trei. Cel mai slab punct este acela ca omenirea nu mai lupta, iar cei cativa despre care se stie ca totusi mai lupta (in miscarea antiglobalismului) nu stiu de fapt cu cine lupta, pentru ca, dupa cum se va vedea, dusmanul este stapanul minciunii si al diversiunii. Oameni cu sufletul vandut demonilor s-au urcat cu ajutorul lui Lucifer la carma omenirii si sunt la un pas de a o supune desavarsit, nevazut si in secret.
Vedenia ce urmeaza a avut loc in 1905, in Rusia, si in ea sunt prezentate foarte convingator toate cursele dracesti care impresoara lumea „civilizata“ a ultimelor doua secole. Cu ochii nostri putem vedea astazi cat de inalte culmi ale minciunii si manipularii au atins aceste uneltiri demonice; cumplita relativizare, regresul moralei, noncon-formismul, libera-cugetare si „modernismul“ credintelor, ideologiilor si al „convingerilor stiintifice“ sunt cele mai periculoase.
De observat, ca diavolul a ajuns la o asa mare dominatie asupra omenirii pentru ca si-a folosit cu multa insistenta si viclenie periculoasa sa insusire de a sugestiona. Puterea de sugestie asupra liberei vointe a omului lipsit de vigilenta este arma lui cea mai tare. In fata acestor primejdioase sugestii mincinoase care actioneaza asupra psihicului, omul cu discernamant are ca arme ADEVARUL, CREDINTA, NADEJDEA, DRAGOSTEA, RUGACIUNEA SI CELE 7 SFINTE TAINE ale BISERICII ORTODOXE.
Iisus Hristos este calea, adevarul si viata!
– N.P. Riskovski „Marsul distrugatorului“, Zaraisk, 1905;

VEDENIA[1]
Ce-a fost nu stiu. Poate ca vis sau o viziune extatica, sau pur si simplu o halucinatie prelungita si complicata… Adevarul e ca mi s-a intamplat in realitate, fara pierderea cunostintei^(l). Si simt o putere de neinvins, care ma sileste sa transmit, sa povestesc tot ce-am vazut si auzit⁽²⁾, sa descriu acele ingrozitoare figuri monstruoase, care mi-au aparut in fata ochilor, in timp ce dormeam, sau nu dormeam, sau poate deliram intr-un anume fel, aievea si constient, fata-n fata cu acel taram sumbru si infricosator, care s-a deschis in fata mea.
In timp ce sedeam la masa de scris, in camera de lucru, pe la orele unu dupa miezul noptii, mi s-a parut deodata ca ma scufund cu repeziciune intr-o prapastie intunecoasa, in interiorul pamantului⁽³⁾, in iad, undeva la o adancime de 550 de mile. Nu stiu cum, dar cifra aceasta mi s-a intiparit in memorie.
De jur imprejur era intuneric bezna, iar in fundul iadului ardeau focuri ce se inaltau ca niste limbi alungite si se prelingeau in valvatai stacojii de culoarea sangelui, iar intunericul era negru, mai negru decat o noapte ploioasa fara stele; in el licareau flacarui sferice, ce patrundeau peste tot, parca muscand cu limbi de sarpe. Am deslusit intr-un tarziu ca acestea se asemuiau cu niste fiinte desfigurate, de o hidosenie infioratoare, ca si acel intuneric, iar flacaruile sferice intepatoare erau ochii lor.⁽⁴⁾
Auzeam acolo, in bezna, voci stridente, asemanatoare zanganitului unor placi de cupru, la „auzul caruia ti se opreste inima in loc, cade si ingheata, si iti vine greata“.⁽⁵⁾ Auzeam sporovaiala necuviincioasa si citeam gandurile acestor fiinte ale beznei, si toate tainele lor s-au descoperit inaintea mea. Si mai era Cineva⁽⁶⁾ langa mine si ma sprijinea, ca sa nu mor – si prin El eu eram mai tare decat bezna.⁽⁷⁾
Fie ca toate acestea sa fie interpretate de cititori cum vor gasi de cuviinta, dar eu voi descrie tot ce s-a intamplat si voi comunica ceea ce e scris aici si intitulat de mine: „Marsul distrugatorului“. Voi indeplini acest lucru cu smerenie.
17 aprilie 1905 N.P Riskovski⁽⁸⁾






MARSUL DISTRUGATORULUI
„- Sunt slabit si invins, dar mai posed inca marea FORTA DE SUGESTIE⁽⁹⁾, si voi zdrobi lanturile si catusele, voi trece peste hotarele universului, si ma voi ridica impreuna cu legiunile mele, si-i voi SILI pe oameni SA SE RASCOALE, si voi incepe batalia, ultima BATALIE⁽¹⁰⁾ cu acest Miel bland, ale Carui raze de slava, a Carui blandete, smerenie, rabdare, curatie, nevinovatie si Sfintenie a Sa ma ard cu o flacara insuportabila⁽¹¹⁾, amenintand cu apropierea prabusirii mele in intunericul cel mai din afara. Stiu ca de acolo nu exista scapare⁽¹²⁾, fiindca acela este salasul vesnicului intuneric al nefiintei, unde vremurile sorocite mie sunt pecetluite si terminate, toate mijloacele pierdute definitiv – acolo, in salasul intunericului, in noua si nesfarsita – pentru mine – eternitate“.
Asa gandea Lucifer, incatusat in infern pana la ziua Judecatii de Apoi, si s-a ingrozit de ceea ce-l astepta; isi aminti lacasurile Luminii si bucuriei de-a pururi, frumusetea cerestilor slujitori ai Slavei, cu a lor umilinta, smerenie si devotiune fata de Creator, petrecand in iubire nesfarsita fata de El si in vesnica proslavire a sferelor ceresti…
Isi reaminti de rastimpul venirii pe pamant a Mielului Dumnezeiesc, inaintea smereniei, blandetii si rabdarii Caruia s-a prosternat omenirea care L-a cunoscut. Isi aminti reusita stratagemei tradarii si perfidiei: predarea Dumnezeului-Om la moarte prin crucificare, falsa victorie asupra Lui, momentul groaznic al infrangerii definitive prin invierea aducatoare de lumina a Fiului lui Dumnezeu.
„- Totul s-a sfarsit, lumea a crezut in El, s-a savarsit mantuirea omenirii, fagaduita de la inceputul vremurilor. Toate GENERATIILE VIITOARE, ce se vor naste, VOR FI SALVATE prin aceasta CREDINTA – pana cand pamantul va intra in existenta vesnic-neschimbata, laolalta cu lumile cele mai desavarsite – in veacurile fara de sfarsit, la care nu voi mai avea acces…“
Si lanturile – ferecate si impletite din intunecimea tradarii, perfidiei, trufiei anarhice, infumurarii si minciunii, ce-l incercuiau pe Lucifer, l-au incins si l-au strans si mai vartos din toate partile, intunecandu-i mintea cu o si mai mare rautate si sete de razbunare ascunse, muncindu-l inca mai tare, si mai deznadajduit prin neputinta sa, oprimandu-i constiinta vointei sale nebunesti⁽¹³⁾.
„- Sa ma supun – oare? Sa cad in tarana inaintea atotputerniciei Luminii Atotziditoarei Puteri, inaintea acestei nesfarsite iubiri si marinimii a Celui Care-i cheama pe toti la viata vesnica, fericire si desfatare a cunostintei adevaratei intelepciuni? Sa ma supun?… Sa cad si sa ma inchin, dupa ce am rezistat razboindu-ma atatea secole, am incercat atatea mijloace de lupta si m-am perfectionat in CULTURA MEA PROPRIE?“[2]⁽¹⁴⁾ – se gandi cu mandrie Lucifer si durerea cruda a nebuniei pricinuita de catusele neputintei ce-l apasau, l-a cuprins peste masura si strasnic. El s-a intunecat si mai tare si mai disperat, iar sarpele gandului sau, rasucindu-si inelele, s-a intins cat era de lung si a intepenit, apoi si-a rasucit indarat inelele, si s-a incolacit in ghemul distrugerii, prapadului si mortii, dandu-i lui Lucifer taria flexibilitatii sale, forta de insinuare a serpestii intelepciuni.
Si Lucifer cazu pe ganduri:
„- Trebuie sa ne pregatim pentru ofensiva din flancul drept⁽¹⁵⁾ – LUPTA CU CREDINTA. De rezultatul acestei lupte va depinde succesul BIRUINTEI noastre asupra MANTUIRII.“⁽¹⁶⁾
Lucifer ofta ca un vulcan in eruptie, si scoase un urlet ca o bubuitura de tunet subterana, si se auzi un vuiet strasnic, de care s-a cutremurat scoarta pamantului.
Lucifer isi chema legiunile sale si pe toti aliatii sai, care s-au predat intunericului, si ei aparura toti pana la unul in fata stapanului, plecandu-si fizionomiile lor monstruoase si ascultand instructiunile lui.^(16.a) Si Lucifer se rasti la ei:
„- Hei, voi, ratacitorilor prin paduri, pustietati, desisuri si mlastini, slabanogiti de puterea Crucii, voi, a caror slava nu s-a mai pastrat decat in povestile doicilor ce-i sperie pe copii! Ascultati si executati: va dau o noua putere si taria sarpelui negru…
Ascultati!
Crucea si credinta in Rastignit au biruit intreaga lume, au cuprins tot universul. Oamenii se afla deja in pragul imparatiei Ceresti, care vine cu o putere de neinvins, pentru a-i conduce pe oameni la desfatarea vesnica, la contemplarea acelei frumuseti, fericiri si plenitudini a cugetului, care ne sfasie prin chinurile iremediabilului.
Oamenii sunt deja constienti in ce consta fericirea si bunatatea vietii. Ei nu mai pot fi inselati prin placeri trupesti, prin dulceata patimilor si viciilor. Sunt necesare noi mijloace, noi procedee: trupul trebuie lasat in pace.⁽¹⁷⁾ Trebuie sa actionam asupra centrului si mai cu seama din flancul drept: SA DISTRUGEM CREDINTA – cea mai insemnata fortareata din primele linii.
Cand acest avanpost va fi CUCERIT SI DISTRUS – noi am biruit. In acest scop trebuie sa organizam o astfel de ambuscada, ca sa nu poata fi descoperita de catre oameni, si din ascunzis⁽¹⁸⁾ sa actionam intensiv si neintrerupt, dar in asa fel incat fiecare atac sa para ca provine din partea opusa⁽¹⁹⁾. Pricepeti voi, oare, actuala tactica militara? Cand dusmanul nu se vede, el nu poate fi descoperit[3] – deci, nu poate fi invins ⁽²⁰⁾.
Va dau o noua putere a sarpelui negru⁽²¹⁾ – PUTEREA SUGESTIEI.⁽²²⁾ Sugestionati – acesta e singurul procedeu contra liberei vointe a omului, ca s-o inclinam spre stanga, in directia noastra – sa-l atragem in cursa pe adversar (omul) si sa-l impresuram din toate partile.
Oamenii vor accepta sugestiile mintale ca pe propriile lor ganduri(25), ca pe achizi¬tiile si performantele intelectului lor. Ei vor urma irezistibil aceste sugestii, vor edifica scoli, stiinte si teorii intregi.
Voi sunteti datori sa impletiti din ele PLASA voastra, a sarpelui negru, pana cand rnintea oamenilor se va incalci[4] in ea din toate partile⁽²⁴⁾.
Ei vor inceta sa se mai inteleaga unul cu celalalt, nu vor mai sti unde se afla si in ce consta adevarul, si nu vor mai fi in stare sa se gandeasca la mantuire si scapare, pierzandu-si capacitatea de a-si mai dori asa ceva⁽²⁵⁾.
Atunci Lumina din ei se va polariza in intuneric, devenind intunericul nostru, iar ei vor incepe sa-l numeasca lumina.⁽²⁶⁾
Lumina li se va parea intuneric si ei se vor inrola in escadroanele si legiunile noastre negre⁽²⁷⁾. Stanga va deveni la ei dreapta, iar dreapta va fi luata drept stanga⁽²⁸⁾. Aceasta stanga va fi considerata adevarata dreapta, iar robirea si prizonieratul lor vor fi luate drept libertate autentica, care este samavolnicie. Dupa asta, inca un pas – si vom distruge tot ce exista pe pamant. Impreuna cu noi, oamenii vor incepe sa jinduiasca devastarea si distrugerea stihinica a tot ceea ce exista.“
„- Ura!… Ura!…“ Infernul a rasunat de strigatele frenetice si dementiale⁽²⁹⁾ ale legiunilor negre, transformandu-se apoi intr-un hohot nebun de ras, intr-un urlet cumplit de fiara, ca un zanganit metalic – gretos, veninos, ce-ti rupea sufletul, coborand in iad, in neagra vesnicie, in prapastia beznei fara iesire – in supliciul nesfarsit si nepieritor…; incepura sa suiere serpii negri ai uneltirilor demonice si, rasucindu-si inelele, s-au intins cat erau de lungi in bezna beznelor, si au intepenit; apoi si-au rasucit indarat inelele si s-au aprins ochii scorpiei – veninosi, dezgustatori, ucigatori, omorand tot ce-i viu… Iar intunericul spori si se inteti, si se umplu de vaietele si plangerile chinului, rautatii, neputintei⁽³⁰⁾ si setei de prapad – sete disperata, eterna, nesfarsita…
Si, dintr-odata au scanteiat si s-au aprins doi ochi fiorosi, doua pupile intunecate negre ca noaptea, patrunzatoare, deprimante si infricosatoare, strafulgerand iadul cu legiunile monstruoaselor creaturi, si se lasa o tacere mortala, infricosatoare si sinistra.
{PROGRAMUL OFENSIVEI}
(I. Cucerirea SLUJITORILOR BISERICII
si pervertirea lor)
Lucifer dadu legiunilor sale programul ofensivei:
„- Mai intai de toate cuceriti-i pe slujitorii Bisericii Celui Preavesnic. Aratati-le puterea asupra sufletelor celor ce vor sa se mantuiasca, asupra suveranilor si domnitorilor si frumusetii femeiesti, cat si mijloacele de a si le supune cu usurinta. Aratati-le bunurile lumesti, bogatiile si aparenta atractivitate a confortului⁽³¹⁾, a fastului, a luxului, cat si a metodelor de acaparare a lor. Transformati Sfanta Bunavestire a inviatului⁽³²⁾ intr-o unealta in mainile lor⁽³³⁾, ascunsa celor ce vor sa se mantuiasca, ca ea sa nu dea in vileag caracterul lor criminal inaintea oamenilor. Pervertiti-i treptat⁽⁵⁴⁾ si cu bagare de seama, iar cand SUGESTIILE voastre vor fi CONFUNDATE de catre ei cu propriile lor ganduri, atunci poftele senzualitatii patimase si tainica dorinta de posesiune a sufletelor, viclenia uneltirilor si dominatia asupra sufletelor si comorilor pamantului vor seduce cugetul si inima lor. Ei (slujitorii Bisericii – in istorie asa a facut Inchizitia) vor incepe sa condamne, sa tortureze si sa ucida pe cei fara prihana si nesupusi lor, care se impotrivesc minciunii si fatarniciei lor, si prin teroare isi vor consolida autoritatea – atunci voi v-ati ispravit treaba. CREDINTA OAMENILOR SE VA CLATINA; oamenii vor gandi ca, daca slujitorii si dascalii Bisericii sunt asa, atunci credinta predata de ei nu poate fi mantuitoare, ci pierzatoare, iar ei mint:
– predica si invata smerenia, ei insisi fiind mandri de cucernicia lor criminala si prefacuta;
– predica curatia si neprihanirea, iar ei se scarnavesc in desfrau, vicii, ademenirea femeilor si coruperea celor nevinovati si puri;
– predica iubirea fata de aproapele, iar ei folosesc tortura, ard pe ruguri si nascocesc cazne⁽³⁵⁾;
– predica abstinenta si saracia, iar ei sunt desfranati, trufasi, hrapareti, iubitori de arginti si avizi de a acapara averi straine.
Tentatia va fi atat de mare, incat putini vor rezista. Credinta si religiozitatea vor deveni sminteala, fiind subminate din radacina (din cauza pacatelor preotilor).⁽³⁶⁾
Treaba asta v-o incredintez voua: Legiunii lui Falada si Moloh.“
(II. Pervertirea SAVANTILOR prin sugestii diabolice)
„Iar tie, legiunii sarpelui negru (stapan pe puterea sugestiei) iata ce-ti poruncesc:
– Voi urmariti-i pas cu pas si supravegheati-i neincetat pe savantii inzestrati cu talente si genialitate. Acestia sunt cei alesi si cei mai valorosi dintre oameni – ei cerceteaza natura si miraculoasele ei structuri si forme, straduindu-se sa patrunda in taina vietii intru slava Creatorului si a cunoasterii intelepciunii Sale de neconceput.⁽³⁷⁾
Menirea si telul lor este atat de clar si de maret, incat, daca ei vor reusi sa-l realizeze, atunci intreaga viata a oamenilor va fi indreptata intru preamarirea Atotputernicului, si oamenii se vor intoarce iarasi la nemurire si desfatare vesnica. Lor li se va revela toata bucuria si fericirea existentei si credinta lor va fi ca diamantul⁽³⁸⁾, iar pamantul cu toti locuitorii lui va deveni imparatia inviatului. Atunci toate resursele noastre, mijloacele de lupta si timpul sorocit noua se va sfarsi.“
„- Grabeste-te, legiune a sarpelui negrul! Grabiti-va, slujitorilor, pe taramul acestor alesi, savanti si genii ai slavei crucii. Inspirati-le cu prudenta, inselati-i in ascuns si pe neobservate – ca nu exista nimic in lumea suprasensibila si tainica[5]. Iar in ce priveste caracterul treptat al dezvoltarii naturii in toata diversitatea frumusetii si armoniei formelor ei, SUGERATI-LE cu viclenie ideea AUTOCREATIEI.
SUGERATI-LE, pentru a produce o impresie mai puternica, termenul latinesc – EVOLUTIE; acest cuvant va prinde mult mai repede si va intra in uz, fiindca oamenii sunt pasionati de stiinta si cred cu tarie celor initiati in stiinte.
Pe masura cercetarilor experimentale asupra structurii materiei si a formelor ei, SUGERATI-LE PREVAZATOR, ca si pe parcursul investigatiilor asupra sufletului si duhului pastrate in taina – in puterea atottiitoare a Creatorului – SUGERATI-LE CU MULTA VICLENIE, ca acest SUFLET si acea de viata datatoare, sau cum i-o mai fi zicand – PUTERE, nu exista deloc – ea fiind doar aparenta, aidoma miscarii – o simpla miscare, diferita doar ca viteza, diversificata de catre perceptie, sau o rasfrangere asupra punctelor nervoase sensibile, asupra strunelor nervoase ale organismului – si ca nu exista decat materia, substanta vizibila si palpabila, aflata in procesul miscarii sale, AUTOGENERATOARE.
Aceasta sugestie este atat de reusita, incat oamenii vor trece cu usurinta la NEGAREA existentei sufletului⁽³⁹⁾, si a lui DUMNEZEU – Creatorul Universului.⁽⁴⁰⁾
Ei vor zeifica materia. Iar suprema reprezentare despre El – Dumnezeirea asta – o vor comasa si o vor vedea in sine, adica in intelectul lor; si SE VOR TRUFI si se vor ridica impotriva credintei in OMUL – CEL VESNIC.“
(III. Pervertirea clericilor si savantilor rodeste in oameni necredinta si trufie)
„- Vazandu-i pe slujitorii Bisericii Lui, asa cum i-ati fabricat voi, (trufasi si patimasi), oamenii se vor sminti de tot in Dumnezeu si vor intra in alianta cu noi (demonii) si vor recunoaste ca PROGRES REAL SI UNIC numai CULTURALISMUL nostru si LIBERTATEA noastra (care sunt demonice), in timp ce POZITIILE NOASTRE INTARITE vor fi complet ascunse si inaccesibile pentru oameni, fiindca AM REUSIT PERFORMANTA ca EXISTENTA NOASTRA SA FIE NEGATA CU DESAVARSIRE.
Iar atacurile noastre VICLENE, sugestiile legiunii noastre, vor fi considerate de oameni ca provenind din directia opusa, fiind luate drept saluturi amicale ale intelectului genialilor sai reprezentanti (savantii).
Si nimanui⁽⁴¹⁾ nu-i vor mai da crezare ca suntem adversari. (vrajmasi), iar oricine ne va depista si-i va avertiza si pe altii, despre existenta noastra reala, va fi luat in ras si socotit nebun.“⁽⁴²⁾
(IV. Atentie! Demonii intuneca constiinta, zapacind creierul!!!)
„- Cand totul va fi gata – mergeti inainte cu INDRAZNEALA. Trebuie sa actionam cat mai PERSEVERENT si mai in PRIPA, ca SA ABATEM definitiv gandul omenirii de la acele lacasuri ceresti si de la SPERANTA LOR IN NEMURIRE care-i cheama in imparatia din inaltul cerului.
Fiindca de dragul imparatiei Ceresti oamenii isi pazesc CURATIA SUFLETEASCA si-si sensibilizeaza SACAITORUL GLAS AL CONSTIINTEI care le reaminteste de DUMNEZEU si de sfintenia Sa, noi trebuie sa-i impiedicam sa nu aiunga sa vada CUM STRALUCESTE PURUREA LUMINA NEAPUSA A ADEVARULUI.
Insa acestui GLAS AL CONSTIINTEI, acestor PERSEVERENTE SI VESNICE PORNIRI ALE SUFLETULUI OMENESC⁽⁴³⁾ ne va fi greu sa le venim de hac… Asa ca – iata cum vom proceda:
– Asculta, legiune a sarpelui negru, (stapan pe puterea sugestiei), si executa!
Cat mai multe IMPRESII oamenilor – din cele mai felurite, captivand atentia printr-o succesiune febrila, in fiecare minut, in fiecare secunda – la nesfarsit, fara preget: IMPRESII tot mai NOI si mai NOI, mai ATRAGATOARE, mai SURPRINZATOARE, fixand atentia⁽⁴⁴⁾.
Mai intai de toate – procedeele de transmisie a undelor, gandurilor, dorintelor, a intregii fiinte – sa audieze de la distanta, sa-si comunice gandurile la distanta – ceva nemaipomenit, gigantic, stupefiant…
SA-I APROPIEM pe oameni, SA-I ADUNAM la un loc – inlaturati IZOLAREA!⁽⁴⁵⁾
Spulberati INDIVIDUALITATEA, indepartatii de INTERIORITATEA LOR trezindu-le CURIOZITATEA fata de sclipitoarele inovatii si de cresterea fara precedent a inventivitatii intelectuale… Captati-le toata atentia!
Toata aceasta tehnica nebuna, ne va sluji noua… Dezvoltarea mijloacelor de transport cu ajutorul aburilor, cai ferate si vapoare, vuietul trenurilor, miscarea rapida, cu iuteala fulgerului, pana la zapacirea creierului – zgomot, zdranganeala, fluieraturi, gari uriase, cu galagia si larma lor neincetata, CALEIDOSCOPUL IMAGINILOR SI INTAMPLARILOR PERICULOASE, indraznete pana la insolenta, pana la ameteala, pana la avaria unor garnituri intregi de trenuri, cu tot cu incarcatura lor umana… Telegrafe, telefoane, lifturi, aeronave, fonografe si gramofoane… Motoare electrice, tramvaie electrice, lumina electrica… Toate aflandu-se in mainile omului, in posesia intelectului sau, a omului-imparat, stapanul naturii, pe care si-a supus-o… (trufia anarhica a demonului s-a transmis si omului).
NU MAI EXISTA ARTA INSPIRATA⁽⁴⁶⁾, aceasta se afla in stampe, fotografii, oleografii, in reproducerile mecanice, rapide a pozelor nenumarate… Masini de scris, masini de tiparit, masini de cusut, masini de semanat, de treierat, masini de macinat si de copt paine, masini de jocuri, masini de cantat si de vorbit, cinematografe…”
(V. Aiurit de iuresul tehnicii omul decade in idolatrizarea intelectului)
„- Jos munca manuala!… A triumfat INTELECTUL. INTELECTUL e imparat, INTELECTUL e stapan, INTELECTUL e mandria omului. Lui vor incepe sa i se inchine, pe el il vor idolatriza. OMUL isi VA RIDICA cu mandrie CAPUL si va cunoaste LIBERTATEA. La ce-i trebuie lui stapan, daca el stapaneste totul? La ce-i trebuie lui sa se supuna cuiva, daca el stapaneste totul? La ce-i trebuie lui sa se supuna cuiva, daca fortele naturii i s-au supus lui? Omul va cunoaste intelepciunea prezicerii din Eden[6] facuta de noi, (diavolii), femeii ascultatoare: «veti sti totul, veti fi ca niste dumnezei».“⁽⁴⁷⁾
(VI. Razvratirea omului ii amplifica vinovatia si groaza de singuratate)
„- Si OMUL isi va inalta CAPUL si va provoca la lupta CERUL, care l-a chinuit prin incercarea rabdarii si se va RAZVRATI impotriva supunerii si dependentei in fata LEGII, impotriva SMERENIEI si CURATENIEI, si NEPRIHANIRII, batjocorindu-le ca pe niste slabiciuni, sovaieli si servilism[7], si le va inlocui cu LIBERTATEA ANARHICA, iar desfatarea in PLACERI SENZUALE va fi podoaba acestei LIBERTATI…“
„Viata va fi o MISCARE FARA INTRERUPERE, FARA ODIHNA, un caleidoscop nesfarsit al impresiilor – VA NAVALI CA UN PUHOI[8] , antrenand totul, NELASAND TIMP, nelasand nici o clipa pentru aducerea aminte de Dumnezeu si de sfintenia Sa, de viata pasnica, plina de iubire, indreptata spre LUMINA – acolo unde se afla IZVORUL sau si implinirea fagaduintei.
NIMIC SFANT, dumnezeiesc, nu-i va mai SATISFACE si ALINA pe oameni, iar VOCEA CONSTIINTEI in ei se va STINGE si vor FUGI de ea, si SPAIMA lor va fi un CALVAR… Ei vor cauta sa se alature GLOATEI, temandu-se de SINGURATATE, pentru A NU TREZI in ei VOCEA CONSTIINTEI.“⁽⁴⁸⁾
(VII. Cultivarea intelectului, „triumfator” si razvratit, va inlocui cultivarea virtutilor)
„- Si astfel, in locul acelei sfintenii si puritati copilaresti, infantile, pe care ei (oamenii credinciosi) o numesc VIRTUTE si dezvoltare spirituala – asa cum i-a invatat MIELUL, noi (demonii) vom instala CULTURA noastra⁽⁴⁹⁾ (diavoleasca), PROGRESUL nostru – al TRIUMFULUI si MANDRIEI INTELECTULUI…
La ce bun aceasta odioasa ordine, aceasta supusenie in fata Legii?⁽⁵⁰⁾ La ce bun aceasta putere morala care uneste puterile sufletului si care franeaza astfel impulsul catre pofta nesatioasa de pasiuni? La ce bun aceasta tarie morala sufleteasca care INABUSA insinuanta[9] CHEMARE de a se imbata cu toate frumusetile unei vieti senzuale, nerusinate si captivante?
– INSPIRATI-LE insistent si cu viclenie EGALITATEA in drepturi asupra EXTAZULUI si SATISFACTIEI SUPERFICIALE de o CLIPA, egalitatea in drepturi asupra vietii usuratice, bogate, accesibile oricui, a unei vieti pasionate, a desfatarii pana la capat, pana la FUNDUL PLACERILOR!…
(VIII. indemnati sa lepede viata fireasca pentru o viata artificiala,
oamenii decad in senzualism si autodistrugere)
„- Asculta, LEGIUNE A SARPELUI NEGRU si a MAMONEI!⁽⁵¹⁾ Asculta si executa!…
Cand VIATA FIREASCA a oamenilor SE VA SCHIMBA intr-o VIATA ARTIFICIALA, de productie mecanica – atunci munca manuala va deveni inutila si mainile oamenilor vor fi slobode…⁽⁵²⁾
Atunci, DORINTA IREZISTIBILA de a trai – de a trai SPASMODIC, impetuos, cu toti nervii, cu toate fibrele corpului, prin TOATE senzatiile minutului, clipei, si de a sorbi cupa desfatarii pasionate, cu bucuriile si bunatatile CULTURII noastre (demonice), pe de-a-ntregul – VA CRESTE ca un VAL antrenant, acaparant, patimas.
DORINTA NEINFRANATA de a bea CUPA vietii pana la fund va incepe sa creasca si sa se inteteasca pana la EXTAZUL MORTII⁽⁵³⁾, pana la AGONIA DESFATARILOR – sa guste fiecare, sa incerce si sa se delecteze …; PENTRU CA nu va mai exista CREDINTA, nu va mai exista NADEJDE, nu va mai exista DRAGOSTE – ci doar PLACERI SENZUALE. Chiar OAMENII insisi VOR RADE de aceste SURORI ale naivei fantezii umane – CREDINTA, NADEJDEA si DRAGOSTEA – asa cum radem noi acum – copiii liberi ai iadului: ha-ha-ha!!!⁽⁵⁴⁾
Asa ca, radeti de ei, radeti de nebuni, nebunilor![10] … Razi, legiune a sarpelui negru!… Razi, batrane Moloh!… Priveste si te bucura de nebunia oamenilor!…
(IX. Marele merit al bogatilor in rasturnarea ordinii naturale)
„- Munca, credinta si speranta ii salvau, oferindu-le TIHNA si curata BUCURIE a vietii. Viata lor decurgea in PACE, in CUMPATARE, in JUDICIOSUL CALCUL de la seceris la seceris, de la culesul roadelor pana la noua recolta.
Ori, BOGATII ne-au SLUJIT noua (demonilor) dintotdeauna, indeplinind munca noastra: ghiftuindu-se si batandu-si joc de saracimea rabdatoare, tinand-o in lanturi si inchisori, in munci pentru ei, bogatii, pentru INDESTULAREA lor, pentru podoabele lor, brocarturile si moda lor, pentru fastul si vanitoasa stralucire a trandavelor concubine, pentru DESTRABALAREA si LUXUL exagerat! Ei n-au avut nici CREDINTA, nici NADEJDE, nici DRAGOSTE si compasiune. Meritul lor in toate acestea e mare inaintea noastra…
Deci, atunci cand FABRICILE si UZINELE vor ANIHILA MUNCA MANUALA si masele de saraci infometati nu-si vor mai putea gasi un LOC de MUNCA – tinta noastra va fi atinsa. PROLETARIATUL se va RASCULA si va ERUPE ca o lava grozava, universala…
Legiune a sarpelui negru, si tu, batranule Moloh, INSPIRA-LE libertatea, libertatea civilizata⁽⁵⁵⁾ a BUNULUI PLAC!… Acum nu va mai fi greu s-o scoatem la capat: lansati-l pe MARX al nostru si instalati SOCIALISMUL in LOCUL idealurilor crestinesti: credinta, nadejdea si dragostea⁽⁵⁶⁾; in LOCUL acelei marturisitoare Biserici a Mielului, aliata noua, pe care am REUSIT s-o DIVIZAM atat de ABIL cu ajutorul SERVIABILEI ierarhii a clerului ei, s-o DIVIZAM LA NESFARSIT in parti[11] ce-si vor DISPUTA prioritatea si SFINTENIA, in mijlocul URII si VRAJBEI cuviosilor pastori ambitiosi…
– Noi am biruit! URLA, legiune a sarpelui negru si indeamna-i pe oameni: – Traiasca MARXISMUL! Traiasca PROLETARIATUL! – revendicarea generala, fortata⁽⁵⁷⁾ si urgenta a fericirii tuturor – a bunastarii, a comoditatilor si desfatarilor CULTURII noastre SCLIPITOARE⁽⁵⁸⁾, CAPTIVANTE, LIBERE de toate aceste SUSPINE TULBURATOARE dupa INALTUL si INDEPARTATUL CER… ⁽⁵⁹⁾.
Intruchiparea, acolo, a idealurilor lor e prea departata; perfectionarea individuala e prea indelungata…
(X. Relativitatea ideilor intuneca mintile oamenilor)
„- Sugerati-le oamenilor FERICIREA momentana: – PLACEREA nu-i decat AICI si numai AICI! Sugerati-le tuturor si fiecaruia in parte forta, energia, fermitatea de dragul fericirii sociale, a fericirii tuturor.
LUATI in RAS notiunea de PACAT! Bateti-va joc de curatia si sfintenia vietii! BATJOCORITI CONSTIINTA![12]…
Luati-i in ras si sugerati-le cu fermitate ca:
– Sa omori, sa versi sangele altora, a multora, a unei clase intregi de dusmani, pentru FERICIREA SOCIALA – este o FAPTA EROICA si o treaba cat se poate de buna!
– Sa nimeresti la inchisoare, in cazemate si la ocna de dragul FERICIRII SOCIALE – este o ISPRAVA de MARTIR[13] si o treaba si mai buna!
– Sa rapesti, sa ataci si sa jefuiesti ori sa furi de dragul unor scopuri sociale – aceasta este o FAPTA VITEJEASCA.
– Sa mori pe esafod, sa fii ghilotinat sau impuscat de DRAGUL fericirii sociale si a CULTURII noastre – a LIBERTATII, EGALITATII si FRATERNITATII⁽⁶⁰⁾ – debarasati de aceste fantazari ale credintei, nadejdii si dragostei, impuse oamenilor⁽⁶¹⁾ – aceasta este intr-adevar o FAPTA EROICA.
EROISM nu ca al mucenicilor crestini, din dragoste pentru binefacerile vesniciei, ci eroismul MUCENICILOR nostri, MODERNI, pentru o realitate anume, pentru o fericire obsteasca aici, pe pamant, FERICIREA satisfacerii totale a tuturor comoditatilor si a neinfranatelor porniri patimase de a bea CUPA vietii pana la fund, prin bunurile distribuite tuturor in egala masura si la fiecare.
Acesti BRAVI MUCENICI[14] ai nostri vor exercita o influenta extraordinara asupra societatii, pentru ca vor SUBTILIZA notiunea de fapta eroica si slava umila a mucenicilor Mielului, ca sa le ocupe locul lor si sa umbreasca pomenirea lor, micsorand adevarul cununii lor mucenicesti.
Aceasta TACTICA, asijderea, COSTA nu putine eforturi si truda, deoarece tu, LEGIUNE a sarpelui negru, va trebui sa intretii prin sugestii sporite SISTEMUL DE EXECUTII⁽⁶²⁾, ce intareste si alimenteaza ENERGIA VOASTRA de impotrivire si distrugere a poruncilor Mielului printre oameni, si care ne sunt necesare pentru ca inaspresc relatiile dintre popor si autoritati, apropiind ISTORIA de FINALUL prielnic noua, de GUVERNAREA noastra asupra lumii!!!⁽⁶³⁾
– Intelegeti voi TACTICA asta? – Tu, LEGIUNE a SARPELUI NEGRU, si tu, batrane MOLOH, si tu, vesnic JUCAUSULE, vesnic zambaretule EROT – COPILUL sarpelui negru!! Sugerati-le, deci, oamenilor RELATIVITATEA IDEILOR!⁽⁶⁴⁾ INTUNECATI-LE MINTILE!“⁽⁶⁵⁾
Si Lucifer isi intinse madularele, cascand de se cutremurara dedesubturile infernului si scrasni din dinti. De acest scrasnet se clatinara legiunile uracioaselor fapturi ale demonilor. Sarpele negru al gandului luciferic se rasuci si-l cuprinse, incingandu-l cu inelele sale, si intinzandu-se, si iarasi rasucindu-si indarat inelele, in ghemul unui nou gand intunecat al distrugerii si prapadului.
(XI. Oamenii poseda o citadela – cea mai inaccesibila – maternitatea.
Trebuie distrusa!)
Iar Lucifer a continuat:
„- Ascultati cu atentie: si tu, LEGIUNE a sarpelui negru, si tu, batrane MOLOH, si tu, vesnic zambaretule EROT, odrasla sarpelui negru, NASCUT sub POMUL paradisiac al SEDUCTIEI!… Ascultati!
Va asteapta cea mai GREA SARCINA, fara de care nu vom REUSI nimic, iar toate UNELTIRILE noastre nu-si vor avea ROSTUL.
Oamenii poseda o cetate – cea mai inaccesibila. Aceasta este MATERNITATEA: nasterea urmasilor si educarea lor. FEMEIA FECIOARA si FEMEIA MAMA: iata acea FORTAREATA de NECUCERIT a OMENIRII, care trebuie avuta permanent in vedere.⁽⁶⁶⁾
Indreptati cu DIBACIE si PRECAUTIE toate ATACURILE voastre asupra ei. Daca nu veti CUCERI, nu veti SUPUNE aceasta CITADELA – totul va fi in ZADAR, caci nu veti apuca sa-i veniti de HAC unei GENERATII, ca va CRESTE, formandu-se, ALTA ARMATA contra noastra.
Cu ajutorul femeii vom reusi sa punem LABA pe INTREAGA omenire in prezentul si viitorul ei, s-o RAPIM in intregime..“[15]
Si, dintr-odata, ingrozindu-se de acest gand, Lucifer s-a strambat de parca-l dureau dintii. Sarpele negrului gand a lunecat printre maxilarele lui cascate de frica si s-a pierdut inlauntrul lui. Tot iadul s-a infiorat si s-a cutremurat…
… O RAZA de LUMINA FURA, pogorandu-se din INALTIMILE inaccesibile, ca un FULGER, a LOVIT INTUNERICUL, imprastiin-du-l. A fost ca o aducere aminte a turbatei neputinte luciferice si a marinimiei nesfarsite a Creatorului: in ceruri aparu pentru o clipa inaintea lui Lucifer chipul purtator de lumina al Preacuratei Fecioare – Maica Mielului, neobosita si pururea ocrotitoare si aparatoarea fecioriei si maternitatii femeilor.
Si iarasi se inteti intunericul infernului si scanteiara ochii lui Lucifer, iar din maxilarele lui se strecura in afara sarpele negrului gand si un ranjet obraznic si batjocoritor ii schimonosi fizionomia.
„- Cunoastem noi aceste sperietori!“ – continua el cu o voce insolenta, stridenta si scarboasa, aidoma zdranganitului unei placi de arama intre ciocan si nicovala, si se semeti trufas, RIDICAND un PUMN paros si diform cu degetele inclestate, aratandu-si ghearele, ascutite si albe.
(XII. Barbatul corupt – un aliat de nadejde al diavolului)
„- Nu suntem singuri! Avem un ALIAT – «CUNUNA CREATIEI», – cu el nu ne TEMEM[16] de NIMIC!… De PARTEA noastra se afla BARBATUL, sexul MASCULIN, el ne va AJUTA sa aranjam lucrurile!“⁽⁶⁷⁾
„- Asculta, LEGIUNE a sarpelui negru, si tu MAMONA, si tu MOLOH, si mai ales tu, hazliule si jucausule EROT! Sugerati-le BARBATILOR, si mai ales TINERILOR, POFTA SENZUALA EXCESIVA.
SUGERATI-LE ca aceasta CASTITATE si NEVINOVATIE a fetelor, TIMIDITATEA si toata aceasta PURITATE FECIORELNICA si MODESTIA tinerilor – nu sunt decat PREJUDECATI lipsite de continut, ce INGRADESC necesitatile firesti si STINGHERESC placerile vietii.
INDEMNATI-I pe barbati sa practice AMORUL LIBER, FARA CASATORIE, care sa nu INCOMODEZE personalitatea, ADEMENITOR prin sansa diversitatii… INSPIRATI-LE barbatilor AVERSIUNE fata de casatoria ce APASA personalitatea, punandu-i CATUSELE indatoririlor. ARATATI-LE si SUGERATI-LE modul de trai in CONCUBINAJ si al CASATORIILOR CIVILE.
MEDICINA si MARXISTII va vor fi de folos mai cu seama prin PUBLICATIILE lor POPULISTE si INSTRUCTAJELE referitoare la sterilitatea arbitrara prin intermediul DISPOZITIVELOR speciale folosite in timpul actului sexual. in acest caz PRESA, prietena noastra FIDELA, se va dovedi o ARMA redutabila de difuzare RAPIDA a acestor cunostinte absolut folositoare pentru proliferarea CULTULUI EROTIC. Asta pe de-o parte…
Iar cand BARBATII se vor DESTRABALA de tot, gustand din cei mai FRAGEZI ANI dulceata profesarii cultului erotic si vor PREFERA traditionalei casatorii legale CONCUBINAJUL LIBER, cu tot farmecul POLIGAMIEI improspatandu-le simturile…, atunci stimulati-le celor mai VALOROASE femei, celor mai PUTERNICE naturi feciorelnice, ANTAGONISMUL contra barbatilor, RANITI-LE CU ISCUSINTA in amorul propriu si in DEMNITATEA lor, TREZITI-LE constiinta necesitatii de EMANCIPARE, a serviciului INDEPENDENT si a EGALITATII in drepturile civile cu BARBATII, vinovati de soarta lor vitrega, care au PRIVAT-O de caminul familial si au ATENTAT la sublimul ei DAR NATURAL de a fi mama.
Sistemul nervos la femei este altfel TESUT, fiind mai sensibil la sugestii.“
(XIII. Ranita cu iscusinta in demnitatea sa, femeia este impinsa spre emancipare, fiind astfel clintita din rostul ei divin)
„SUGERATI-LE cu indrazneala, dar si cu precautie, deplina EGALITATE cu BARBATUL, acest material GROSOLAN⁽⁶⁸⁾, care CEDEAZA mai usor ideilor NEBUNESTI, pe care le imbraca imediat intr-o teorie STIINTIFICA, impreuna cu un sistem de factori doveditori.
GASITI (ceva) anume pentru a justifica ideea, oricat de ABERANTA ar fi aceasta…[17] Tot asa dupa cum am reusit sa-l PACALIM pe batranul savant, INSPIRANDU-L SA VADA in ideea evolutiei formelor universale ale naturii, a legitatii dezvoltarii treptate, in ideea miscarii ei ascendente in procesul realizarii reprezentarilor Conceptului Divin al Desavarsitei Cugetari, ABSENTA LUI DUMNEZEU, iar in evolutia si utilizarea ulterioara a acestei IDEI (nebunesti) – sa EXCLUDA din STIINTA credinta in CREATORUL universului…
O! Aceasta a reprezentat cea mai TARE latura a noastra si TRIUMFUL[18] TOTAL asupra INTELECTULUI uman, cu toate ca e sarbatorita de om, ca fiind EPOCA minunata a ELIBERARII… Ei si, lasati-i sa se DISTREZE!…“
„- Dar fiti ATENTI, ca FEMEIA e mai PREVAZATOARE decat barbatul, mai ELEVATA, mai PURA si DIVINA in frumusetea purtatoare de LUMINA a sufletului sau, in infatisarea sa GRATIOASA, iar INFLUENTA ei este foarte mare.
De aceea, la inceput trebuie SA-I SUGERAM treptat si cu maximum de prudenta NOTIUNI FALSE asupra FEMINITATII, MATERNITATII, CASTITATII, GRATIEI si IUBIRII gingase, asupra acestei IUBIRI IDEALE, ca fiind nascocite de catre oameni (deci relative si inventate).
Apoi, tot mai insistent, crescendo – SUGERATI-I dispretul fata de acele forme sentimentale, ce dau in vileag SLABICIUNEA femelei, cautand atarnare si APARARE din partea JUMATATII mai PUTERNICE.
PERSIFLATI abil si cu pricepere, LOVIND-O in amorul propriu. TOT ceea ce CONSTITUIE in femeie O FORTA SI O LUMINA MAREATA trebuie prezentat in ochii ei, ca fiind o rusinoasa NEPUTINTA si LASITATE.
(XIV. Femeia necredincioasa lui Dumnezeu ajunge sclava fidela a diavolului)
PRINCIPALUL – continuati ATACUL asupra SENTIMENTULUI RELIGIOS, inradacinat cu putere in sensibilul suflet feminin, ca dintr-o data sa-i PERVERTIM PROGENITURA si sa distrugem in ea CREDINTA si RELIGIA- aceste PIEDICI de TEMUT pentru CULTURA NOASTRA⁽⁶⁹⁾ (a demonilor).
In acest scop inspirati-le, inspirati-le cu insistenta femeilor DORINTA de a studia stiintele SUPERIOARE, unde PREDOMINA deja sistemul nostru evolutionist de gandire, calea RATIONALA (strambata si mincinoasa) a cunoasterii experimentale, care duce la NEGAREA existentei lui DUMNEZEU, la negarea nemuririi sufletului si la negarea altor momeli ale credintei…
Iar pentru a MASCA definitiv EVIDENTA NEBUNIE, vom da oamenilor LIBERTATEA de GANDIRE, si ei vor NASCOCI in curand o FILOZOFIE POZITIVA.⁽⁷⁰⁾
Atunci FEMEILE se vor GRABI sa IMPARTA cu BARBATII dreptul la STIINTA, se vor inscrie la universitati, vor ocupa catedrele, vor diseca impreuna cu studentii cadavre imbalsamate, cautand in ele SUFLETUL, obarsia vietii, si desigur, nu-l vor gasi; iar pe parcursul permanentei APROPIERI de partea BARBATEASCA si a comunicarii TOVARASESTI CU BARBATII, in auditorii si amfiteatre, in laboratoare si clinici, in adunari si conferinte, pe bancile scolilor mixte si la serviciu, in diverse institutii de stat, PSIHICUL FEMEII se va POLARIZA firesc cu insusirile de acelasi POL cu cel MASCULIN, si astfel toata FORTA FASCINATIEI, TANDRETII, MODESTIEI feminine si acelei ATRACTII DIVINE, care necesita cele mai sublime sentimente de frumusete si perfectiune sufleteasca, aflate in posesia femeilor – vor DISPARE de la sine si noi vom avea in femeie SCLAVA noastra FIDELA cu a sa colosala INFLUENTA asupra GLOATEI – la vederea MARTIRAJULUI ei in inchisori, in exil si pe esafod, in conformitate cu CODUL PENAL al libertatii CIVILE… O! Acesta va fi UN AFRONT REMARCABIL, inca nemaiintalnit in achizitiile noastre culturale, la adresa Celui Preavesnic. Sa mai admire si acum „cununa creatiei Sale!…“
Ha-ha-ha!!… izbucni Lucifer in hohote de ras si fizionomia sa monstruoasa cu buzele fioroaselor maxilare larg rasfrante, dezvelind doua randuri de dinti ascutiti ca otelul, se schimonosi ingrozitor.
Impreuna cu el hohoteau legiunile sarpelui negru laolalta cu toti monstrii infernului si cu sufletele inrobite lor, aliatii lingusitori, aflati sub teroarea infioratoare a nebuniei si a disperarii inconjuratoare. Iadul se clatina si scoarta pamantului se cutremura de acest hohot salbatic si dement.
(XV. Prin spiritism si magie, pas cu pas catre intruchiparea ANTIHRISTULUI, spre Uniunea Social- Democratica, bazata pe anarhia totala)
„- Drepti!… Ascultati!…“ dadu comanda Lucifer si cand se restabili linistea completa, continua:
„- Exista inca o imprejurare extrem de importanta, care nu trebuie nicidecum scapata din vedere. Asa ca, executati cu precizie instructiunile:
– O parte a Bisericii fidela Mielului se va tine cu tarie de poruncile Lui, luandu-se la intrecere in credinta cu apostolii nostri SAVANTI, stapanind majoritatea mintilor⁽⁷¹⁾. Aicea tu, LEGIUNE a sarpelui negru, nu vei putea face fata asa de usor, deci va trebui sa-i INROLAM si pe PRIZONIERII nostri din cealalta LUME… Iata cum vom proceda:
– De indata ce veti remarca printre cei credinciosi Mielului dorinta de a DEMONSTRA savantilor nostri existenta VIETII de dincolo de MORMANT si a sferelor ei superioare, SUGERATI-LE (acelor credinciosi ai Mielului) sa-si insuseasca procedeele TAINICE de comunicare MAGICA cu noi (demonii) de la YOGHINII fideli filozofiei noastre si de la discipolii tinuturilor Edenului devastat.⁽⁷²⁾ Dezvaluiti-le prudent unele din RITUALURILE lojilor masonice⁽⁷³⁾ devotate noua: SEDINTELE de SPIRITISM[19] si metodele de invocare a spiritelor, la care imediat ocupati totdeauna si peste tot locul primele pozitii, sub acoperirea unor SPIRITE RATACITOARE, vasali de-ai nostri, cat si a SERVITORILOR nostri, care vor aparea in sedinte de la prima CHEMARE.
Aici va trebui sa dam dovada de o VIGILENTA EXTREMA, ca nu cumva cei ce se afla in asteptare[20] sa aiba in MINTE si in CONSTIINTA numele Celui Unuia Sfant sau al Mielului Sau. De aceea, puneti-le tot felul de PIEDICI, STANJENINDU-I cu ajutorul sugestiilor ascunse de la STAREA de spirit RELIGIOASA constienta.
Dar in prezenta SAVANTILOR, a celor MORTI spiritualiceste si a necredinciosilor nu produceti nici un FEL de fenomene, ca sa nu urmeze o reactie inversa. Deja aceste asteptari in fata MASUTELOR si metodele RITUALE creeaza o atmosfera propice NOUA si potrivnica Luminatului Miel si BISERICII Sale, care ne SACAIE prin PURITATEA si SFINTENIA SLUJBELOR sale spre LAUDA Ziditorului.“
„Asadar, sa stiti ca adunarile MISTICE, sub denumirea de SEDINTE SPIRITISTE reprezinta CAMPUL vostru de activitate, iar voi trebuie sa fiti in PRIMELE randuri. Retragerea este permisa numai in situatii extreme, cum ar fi interventia LUMINATILOR STRATEGI, ingeri sau Sfinti Cuviosi RAPOSATI – servii Mielului si PAZITORII sufletelor credinciosilor… In astfel de cazuri dati-va cu repeziciune indarat, dar nu va intimidati de esecuri minore; daca unu sau doi vor parasi sedintele, nu-i nici o paguba, oricum ii veti avea pe ceilalti.
Esentialul e sa va SILITI din rasputeri sa INTRATI in relatii amicale cu participantii SEDINTELOR, aparand in grupuri, ispitindu-i, trezindu-le INTERESUL si CURIOZITATEA. Atingeti mainile si trupurile mediumilor si celorlalti participanti, amestecand treptat materia subtila a invelisului vostru intunecat cu fibrele lor nervoase si astfel, ceea ce nu veti REUSI prin SUGESTIE, veti REUSI prin POLARIZARE, prin transferul inclinatiilor voastre volitive… Asa ca ei nu vor mai cauta FERICIRE si LINISTE SUFLETEASCA in reuniunea cu Dumnezeu. in rugaciuni si credinta, ci in contactul cu noi, in receptarea meselor SCRISE si MIRACOLELOR NOASTRE, primindu-le ca pe niste revelatii SUPERIOARE si afland in ele satisfacerea SETEI de a patrunde in TAINELE EZOTERICE. Atunci cand sedintele de spiritism vor inlocui Biserica Mielului, inseamna ca ne-am atins TELUL!⁽⁷⁴⁾
Pe parcursul sedintelor surprindeti si derutati asistenta prin diverse ciudatenii: miscati scaunele si alte obiecte, produceti ciocanituri, cantati la instrumente si sunati, dictati mesaje, ridicati obiecte in vazduh, pana cand veti ACUMULA de la mediumi si ceilalti participanti ENERGIA si SUBSTANTA necesara INVELISULUI vostru, si atunci, MATERIALIZATI-VA si aratati-va intr-un corp vizibil, prezentandu-va sub numele unor persoane decedate si ASCUNZANDU-VA sub INFATISAREA lor.
Prin intermediul acestor materializari temporare, in care spiritele nu pot ramanea mult timp, riscand de a-l ucide pe medium, vom pregati prin AMESTECUL cu oamenii intruchiparea si nasterea din femeie a odraslei noastre, numit ANTIHRIST de catre Apostolii Mielului. El va concentra in sine intreaga stiinta umana, abil rasturnata cu fundu-n sus de catre noi, cunoasterea tuturor miracolelor atotputernicei noastre magii si procedeele invierii mortilor[21]. Si, intrucat SAVANTII NOSTRI vor raspandi catre acea VREME „noua invatatura“, cum ca Dumnezeu nu exista, fiind doar o reprezentare a omului despre sine insusi, oamenii il vor primi pe FIUL nostru (ANTIHRIST), din cauza puterniciei si fortei miracolelor sale, ca pe Fiul lui Dumnezeu, fiindca el ii va indemna pe oameni prin discursuri, declaratii si prin puterea sugestiei la DISTRIBUIREA pamantului, averilor si comorilor, ca TOTI sa fie INDESTULATI.
Si atunci societatea umana nu se va mai numi Biserica a lui Hristos, ci UNIUNE SOCIAL-DEMOCRATICA, bazata pe ANARHIA totala, si supusa nevazut si in secret noua.
Astfel, de partea noastra vor trece si cei alesi, iar daca va ramane acolo o mica turma de credinciosi, IMPRASTIATA pe fata pamantului, aceasta nu mai are pentru noi nici o importanta. Asa, in ALIANTA cu oamenii, vom porni la ultima si decisiva BATALIE impotriva Mielului – Fiului Celui Preavesnic, si vom INSTALA pe pamant IMPERIUL nostru…
Chiar daca aceasta ULTIMA OFENSIVA nu ne va aduce IZBANDA, in cel mai rau caz ne raman ALIATII nostri, pe care ii vom retine pentru noi dupa retragerea in intunericul cel mai din afara, ca sa nu ramanem acolo fara ocupatie si autoritate asupra celor care, fara indoiala, datorita insusirii naturii umane, vor incepe sa se chinuie si se lamenteze jalnic dupa trecutul fara putinta de intoarcere…“
„- Auzi tu, legiune a sarpelui negru?! Auziti voi, slujitorii si sclavii mei fideli?! Acesta este ultimul meu cuvant! Inteles-ati voi totul?“ – racni Lucifer cu o voce salbatica si turbata.
Si iadul a rasunat de strigatele frenetice si stridente: „Ura!! Ura!!“ Iar Lucifer, lungindu-se intr-o poza dizgratioasa, un monstru hidos si diform, intrecand orice inchipuire, isi ridica sus pumnul sau muschiulos si paros, ranjindu-si dintii de otel si amenintand spatiul. in aceeasi clipa, cu iuteala fulgerului, se pravali impreuna cu legiunile sale, in sfera sa – in prapastia valvaitoare, in fundul iadului.
Pentru ca soarele rasarea pe pamant ca si mai inainte, florile isi inaltau catre ceruri rugile inmiresmate Creatorului si ingerii plangeau in jurul Tronului Sau asupra sortii omenirii apostate a ultimelor zile.
SFARSIT
†         †         †
Note adaugate in textul viziunii „Marsului distrugatorului“
(1) Ca la orice vedenie, se pune problema veridicitatii ei. Din felul descrierii celor petrecute se intelege ca a fost reala: lumea duhurilor este diferita de cea trupeasca, este mai reala, neobisnuita oamenilor; desi mintea se afla in stare de veghe, totul pare a fi un vis, o desprindere de realitate (cea obisnuita, materiala, a simturilor). Toate acestea nu pot fi intuite si masluite cu o asemenea usurinta fara a fi traite, pentru ca nu-s din lumea aceasta, sunt de neajuns si de neimaginat. Vedenia de fata prezinta aceste caracteristici. Desigur, trebuie sa tinem seama ca se prezinta lucruri ale intunericului si nu trebuie sa asteptam prea multe de la ea.
(2) Nu orgoliul si trufia au dus la descrierea celor vazute, ci imboldul pasnic si puternic al Acelei Puteri Care i-a descoperit totul, care a biruit dorinta sa de a ramane in umbra, necunoscut.
(3) Se stie ca iadul se afla in interiorul pamantului. O dovedire a acestui lucru se gaseste pe larg la Sfantul Ignatie Briancianinov, Cuvant despre moarte. Ne limitam aici doar la o dovada scripturistica, anume pogorarea la iad a Mantuitorului timp de trei zile, despre care spune: „precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti“ (Matei 12;40).
(4) Acestea sunt realitati duhovnicesti, desi ale intunericului, descrise in cuvinte, dupa felul de a gandi al nostru. Trebuie remarcat ca noi nu suntem obisnuiti cu realitatea duhovniceasca, nevazuta, dar ea este cea mai pregnanta. Chiar daca ni se pare noua ca nu exista, realitatea duhovniceasca nu lipseste din lumea noastra, ba chiar este foarte clara, trebuie doar sa ai ochii deschisi sa o vezi. Viata trupeasca, senzoriala, vazuta, nu e lipsita de aspectul nevazut. Acolo unde lipseste dragostea, linistea, pacea, blandetea – sustinute de Dumnezeu si ingerii Lui, este prezenta impietrirea inimii, fantezia intunecata a mintii, care se manifesta prin ura, dispret, invidie, desfranare, glume proaste, dezgust, deznadejde… Iar in spatele acestora din urma sunt demonii, cu toata rautatea si perfidia lor.
(5) Rautatea si marsavia nu doar fac rau, dar si macina fiinta celui ce le poarta in suflet si pe a celor cu care intra in contact, provocand dureri de cap si o stare de ameteala si de indispozitie grozava. S-a auzit de unii (oameni duhovnicesti sau nu) care au descris ce au simtit cand au vazut aratari dracesti: groaza fara margini, pielea se face ca de gaina, un strigat de spaima izbucneste din piept de parca s-ar face gura pana la urechi.
Pentru a intelege mai bine acestea se poate face o analogie intre oamenii rai si demoni, „ingerul este o fiinta spirituala, vesnic miscatoare, libera, necorporala. (…) Se spune ca este netrupesc si imaterial in raport cu noi. (…) Demonii, cu toate ca erau de aceeasi natura cu ingerii, totusi au devenit rai. Ei se schimba si iau forma pe care o vor dupa fantezia lor“ (Sf. Ioan Damaschin). Fiind duhuri, sunt circumscrisi, asemenea sufletului omenesc, doar ca umbla in sfera nevazuta a lumii, a realitatii inconjuratoare. Daca despre oameni Sf. Siluan Athonitul spune: „Cine poarta in sine pacea Duhului Sfant, acela revarsa aceasta pace asupra celorlalti si cine poarta in el duhul raului, acela revarsa acest rau si asupra celorlalti“, cu cat mai mult revarsa raul demonii, care actioneaza in chip nevazut si au o rautate nemasurata, coplesitoare si bine directionata. Trebuie precizat ca fiecare om are vointa libera sa primeasca duhul bun sau rau dupa cum vrea, sau sa-l respinga dupa cum simte scarba de unul sau de altul, conform cu dispozitia sa launtrica.
(6) Dumnezeu este nevazut, Putere necreata atotputernica, ocrotitoare, de viata datatoare. Cei ce dobandesc o partasie trainica cu Dumnezeu pot face astfel de afirmatii: „Sufletul care s-a predat cu smerenie voii lui Dumnezeu il vede nevazut in fiecare secunda, dar nu poate talcui aceasta nici macar pentru el insusi.“ (Sf. Siluan Athonitul)
(7) Singura putere adevarata, care poate birui raul, este harul lui Dumnezeu. Fara el, numai prin puterea omeneasca, pieirea este de neocolit. Dar omul credincios lui Dumnezeu este mai tare decat toata puterea vrajmasului. „Prin el insusi omul este firav ca o floare a campului: toti o iubesc si toti o calca in picioare“ (Sf. Siluan Athonitul). De aceea si trebuie cautat cu tot dinadinsul sa dobandim in noi insine puterea sfintitoare si de viata datatoare a harului Duhului lui Hristos si sa nu ne multumim doar cu credinta de suprafata, mai ales in vremurile acestea, despre care Cuviosul Paisie Aghioritul a spus: „Cei care nu vor avea intentie buna, care nu vor fi luminati, se vor insela in anii apostaziei. Pentru ca cel ce nu are harul dumnezeiesc nu are claritate duhovniceasca, si este asemeni diavolului.“
(8) Din pacate nu se cunoaste nimic despre autor, lucru ce ar putea aduce o lumina in plus in intelegerea lucrurilor. Cei ce cunosc ceva sunt bineveniti sa ne comunice.
(9) Gandul este arma cea mai tare in razboiul duhovnicesc, atat gandul cel rau pentru pierzare, cat si cel bun pentru mantuire. Gandul imbraca pe om cu un anumit duh, il predispune spre fapte de un anumit fel, ii atrage mintea si atentia intr-o anume directie. „Lumea se influenteaza repede si spre bine, si spre rau. Spre rau se influenteaza mai usor, pentru ca acolo ajuta si diavolul“ (Cuv. Paisie Aghioritul). Duhul Sfant si ingerii influenteaza delicat, in timp ce diavolul da buzna, este obraznic si insistent. „O alta caracteristica a diavolului e ca este cel mai mare pisalog pe capul omului, obsedand mintea chiar si in vis cu invataturile lui“ (Pr. Arsenie Boca, Margaritare duhovnicesti, p. 146). De aceea insista Sfintii Parinti ai Ortodoxiei sa nu ne culcam seara fara sa facem rugaciuni de multumire si de cerere catre Dumnezeu, pentru a ne ocroti mintea si somnul de atacurile diavolesti obsesive asupra gandurilor si viselor noastre.
(10) Despre dezlegarea puterilor intunericului la sfarsitul lumii se vorbeste clar in Apocalipsa Sfantului Ioan: „Si am vazut un inger din cer avand cheia adancului si un lant mare in mana lui. Si a prins pe drac, pe sarpele cel vechi, care este diavolul si satana si l-a legat pe mii de ani si l-a aruncat in adanc si l-a inchis si a pecetluit deasupra lui ca sa nu mai amageasca neamurile pana se vor sfarsi miile de ani; si dupa acestea trebuie ca el sa fie dezlegat putina vreme“ (Apoc. 20, 1-3).
(11) Iata cum pot fi izgoniti cu adevarat demonii: prin smerenie, prin dragoste, prin alipirea de Hristos, nu prin lupta cu ei. „Nu dati loc diavolului“ (Ef. 4, 27). „Stati impotriva diavolului si va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia de voi“ (Iac. 4, 6-7). Elocventa este si intamplarea aceasta din Pateric: „Un batran petrecea intr-o capiste de idoli si, venind dracii, ii ziceau: „- Du-te din locul nostru!“ Iar el le-a zis: „- Voi nu aveti loc.“ Si au inceput ei sa imprastie toate smicelele de finic ale batranului. Batranul sta si le aduna. Apoi dracul, apucandu-l de mana, 1-a tras afara. Ajungand batranul la usa, cu cealalta mana tinea usa strigand: „- Iisuse, ajuta-mi!“ Si indata a fugit dracul, lasandu-l, iar batranul a inceput a plange. Si i-a venit lui glas de sus, zicand: „- De ce plangi?“ Raspuns-a batranul: „- Fiindca indraznesc ei sa-l apuce pe om si sa faca asa.“ Glasul iarasi i-a zis: „- Tu te-ai lenevit; caci cand M-ai cautat, ai vazut cum M-am aflat langa tine indata.“ Si, multumind batranul, se tinea de lucrarea cea dupa Dumnezeu“ (Pateric XXII, 14).
(12) Aici se vadeste deznadejdea, nebunia si impietrirea diavolului. De s-ar pocai, de s-ar intoarce, Dumnezeu l-ar primi, insa mandria este un intuneric si un lant de nedesfacut, care nu lasa loc smereniei si ostenelii. De mandria aceasta s-au molipsit si multi oameni, care nu vor sa se sileasca sa lucreze in sufletul lor, ci se multumesc in mod constient cu starea lor de decadere.
(13) Cu adevarat nebuneasca vointa, constienta de neputinta sa, de minciuna proprie si de nesocotinta ei, care, totusi, staruie in rautate. In nebunia lui, Lucifer refuza sa gandeasca ca va fi infrant, nu accepta sfarsitul sau ci nebuneste inventeaza strategii noi de lupta pentru a distruge omul, intreaga omenire, intregul pamant, toate create de Puterea Divina pe care o respinge.
(14) Este vorba de cultura a 7500 de ani de experienta a rautatii, si a rezultat din cultul adus demonilor. Aceasta este izvorul culturii moderne.
(15) Iata ce stim despre „flancul drept“ de la Sfantul Maxim Marturisitorul, Intrebari si raspunsuri, „intrebarea 21. (…) dracii dau navala asupra noastra de dinainte, cand ne vrajesc prin infatisarile materiei; de dinapoi, cand starnesc amintirea pacatului prin gandurile ce le-am avut mai demult; de la stanga cand tulbura sufletul prin patimile trupesti si neinfranate; si de la dreapta, cand dau navala asupra sufletului prin mandrie si slava desarta“, pentru ca necredinta vine din increderea in sine, fiica a mandriei. „Trei sunt pricinile gandurilor celor de hula: neluarea aminte, mandria si zavistia dracilor“ (Filocalia de la Prodromu, tom 2, pag. 545).
(16) Cea mai grea lupta pe care o poate da omul este cea cu necredinta si cu hula. Pe toate celelalte ganduri ale rautatii le poate birui prin lucrarea vreunei fapte bune. Pe acestea doua, insa, numai mila Domnului le departeaza de la cei ce Il cauta pe El intru adevar, cu toata inima. Credinta este temeiul tuturor faptelor bune, iar fara ea viata omului nu are rost pe pamant. Credinta vede dincolo de viata aceasta cealalta viata, cea viitoare, nevazuta pentru care il si pregateste pe om. Atunci cand omul cade in inselare si-si pierde credinta in viata vesnica, lumea vazuta si trecatoare devine pentru el totul, incat drept scop al vietii isi alege nemernicia placerilor golase si aducatoare de moarte. In acest caz faradelegea, interesul pamantesc, invartosarea sufletului, netrebnicirea cu desfatarile si uraciunile acestei lumi lucreaza in voie; si nici nu vor sa mai auda de puterea lui Dumnezeu care lucreaza doar prin credinta asupra omului si-l umple de tot binele, de dragoste, curatie, de blandete si fericire. Fara credinta lui Dumnezeu societatea se naruie, raul nu cunoaste opreliste.
(16.a) Fiind hirotonit preot si primind ascultarea de duhovnic, parintele Arsenie Boca le spunea deseori oamenilor la spovedanie pacatele lor nemarturisite (pe care ei le ascundeau sau le uitasera), si numai pe unii ii impartasea cu Sfintele Taine. Avea parintele darul de la Dumnezeu de a vedea starea launtrica sufleteasca a omului, caci le spunea oamenilor cele ce au facut in viata si cele ce li se vor intampla.
Vazand insa parintele ca multi dintre cei pe care ii spovedea nu-si schimbau purtarile lor, ci continuau cu poftele si pacatele, covarsit de grija datoriei sale preotesti, stiindu-se chezas pentru sufletele lor, s-a rugat lui Dumnezeu sa-i descopere care este pricina pentru care oamenii nu se lasa de pacate.
Si intr-o zi, stand pe o banca in gradina manastirii si privind spre munte, numai ce vede ca apare in varful muntelui un nor mare, negru si intunecat, iar din el se auzea multa galagie si zarva mare. Privind cu mare atentie, observa ca deodata norul se desparte in doua parti iar in mijlocul norului pe munte vede un scaun imparatesc inconjurat de flacari de foc si pe satana pe scaun, inconjurat de toata ceata draceasca, zicand cu glas tare catre draci:
– Care dintre voi este asa de iscusit sa gaseasca un viclesug si sa-l soptiti in mintea oamenilor ca sa-i tragem de partea noastra si sa castigam suflete mai multe, sa facem o imparatie mai mare ca a lui Dumnezeu, ca putin timp mai este.
Atunci se infatiseaza un drac si se inchina pana la pamant lui Scaraoschi, si-i zice:
– Intunecimea voastra, am gasit de cuviinta sa soptim in mintea oamenilor ca nu este Dumnezeu.
Dar satana ii zice: – Nu e prea bun viclesugul tau, ca nu putem castiga prea multi cu el, sa vina altul.
Si vine al doilea si zice:
– Intunecimea voastra, sa-i lasam sa creada ca este Dumnezeu, dar nu este rai si iad si ca viata aceasta este numai pana la mormant.
Satana, chibzuind, ii zise:
– Nici cu acest viclesug nu putem castiga prea multi, caci Hristos cand S-a inaltat la cer a zis ucenicilor: „In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt (…) Ma duc sa va gatesc loc, ca unde sunt Eu sa fiti si voi“ (Ioan 14, 2-3) si sunt destui mai rasariti la minte printre oameni care stiu ca exista Dumnezeu si ca El le va da rasplata dupa fapte. Sa vina altul.
Si vine al treilea si zice, inchinandu-se pana la pamant:
– Intunecimea voastra, eu zic mai bine sa-i laudam pe oameni pentru credinta lor in Dumnezeu, in rai si iad, in judecata de apoi, dar totodata, fara odihna sa le soptim de mii de ori: „Nu va grabiti cu pocainta adevarata, lasati-o mai la batranete caci moartea e departe si mai petreceti, gustati dulceata vietii, faceti-va toate poftele, mai e vreme destula!“ Si vrajiti de soapta noastra ademenitoare nici nu vor observa trecerea vremii. Moartea venind pe neasteptate ii va gasi desigur total nepregatiti si-atunci ei sunt ai nostri.
Abia acum satana isi stramba chipul intr-un ranjet de bucurie diavoleasca si cu infrigurarea grabei le zise:
– Mergeti si asa sa faceti!
Deci numai de forma si de ochii lumii isi indeplineau acei oameni datoriile crestinesti, in timp ce vrajiti de soapta ademenitoare a viclenilor draci nu-si schimbau purtarile si continuau cu poftele si pacatele, lasand sfaturile parintelui si adevarata pocainta pentru la batranete.
(17) Totusi, vedem ca astazi trupul este mai rasfatat prin patimi ca oricand. Deci nu a fost lasat in pace, dar atacul diavolilor a pornit spre trup pe alta directie: de la minte si de la cugetare la trup, nu invers. O data stricata mintea, omul nu se mai poate pocai de faptele sale stricate, pieirea si afundarea in nelegiuiri este fara de ridicare. „in mintea stramba toate se stramba“ (Pr. Arsenie Boca). Daca mintea ar fi intreaga, adica fara germenele necredintei, al apostaziei, al progresismului, modernismului si umanismului, usor s-ar pocai si s-ar indrepta, reluandu-si rolul de imparat peste simturi.
(18) „Este in noi un razboi al mintii, mai cumplit decat cel vazut. Lucratorul evlaviei trebuie sa alerge si sa urmareasca cu mintea tinta de a aduna desavarsit in vistieria inimii pomenirea lui Dumnezeu ca pe un margaritar sau ca pe o piatra pretioasa. Trebuie sa lepadam toate, sa dispretuim si trupul, si insasi viata de acum ca sa dobandim in inima numai pe Dumnezeu. Caci ajunge, a spus dumnezeiescul Gura de Aur, vederea lui Dumnezeu cu mintea, ca sa piarda pe toti cei vicleni“ (Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 1). Pana nu constientizam aceasta lupta ascunsa din noi, diavolii actioneaza in voie.
(19) „Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!“ (Is. 5, 20). Vai de cei ce socotesc buna desfatarea pamanteasca si rea nevointa pentru viata cea vesnica. Vai de cei ce socotesc un afront lepadarea de cele lumesti si binefacere comoditatea trupeasca. Vai de cei ce nu renunta la bunurile pamantesti pentru a pazi dreptatea si mila.
(20) „Sa nu ascunzi gandurile tale, deoarece inlauntrul lor se afla ascunsa viclenia diavolului, care dispare atunci cand sunt spuse.“ (Gheron Iosif)
(21) Sarpele negru este gandul intunecat, rau, insinuos, care lucreaza si in diavolul insusi, precum s-a vazut mai inainte.
(22) Aceasta putere a sugestiei este ideologia odioasa strecurata subtil printre gandurile celor mai puternici si trufasi intelectuali, utopia, prejudecata, ideile ce ratacesc de la Adevar si pierd sufletul, idei adoptate de buna voie de oamenii superficiali si mandri care primesc fara vigilenta toate gandurile ce li se strecoara cu insistenta in minte. In ultimele doua veacuri, XIX si XX, omul european, omul asa-zisei civilizatii, a crezut si a nadajduit cu mult mai mult in orice ideologie a bantuit de la un cap la altul al Europei decat in Evanghelie si rezultatul este nebunia lumii inconjuratoare, lipsa de sens a realitatii prezente, iadul pamantesc contemporan. Stiinta de astazi ca si speculatia interpretarii datelor stiintei in filozofie se bazeaza, din pacate, pe intuitie si inspiratia ratiunii, usor bantuite de sugestiile demonice.
(23) Oamenii vor accepta sugestiile mintale demonice ca pe propriile lor ganduri. Aceasta realitate dureroasa li se intampla si celor credinciosi, care cunosc razboiul diavolului. Ce sa mai vorbim de atei, oameni de stiinta chiar, care nu cred in existenta duhurilor rele si, deci, le ignora?
(24) „Grija imprastie gandurile si nu le lasa sa se adune nici macar asupra lucrului care se face… Asteptati reusita de la Dumnezeu.“ (Sf. Teofan Zavoratul). „Abtine-te de la multe treburi si nu pacatui deloc; ca cei ce fac multe pacatuiesc si mult“ (Herma, Pastorul).
(25) Abundenta si felul luxos si artificial de trai imbata mintea, dar si sileste pe oameni prin imprejurari, prin nevoile de fiecare zi, sa intre in comoditatea si in dezmierdarea societatii. De aici, mintea, dominata de placerile simturilor, nu mai poate nazui la altceva, ajunge ca omul beat care nu e in stare sa priceapa normalul.
(26) Acesta este „iluminismul“: lipsa lui Dumnezeu de la sufletul omului; Dumnezeu este inlocuit de falsa lumina, adica de „intunericul“ mintii omului.
(27) „Bunatatea este lumina de minte inteleasa; asemenea si rautatea este intuneric de minte inteles (inteligibil)“. (Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 18).
(28) In asa masura va fi inselarea, incat infumurarea vietii trupesti va crede ca nu exista nimic mai bun decat pe lumea asta. Ameteala patimilor va trece drept desfatare buna. Cand inima se umple de desertaciunile patimilor nu mai poate cugeta la fericirea curata a imparatiei lui Dumnezeu pentru crestin, este limpede cine se va afla de-a dreapta ori de-a stanga Domnului la judecata. Pentru omul european contemporan aceste repere au pierit cu desavarsire.
(29) Felul cum se manifesta demonii din oamenii indraciti, prin izbucniri de urlete dementiale, duce cu mintea la comportamentul tinerilor si oamenilor patimasi. Oare strigatele de ovationare fara de sens ale comunistilor si hitleristilor cine le-a inspirat? Sau urletele tinerilor din barbarele discoteci sau de la grotestile concerte rock din zilele noastre?
(30) Desi pare ca are mare putere, diavolul este de fapt neputincios. Daca ar fi avut putere ar fi zidit, n-ar fi distrus. Diavolul nu are decat putere de distrugere, iar daca n-ar gasi pe pamant oameni care sa i se inchine si sa-i slujeasca, n-ar avea nici o putere. Daca e sa comparam efectele distrugatoare ale politicii internationale cu planurile distrugatoare ale lui Lucifer, sesizam ca sub puterea lui Lucifer lucreaza si Organizatia Natiunilor Unite, in ambele cazuri urmarindu-se Guvernarea asupra intregii Omeniri.
(31) Comoditatea lumeasca pare buna la inceput, dar la cate neputinte si boli nu duce? „implinind dorintele lumesti ale inimii nu vine bucuria, ci stresul. Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. Bucuria lumeasca nu este permanenta, nu este bucurie adevarata, ci este o bucurie temporara, a acelei clipe. Iar cu bucuriile lumesti nu se umple sufletul omului. Ci mai degraba sunt balast.“ „In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc: sufera un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii si se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate.“ „Daca femeile ce au trait in Farasa ar fi vazut luxul care exista azi, chiar si in manastiri, ar fi zis: „Va arunca foc Dumnezeu sa ne arda.“ In Farasa, daca exista o singura masina de cusut. Coseau inca si hainele barbatilor lor si acestea erau mai comode ca cele de azi; si ciorapii ii impleteau la mana. Aveau gust, har, si le mai ramanea si timp, fiindca pentru ele toate erau simple.“ (Cuviosul Paisie Aghioritul).
(32) Adica Evanghelia Mantuitorului.
(33) „Pastoriti turma lui Dumnezeu cea dintre voi, veghind, nu de nevoie, ci de bunavoie; nici pentru castig urat, ci cu osardie, nici ca stapanind peste cei alesi, ci exemple turmei facandu-va“ (I Petru 5, 2-3). Cei care trec peste aceste sfaturi ale Sfantului Apostol Petru, cel pe care Si-a intemeiat Hristos Biserica Sa, cad in toate capcanele demonilor… Pastorii cei rai, lupi imbracati in blana de oaie, duc cu perfidie un mare razboi subteran pentru a compromite Biserica lui Hristos, transformand misiunea ce o au din una duhovniceasca, de pastorire si slujire, intr-una lumeasca, de stapanire si castig, pe deasupra raspandind si o invatatura confuza si falsa, eretica, ecumenista.
Atat in comunism cat mai ales acum, in era ecumenismului globalist si al noii „biserici mondiale“ care n-are nimic comun cu Crestinismul, efortul depus este spre convertirea omenirii, chiar si a credinciosilor, la pan-erezia ecumenista, departe de Biserica lui Hristos; aceasta e o noua viclenie spre indepartarea de Unicul Dumnezeu in Sfanta Treime. Daca cei ce ravnesc mantuirea ar fi constienti de acest complot si s-ar dezice de falsii pastori, Biserica ar ramane curata, altfel pastorii mincinosi o vor acapara cu totul. Totusi cei ce cauta mantuirea afla mantuirea.
(34) Nici nu se putea altfel decat treptat. Nimeni nu accepta dintr-o data raul, ci il respinge, dar obisnuinta treptata cu raul il face posibil sau chiar firesc, cum vedem azi. Dar „cand vede pacatosul ca toti ii urasc faptele si se departeaza de el ca de un mare rau, atunci ceea ce a facut nu mai face“ ne arata Sfantul Ioan Gura de Aur calea de izolare si inlaturare a raului.
(35) Se refera la biserica catolica si Inchizitie.
(36) Este si situatia de calvar a Rusiei, de la inceputul secolului XX (1900-l917), cand Biserica si institutia statului tarist reprezentau un tot, dupa modelul bizantin, din care lipseau credinta si evlavia. Preotii devenisera, in marea lor majoritate, nu niste slujitori ai celui Prea-Inalt, ci niste functionari. Pentru aceea au fost implicati intr-o serie de actiuni catastrofale, cum ar fi crestinarea Chinei si a Japoniei in ritmul bubuiturilor de tun ale armatei tarului. Din aceste actiuni nu si-au revenit nici dupa revolutia bolsevica, atunci cand multi clerici au intrat de buna voie in „Biserica Vie“, institutie falsa a statului ateu, fugind de fratii lor dreptmaritori crestini care au patimit pentru Hristos de la bolsevici.
Dupa 1948 aproape aceeasi atmosfera a fost si in Romania, multi preoti devenind slujbasi fideli ai statului ateu si ai institutiilor sale, nu slujitori ai Domnului, pregatind Apostazia Generala pe care o simtim apropiindu-se cu pasi repezi si perfizi. Dupa „eliberarea“ anilor 1990, multi clerici devin, de buna voie sau mai degraba din frica de a nu-si pierde putinele privilegii, propovaduitori ai noilor mentalitati consumiste si ecumeniste. Lor li se potriveste cuvantul Sfantului Pavel catre ucenicul sau, Timotei: „Si aceasta sa stii, ca in zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Ca vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, mareti trufasi, hulitori, de parinti neascultatori, nemultumitori, necurati. Fara de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neinfranati, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu. Avand chipul bunei credinte (crestinatatii), iar puterea ei tagaduind; si de acestia te fereste“ (2 Timotei 3, 1-5).
(37) Acesta este adevaratul rost al stiintei de a-L revela omenirii pe Dumnezeu din Creatia Sa, pentru ca intreaga omenire sa se prosterne cu evlavie si mare dragoste inaintea desavarsirii Celui Prea Sfant.
(38) Atunci cand stiinta conlucreaza cu credinta nici o dovada nu ramane in favoarea minciunii, ci Adevarul se descopera in toata evidenta sa. Parintele Damaschin arata folosul corectitudinii afirmatiilor stiintifice si neadevarul dovezilor evolutioniste, „eliberandu-i pe crestini de teama ca evolutia este un fapt stiintific confirmat, ii face sa se simta mai liberi, sa creada ca niste crestini. (…)“ (Cartea facerii crearea lumii si omul inceputurilor, p.408). Dovezile stiintifice corecte referitoare la ideea de creatie a lumii intaresc si fac mai naturala credinta crestina ortodoxa.
(39) Vai de oamenii care primesc aceasta sugestie mincinoasa si neaga existenta sufletului. In toate veacurile au existat Sfinti care au vazut si vad cu ochii duhovnicesti sufletul, cum imbraca de jur imprejur trupul omului in culori deosebit de frumoase si luminoase sau in culori intunecate, dupa cum este curatia sau necuratia omului… Pentru vremea noastra amintim de parintele Porfirie Bairaktaris al grecilor, (n.1906-†1991), care se minuna cum de sustin psihologii ca nu exista suflet, cand el il vede la fiecare om.
(40) Revelator pentru sustinerea celor spuse de Lucifer in aceasta vedenie: „Marsul distrugatorului“, este urmatorul dialog intre un preot si duhul vrajmas dintr-un indracit pe nume Carl, dialog prezentat de ieromonahul Damaschin in Cartea facerii crearea lumii si omul inceputurilor, la pagina 402 – 403:
„- Unde il conduceai pe Carl?
– La cunoasterea universului. Cuvintele ies printre dintii strans inclestati ai lui Carl.
– Ce fel de cunoastere?
La inceput nu vine nici un raspuns. Apoi incet si poticnit apar cuvintele: „Cunoasterea ca oamenii sunt doar o parte din univers.“
– Ce vrea sa spuna numai o „parte“?
– Ei sunt parti dintr-o fiinta fizica mai mare.
– Ce fiinta?
– Universul.
– Universul materiei?
– Da.
– Si al fortelor psihice?
– Da.
– Si ca acesta a fost creatorul oamenilor?
– Da.
– Un creator personal?
– Nu.
– Un creator fizic?
– Iarasi da.
– Un creator psiho – fizic?
– Da. Da, intr-adevar.
– De ce l-ai indrumat pe Carl pe aceasta cale?
– Ca si el sa indrume pe altii.
– De ce sa-i indrume pe aceasta cale?
– Fiindca apoi apartin Imparatiei.
– De ce apartin Imparatiei?
– De ce, preotule? De ce? … DE CE? Fiindca noi uram pe Cel din Urma. Noi uram. Uram. Uram. Uram pe cei manjiti cu sangele Lui. Uram si-i dispretuim pe cei ce urmeaza Lui. Vrem sa abatem pe toti de la El si-i vrem pe toti in imparatia (iadul) unde El nu-i poate ajunge. Unde nu pot merge cu El…“ (Cartea facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, ed. Sophia, Buc. 2006[22] , p.402-403). Se vede din dialog ca demonul nici nu indrazneste sa pomeneasca numele Mantuitorului Hristos, ci Il numeste cu ura: „Cel din urma“.
(41) Cu invatatura pervertita a savantilor si cu preotii fabricati de satan, acesta, impreuna cu slugile lui, a distrus credinta in Dumnezeu a multora, fragmentand si intunecand mintea, facandu-i pe oameni sa creada minciuni ordinare, ca nu exista suflet, ca nu exista Dumnezeu, ca nu exista diavol. Acum continua cu distrugerea constiintei, „a glasului ei sacaitor, a vesnicelor si perseverentelor ei atentionari“, folosindu-se de „impresii surprinzatoare, atragatoare, captivante“, pe care le arunca asupra omului intr-o „succesiune febrila, fara preget“. Prin aceste impresii care curg necontenit intr-o goana nebuna, sufletul este tinut captiv.
(42) Mare asemanare cu o fraza din lucrarea – „Protocolul de la Toronto – 6.6.6. – Complotul organizatiei Natiunilor Unite pentru instaurarea noii ordini mondiale“ a ziaristului canadian Serge Monaste, aparuta la ed. Samizdat in 1995. De la pag. 40, paragraf 26, citam cuvintele politicienilor care guverneaza lumea din umbra: „Cine va putea sa ne banuiasca? Cine va putea sa aiba vreo suspiciune cu privire la mijloacele folosite? Aceia care vor indrazni sa se ridice impotriva noastra, difuzand informatii privitoare la existenta si la continutul „conspiratiei noastre“, vor deveni suspecti in ochii autoritatilor si ai populatiilor din natiunile lor. Gratie dezinformarii, minciunii, ipocriziei si individualismului pe care le vom fi creat in sanul populatiilor natiunilor-state, omul va fi devenit un dusman al omului. Astfel, acesti „indivizi independenti“ care sunt cu atat mai periculosi pentru noi tocmai din cauza libertatii lor, vor fi considerati de ceilalti ca fiind inamici, nu eliberatori.“ Acesti „indivizi independenti“ nu sunt altii decat oamenii constienti care depisteaza tot complotul realizat de puternicii lumii acesteia in comuniune cu diavolul si, dupa cum vedem, pentru libertatea lor adevarata sunt considerati periculosi de catre uneltitori.
Frica pe care conspiratorii cauta sa o instaureze asupra omenirii nu are nici un alt scop decat acela de a ne paraliza si a ne aduce la discretia lor.
(43) „Bunul Dumnezeu a dat primilor ziditi constiinta, prima lege dumnezeiasca. A incrustat-o adanc in inimile lor si de atunci, fiecare om o mosteneste de la parintii lui si, atunci cand el nu actioneaza corect, ea lucreaza inlauntrul lui, il mustra si il povatuieste la pocainta, insa trebuie ca omul sa faca o lucrare duhovniceasca corecta, si sa-si cerceteze constiinta sa, astfel ca intotdeauna sa poata auzi glasul ei“ (Cuviosul Paisie Aghioritul). Trebuie remarcat ca mustrarile acestea sunt necontenite, nu se opresc si sunt marturii vii ale vesniciei sufletului nostru.
(44) Prin acest iures de impresii urmareste zapacirea mintii si orbirea constiintei.
(45) Descoperim aici politica de urbanizare aplicata pe plan mondial, in toate statele lumii.
(46) „NU MAI EXISTA ARTA INSPIRATA, aceasta se afla in stampe, fotografii, oleografii, in reproducerile mecanice, rapide, a pozelor nenumarate… (Picasso!!!) Masini de scris, de tiparit, de cusut, de semanat, de treierat, de macinat, de copt paine, de jocuri, de cantat, de vorbit, cinematografe…, masini…, masini…, masini…, masini si iar masini…“ ne spune Lucifer in marsul sau distrugator. Iar Protocolul de la Toronto in Documentul Aurora rosie la pag. 34 spune: „Prin aceasta „economie independenta“, neavand alte legi decat legile noastre, vom stabili o „cultura a masei mondiale“. Prin controlul international asupra televiziunii si asupra Mass-media in general, vom institui o „noua cultura“, insa nivelata, uniforma pentru toti, fara a ne scapa nici una dintre „creatiile“ viitoare. Artistii viitorului vor fi plamaditi dupa chipul si asemanarea noastra, altminteri nu vor putea sa supravietuiasca. Prin urmare, se va fi terminat cu vremurile in care „creatiile culturale independente“ puneau permanent in pericol proiectele noastre mondialiste, asa cum s-a intamplat de atatea ori in trecut.“
Dupa cum vedem, conspiratorii mondialisti urasc ARTA INSPIRATA, intocmai ca si Lucifer. Oare e greu sa ne dam seama, de ce??!
(47) Avand INTELECTUL ca dumnezeu, vor instaura cultul intelectului, cultura umanista de azi si i se vor inchina in gradinite, scoli, licee, universitati, academii. Acest fals dumnezeu, INTELECTUL, va veni cu morala sa rationalista fara putere, care va sfarsi in depravarea generala prin libertatea anarhica pe care o aduce. Morala rationalista este fara putere intrucat deriva din inselaciunea diavoleasca, pe cand morala adevarata isi are izvorul in Dumnezeu. Oamenii intunecati si goliti de principiile adevaratei morale, vor alerga cu nerusinare dupa senzualitatea captivanta, dupa extazul placerilor desfatatoare.
Despre actualul presedinte al SUA, Barack Obama, „intronizat“ in 20 ianuarie 2009 ziarele, bazandu-se pe pledoaria presedintelui, scriu ca „Obama pledeaza pentru o „noua declaratie de independenta morala“. Aducem aici un fragment din discursul presedintelui: „Ceea ce ne trebuie este o noua declaratie de independenta nu numai in tara noastra, ci si in propriile noastre vieti, o independenta fata de ideologie si de ingustimea spiritului, de prejudecati si de intoleranta“.
Sa nu uitam ca prin ideologie si ingustimea spiritului, si prin prejudecati si intoleranta se intelege, in vorbirea progresista de azi, moralitatea crestina si poruncile lui Hristos, adica toate valorile pe care s-au ridicat cultura si civilizatia crestina. Acestea au ajuns decadente si intolerante…
(48) Demonul stie prea bine ce face! Atat de mult a lucrat la deformarea oamenilor incat i-a facut sa fuga de interioritatea lor, sa nu le mai placa de insusi Dumnezeu, Creatorul, Care ne-a daruit viata. Mustrarea constiintei, singura care nu-i da voie omului sa se odihneasca, sa se linisteasca daca s-a despartit de Dumnezeu, ajunge sa-l fugareasca pe omul iubitor de distractii, decazut din ascultare. Povara de pe suflet insa nu i-o poate lua decat singur Iisus Hristos, Cel Care 1-a biruit pe uzurpatorul satan.
(49) Este vorba de Cultura draceasca umanista si iluminista, rationalista, care se preda de la catedrele Liceelor (Colegiilor) si Universitatilor lumii, capitaliste (si comuniste), de cateva sute de ani, amestecata perfid si cu valorile autentice, ca sa nu sesizam cine se ascunde in spatele modernismului si nonconformismului „progresist si stiintific“… Si aflam toate aceste adevaruri cand nu mai putem face aproape nimic pentru tarile noastre, foste crestine… insa, pana la pecetluire inca ne putem intari ca sa respingem pecetea antihristica…. si sa ne salvam sufletele chiar si prin martiraj, daca vremea o va cere.
(50) Numai ordinea si supunerea in fata Legii lui Dumnezeu pazeste sanatatea intreaga.
(51) Mamona e demonul bogatiei, al avutiei materiale, zeul banului. El se impleteste bine cu gandul trufiei si desfatarii.
(52) De aici se vede folosul muncii. Dumnezeu asa a lasat, ca fiecare sa munceasca si prin munca sa se opreasca de la patimi. Dezvoltarea economica rupe acest echilibru. Oamenii nu mai au de lucru si nici venituri, dar produse sunt. Ce vor face? in plus, cei bogati vor avea timp gol, ce impinge la distractii si faradelegi. Deci nu chibzuinta a dus la o astfel de economie si dezvoltare, ci nestapanirea poftelor si trufia vietii.
(53) Asa cum este un extaz al lui Dumnezeu, al harului, uimirea mintii, este si unul al patimii, o imbatare de placere, un delir al patimilor, pe care oamenii il numesc tot extaz. „Daca nu se imbata cineva fie de vin fie de pofta, nu ajunge la nestiinta.“ (Cuv. Petru Damaschin). Din betia pacatului se naste necunoasterea, ignorarea lui Dumnezeu. Ba, chiar de stie ca isi agoniseste moarte si osanda, omul ametit de extazul patimilor continua sa alerge pe calea pacatului.
(54) Odata cu zeul INTELECT si cultura lui, se va strecura zeul BAN, cu care se va inlocui motivatia si valoarea muncii. Banul se va putea obtine si fara munca cinstita si efort sustinut, prin speculatii nedemne, de multe ori chiar marsave. Avandu-si astfel existenta asigurata mai usor, omului ii ramane mult timp liber pe care insa nu-l va folosi spre preamarirea Celui Preavesnic, ci spre o viata artificiala, de distractii, spre desfatarea senzuala si josnica, trufasa si neinfranata pana la agonia viciilor. Astfel, vor fi daramate fortaretele sufletului lasate de Creator: Credinta, Nadejdea si Dragostea, vor fi pangarite, vor fi profanate cu voia omului, spre marea distractie a demonilor = „copiii liberi ai iadului“.
(55) Lucifer a conceput „libertatea civilizata a bunului plac“. In societatea actuala se vede unde a dus civilizatia. Omul civilizat este criminal, isi avorteaza copiii; asta eeste Jertfa platita civilizatiei. Deci, CIVILIZATIA (societatea civililor) este o zeita – zmeoaica mancatoare de copii.
(56) Credinta, nadejdea si dragostea sunt fortaretele sufletului. Cu aceste fortarete ale sufletului spulberate, inchinandu-se noului zeu – intelectul, si aparat de fortareata banului, omul decazut adopta in locul crestinismului ideologia satanica care se va strecura cu viclenie in sufletele majoritatii oamenilor. in societatea secularizata oamenii se complac in compromisul murdar de a trai autonom, ca si cum nu exista Dumnezeu, bizuindu-se pe sinele lor si unii pe altii. Ei prefera acest mod de viata, din care exclud existenta lui Dumnezeu, pentru ca iubesc mai mult sugestia demonica care le lauda curajul de a fi emancipati si independenti, si care ii glorifica pentru indrazneala de a trai descatusati si liberi, dezrobiti si eliberati de cerintele moralei crestine „depasite si invechite“. Vai de sufletele lor, cata instrainare si zbucium le macina insingurarea.
(57) Ideologia socialismului satanic a fost strecurata prin manipulare vicleana in Occident si S.U.A. si impusa TIRANIC si DESPOTIC in majoritatea tarilor ortodoxe, unde manipularea atinge astazi acelasi nivel ca in Occident. Fugind din Romania comunista dupa 1970 in Occident, filozoful Ioan Petru Culianu remarca intr-una din lucrarile sale de publicistica: „Daca in Romania comunista manipularea atingea un nivel, in Occident manipularea era de doua ori mai mare.“ Deci in acelasi timp in care Orientul ortodox gemea sub dictatura despotica a comunismului, Occidentul suferea sub tirania manipularii grosolane. Iar dupa anul 2000 se simte in toata omenirea Dictatura Indoctrinarii grosolane cu idei straine sufletului crestinesc.
(58) In cultura sclipitoare a demonilor este inclus si cultul intelectului din zilele noastre, numit cultura laica, profana (si profanatoare). In aparenta, cultul adus intelectului este stralucitor. Iar cultura profana cladita pe acest cult al intelectului este, pentru neinitiati, sclipitoare, captivanta, desfatatoare, dar de fapt este lipsita total de sfintenie; de aceea fata ei adevarata este nerusinata, magulitoare de orgolii, trezind patimile trupului, voluptatea si trufia. Avandu-l la carma pe Lucifer, societatea civilizata a devenit profanatoare, pervertita si pervertitoare. Aceasta societate ridicata pe cultura profana, laica, bazata pe cultul intelectului rational in care troneaza Lucifer, este aparata de eroii ei, „progresisti“, „modernisti“. Acesti eroi sunt gata de orice crima pentru fericirea sociala, sunt gata de ocna, de moarte pe esafod, daca jafurile lor au drept scop ridicarea societatii civile.
Asa au aparut martirii in numele civilizatiei. Ei sunt mucenicii profanului si ai decadentei, care se jertfesc, unii inconstient, pentru drepturile omului de a-si satisface toate pornirile patimase, desfranate. Ei au numit cu tupeu regresul progres si au subtilizat notiunile de fapta vitejeasca, de fericire, de libertate, de fratietate inlocuindu-le intelesul lor plin de miez cu false intelesuri, seci si secatuitoare de suflete. Ei au indraznit cu obraznicie sa relativizeze ideile si au reusit astfel sa intunece mintea multor oameni care i-au luat ca model.
Ultimul efort pe care-l depun este sa inlocuiasca slujbele divine, din sfintele biserici, inchinate slavirii Ziditorului, cu spectacolele de teatru umaniste inchinate slavirii omului, si sa aduca, daca s-ar putea, spectacolul de teatru in biserici. Actorul Mircea Albulescu declara cu siguranta omului de cultura intr-o emisiune radiodifuzata „Vorba de cultura“, ca „nu este nici o diferenta intre un spectacol de teatru bine jucat si o slujba de duminica. Aceeasi emotie produce si una si cealalta in spectatorul care este un receptor de cultura.“ Ceea ce nu a specificat domnul actor este cui se aduce inchinare in cele doua locasuri. In sfanta biserica se aduce preaslavire Creatorului-Dumnezeu si se zidesc sufletele in moralitate si sfintenie pentru imparatia vesnica a lui Hristos, iar pe scena de teatru se pervertesc sufletele in decadenta si libertinaj spre slujirea intereselor slugilor luciferice si spre umplerea iadului cu suflete ce se vor chinui vesnic.
(59) Omului i s-a dat la creatie stapanire „peste tot pamantul“ (Facere 1, 28). Normal era ca, preamarindu-L pe Dumnezeu, omul sa se indumnezeiasca si sa sfinteasca pamantul prin viata lui induhovnicita, transformandu-l in imparatia lui Dumnezeu. Dar omul, cazut sub blestermu din neascultare, din slabiciune si rea vointa, a cedat treptat stapanirea sa diavolului, de aceea spune Hristos: „Iata vine si stapanitorul lumii acesteia. El nu are nimic in Mine“ (Ioan 14, 30; Ioan 12, 31; Ioan 16, 11).
(60) Recunoastem aici idealurile Revolutiei franceze (1789), si ale tuturor revolutiilor criminale si anarhiste de atunci incoace. Scopul acestor revolutii, conduse de acolitii lui Lucifer si scaldate in mult sange nevinovat, a fost rasturnarea valorilor societatii din crestine in pagane. N-au putut sa le zica pe fata pagane fiindca le-ar fi respins toti cu oroare, si atunci au numit noile (asa-zise) valori cu nume schimbat, adica sociale, laice, civile, cetatenesti, umaniste, comunitare, globale, (de fapt satanice), iar pe adevaratele valori le-au relativizat, inducand confuzie in capetele sarmanilor oameni. Pentru a raspandi falsele idei si notiuni au creat apoi adevarate noi scoli prin care sa implementeze cu siretenie in mintea tinerelor generatii nestiutoare aceste non-valori, necrestine. Cand pe acest traseu diavolesc s-a implicat, in sec. XIX, si forta constrangatoare a statului, prin asa-numitul invatamant general obligatoriu, indoctrinarea in masa si-a facut efectele scontate. Insa nu numai invatamantul general a avut si are un rol distructiv pentru valorile crestine ci, mai ales, aparitia sistemului universitar modern[23], care pregatea cadrele, sau mai bine zis cadavrele didactice ce vor sminti, de atunci si pana la sfarsitul lumii, nenumarate minti si suflete.
In perioada contemporana, acest sistem de invatamant este dublat de o mass-media atotprezenta pe toate canalele care, prin indoctrinarea in favoarea „SCHIMBARII“, statorniceste non-valorile „progresiste“, de fapt total anticrestine.
In opozitie cu aceste manipulari, fiecare om, indiferent de ce natie ar fi, s-ar cuveni sa stie ca, fiind creat de Sfanta Treime, Dumnezeul Creator, are in mod natural sufletul crestin chiar daca-L refuza pe Hristos. Sufletul fiecarui om nepervertit, in care nu s-au instalat obiceiurile demonice, aspira spre virtute, adevar, lumina, bunatate, dragoste, mila, frumusete morala, iar toate acestea se gasesc deplin in Hristos- Dumnezeu.
Filozofia si Psihologia ultimului secol au ajuns la un consens in ce priveste existenta in structura constiintei omului a sacrului si au subliniat ca sacrul este tocmai elementul care face posibila o constiinta. Iar religia este activitatea care se ocupa din cele mai vechi timpuri cu aceasta, tot atat de veche, problema a umanitatii. In urma studiilor lor, au stabilit ca omul poarta inscris in fiinta lui profunda un dor infinit dupa sacru, (o nevoie infinita dupa dulceata sfinteniei, cum spun Sfintii Parinti). Aceasta dorinta infinita este de nesatisfacut in aceasta lume finita, prin nici unul din obiectele ei (finite).
Dorinta metafizica sau infinita de sacru ca impuls fundamental, ca dorinta de puritate, a primit denumiri diferite in scrierile diferitilor autori, dupa cum credeau si se inchinau lui Dumnezeu-Creatorul sau lui Lucifer.
La Nietzsche ea s-a numit „vointa de putere“.
La Eliade ea poarta numele de „constiinta a sacrului“.
La Blaga se numeste „orizont al misterului“ sau „cunoastere luciferica“.
La Rene Girard (in „Minciuna romantica si adevar romanesc”, ed. Univers, 1972) se numeste chiar „dorinta metafizica“.
La Malraux ea poarta numele de „angoasa“ sau de „vointa de a fi zeu“ („Conditia umana“).
La Rudolf Otto, fiinta umana in manifestarea sentimentului ei de creatura isi raporteaza aceasta dorinta infinita, transcendenta siesi, la Creator.
Freud, in incercarea de a o profana, a injosit dorinta metafizica sau infinita dupa sacru din om cu numele de „libido“, asociind-o cu dorinta de satisfacere a instinctului sexual. Intreaga psihanaliza de dupa Freud a pastrat aceasta denumire profund injositoare pentru nevoia infinita de sacru din om.
Acum, dupa ce am citit continutul vedeniei, putem trage usor concluzia ca acela care le-a dirijat si le dirijeaza gandirea psihanalistilor, depunand tot efortul de a goli de sfintenie viata oamenilor, nu este altul decat Lucifer.
Prin uneltirile lui, Lucifer i-a servit omului sugestia ca-si poate SATISFACE dorul sau infinit dupa Dumnezeu implinindu-l cu persoane sau obiecte finite, si asa l-a aruncat pe bietul om credul in perversiuni, curvie, desfranari, lacomie, trufie… Aceasta este explicatia felului cum se instaleaza patimile in sufletul omului.
Omul care incearca aici si acum, intr-un mediu determinat pe pamant, urgenta de a-si SATISFACE dorinta infinita printr-un obiect determinat (finit) ori printr-o persoana finita, se afla in primejdia de a se imbolnavi de una din cele trei boli mentale principale: psihoza, nevroza si perversitatea. Asa spun psihologii.
Viclenia demonului consta tocmai in aceea ca depune toate eforturile pentru a se substitui el si a inlocui cu prezenta lui in constiinta omului acest dor imens dupa Tatal Creator. Vrajmasul produce zgomot si bruiaj in sufletul omului incat bietul om, neinduhovnicit, nici sa nu stie ce-i cu el, sa nu~si mai simta dorul nespus, care-l soarbe, dupa vesnicia fericita.
Dorinta infinita dupa dulceata sfinteniei este inscrisa in om din totdeauna, dar, zapacit de confuzii, el este impins si inselat s-o caute exagerat in dulcetile finite, in acest fel spurcandu-le prin neinfranare si exagerare. Iar sugestiile demonice au un rol primordial in aceasta povarnire a omului spre pacat. Numai Hristos ne mai poate salva din ghemul acesta cleios de placeri, care ne acapareaza silnic si vrea sa inlocuiasca pervers dorul nostru infinit dupa Creator.
Atata timp cat omul nu constientizeaza ca dorinta lui infinita este spre indumnezeire, omul se pierde in toate placerile lumesti.
Cei care isi inchipuie ca s-au „desteptat“ si ca sunt liberi, fiindca s-au eliberat de nevoia de a se inchina lui Dumnezeu, sunt propriile lor victime. Pentru ca dorinta infinita de indumnezeire, inscrisa in om, este un dat fiecaruia precum moartea: nu scapa nimeni de ea, nimeni nu beneficiaza de extrateritorialitate. Psihologii spun ca, „atat timp cat va exista inconstientul ca parte din fiinta omului, omul va fi o fiinta incompleta“. Si „atat timp cat omul ramane o fiinta incompleta, el are dorinta de sacru, deci are nevoie de religie“, prin care sa-si umple dorul de Dumnezeu, de Care nici nu-si da seama cat ii este de dor.
Inchinatorii lui satan incearca sa umple aceasta dorinta dupa sacru cu prezenta nesanatoasa a demonului in cultul lor religios, manifestata si prin ura fata de crestini. Omul are sau un dumnezeu sau un idol. Pe asa-zisii atei ar trebui sa ii numim, mai adecvat, „inchinatori la idoli“ iar pe comunistii criminali ii putem numi inchinatori ai lui satan.
(61) Credinta, nadejdea si dragostea nu au fost „impuse“ oamenilor ci le-au fost daruite la creatie, deoarece Dumnezeu Creatorul stie cel mai bine ce-i trebuie omului ca sa fie fericit…
(62) Opresiunile statului si uciderile stimuleaza impotrivirea si duc la instalarea unui duh de vrajba, prielnic lucrarii duhurilor rele. Ura dintre oameni e o conditie necesara pentru instaurarea imparatiei lui Antihrist. Desi vorbeste necontenit de toleranta, de fapt isi ascute sabiile urii si ale macelului.
(63) Si in Protocolul de la Toronto, ed. Samizdat, se vorbeste de metodele de corupere definitiva a omenirii, de pervertirea tineretului spre libertinaj si sexualitate, de spulberarea si disparitia familiei, de distrugerea natiunilor-state prin surparea societatii, pentru ca Natiunile Unite sa-si poata instaura GUVERNAREA sa asupra lumii, adica Guvernul Mondial anticrestin… in atingerea acestui scop este folosit mijlocul cel mai scarbos si blestemat, adica minciuna – insusirea spurcata a spiritului raului.
Cei ce dirijeaza lumea la ora actuala, grupul celor 6.6.6. reprezentat de cei inalti responsabili ai finantelor internationale conlucreaza cu Lucifer la GUVENRAREA lumii, se ajuta reciproc! Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi, (omul decazut unit cu Lucifer), puterea creste spre distrugerea Bisericii lui Hnstos si spre prabusirea omenirii. Asmutiti si intaratati de demoni nenumarati oamenii au ajuns sa accepte sa-si nimiceasca valorile crestine autentice, respectate sute de ani de stramosii lor.
Crestinilor drept maritori, oare noi ce vom face? Vom continua sa dormim? Oare, vom trece si noi in tabara umanistilor ecumenisti tabaciti de confuziile relativitatii adevarului, in care nu mai cred, si de compromisurile pe care le-au facut cu sugestiile dracesti? Mai bine sa alergam la picioarele Crucii sa ne plangem pacatele si neputinta, si sa ne unim cu Hristos, pentru martiriul grozav ce ne asteapta. Totodata, sa ne rugam dupa cum ne-a invatat Parintele Arsenie Boca: „invredniceste-ne, Doamne, sa fim martori marturisitori martiri ai Dumnezeirii Fiului Tau pe pamant!“
(64) Toata aceasta mascarada dictatoriala a societatii civile, in care domneste dictatura modei, a placerilor, a poftelor, a netoatelor porniri patimase, a tuturor comoditatilor are ca scop distrugerea porunccilor Mielului! Relativitatea ideilor este cea mai mare capcana in care poate cadea mintea care abdica de la scara valorilor lui Hristos-Dumnezeu. Numai cand renunti la valoni crestine ale vietii fara de moarte, si ale tineretii fara batranete, poti cadea in prapastia relativizarilor de orice fel, dobandind in final drept rasplata nebunia mintii, unirea cu demonii.
RELATIVITATEA IDEILOR este mediul diavolilor de introducere a unei alte ordini decat cea obsteasca, a Noii Ordini Mondiale anticrestine, care inseamna dezordine, homosexualitate, razvratire fata de ordinea instaurata de Dumnezeu, multa nesiguranta si indoiala. Relativitatea ideilor neaga insasi existenta lui Dumnezeu, a legilor Sale vesnice, neaga adevarul si se naste din domnia bunului plac, din confuzia patimilor si din nebunia mintii, conducand la o si mai mare nebunie, generalizata. O expresie cunoscuta a acestei plagi sociale, este mult discutata cugetare a lui Descartes: „Ma indoiesc deci cuget. Cuget deci exist“ folosita de fapt pentru a zapaci cugetarea, si a o arunca in relativism si nihilism. Foarte bine limpezeste aceasta problema cartea Parintelui Serafim Rose, Nihilismul.
(65) Doar o minte intunecata nu vede realitatea obiectiva si trebuie sa-si creeze una subiectiva. Deoarece minciuna relativitatii ideilor a devenit dreptar prin filozofia contemporana, s-a ajuns la ora actuala ca aproape toti oamenii au mintea intunecata prin relativizarea teribila care li s-a predat in scoli si academii. Acestia nu mai sunt capabili sa vada realitatea inconjuratoare, de aceea umbla dupa un sistem propriu de gandire, nu dupa Adevar.
Noi crestinii, insa, trebuie sa ne tinem de aceste cuvinte ale Mantuitorului:, Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va cuprinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii“ (Ioan 12, 35-36). Oamenii despatimiti, liberi fata de pacat, care nu simt nici o atractie spre rau, au mintea curata, si vad, de aceea demonii ii urasc pe: „rasfatatii de crestini, care pururi petrec in Lumina lui Hristos“.
(66) Simultan cu formarea societatii civile, bazate pe cultura intelectului si relativitatea ideilor, Lucifer concepe strategia de atac asupra MATERNITATII, pentru ca maternitatea inseamna cresterea si educarea in moralitatea crestina a urmasilor. Femeia fecioara si femeia mama, credincioase in Dumnezeu, sunt considerate „fortarete de neinvins“. Cate fecioare si mame mai stiu azi ce valoare imensa reprezinta ele si ce putere imensa au daca-si pastreaza credinta tare ca diamantul si moralitatea nestirbita? Asupra fecioarelor si mamelor isi orienteaza el cu dibacie si precautie toate atacurile. Daca le-au distrus credinta si le-au zeificat INTELECTUL nu va fi greu sa le distruga curatia de cristal a fecioriei si fortareata maternitatii, fluturand ademenitor teoriile nonconformismului si liberalismului moral.
(67) In distrugerea femeii fecioare si mame, si a progeniturilor ei, copiii, care-l inspaimanta ca ar putea deveni buni crestini, buni preoti sau buni monahi, Lucifer se foloseste de barbat, pe care-l considera „material brut“ si „aliat“, stiind el prea bine ca asupra femeii, cand a fost alungata din rai, s-a aruncat blestemul, sa fie atarnatoare de barbatul ei. (…„atrasa vei fi de barbatul tau si el te va stapani!“ Fac. 3, 16). Ce nu vrea sa-si aminteasca vrajmasul este, ca Hristos-Dumnezeu a eliberat-o de acel blestem, incat femeia crestina cu o moralitate de otel – prin puterea lui Hristos – poate crea caractere de otel, gata de a birui prin nepatimire si prin fermitatea virtutii orice ispita perfida de corupere.
(68) In categoria acestor BARBATI, aliati ai diavolului, numiti „material grosolan“, „care cedeaza mai usor ideilor nebunesti“, intra si toti capii marilor ideologii ateiste si stiintific-materialiste: Kant si Laplace, Darwin, Freud, Nietzsche, Sartre, Marx, Engels, etc. ca si toti savantii materialisti, romancierii, poetii, si pictorii nonconformisti, care au considerat crestinismul ca pe o „dictatura decadenta a moralitatii“, careia i-au intors spatele pentru a se arunca in bratele libertatii anarhice de a face toate pacatele iadului.
Surprinzatoare prin noutatea lor pe linia directivelor luciferice din vedenie, sunt si ideile „academicianului“ roman contemporan Mihai Draganescu, care, in opera sa: „Inelul lumii materiale” (Ed. stiintifica si enciclopedica., Buc., 1989) la pag. 219, afirma: „este nevoie de o proiectie filosofica care treptat sa poata duce la un MODEL STIINTIFIC al „ultimei realitati“. Conceptele pe care le foloseste in cartile sale stiintifice evita cu precautie numele lui Dumnezeu si indicarea lui Dumnezeu drept Creator a universului, inlocuindu-L cu termeni savanti ca „ortoexistenta“, „informaterie“ = „camp mental“, „lumatie“ = sursa a energiei din univers si rezervor material al lumii, modelul „ortofizicii“, modelul „inelului lumii materiale“, conceptul de „neformal“. Vezi si Mihai Draganescu – Profunzimile lumii materiale, Buc. Ed. Politica, 1979; vezi si Stiinta si civilizatie, ed. Stiintifica, si Enciclopedica, Buc. 1984. De vazut si Tehnologii pentru viitor lucrarea Problemele globale si viitorul omenirii, Buc. Ed. Politica, colectia „Idei contemporane“, 1982, unde Mihai Draganescu introduce pentru prima oara notiunea de ARHEM = cvasistem din clasa sistemelor introdeschise care are proprietatea CONSTIINTEI. Conform teoriei lui omul este un arhem, societatea este un arhem.
De asemeni, poetul si filozoful Lucian Blaga vorbeste in termeni confuzi despre „Marele Anonim“, sub care denumire se poate ascunde foarte bine Lucifer.
Deoarece oamenii lumii in care traim nu se inchina toti la acelasi dumnezeu ci un se inchina Dumnezeului Creator, iar altii uzurpatorului Lucifer-satan, aceste noi idei trebuie primite cu mult discernamant duhovnicesc pentru a anihila veninul serpesc din ele, si a pastra doar ce este cunoastere curata a creatiei desavarsite a Sfintei Treimi – Dumnezeu.
(69) In Protocolul de la Toronto, la pag.21, se vorbeste astfel despre femeie: „Odinioara „Centru si pivot al familiei“, femeia moderna (prin „pilula contraceptiva“ care-i deschide calea spre „libertatea sexuala“ fara consecinte) va dori sa-si abandoneze rolul traditional, sa se detaseze de familie, si sa-si traiasca viata conform cu aspiratiile ei personale… Aceasta „eliberare sexuala“ va reprezenta calea finala prin care vom face sa dispara din „constiinta populara“ orice referire la „Bine si Rau“. Prabusirea acestei bariere religioase si morale ne va permite sa realizam procesul falsei „Eliberari a omului de trecutul sau“, „eliberare“ care insa, in realitate, este o forma de sclavie profitabila pentru „Planurile noastre Mondialiste“ pe care urmarim sa le punem in aplicare.“
Impinsi spre experientele nefaste ale sexualitatii precoce si ale avorturilor la cerere, ale anticonceptionalelor si divorturilor, tinerii de ambele sexe se vor face vinovati de pervertirea de la nastere a progeniturii femeii sau chiar de starpirea definitiva a acesteia, care-i provoaca atatea „dureri de cap“ lui Lucifer… Dupa cum se poate usor observa, Protocolul de la Toronto (1967-l985) si vedenia Marsului distrugatorului (1905) se explica una prin cealalta, chiar daca au fost dezvaluite in perioade diferite de timp, intrucat au fost concepute de aceeasi minte nebuna.
(70) In Planul Rosu citim: «Recunoasterea legala a „divorturilor“, „avorturilor“, a diverselor forme de homosexualitate, ne va ajuta sa modificam in profunzime bazele istorice ale „Dreptului Legal“ al societatilor pentru a impinge ansamblul indivizilor spre o RELAXARE GENERALA A MORAVURILOR, pentru a-i DIVIZA unii in raport cu altii, pentru a DISTRUGE viitorul tineretului prin a-i DISTRUGE moralmente in urma experientelor nefaste ale sexualitatii precoce si ale avorturilor, ale alcoolismului, ale drogurilor diverse, – controlate la nivel mondial de ofiterii nostri superiori din Lojile Internationale si ale sinuciderilor, suicidul ajungand sa fie considerat de catre un tineret dezabuzat si abandonat in voia lui insusi, ca un sfarsit cavaleresc.» – extras din Protocolul de la Toronto. Ce monstruozitate! Ce urgie sapa la temelia societatii umane! Iata inventata „filozofia pozitiva“ a sinuciderii, a lui Emil Cioran, spre a umple iadul cu sinucigasi… Si cat de aclamat a fost si este, pentru limbajul sau inteligent, sclipitor de negura, acest jalnic filozof al trufiei si al sinuciderii, unealta criminala in mana lui Lucifer… Si cati ca el, inventatori diabolici de „filozofii pozitive“… Pune pe ganduri si „creatia“ savantului Mihai Draganescu cu „noua sa filozofie pozitiva“ prezenta in cartea „Inelul lumii materiale“, (carte aparuta in 1989 – sub comunism, la Ed. stiintifica si Enciclopedica prin bunavointa Editurii Politice, cf. prefatei cartii). Cititorul luminat de Sfanta Treime-Dumnezeu descopera in „noua filozofie“ impusa de autor, o alta inventie „pozitiva“ a slugilor lui Lucifer, o ideologie rationalist-umanista care continua si se sprijina pe ideile „teoriilor pozitive structurale“ anterioare (Kant, Darwin, Marx, etc.), pe care insa le depaseste cu dibacie introducand teoria „informatiei din materia profunda = informateria“ prin care se cauta misterul „ortosensurilor“.
„Filosofia Inelului lumii materiale este rezultatul unei forjari materialiste a gandirii despre lume… Increderea in principiul autoconsistentei materiei, ca un postulat indus din experienta stiintifica si istorica a omenirii, increderea in principiile materialismului dialectic si istoric a dus la conceperea Inelului lumii materiale“ ne spune autorul Mihai Draganescu. „Inelul“ este conceput pe baza CREDINTEI in principiile „stiintifice“ ateiste. Noua „teorie“ introduce noi termeni ca: afiire, arhem (omul nu mai este un sistem ci un arhem), introdeschidere, lumatie si informaterie, lume materiala diferita de materie, mezobiont, ortoexistenta, ortosens, ortotron, subarhem, tensiune filosofica, etc, termeni savanti „nascociti pentru a MASCA „evidenta nebuniei“. Cu acesti termeni si exprimari („lumatia si infomateria constituie matricea fundamentala a lumii“) incearca sa ascunda si sa substituie lucrarea Sfintei Treimi care se face prin energiile Duhului Sfant in lumea materiala si nemateriala, vie si nevie, din intregul Univers. Tot prin acesti termeni bombastici, slugile lui satan se chinuie sa ascunda si existenta lui Lucifer, si a legiunilor lui intunecate, ca principiu al raului; treptat ei vor incerca sa scorneasca o spiritualitate a existentei din care ni-l vor arunca in fata pe Antihrist. O incercare in acest sens este si cealalta lucrare a „savantului academician“ Mihai Draganescu: „Spiritualitate, informatie, materie“ aparuta in 1988, la Editura Academiei Republicii Socialiste Romania. Desi va fi o spiritualitate a raului, intunecata, intrucat din ea lipseste Dumnezeu, oamenii manipulati, cu mintea lor orbita de intuneric, o vor vedea luminoasa.
Deci, se cuvine sa fie primite cu mare prudenta orice noi Teorii stiintifice pozitive… fiindca prin ele vor incerca treptat sa ne fure sufletele pentru vesnicie. Marx, artizanul comunismului si al ateismului stiintific, marturiseste intr-o scrisoare trimisa lui Engels ca a dat oamenilor sa manance „gunoi si rahat“ prin teoriile lui sociale, socialiste, din „Capitalul“, „Critica religiei“, etc. inca din scoala Marx era poreclit de colegii sai cu apelativul „DISTRUGE“ (vezi cartea „Marx si Satan“ de Richard Wurmbrandt). Am vazut, ca insusi Lucifer recunoaste ca este o nebunie evidenta sa nu crezi in Dumnezeu, Creatorul Atottiitor, ca e o idee ABERANTA. Iata cine a fost MARX, un mare asasin ideologic, un satanist antihrist…
Sa revedem complotul ideologic al lui Lucifer asupra savantilor Slavei Crucii si ai Luminii, dezvaluit de Vedenia „Marsul distrugatorului“:
„Voi (demonii) urmariti-i PAS cu PAS si supravegheati-i neincetat pe SAVANTII inzestrati cu talente si genialitate. Acestia sunt CEI ALESI si CEI MAI VALOROSI dintre oameni – ei cerceteaza natura si miraculoasele ei structuri si forme, straduindu-se sa patrunda in TAINA VIETII intru SLAVA CREATORULUI si a CUNOASTERII intelepciunii Sale de neconceput.”
Urmarindu-i „pas cu pas“, practic asaltandu-i nevazut cu fel de fel de sugestii, demonii au reusit sa-i deturneze pe acesti valorosi savanti de la menirea si telul lor, clar si maret, de a-L face pe Dumnezeu atat de bine cunoscut omenirii incat credinta omului sa devina tare ca diamantul. Mai mult, spune Lucifer, prin sugestii bine ticluite l-a pacalit pe batranul savant si 1-a indemnat sa EXCLUDA din STIINTA credinta in CREATORUL Universului…
Insa oamenii de buna credinta stiu ca si savantii se impart in doua categorii:
– savanti de buna credinta, onesti, luminati, cu sufletul curat, pasionati; si,
– savanti vanduti diavolului si banului, gata sa minta, sa ascunda adevarul sau sa-l falsifice;
De asemenea, este bine stiut ca numele sl descoperirile unor valorosi savanti au fost in mod special folosite si interpretate tendentios inspre sustinerea ateismului, evolutiei, si materialismului, chiar daca acei savanti minunati erau crestini credinciosi si s-au opus in timpul vietii lor interpretarilor eronate ale operei lor. Despre marele fiziolog rus Pavlov I.P. (1849-l936), se stie ca se spovedea regulat, saptamanal, chiar si in perioada comunista, respectandu-l cu multa dragoste pe duhovnicul sau. Si cat s-au folosit ateii de descoperirea acestui savant asupra reflexelor conditionate, pentru a sustine animalitatea omului si faptul ca se trage din maimuta… nebunie pe care o mai sustin si azi, elevilor predandu-li-se chiar si in anul 2008, la disciplina Biologie, ca omul a evoluat ca un animal superior dintr-o specie anume de maimute… Si ca nu are nimic dumnezeiesc in el, ci el, omul, isi este propriul sau dumnezeu…
(71) Apostolii SAVANTI ai diavolului – care stapanesc majoritatea mintilor – sunt savantii de rea-credinta, rationalisti-umanisti, ateisti, liber-cugetatori sau nonconformisti, mai vechi si mai noi. Dintre acesti savanti, cei contemporani sunt experti in ORTOFIZICA, nou domeniu al filozofiei, care se bazeaza pe materialismul dialectic dar cauta sa faca loc si fenomenelor oculte si asa-zis paranormale atat de respinse inainte vreme de materialism. Acest nou domeniu de studiu – Ortofizica (o alta gaselnita bine ticluita) – elaboreaza un model al profunzimilor lumilor materiale, model care explica (printr-o multime de presupuneri ca vai de capul lor, de greoaie ce sunt) cum se poate trece de la materia profunda la particulele elementare si la aparitia unui univers. Ortofizicienii cred in ORTOEXISTENTA care reprezinta „existenta din afara universului, din care universul provine“, dupa cum explica profesorul Mihai Draganescu in lucrarea sa „Inelul lumii materiale“ op.cit. pag.438.
Cu adevarat draceasca si aberanta este scorneala ca „universul provine din ortoexistenta“ si nu este creatia lui Dumnezeu. Si aceasta scorneala il demasca si pe cel ce a elaborat-o, ca fiind un fidel apostol savantal lui Lucifer…
(72) Lumea nevazuta nu poate fi contestata. Dar cand intervine credinta in aratarile duhurilor nevazute care sunt de fapt draci, intervine confuzia, neclaritatea si deci indoiala. Asadar contactul, desi real, al credintelor orientale cu lumea nevazuta, este de fapt cu demonii si duce la necredinta, la incadrarea lumii nevazute in ordinea lumii vazute (exemplu: reincarnarea). Totodata, contactul cu duhurile rele nevazute duce la inrauriri vatamatoare.
(73) Masoneria a fost anatemizata de Biserica Ortodoxa Romana in 1937 si de cea a Greciei in 1933, ca una ce se impotriveste credintei.
(74) Omul are nevoie sa tina contactul cu lumea cealalta, caci lumea vazuta il plictiseste intr-un tarziu pentru ca el e si material, dar si nematerial. Plictiseala este un moment al vietii ce pare banal, dar tocmai atunci cand lumea materiala ne plictiseste iese la suprafata dorul nostru infinit dupa sacru, dupa Cel Preasfant, dupa binele vesnic si absolut.
Este recomandat a se citi aceasta vedenie cu multa atentie, si a se uni intelegerea ei cu citirea „Protocolului de la Toronto“ („Protocolul de la Toronto – 6.6.6. – Complotul organizatiei natiunilor Unite pentru instaurarea noii ordini mondiale“ a ziaristului canadian Serge Monaste (care ulterior a fost gait asasinat), aparuta la ed. Samizdat in 1995), care contine cele doua proiecte mondialiste distrugatoare: Planul rosu si Aurora Rosie. Ambele sunt rosii de sangele multimilor de oameni ucisi pentru realizarea Guvernarii Mondiale, pentru Instaurarea Noii Ordini Mondiale anticrestine si in final pentru dominatia pe fata prin Antihrist a lui Lucifer-Satan asupra omenirii distruse…
Dar, Hristos a inviat! Hristos ne asteapta pe fiecare sa-I deschidem usa inimilor noastre … Cu El in inima nu avem de ce ne mai teme… Razboiul mondial, vazut si nevazut, de fapt impotriva Lui Iisus Hristos se poarta si impotriva urmasilor Lui, si este in ansamblul lui un razboi religios, oricat de absurda ni s-ar parea aceasta afirmatie.

ATENTIONARE IMPORTANTA
asupra moralei rationaliste
(Adevarul este absolut, nu relativ!)
Pline sunt rafturile librariilor si bibliotecilor cu nenumarate carti ale literaturii stiintifice moraliste, cu continut estetic si etic, sau romane ale literaturii de divertisment, universale. Gasim in ele afirmatii ce par a fi „de bun simt si de raspundere si invatatura“, afirmatii inflacarate, pline de idealism si entuziasm, atragatoare prin aspiratiile inalte pe care le propun si care reusesc sa aprinda intelectul si chiar sufletul, insa foarte greu sesizam modul exagerat si nenatural in care o fac. Desi par ca glorifica binele, preamaresc adevarul si proslavesc dragostea, aceste idealuri care o clipa ne insufletesc sunt insa imposibil de nerealizat; de aceea ne lasa un gol neasteptat in inima insotit de-un sentiment acut de neimplinire. De ce traim aceasta deceptie? Pentru ca acele aspiratii stralucit infatisate sunt doar niste biete iluzii, sarmane forme fara fond, binele lor este sec, adevarul lor este sterp fara de Hristos-Dumnezeu, iar ceea ce se numeste dragoste in ele este o supra-idealizare a unor senzatii si simtaminte neclare si neroditoare. Toate acestea sunt o inselare; este o literatura cu un puternic caracter rationalist umanist, din duhul cartilor reiesind ca scriitorii sunt adeptii moralei rationaliste aride, conceputa de Lucifer si dezvaluita in vedenia prezentata anterior.
Este momentul, ca toti crestinii sa ne dezmeticim din minciuna „atragatoarei morale umanist-rationaliste“, comunist-ateiste, moarta prin ea insasi si prin inventatorul ei.
Morala rationalista, morala intelectului, amesteca binele trunchiat si adevarul denaturat, falsificat, cu raul deghizat, si prin aceasta este injositoare si distrugatoare sufleteste pentru omul care o imbratiseaza.
Crestinul se cuvine a face o deosebire neta si ferma intre morala crestina – hristica, care-L are pe Hristos-Dumnezeu in centrul ei si al carei izvor este in Dumnezeu – Tatal, si asa zisa morala rationalista- umanist-ateista sclipitoare si ispititoare dar stearpa, oarba, fara sens si fara miez, ucigatoare, izvorata din intunecimile luciferice, o cumplita deghizare a lupului satanist in miel bland.
Morala rationalista fara de Dumnezeu – inventata de Lucifer, il are pe omul doborat de patimi in centrul ei. De aceea este moarta si omoara sufleteste pe cel care-o imbratiseaza. Ea este o cvasi-morala, este trufasa, seaca, fara putere de a rezista eficient in fata raului. Chiar daca cuprinde norme ce par valoroase si precepte atragatoare, cand insa incerci sa le implinesti, constati cu nemultumire cum aluneci intr-o fatarnicie degradanta. Este cvasi-morala care incearca cu viclenie sa se substituie MORALEI CRESTINE.
Scopul final urmarit de slugile moralei rationaliste este sa aduca un total dispret asupra Moralei, de orice fel ar fi ea, si sa-l injoseasca pe om.
Aici e marea viclenie si marea DEGHIZARE, ca si marea victorie a raului. Cu o astfel de morala rationalista care amesteca binele trunchiat cu raul deghizat, predata in scoli, predicata de literatura ultimelor secole si aflata la baza „DREPTURILOR OMULUI“, s-a umplut lumea actuala de coruptie, iar rautatea, intinzandu-se ca o lepra, acopera omenirea dezonorata.
Intr-o totala opozitie, Morala Crestina este vie si da viata. Ea este singura MORALA AUTENTICA pentru ca izvoraste de la Dumnezeu, Creatorul ei. Ea-si are temelia pe jertfa suprema a fiului lui Dumnezeu. Hristos-Dumnezeu, Cel cu Cruce, da viata si putere moralei crestine.
Hristos este in intregime Binele si Adevarul absolut, Dragostea desavarsita si Izvorul Dragostei, intruchiparea moralei, unitatea tuturor virtutilor. Primit prin credinta si prin Tainele Bisericii in suflet, Iisus Hristos aprinde dragostea in inima si reface omul deplin daca omul isi supune vointa poruncilor Lui si traieste cu bucurie Fericirile (Matei 5, 3-l2) aduse de El.
Doar Iisus Hristos, Cel cu Cruce, este Adevarul, si daca toti am fi luptat de la inceputul vietii noastre pentru El si I-am fi implinit Evanghelia Lui, pe viata si pe moarte, azi omenirea n-ar mai fi injosita, nu s-ar mai naste monstri pe pamant caci nu ar mai exista vicii si pacatul ar fi fost demult invins!!! Misiunea Adevarului este misiunea lui Iisus Hristos. El a lasat-o urmasilor Lui, crestinilor, celor care vor sa traiasca in Adevar si pentru Adevar!
Sa nu ne lasam inselati! Adevarul este absolut, desavarsit! Adevarul are o existenta obiectiva, independenta de vointa, de ratiunea si de simturile noastre imperfecte, relative. Sa nu cumva sa acceptam sugestia dizolvanta ca adevarul este relativ! Si sa nu credem in relativitatea adevarului! Minciuna gaseste in adevar cel mai mare dusman, pe care-l uraste de moarte si cauta pe orice cai sa-l intunece. Aceasta mare minciuna, ca adevarul e relativ, primita in suflete are puterea de a le ucide. Solutia: sa iesim din confuzie!
Numai PERCEPTIA adevarului poate fi relativa, nedesavarsita, aproximativa, dupa cat de nedesavarsita este mintea care-l primeste.
Modul in care fiecare om percepe adevarul poate depinde de conditiile in care traieste sau de situatia in care se afla la un moment dat. Depinde si de aparatul care receptioneaza adevarul, de cat de sanatoasa si limpede este mintea care-l primeste. O minte oarba prin confuzie si compromisuri, sau intunecata de pacate si patimi, o minte murdara, sau bolnava, nu va vedea vreodata adevarul curat, total, intreg, asa cum este el.
Sa depunem deci sarguinta si buna vointa in Duhul cel bun, al lui Hristos – Cel cu Cruce, – ca sa putem intelege cu tot discernamantul ca relativa este numai perceptia adevarului, iar adevarul este absolut, infinit, total, desavarsit.
†    †    †
(1 Ioan, cap.4)
1. Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume.
2. In aceasta sa cunoasteti duhul lui Dumnezeu: orice duh care marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup, este de la Dumnezeu.
3. Si orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ati auzit ca vine si acum este chiar in lume.
4. Voi, copii, sunteti din Dumnezeu si i-ati biruit pe acei prooroci, caci mai mare este Cel ce e in voi, decat cel ce este in lume.
5. Aceia sunt din lume, de aceea graiesc ca din lume si lumea ii asculta.
6. Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu asculta de noi; cine nu este din Dumnezeu nu asculta de noi. Din aceasta cunoastem Duhul adevarului si duhul ratacirii.
7. Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
8. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.
9. Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, ca pe fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem.
10. In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.
11. Iubitilor, daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, si noi datori suntem sa ne iubim unul pe altul.
12. Din aceasta cunoastem ca ramanem in El si El intru noi, fiindca ne-a dat din Duhul Sau.
13. Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul, Mantuitor al lumii.
14. Cine marturiseste ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane intru el si el in Dumnezeu.
15. Si noi am cunoscut si am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el. (1 Ioan, cap.4)                                                                 Sursa:   saccsiv.wordpress.com

Există oameni care, de bună voie, se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice, primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age)


 ,,DEMONII LOCUIESC ÎN VĂZDUH, ADICĂ ÎN SPATIUL DE SUB CER, PE SUPRAFATA PĂMÂNTULUI SI ÎN IAD. „INTINDEREA DINTRE CER SI PĂMÂNT, TOT ABISUL PE CARE ÎL VEDEM CU OCHII, VĂZDUHUL, PĂMÂNTUL, SERVESC DREPT SĂLĂSLUIRE DUHURILOR NECURATE, ALUNGATE DIN CER” (SF. IGNATIE BRIANCEANINOV).


În Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul „dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc”(Iov 1,7). Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni „duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri” (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor „stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16). Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate. Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune. In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al satanei: „Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului”(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: „l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: „Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului” (Apoc. 20,7). Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor. După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30). Sfântul Grigorie Teologul spune că: „Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age…). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27). Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre. Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).

Sursa: https://www.aparatorul.md/exista-cazuri-in-care-oamenii-de-buna-voie-se-leapada-de-hristos-si-in-cadrul-unor-rituale-demonice-primesc-pe-diavoli-satanistii-masonii-new-age/

                     Cum pot fi alungate.bolile şi vrajba din casele noastre

În scrierile sale,părintele Arsenie Boca, ne-a lăsat o mulțime de învățături despre viaţa de familie,despre durerile oamenilor și despre cauzele acestora.

Din ce cauze se îmbolnăvește trupul:

1. De otrăvuri din lipsa postului. Carnea este o otravă și se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea.

2. Din naștere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Femeilor fugiți de bărbați ca de foc când sunt amețiți de băutură.

3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită și încep să-i doară spatele, spinarea, șalele, slăbesc nervii, devin iuți și nerăbdători. Toate acestea, pentru ca nu și-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăcește. Asa și trupul care și-a mâncat toată vlaga.

Vrajba în casă:

Vrajba în casă vine din păcate. Toate își au izvorul în păcate, spunea părintele Arsenie.

1. Neapărat vine vrajba în casă dacă căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea.

2. Mai vine, apoi, dacă soții trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toți îl plătesc cu vrajba. De aceea, toți trebuie să intre la cumințenie și să se legiuiască dacă sunt așa.

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe trupul și pe sufletul lor și, pentru că nu s-au mărturisit, acel păcat are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care este cel care făcea acest lucru.

4. Lăcomia de avere a unui părinte când și-a măritat fata sau și-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ține, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârși cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cumințiți-vă părinților cu sfaturile când vă măritați fetele sau vă însurați feciorii.

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinți care își mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă sau divorțată și încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată așa tânără în fața unui vlăjgan, om în toată firea. Această diferență mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Și din cauza aceasta, casa aceea nu ține ci se sparge și în aceste cazuri parinții trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtășanie și de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu. Fiindcă dacă nu le păzesc pe acestea, le păzesc pe ale diavolului, și astfel nu pot să aibă liniște.

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulțește în corpul omului atunci când mănâncă multă carne și nu postește. Plini de fiere fiind, se umplu de mânie și astfel își sar în cap unii la alții. Așa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt.

8. Și o ultima pricină este desfrânarea soților. Dar soții cum desfrânează, când sunt legiuiți? Așa bine, căci nu mai țin seama de miercuri, de vineri, de zilele postului și de sărbători. Nu mai țin nici o rânduială. Și bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Parintele Arsenie Boca

 

                           De ce anume se tem,cel mai mult,diavolii?

Odată, pe când fericitul Ioan Bostrinul se afla cu treburi în Antiohia Siriei, au fost duse la el 4 femei demonizate, care spuneau multe, fiind înrâurite de diavoli.
Ioan, ascultându-le, le-a întrebat despre diferite lucruri, cum ar fi căderea demonilor din rai, despre fructul pe care l-a mâncat Adam, despre şarpe şi altele, pe care nu le vom spune aici, din pricina slăbiciunii multora. Însă, pe două dintre acestea, care sunt spre zidirea sufletului, le vom povesti în continuare.
– Vă e frică de rugăciunea împărătească „Tatăl nostru”, de Psalmul 90 „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui-Preaînalt” şi de „Cu noi este Dumnezeu” al proorocului Isaia?
– Da, au răspuns femeile demonizate, pentru că rugăciunile acestea sunt de folos.
– Dar de „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii…” (rugăciunea Sfintei Cruci)?
– Încetează, nu mai spune cuvintele astea, au strigat demonii. În toată Scriptura nu este vreun alt cuvânt care să ne zădărnicească puterile precum acesta!
– De care lucruri ale creştinilor vă temeţi?
– Aveţi, într-adevăr, trei lucruri mari: unul ce-l purtaţi la gât, cu unul vă scăldaţi în biserică, şi altul cel pe care îl mâncaţi la Liturghie.
Se refereau la Sfânta Cruce, la Sfântul Botez şi la Sfânta Împărtăşanie.
– Din acestea trei, de care vă temeţi mai mult?
– Dacă păziţi bine lucrul cu care vă împărtăşiţi, nimeni dintre noi nu va putea face rău vreunui creştin.
Cuviosul Ioan L-a slăvit pe Dumnezeu pentru cele auzite şi a întrebat iarăşi:
– Ce religie iubiţi mai mult dintre cele care există pe lume?
– Le iubim pe cele care n-au niciunul din cele trei lucruri pe care le-am spus şi care nu-L mărturisesc ca Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu, pe fiul Mariei.
– Dar voi cum de L-aţi mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu atunci când I-aţi spus: „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”
Atunci demonii au tăcut pentru puţin şi după aceea au răspuns:
– Am spus că este Fiul lui Dumnezeu nu pentru că am vrut, ci pentru că ne-a silit puterea Lui. Şi asta pentru a-i ruşina pe iudeii, care-L huleau şi-L numeau nelegiuit.
Pe acestea şi multe altele le-au descoperit diavolul prin gura demonizaţilor în faţa multora, care au spus şi altora ce-au văzut şi au auzit.

Viaţa omului pe pământ este o veşnică luptă: contra diavolului, contra lumii şi contra lui însuşi

1 Care lupta este mai mare, decat a aceluia ce voieste a se birui pe sine insusi? Si munca noastra ar trebui sa fie aceasta: a ne birui pe noi insine, a dobandi din zi in zi mai multa putere asupra-ne si in tot ceasul a face un pas inainte pe calea binelui.
2 Cateodata suntem porniti de patima, si noi credem ca e ravna.
3 Cel slab cu duhul si robit carnii (trupesc), greu se poate slobozi din lanturile poftelor lumesti. Dupa ce a dobandit ce a poftit, el va fi dezamagit ca aceasta nu l-a apropiat cu nimic de pacea pe care a cautat-o. Asadar, nu este pace intru inima omului trupesc, care o cauta in lucrurile din afara; ci ea locuieste in omul duhovnicesc.
4 Chemarea omului este a patimi si a se osteni, iar nu a petrece in lene si vorba desarta.
5 Daca in ziua ispitei si a necazului vei fi statornic in rabdare, aceasta inseamna nadejde de mare spor pe calea binelui. Caci nu numai prin fuga sau prin impotrivire violenta se poate birui ispita, ci prin multa rabdare si incredere in Dumnezeu. Deci, ispititi fiind, sa nu deznadajduim, ci cu ravna mai mare sa rugam pe Dumnezeu ca sa se indure a ne da ajutor.
6 Doi vrajmasi avem noi, care nu ne lasa in pace: a) patimile, care bat inima noastra precum valurile marii si b) lucrurile trecatoare ale veacului, cu care ne ocupam prea mult.
7 Este grea, foarte grea, lupta impotriva noastra si osteneala acestei greutati ne sperie. In toate ocaziile, cauta mijlocul prin care te-ai putea face mai bun.
8 In ispite si tulburari se cunoaste sporul omului in viata cea buna. Ele sunt piatra de incercare prin care se vadeste adevarata vrednicie a omului, si prin care se purifica virtutea. Caci nu e lucru insemnat a avea evlavie si ravna acolo unde nu este greutate si primejdie.
9 Infraneaza lacomia de la mancare si bautura. Nu fii niciodata de tot fara indeletnicire: ci citeste, sau scrie, sau te roaga, sau cugeta lucruri duhovnicesti, sau lucreaza cu mainile ceva spre folosul obstei. Sa nu fii lenes in cele obstesti si silitor numai in ale tale.
10 Pe om il costa mai mult de a se supune pornirilor sale, decat a le invinge; si daca lupta impotriva patimilor e grea, o pace nespusa este fructul ei; sa nu ne temem de munca ei, caci va fi de scurta durata si apoi urmeaza odihna vesnica.
11 Stai impotriva aplecarilor tale rele inca de la inceput si te dezvata de raul obicei, ca nu cumva cu incetul sa ajungi la mai mare greutate.
12 Sunt oameni care stau neclintiti impotriva ispitelor celor grele, iar de cele marunte, din toate zilele, adeseori sunt biruiti – si aceasta pentru ca sa se smereasca, si sa inteleaga ca nu trebuie, de vreme ce sunt atat de slabi in luptele cele mici, sa se increada prea mult puterilor lor, in cele mari.
13 Viata omului pe pamant este o vesnica lupta: contra diavolului, contra lumii si contra lui insusi. Cel ce nu ingrijeste de micile lucruri, va cadea incetul cu incetul.
14 Vrei sa tragi folosul in vederea caruia Dumnezeu ingaduie sa fim ispititi? Recunoaste-ti ticalosia, slabiciunea, neputinta si umileste-te din ce in ce mai mult.
.
Sursa bibliografica:- “Urmarea Lui Hristos” , Editura Bunavestire, Bacau, 1996

                            Tehnica de luptă a diavolilor

CAPITOLUL III
3.1. Metodele diavolilor
Trebuie să cunoaştem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj şi să biruim pe vrăjmaşii mântuirii noastre. Avem vrăjmaşi cu adevărat răi, cumpliţi, vicleni, meşteri în uneltiri, puternici, neadormiţi, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, creştinii ortodocşi.
Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3, 7). Mulţi creştini se întreabă dacă există diavoli şi care sunt tacticile prin care aceştia înşeală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.
Mulţi oameni zic adesea: "Vedeţi-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că aşa este uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu şi atunci nu există nici un criteriu moral şi totul este permis.
3.2. Diavolul îşi schimbă des planul de acţiune
Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace şi se potriveşte mai bine fiecăruia şi pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îşi măsoară şi cântăreşte bine fiecare lovitură. Aşadar, într-un fel se luptă cu începătorii şi în alt fel cu cei crescuţi duhovniceşte, într-alt fel cu cei nepăsători şi în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteşte diavolul pe cel bolnav şi neputincios şi altfel pe cei sănătoşi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face şi ei faţă de noi".
Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale şi să-şi schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători şi leneşi, faţă de cei râvnitori şi întăriţi duhovniceşte. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica şi să li se pară de la început calea aspră şi greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovniceşti este mare. Iar cu cei evlavioşi amână lupta până când vor cădea în lenevire şi atunci îi atacă, micşorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.
Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.
3.3. Diavolul ne ispiteşte la început cu păcate mici
Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greşeală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult şi fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îşi face sălaş în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest vicleşug al diavolilor, ne învaţă: "Multe chipuri are şarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat şi apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinşi să încerce numai o dată şi apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păţi dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Şi astfel fac primul pas. Din nefericire, răul nu se opreşte numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă şi puhoi de diavoli pot intra acum şi-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării".
3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre
Diavolul studiază cu atenţie toate slăbiciunile oamenilor şi după aceasta îşi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginţi, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredinţă, altul spre mânie.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmaşi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciunilor noastre, asupra cărora să arunce săgeţile lor, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Nu daţi loc diavolului" (Efeseni 4,27).
Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.
3.5. "Blândeţea" diavolului
Vrăjmaşul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune şi atrăgătoare. El ştie că dacă ar ataca cu furie de la început, creştinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgenţă şi încearcă să-şi împlinească scopurile sale păcătoase cu blândeţe şi se arată cu dragoste faţă de creştini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca faptă bună.
3.6. Diavolul lucrează în ascuns
0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce mulţi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag şi se ascund, râvna creştinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâţenia şi răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică şi s-ar feri de ispitele lui.
Aşadar, deşi diavolul este fiinţă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importanţă şi să fie liniştiţi.
3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere
În viaţa duhovnicească, cea mai înfricoşătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat cum să biruim această puternică ispită: "Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu cădeţi în ispită" (Matei 26,41). Prin rugăciune şi priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru şi ne va sfinţi şi astfel va alunga pe diavoli.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, "ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră" (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre faţă de cele duhovniceşti este starea sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.
3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea
Viaţa duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfinţirea noastră şi orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curăţire şi sfinţire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet moleşit şi care nu se îngrijeşte de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovniceşti".
Sufletul care nu-şi simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viaţa cea veşnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceşte, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.
3.9. Amânarea pocăinţei
Ai timp să te pocăieşti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni le insuflă diavolul în mintea noastră, cât şi prin cuvintele oamenilor păcătoşi.
Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe plac şi săvârşind păcate. Într-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceşte în noi şi ne îndeamnă la pocăinţă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă prin gânduri de pocăinţă insuflate de Sfântul Înger Păzitor şi prin duhovnici. Acum intervine însă şi diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Încearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu eşti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepţi şi apoi te vei pocăi!
Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuşeşte să câştige voinţa noastră. Astfel, pocăinţa noastră este amânată şi ocazia începutului bun şi al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.
Rănile sunt mai uşor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la poveţele viclenilor diavoli, care ne şoptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne înşela.
Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: "Lasă, ai să mergi mâine să te spovedeşti!" Iar părintele îi spunea: "Nu, astăzi mă voi spovedi şi mâine fie voia Domnului".
3.10. Diavolul se preschimbă luând înfăţişarea văzută
Din Vieţile Sfinţilor aflăm că diavolii se arată trupeşte. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că "Satana se preface în înger de lumină". Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei şi o imita în tot felul, numai ca să mă înşele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni şi gata să se prefacă şi să se schimbe în toate înfăţişările. Ei râd nebuneşte şi şuieră, căci toate le fac şi le grăiesc şi le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli".
Vieţile Sfinţilor prezintă nenumărate exemple despre apariţiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, şuierături, blasfemii şi vorbe murdare. Şi toate acestea cu scopul de a înspăimânta şi înfricoşa pe cel credincios. Ştiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenţi şi să nu ne temem.
Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieşte să nu dăm nici o importanţă unor astfel de meştesuguri diavoleşti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credincioşi, nu ar mai veni cu astfel de meştesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credinţă şi smerenie şi chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.
3.11. Diavolul ne înşeală prin ghicit, vise, prejudecăţi şi superstiţii
Diavolul ne înşeală prin ghicit, prejudecăţi, vise şi superstiţii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Înţelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricoşată sursă de nelinişte şi nefericire. În plus, i-a hărăzit speranţa şi l-a încredinţat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului faţă de Părintele Său.
Însă vrăjmaşul diavol, vrând să slăbească şi să micşoreze această încredere, speculează cu vicleşug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaşte anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totuşi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.
Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torenţial în Muntii Etiopiei şi, în acelaşi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit şi prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd şi aud acest lucru se vor arăta în vis ţie şi îţi vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele şi descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însuşirile lor, se prefac că ghicesc şi că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esenţă ei nu ghicesc nimic, ci înşeală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinoşi, căci mint şi nu spun nimic adevărat şi sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. Şi chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să înşele şi să ne robească şi să ne prindă în cursele sale.
Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înşeală, amestecând adevărul cu minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm şi să credem ce spune diavolul şi nici cuvintele rostite de cei demonizaţi. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).
La fel a făcut şi Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel şi Sila: "Aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învăţat să nu credem în ghicit şi prevestiri, care sunt lucrări diavoleşti. Şi acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată şi minciuna sa şi ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeieştile Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înşelaţi de diavoli. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că multi vrăjitori şi ghicitori fac aceste lucrări, folosind cuvinte de evlavie şi de rugăciune.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Şi lucrul cel mai mare al înşelăciunii este că, atunci când suntem preveniţi asupra acestor înşelăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este creştină şi că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm şi mai tare, pentru că foloseşte numele lui Dumnezeu spre ocară".
Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înşelătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: "Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul nopţii, căci şi acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul nopţii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.
Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: "Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă". Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti şi când suntem treji. Atenţie, de asemenea, şi la superstiţii şi la prejudecăţi. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belşugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăşurarea firească a vieţii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstiţii. Este vorba aici de oameni necredincioşi sau mai puţin credincioşi.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare, repede îl poţi condamna, la îndemnul nefast al superstiţiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ţi-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmaş fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Şi nu înţelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este ruşinea şi, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un coşmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri şi crede că acestea ar prevesti ceva rău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casă, să te păzeşti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni şi căderea noastră. Altfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenţa diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău".
Deşi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22, 22-29) şi este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8, 44), se găsesc destui creştini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise şi prejudecăţi, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viaţa lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstiţiilor. Căci pentru noi este mai de preţ să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învăţătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă şi sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuinţă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică".
3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural
Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinţa şi evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimiţând cele rele oamenilor, adică nenorocirile, bolile, încercările, mâhnirile, reuşeşte de multe ori să aducă pe oameni la disperare şi deznădejde.
In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinţa diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferinţă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13, 11). Din nefericire, diavolul ne războieşte tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne copleşesc, bolile ne cercetează, moartea bate la uşă, nereuşitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, speranţele zdrobite, biciul încercărilor ne loveşte fără milă. Iar noi, în faţa greutăţilor vieţii şi, mai ales, din pricina neliniştii, neputinţelor şi descurajărilor, ne pierdem nădejdea şi credinţa. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reuşite ale lui.
Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutăţile vieţii, căci diavolul pândeşte tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, pentru creşterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăşie cu Dumnezeu şi urmăreşte să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă uşoară pentru ei.
Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite faţă de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor şi le slăbeşte puterea, din sănătoase făcându-le bolnave şi chircite.
Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt aşadar diavoli care intră în trupul omului şi în toate mădularele lui şi îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Şi aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală". De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine şi la rugăciunile Bisericii. Şi nu numai la Sfântul Maslu, ci şi la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, coşmaruri, insomnii, precum şi orice rele care îi bântuie pe oameni.
Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.
3.13. Furnico-leul
Furnico-leul este tactica de acţiune a diavolului. La început diavolul este mic şi neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare şi înfricoşător ca leul (1 Petru 5, 8).
Furnico-leul este, de fapt, păcatul, aşa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate şi fără consecinţe. Se străduieşte, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic şi fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare şi înfricoşător. Şi acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde şi a ne convinge că nu mai este şansă de pocăinţă şi, deci, de mântuire. Toţi am avut de suferit de pe urma acestei arme diavoleşti.
La început, diavolul îţi pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveşte prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie şi Sfintele Taine, diavolul îi spune: "Nu te necăji, nu eşti tu primul nici ultimul care greşeşte. Şi apoi ce mare păcat, astăzi toţi păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi". Astfel de atacuri foloseşte diavolul, ca sa pară mai mic păcatul şi fără însemnătate.
După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ţi ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Îngreunându-ţi sufletul cu păcate, pierzi astfel şansa pocăinţei şi a mântuirii.
De aceea este nevoie de mare atenţie. În esenţă nu există păcate mari sau mici, uşoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a greşit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeieşti (Iacob 2, 20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.
3.14. Diavolul înşeală prin erezie şi necredinţă
Credinţa puternică dreaptă (ortodoxă) şi faptele bune creştine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinţa rătăcită, eretică şi care se sprijină pe născociri omeneşti şi diavoleşti şi care nu cunoaşte Sfintele Scripturi, nu foloseşte şi nu mântuieşte.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutăţilor lui, a născocit ereziile, se foloseşte de cuvintele Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănându-ţi ele otrava sa sufletească. Ca urmare, credinţele eretice şi greşite, care se împotrivesc învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricoşătoare pentru mântuirea sufletelor noastre şi arme puternice ale diavolilor. Prin necredinţă, diavolul întinde curse mai ales celor învăţaţi, care se încred în ei înşişi. Diavolul se prezintă în faţa lor cu ştiinţa şi filozofia şi le aduce necredinţa."
Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?" întreabă cei necredincioşi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredinţă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos".
3.15. Oamenii păcătoşi sunt slugile diavolilor
Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbaşii săi (Ioan 12, 31). Vrăjmaşul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omeneşti şi a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbaţi şi femei. Iată numai câteva exemple: soţul tiran, aspru, beţiv şi desfrânat, care alungă pacea şi dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de ştiinţă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredinţei şi a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe conştiinţele; tatăl şi mama, care prin educaţia atee, eretică şi imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe aceştia în mrejele păcatelor şi spre pierderea sufletelor…
Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră şi să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor noştri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci: "Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3, 20).
Tot Mântuitorul nostru ne-a învăţat: "Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7, 15). Iar Sfinţii Apostoli ne-au învăţat: "Nu daţi crezare oricărui duh. Ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume" (1 Ioan 4, 1).
Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanţi ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezişti etc.) Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreşte el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele" (Ps. 49, 17).
3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea
Ca să păcătuiesti este cel mai uşor. Rar şi greu lucru este a te pocăi şi a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, ruşinea, lipsa de interes. Şi astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.
Pocăinţa noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creşte în fiecare zi şi starea sa sufletească se înrăutăţeşte. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îşi pierde şi mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău şi aceasta împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4).
Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu şi îl sileşte să rămână împotmolit în mlaştina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El şopteşte la urechea fiecărui om păcătos: "Iată tinereţea ţi-ai pierdut-o în păcate, toată viaţa ta ai făcut numai rele, desfrânări, hoţii, minciuni, iubire de arginţi, beţii, ai minţit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Eşti pierdut! Cel puţin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ".
Astfel urmăreşte diavolul să adâncească pe om şi mai mult în păcate, să facă inima noastră locaş al diavolilor şi să ne îndepărteze de Dumnezeu.
Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ţi pară rău de păcatele săvârsite şi să te ridici şi să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieşte".
Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde şi curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când şovăim să ne pocăim şi rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli şi ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2, 26). Să nu ne lăsăm stăpâniţi de deznădejde, căci deznădejdea se naşte din mulţimea păcatelor, din îngreunarea conştiinţei şi din nesuferita mâhnire sau din mândrie şi din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.
Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.
Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieşte, s-a înjunghiat pe sine".
3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolaţi
Oamenii izolaţi, care se sprijină pe ei înşişi, care nu se sfătuiesc cu alţi oameni, sunt cel mai uşor de atacat şi de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi fraţi este o armă înfricoşată împotriva diavolilor. Oamenii uniţi duhovniceşte, care se ajută şi se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmaşul mântuirii noastre ştie că "unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului, acolo se află şi Hristos în mijlocul lor" (Matei 18, 20) şi de aceea îi urmăreşte pe cei izolaţi, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanenţă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii noştri.
Creştinii, care sunt uniţi duhovniceşte cu Hristos şi cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe alţii şi muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeşte de săgeţile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică şi trăiesc izolaţi. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înşelăciunea sa.
Să rămânem credincioşi în cele ce am învăţat şi de care suntem încredinţaţi din Sfintele Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi (II Tim. 3, 14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre şi al dobândirii vieţii celei veşnice.
3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta
Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate şi de păcate nu au reuşit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stârnit de orgoliu şi, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii şi nu cedăm ispitelor lor, ei îşi schimbă metodele şi ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îţi va şopti la ureche: "Bravo! Eşti un luptător virtuos. Meriţi laude!" Este însă glasul diavolilor, care sunt învăţătorii îngâmfării.
Dar această metodă poate fi utilizată şi în alt mod: Diavolul vine şi sădeşte în om dispoziţia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăşesc puterea noastră (post peste măsură, somn puţin, priveghere de toată noaptea…). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte: "De multe ori scopul vrăjmaşilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm şi cele după putere şi să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmaşilor noştri". Sfinţii părinţi ne învaţă că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă ţinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul şi nu mai putem munci pentru fapta bună creştină, necesară mântuirii noastre.
Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtuţilor are şi el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereuşind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute şi în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.
Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmaşul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înalţă pe culmile mândriei şi ne arată pe ceilalţi oameni neînsemnaţi, păcătoşi şi proşti. Fariseul din noi va cugeta: "eu nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri…" (Lc. 18,11). Şi astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi".
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu şi pierdem astfel plata pentru virtuţile pe care le avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmaş înfricoşător este diavolul.
Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!
3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma morţii omului
a) Primul atac al diavolilor este asupra credinţei. Satana seamănă gânduri de îndoială şi de necredinţă în mintea omului. Creştinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie şi să-i răspundă: "Mergi înapoia mea Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu şi cei asemeni ţie";
b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricoşează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv şi poate ierta păcatele noastre;
c) Al treilea atac al diavolilor în preajma morţii omului este cu slava deşartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu;
d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La mulţi creştini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminaţi şi alte năluciri (2 Cor. 11, 14). În aceste clipe trebuie să ne smerim şi să-i zicem: "Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări".
Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.
Diavolul dispune de arme puternice şi nenumărate şi ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om "ca să strice lucrările diavolului" (Ioan 3, 8) şi să izbăvească pe cei pe care "frica morţii îi ţineau în robie toată viaţa" (Evr. 2, 14-15).
Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiinţat împărăţia iadului şi a eliberat pe cei deţinuţi acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui şi de săgeţile lui arzătoare şi de vicleniile lui lucrate de meştesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credinţă şi cu evlavie, pune pe fugă toată oştirea diavolilor". Aceasta întrucât Dumnezeu ne-a încredinţat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume" (1 Ioan 4, 4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem şi noi puternici. Şi astfel şi noi smeriţii şi neputincioşii avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşilor diavoli.
La Sfântul Botez am fost întrebaţi: "Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui? De toată slujirea lui?" Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi: "Te uneşti cu Hristos?" Şi noi am răspuns: "Mă unesc!" Cu cât vom fi mai sfinţi, mai apropiaţi de Dumnezeu, mai uniţi mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniţi cu lumea şi cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiaţi de noi şi noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: "Cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel viclean nu se atinge de El" (1 In. 5,18).
(Extras din cartea: "Razboiul creştinilor cu diavolii")

   Toate acestea le fac diavolii pentru a-i indeparta pe oameni de  Dumnezeu si pentru a-i face slugile lor,un fel de animale de companie (chiar asa si arata,spre exemplu,betivii,drogatii,tinerii cu casti in urechi si cu telefoane mobile la vedere,femeile vopsite si pe jumatate dezbracate,marii viciati in general)si in final,pentru a le ucide sufletul si trupul!
  Insa chiar si asa,daca ajung, anumiti semeni ai nostri,daca stim sa ii ajutam si ne rugam staruitor pentru ei,pot fi readusi la viata si sa se intoarca la Dumnezeu,pe care,purtandu-se dupa moda lumii,L-au parasit candva.. 

                                Tehnici ortodoxe, de lupta, impotriva diavolilor

• Crede într-un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
• Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte ţi se vor adăuga ţie.
• Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale Ortodoxe şi ca fiu/fiica a/l ei, păzeşte-i poruncile. Precum în timpul lui Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în corabie, aşa şi acum nu te poţi mântui în afara Bisericii Ortodoxe.
• Scopul vieţii este mântuirea, căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul?
• Scurta rugăciune de mai jos este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu dat omului:

  „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!”

  Spune frate/soro cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, liniştesc inima, ard păcatele şi izgonesc pe necuraţi.
• Duminica şi sărbătorile lasă lucrul şi du-te la biserică spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte netrebnice.
• Acasă să nu leneveşti, ci în faţa icoanei, cu candela aprinsă roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, la începutul şi sfârşitul lucrului.
• Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărut-o cu credinţă şi dragoste, pentru că pe ea răstignindu-se Domnul a săvârşit mântuire a toată lumea.

• Respectă nunta ca pe o legătură sfântă şi în căsnicie du o viaţă cinstită, curată, plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de avort prin care poţi ucide un suflet care, prin a sa trăire, ţi-ar putea mântui tot neamul.
• Creşte-ţi copiii în dragostea de Dumnezeu şi-i pregăteşte pe ei pentru a moşteni fericirea cea veşnică, pentru că vei răspunde de ei la Înfricoşata Judecată.
• Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi că-ţi va fi ţie bine în viaţă şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
• Să te vezi pe tine ca mai rău / rea decât toţi ceilalţi şi vrednic/ă de adâncul iadului. Pentru toate să nu dai vina pe altcineva. Să te acuzi în faţa lui Dumnezeu pentru tot răul din lume.
• Ţine cele patru posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu excepţia celor prevăzute cu harţi în calendar.
• Dimineaţa, pe nemâncate, ia Sfânta Anaforă, aghiazmă şi unge-te cu ulei sfinţit prin care primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi Harul Preasfântului Duh.
• Cel puţin o dată pe an să faci sfeştanie în casă şi în fiecare lună stropeşte cu aghiazmă casa şi gospodăria. Când eşti bolnav, cheamă Preoţii bisericii pentru Sfântul Maslu.
• Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi morţi, la cel puţin o biserică sau mănăstire.
• Fugi de lux, desfrânare, băutură, lene – mama tuturor relelor! La lucru străin nu întinde mâna.
• Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu sectanţii.si de a merge la adunarile lor. In nici un caz nu ne este permis sa ne rugam impreuna cu ei (nn). Vorbele rele strică obiceiurile bune.
• Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate ce bântuie lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.
• Nimănui nu-i dori răul, iar pe cel ce ţi-a făcut binele nu-l uita. Fii cu toată lumea în pace.
• Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte bune, creştineşti: smerenie, bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste.
• Milostenia n-a sărăcit niciodată pe nimeni, dar beţia şi desfrânarea, da!
• Împlineşte canonul dat de duhovnic la spovedanie.
• Crede că Domnul nostru Iisus Hristos care S-a înălţat la ceruri va veni să judece viii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale.
• Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine!

 

                                      Rugaciune de certare a diavolului

Dacă un creştin în viaţă n-a certat niciodată pe demon, la Ziua Judecăţii, demonul iese în faţa Domnului cu cartea şi zice: „A trăit în lume în fapte bune, dar pe mine nu m-a certat niciodată, dragostea între mine şi el nu e stricată.”

   Sa te certe Domnul pe tine diavole! Sa te certe puterea Sfintei Treimi, sa te certe Domnul Iisus Hristos, să te certe Preasfînta Nascătoare de Dumnezeu,sa te certe toate puterile ceresti, pe tine demon al intunericului. Sa piei cu toata puterea mestesugului si stapanirea ta, din tot cuprinsul meu,din casa mea,din casnicii mei din familia mea,din neamul meu si din toata tara mea,Romania. Sa piei tu demone si de la toti pe care ti i-am dat eu tie in zilele vietii mele, cand ei m-au suparat si nu i-am iertat. Caci eu ii iert in clipa aceasta pe toti cati am dat raului in toata viata mea, iert pe toti cati i-am blestemat si iert pe toti cu cati m-am certat si sunt certat " Îi iert pe toţi, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin! (de trei ori)

Părintele Arsenie Papacioc despre lucrarea diavolească

..Eu nu v-as dori vreodata sa ajungeti sa cunoasteti pe dracul! Dar nu va temeti! Ca daca nu va are la mana cu ceva slabiciuni nu va face nimic; nu are unde sa se bage, sa se strecoare. Daca vede ca esti fricos, intra mai mult si te sperie. Totusi, el este un tolerat, nu este o putere! Nu va temeti cu nici un chip! N-am venit la lupta? Ca zice Hristos: „Luati crucea si urmati-Mi!“ (Marcu 8, 34). Am luat crucea. Asta-i crucea: sa-ti tai voia, sa asculti, sa lupti, sa nu dusmanesti! Si va repet: cruce inseamna sa duci ceva ce nu-ti convine! Asta inseamna cruce! Altfel nu mai este cruce. Daca faci numai cum vrei tu n-ai taierea voii! Iar taierea voii inseamna lupta cu firea. Si trebuie sa te birui!

Cuvant mare este acesta, parintilor! Acestea sunt cuvintele de varf ale Scripturii, ale luptei noastre impotriva raului! Noi avem obiectiv sa biruim raul cu orice chip! Sa nu avem alt ideal decat a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim sfartecati si chinuiti pentru scanteia de Adevar ce stim ca o avem intru noi, pentru a carei aparare vom porni la inclestare cu stapanitoarele puteri ale intunericului, pe viata si pe moarte! Acesta este Adevarul! Avem scanteie de Adevar in noi; sa-L aflam pe Dumnezeu, ca ni s-a dat in dar. Si atunci, iata, avem chip de dumnezei pamanteni! Dupa har, bineinteles.
Mare este calugaria, parintilor! Nu s-a vorbit suficient despre ea! N-a fost timp. Trebuie sa treaca mii de ani sa se poata vorbi de tot. Fiecare ins este o particularitate ingereasca! Intelegeti!? Dar am pus in discutie niste lucruri despre care stim ca se fac in comun: vorbirea de rau, nestatornicia – „ma duc in alta parte.” „Unde te duci? Ca ai venit la Hristos in manastire. Unde te duci? La care hristos? Ca ai venit la Acesta, Care S-a rastignit pentru tine! Inseamna ca celalalt nu mai este Hristos! Unde sa te duci? Mergi asa de colo pana colo! E cea dintai bucurie diavoleasca. Si cum ai plecat, acolo pe campie, vanatorul te-a zarit si cu pusca direct in cap mi te-a lovit! Ce urgie!”
Nu fiti nestatornici! Si cand zic nestatornic, nu inseamna numai sa nu pleci, ci sa-ti fie drag aici unde esti! Nu v-a obligat cineva! Ati luptat ca niste eroi, v-ati biruit patimile tineretii, ati biruit poftele tineretii si ati plecat la manastire. Ati plecat cu gandul ca manastirea este ceva inalt. Nu stiati multe! Nu stia nimeni! Nu stim nici acum tot. Dar macar avem bucuria celor descoperite si cum zic multi sfinti: „Destul, Doamne! Este destul, Doamne!” Si atunci ma gandeam - m-a incurajat foarte mult ca Sfantul Macarie se ruga pentru Egipt si se foloseau toti de rugaciunile lui si ereticii (slujitorii idolesti). Pentru toti cetatenii Egiptului s-a rugat. Sa nu neglijati rugaciunea cu vorbe ca acestea: „Ma asculta pe mine Dumnezeu?”
Parintilor! Fratilor! Daca tu, frate, cum te consideri amarat, erai sin­gur pe lume, Hristos Se rastignea pentru tine! Ati stiut lucrul acesta? S-a rastignit intreg pentru fiecare din noi si atunci nu mai suntem usor de biruit! Se lupta ingerul pazitor cu ingerul rau sa ne castige pe noi. Si stiti care biruie? Acela de partea caruia suntem noi, acela biruie! Daca ai fost de partea diavolului, ai anulat pe frumusetea asta de inger bun, despre care se spune intr-un loc asa: „Este cu neputinta sa nu mori daca ai vedea un inger in adevarata lui lumina!” Si uite ce-i daruim noi gratis dracului asa de simplu: ii daruim ingerul nostru! Adica l-am anulat. Te-ai daruit pe tine refacut, restaurat de rastignirea lui Hristos.
Suntem fiintele cerului, parintilor! Nu va lasati cu nici un chip! Rugati-va mult, parintilor! Nu in sensul de rugaciune ingenunchiata, de tipic. Ci cu mintea si cu inima! Nu va lasati deloc! Tresariti asa si ziceti: „Doamne ajuta!” Ţi-a venit in minte sa judeci pe un frate? Sa zici: „Doamne Iisuse Hristoase, ce fac eu? Nu ma lasa, Doamne! Saracul de el!“ Pentru ca ti-o spun, frate! Acela a gresit cum a gresit, mult, putin, dar tu l-ai judecat mult! Si mai mare e greseala ta, decat a aceluia. Tu l-ai judecat, el se pocaieste, si tu ramai ca un prost, osandit. Asta-i calugaria! Si asta-i Crestinatatea, nu numai calugaria! Pentru ca noi, va spunem acum ca duhovnici cercetati de mireni, sa stiti ca gasim in randul mirenilor, oameni foarte traitori, de ne folosim! Va rog sa ma credeti! Ma folosesc de foarte multa lume, de felul frumos cum se spovedesc, cum deosebesc subtilitati de pacate. Si uite cum se imbunatatesc! Si ti-e drag de ei!
- Unii sunt mai sporiti decat calugarii! Citesc Filocalia, Biblia, Vietile Sfintilor.
- Si au probleme foarte multe. Noi nu avem probleme. Noi n-avem vecini rai cum au ei, nu ne fura porcul; nu ne inseala sotia sau barbatul cum ii inseala pe ei, si le seaca inima, in sfarsit [...].
Dintre ispitele despre care ne vorbeste indeosebi Parintele Cleopa, cea mai primejdioasa este ispita de-a dreapta. Toate sunt grozave si iadul il mananca pe om, daca nu se astampara! Da, pentru ca pe multi i-a incurcat! Au o ravna sa faca binele si il exagereaza.
De sus, cand ceri la Dumnezeii mai mult decat poti sa duci. Cum a zis Fericitul Augustin, ca vrea sa scrie o carte asa, intru totul sa-L cuprinda pe Dumnezeu.
De jos, nu faci pentru mantuirea ta nici ceea ce calci cu picioarele, adica nici ceea ce simti cu propria ta fiinta; nu implinesti, nu te intereseaza. Esti mort, in ceea ce priveste educatia, inchinarea.
Ispita din fata, cand vezi ispita chiar din fata si te ispiteste ca o vezi, Si incep: forme, inchipuiri… Pentru ca exista un autor care iti prezinta aceste lucruri, diavolul, el iti infloreste lucrurile…
Ispita din spate, cand iti amintesti de pacate trecute, retrospective, care nu sunt asa de primejdioase, ca nu le vezi, dar daca nu te astamperi, incepi sa le revezi. Mai mult, intervine cu putere, ca le-ai si trait.
Ispita din stanga, cand faci pacatul pentru insusi pacatul. „il fac pentru ca-i pacat!” - cu buna stiinta.
Ispita din dreapta, cand faci lucrurile lui Dumnezeu fara dreapta socoteala. In Patericul egiptean sunt foarte multe exemple: a aparut dracul in chip de inger luminos (II Cor 11,14) la diferiti calugari, si chiar in chipul lui Hristos, zicand: „Eu sunt hristos! inchina-te mie!“[4] Caluga­rul daca-i cu parere de sine zice: „Ce cinste pentru mine!” si cade in inselare! Iar daca-i smerit: „Daca eu ma inchin lui Hristos, de ce mi Se arata?” Pentru ca prin credinta (II Cor 5, 7) vine puterea, nu prin vedere. Daca doresti sa vezi ingeri esti intr-o mare inselare, nu ai nici un merit, nu inseamna nimic. Dar a-ti vedea pacatele inseamna ca te asemeni cu Hristos si cu sfintii. Ingerii nu se arata fiindca vrei tu, poate nici nu-i un inger bun… Deci cine vrea sa vada e slab, cine doreste sa traiasca prin credinta este un traitor autentic. Ispita din dreapta o intalnim si in socie­tate. Unul manca in restaurant si, cand s-a asezat la masa, s-a pus in genunchi sa-si faca rugaciunile inainte de masa – daca ii reprosai ceva, se scuza zicand: „Lasa, sa invete sa se roage!” L-au condamnat toti pentru ca putea sa se inchine in liniste, fara sa iasa in evidenta.
Lipsa de dreapta judecata: sa strangi prea mult iubirea in brate, cre­zand ca iubirea iti da libertatea sa faci si ucidere chiar. Poti sa strangi un copil in brate din iubire, incat sa-l omori. La tribunal nu exista pedeapsa pentru cine iubeste, ci pentru cine omoara. De aceea toate trebuie sa se faca cu masura. Ca Sfantul Antonie a intrebat: „Care este fapta buna de care sa tinem neaparat cont?” Au inceput sa-i raspunda: postul, miloste­nia… „Nu, nici unul nu a raspuns bine!” Si le-a spus el: „Dreapta socoteala!“[5]
Incepi sa te rogi uitandu-te acolo in rugaciune ca zici: „Sa dea Dumnezeu sa ma uit in rugaciune!” Da, dar sa nu uiti de ascultare! Pentru ca acolo este Hristos, unde te cheama! Cine? Cei care conduc. Acestia capata un har deosebit, care te pun pe tine in situatia: „Vrei, nu vrei, tu trebuie sa te mantuiesti!” Asa ca te duci la ascultare. Nu trebuie sa exagerezi in rugaciune. Insa suntem obligati sa ne rugam oriunde suntem. Dar ascultarea este mai mare decat canonul care vi s-a dat, pe care il faceti obligatoriu. Nu este rau daca-l faceti, ca aveti pentru ce si pentru Cine, dar ascultarea este peste canon.
[...]
Postul inseamna iubire si iertare. N-ai facut lucrul acesta si refuzi sa-l faci, constient ca refuzul tau e rau: aici e primejdia cea mare. Uite, nu ati fost puse in situatia de a va afla in ceasul mortii sa puteti intui ce se poate intampla in acele clipe de sfarsit: acele grozave regrete (atat de binecuvantate momente), in care poti sa te sfintesti chiar.
Si-aceste lucruri le evaluam cu o nepasare si cu o iubire de sine si, in sfarsit, cu un sfat vrajmas impungi pe fratele tau acolo unde trebuie sarutat: in inima lui. Credeti ca aceste lucruri sunt puse in discutie numai pentru ca au mai fost spuse si se repeta? (…) Mi-e frica cel mai mult ca vom raspunde de orice cuvant pe care-l vorbim aici. Care este cuvantul acela pe care trebuie sa-l lucram? Acesta este: sa incercam cu orice chip sa ne rugam unul pentru altul!
Sensul adevarat al invataturii crestine nu este sa te gandesti numai la mantuirea ta, ci sa te gandesti si la mantuirea altuia, cu orice pret: mantuind, mantuieste-te! Ne-a creat Dumnezeu nu numai pentru noi, ci pentru intreaga creatie.
Aici esti chemat, oricine ai fi, sau chiar daca n-ai fi in manastire - cu atat mai mult in manastire - sa vezi ca ai un rol mantuitor pentru creatia lui Dumnezeu! Nu spun de la mine – ca ar fi o mare indrazneala si este o mare indrazneala – ca s-a dat omului in grija creatia lui Dumnezeu.
“Si atunci vrei tu, omule, care ai plecat cu zestre mare – harul Lui – si acum toata zestrea asta ti-ai imprastiat-o pentru un sfat vrajmas care-ti spune ca nu esti pe drumul cel mai bun, sau ca ‘uite ce mi-a zis’ “. In sfarsit, n-ai stiut sa-ti faci dobanda pe averea pe care ai avut-o. Daca ati sti cat suntem de haraziti si cat suntem de iubiti…

Marturisirea taie drepturile diavolului

Cel putin sa mearga oamenii la un duhovnic sa se marturiseasca, spre a se indeparta inraurirea diavoleasca de la ei, ca sa poata gandi putin. Acum nu pot nici macar gandi din pricina influentei diavolesti. Pocainta, marturisirea taie drepturile diavolului. Cu putin timp mai inainte ^* [^* Nota ed.: Aceasta s-a spus in iunie 1985. Batranul locuia atunci la chilia Panaguda] a venit in Sfantul Munte un vrajitor si a ingradit in tarusi si plasa o portiune de teren aproape de Coliba mea. Daca trecea pe acolo unul nemarturisit, patea ceva rau. Nu stia de unde-i vine. Cum le-am vazut, am facut cruce si am trecut prin mijloc; le-am destramat. Dupa aceea vrajitorul a venit la Coliba, mi-a spus toate planurile lui si si-a ars cartile. Asupra unuia ce este credincios, merge la biserica, se marturiseste, se impartaseste, diavolul nu are nici o putere, nici o stapanire. Face numai putin “ham-ham“, ca un caine ce nu are dinti. Insa asupra unuia ce nu e credincios si ii da drepturi, are mare stapanire. Il poate omori; are dinti si il sfasie. Potrivit cu drepturile ce i le da un suflet, este si stapanirea diavolului asupra lui.
Chiar si cand moare cineva si este pregatit urcarea sufletului la cer este ca alergarea unui tren dupa care alearga unii caini latrand “ham-ham”, iar altii latra inaintea lui, calcand chiar cate unul. Dar daca nu este pregatit, este ca si cum s-ar afla intr-un tren care nu poate alerga cu viteza, deoarece ii sunt stricate rotile, ii sunt deschise usile, iar cainii intra inauntru si chiar musca pe vreunii.
Cand diavolul a dobandit drepturi mari asupra omului si-l stapaneste, atunci trebuie sa se gaseasca mijlocul ca sa-i taie drepturile. Altfel, oricata rugaciune ar fac ceilaiti, diavolul nu pleaca. Il secatuieste pe om. Preotii citesc exorcisme, si in cele din urma plateste tot omul, caci este chinuit mai mult de diavol. Trebuie sa se pocaiasca omul, sa se marturiseasca, sa taie drepturile ce le-a dat, si dupa aceea va pleca diavolul; altfel se va chinui. O zi, doua zile, saptamani, luni, ani, i se citesc exorcisme, dar diavolul nu pleaca, pentru ca i s-au dat drepturi.

 Diavolul nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu

- Parinte, cum se face ca sunt stapanit de patimi?
- Omul, daca da drepturi ispitei, este stapanit de patimi. Ceea ce vrea Dumnezeu, lucru care este si spre folosul tau, este sa arunci in mutra diavolului toate patimile. Adica sa intorci impotriva lui mania, invidia, etc. Sau, cel mai bine, vinde-ti patimile lui aghiuta si cu banii pe care ii iei de la el, cumpara-ti pietre, ca sa le arunci in el, ca sa nu se apropie de tine. De obicei noi oamenii dam prilejuri, fie din neatentie, fie cu gandurile de mandrie, si ingaduim diavolului sa ne faca rau. Chiar si un gand sau un cuvant il poate exploata aghiuta. Imi aduc aminte, era o familie foarte armonioasa. Odata barbatul a inceput sa spuna femeii: “O sa ma despart de tine”. Dar si femeia spunea la fel barbatului ei. Spuneau asta in gluma. Dar ispita a exploatat aceasta si a creat o mica situatie intre ei, si erau gata sa se desparta, negandindu-se nici la copii, nici la nimic altceva. Din fericire au aflat un duhovnic si le-a vorbit: “Pentru prostia asta sa va despartiti?” – le-a spus el. Si astfel si-au venit in sine.
Daca un om o ia razna de la poruncile lui Dumnezeu, il lupta dupa aceea patimile. Si daca lasa cineva sa-l razboiasca patimile, nu mai e nevoie de diavol ca sa-l razboiasca. Si diavolii au “specializare”. Lovesc pe om tac-tac, asa fel ca sa-i afle suferinta, neputinta, si sa-l razboiasca. E nevoie de atentie, ca sa inchidem usile si ferestrele – simturile – sa nu lasam fisuri ispitei si sa intre vrajmasul pe acolo unde sunt punctele slabe. Daca lasi chiar si o crapatura deschisa, poate intra si iti va face pagube. Diavolul intra in om, cand exista noroi in inima sa, nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu. Daca se va curati inima de noroi, vrajmasul fuge si vine iarasi Hristos. Ca si mistretul, care cand nu afla noroi, guita si pleaca. La fel si diavolul nu se apropie de inima ce nu are mocirla. Ce treaba are in inima curata si smerita? Daca vedem insa casa noastra – inima noastra – ca este casa veche si vrajmasul locuieste in ea, trebuie indata s-o daramam, ca sa fuga si chiriasul nostru cel rau, adica aghiuta. Pentru ca atunci cand pacatul se invecheste in om, diavolul, fireste, dobandeste mai multe drepturi.
- Parinte, atunci cand un om a dat drepturi ispitei adica a trait cu nepasare, si vrea sa puna o randuiala in cele ale lui, sa inceapa sa traiasca cu atentie, il razboieste aghiuta?
- Atunci cand se intoarce unul ca acesta, ia putere de la Dumnezeu, iluminare si mangaiere dumnezeiasca spre a pune inceput. Dar de cum incepe nevointa, vrajmasul ii aduce razboi puternic. Atunci e nevoie de putina ravna. Altfel, cum se vor dezradacina patimile? Cum se va face dezbracarea de omul cel vechi? Cum va pleca mandria? Astfel pricepe omul ca singur nu poate face nimic, si cere cu smerenie mila lui Dumnezeu si vine smerenia. La fel se intampla si atunci cand cineva vrea sa taie un obicei rau, de pilda, tigara, drogurile. La inceput simte o bucurie si le arunca. Apoi vede pe ceilaiti – de pilda – cum fumeaza, si are razboi puternic. Daca il biruieste, intoarce spatele vrajmasului fara greutate. Trebuie sa ne nevoim putin. Aghiuta isi face treaba lui. Noi sa nu ne facem treaba noastra?

Sa nu incepem discutii cu aghiuta

Toti avem patimi mostenite, dar acestea nu ne vatama. Esta ca si cum unul se naste, de pilda, cu o alunita pe fata. Asta ii pricinuieste si frumusete; dar daca cineva o zadaraste, ii poate pricinui si cancer. Sa nu lasam pe diavol sa ne zadareasca patimile. Daca il vom lasa sa ne zadareasca slabiciunea noastra, ne va pricinui “cancer”.
Trebuie sa avem noblete duhovniceasca, sa dispretuim pe diavolul si toate telegramele lui viclene – gandurile – si sa nu incepem a discuta cu el. Toti judecatorii de s-ar aduna nu vor putea sta impotriva unui diavolas mic. Ca sa taiem legaturile cu diavolul si sa evitam ispitele ajuta mult sa taiem discutiile cu el. Ni se intampla ceva? Ne-au nedreptatit? Ne-au scarbit? Sa cercetam daca am gresit. Daca n-am gresit, avem plata. Nu mai e nevoie de continuare. Cine continua sa discute cu aghiuta, acesta ii brodeaza dantela (Nota ed.: Adica aghiuta ii da omului o lucrare fina de mana. Ii baga ganduri ca se se ocupe numai cu ele si sa fie tulburat, incat sa nu poata lucra duhovniceste , si astfel il slabeste.) si il rascoleste. Il face sa le cerceteze cu dreptul lui aghiuta si il salbaticeste.
Imi aduc aminte ca atunci cand au plecat italienii, au lasat in corturile lor gramezi de grenade, iar praful de pusca era coline intregi. Oamenii au mers si au luat corturile. Copiii se jucau cu grenadele si cati, saracii de ei au murit. Sa se joace cu grenadele! Asadar sa ne jucam cu diavolul?

Diavolul este slab

- Parinte, imi spune gandul ca diavolul, mai ales in zilele noastre, are multa putere.
- Diavolul are rautate si ura, nu putere. Dragostea lui Dumnezeu este Atotputernica. Satana incearca sa para atotputernic, dar nu reuseste. Pare puternic, dar este cu desavarsire slab. Multe planuri ale sale de distrugere se strica inainte de a incepe sa se realizeze. Ar lasa vreodata un tata foarte bun niste haimanale sa-i bata copiii?
- Parinte, ma tem de diavoli.
- De ce sa te temi? Diavolii nu au nici o putere. Hristos este Atotputernic. Ispita este putreda. Nu porti cruce? Armele diavolului sunt slabe. Hristosul nostru ne-a inarmat cu Crucea Sa. Numai cand lasam armele cele duhovnicesti, atunci vrajmasul are putere. Un preot ortodox a aratat o cruciulita mica unui vrajitor si a facut sa se cutremure diavolul pe care acela il chemase cu vrajile lui.
- De ce se teme atat de mult de Cruce?
- Pentru ca atunci cand Hristos a primit scuiparile, palmuielile si loviturile, a zdrobit imparatia si stapanirea diavolului. In ce chip a biruit Hristos ! “Cu trestia a zdrobit stapanirea diavolului“, spune un oarecare Sfant. Adica atunci cand I-au dat ultima lovitura cu trestia peste cap, atunci a zdrobit stapanirea diavolului. Adica rabdarea este apararea duhovniceasca si smerenia, arma cea mai puternica impotriva diavolului. Cel mai mare balsam a Jertfei de pe Cruce a lui Hristos este faptul ca a zdrobit pe diavolul. Dupa Rastignirea lui Hristos, diavolul este ca sarpele caruia i s-a luat otrava, sau ca si cainele caruia i s-au scos dintii. S-a luat otrava de la sarpe, s-au scos dintii de la caini, diavolii sunt acum dezarmati, iar noi inarmati cu Crucea. Nimic, nimic nu pot face diavolii fapturii lui Dumnezeu, daca nu le dam noi drepturi. Fac numai galagie; nu au stapanire.
Odata, pe cand eram la Chilia Sfintei Cruci, am petrecut o priveghere foarte frumoasa, cand noaptea s-au adunati multi diavoli in podul chiliei. La inceput loveau puternic, ca si cu niste baroase, apoi faceau zgomot, ca si cum ar rostogoli cioate mari, trunchiuri de copaci. Am facut semnul Crucii pe tavan si am cantat: “Crucii Tale ne inchinam, Stapane…” (Nota: “Crucii Tale ne inchinam Stapane si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim”. Tropar al praznicului Cinstitei Cruci.) Cum terminam, incepeau iarasi cioatele. “Acum - mi-am spus - vom face doua strani. Una voi cu cioatele de sus si una eu de jos”. Cand incepeam eu, se opreau aceia. Odata cantam: “Crucii Tale ne inchinam…”, apoi: “Doamne, arma asupra diavolului Crucea Ta o ai dat noua...“ (Nota: Stihira Invierii de la laudele glasului 8). Am petrecut cea mai placuta noapte cu psalmodie si, cand ma opream putin continuau aceia cu recreerea. De fiecare data prezentau o alta cantare.
- Cand ati cantat prima oara n-au plecat?
- Nu. Cum terminam eu, incepeau aceia. Da, trebuia sa scoatem o priveghere la amandoua stranile. A fost o priveghere frumoasa. Am cantat cu sete. Am petrecut zile placute…
- Parinte, cum e diavolul?
- Stii ce “frumos” este? Ceva deosebit. Numai sa-l vezi. O, cum nu ingaduie dragostea lui Dumnezeu ca omul sa-l vada pe diavol! Cei mai multi ar fi murit de frica. Gandeste-te, daca l-ar vedea cum actioneaza, daca i-ar vedea … chipul lui cel “dulce”‘ Dar unii ar fi avut o buna distractie. Stii ce distractie? Cum ii spune? Cinema? … Dar ca sa vada cineva un astfel de film, trebuie sa plateasca mult … si nu stiu daca l-ar putea vedea!
- Are coarne, coada?
- Da, toate accesorille!!!
- Parinte, diavolii s-au facut atat de urati atunci cand au cazut si din ingeri au devenit diavoli?
- Ei desigur! Si acum sunt ca loviti de trasnet. Daca un trasnet cade si loveste un copac, copacul nu se va face indata un bustean negru? Asa sunt si ei, ca loviti de trasnet. Intr-o vreme ii spuneam lui aghiuta: “Vino sa te vad, ca sa nu cad in mainile tale! Acum numai cat te vad, imi dau seama cat de rau esti. Dar daca as cadea in mainile tale, cat rau mi-ai face!”

Diavolul este prost

- Parinte, aghiuta stie ce avem in inima noastra?
- Asta ar mai lipsi, sa stie si inimile! Numai Dumnezeu este cunoscator de inimi si numai oamenilor lui Dumnezeu le descopera uneori Dumnezeu – pentru binele nostru – ce avem in inimile noastre. Aghiuta stie vicleniile si rautatile ce le sadeste in madularele omului; nu stie gandurile noastre cele bune. Numai din experienta pricepe unele lucruri, dar si in acestea de cele mai multe ori greseste. Si daca Dumnezeu n-ar ingadui sa le priceapa nici pe acestea, mereu ar gresi in toate, deoarece diavolul este intunecat; vizibilitate zero!!! Nu stie de pilda, un gand bun de al nostru. Daca am vreun gand rau, pe acela il stie pentru ca el insusi il sadeste. Daca eu vreau sa merg sa fac o fapta buna undeva, sa mantuiesc un om, diavolul nu stie asta. Cand insa acela ii insufla cuiva un gand si-i spune: “Du-te si mantuieste pe cutare om!” – si il va broda in acelasi timp si cu mandrie, atunci stie gandul acesta. Prin faptul ca omul primeste mandria, da cale libera ispitei. Lucrurile sunt foarte fine. Va aduceti aminte de intamplarea cu Avva Macarie? Odata l-a intalnit pe diavolul ce se intorcea din pustia cea mai apropiata, unde a fost ca sa ispiteasca pe frati; acela i-a spus: “Toti fratii s-au salbaticit impotriva mea, afara numai de unul care e prietenul meu si ma asculta si cand ma vede se invarte ca un titirez”. “Cine e fratele acela?” – l-a intrebat avva Macarie. “Teopempt se numeste”, i-a raspuns acela. Merge Cuviosul si-l afla pe fratele. A reusit sa-l faca sa-i descopere gandurile lui si l-a ajutat. Cand l-a reintalnit pe diavol l-a intrebat despre frati, iar acela i-a raspuns: “Toti sunt foarte salbatici impotriva mea. Si ceea ce e mai rau e ca si cel ce imi era prieten, nu stiu cum s-a facut de s-a schimbat acum si este si mai salbatic decat toti!”. N-a stiut ca a mers avva Macarie si l-a adus pe fratele la prochimen, pentru ca avva Macarie a lucrat cu smerenie, din dragoste, si nu a avut diavolul parte la gandul lui. Daca avva Macarie s-ar fi mandrit, ar fi alungat harul lui Dumnezeu si diavolul ar fi avut dreptul lui. Atunci ar fi stiut asta, pentru ca el i-ar fi brodat mandria.
- Daca omul ar spune un gand bun de al sau undeva, diavolul l-ar putea asculta si sa-l ispiteasca dupa aceea?
- Cum sa-l auda daca acela nu are “diavol”? Daca insa l-ar spune ca sa se mandreasca, ar intra ispita la mijloc. Adica daca exista o predispozitie catre mandrie si cineva spune cu mandrie: “Voi merge sa-l mantuiesc pe acesta”, diavolul intra la mijioc si atunci stie gandul nostru. Insa daca actioneaza smerit, din dragoste, nu il stie. E nevoie de atentie. Lucrurile sunt foarte subtiri. De aceea Parintii spun ca viata duhovniceasca este “stiinta stiintelor”.
- Dar cum se intampla, Parinte, ca un vrajitor sa spuna despre trei fete ca una se va realiza, alta nu va reusi si cealalta va ramane nemaritata si sa se intample asa?
- Diavolul are experienta. Cum de pilda un arhitect cand vede o casa ce se primejduieste sa cada, este in stare sa spuna cat va mai tine, astfel si acesta vede pe cineva cum merge si cu experienta ce o are, spune cum va sfarsi.
Diavolul nu este destept; este foarte prost. El este numai o incurcatura; nu-i dai de capat. Face si lucruri inteligente si prostii. Tertipurile lui sunt grosolane. Dumnezeu a iconomisit asa, ca sa-l pricepem. Trebuie sa fie foarte intunecat cineva de mandrie, ca sa nu-l priceapa. Cand avem smerenie, putem pricepe cursele diavolului deoarece prin smerenie omul se lumineaza si se inrudeste cu Dumnezeu. Smerenia este aceea care il secatuieste pe diavol.

De ce ingaduie Dumnezeu diavolului sa ne ispiteasca

- Parinte, pentru ce Dumnezeu ingaduie diavolului sa ne ispiteasca?
- Ca sa isi aleaga Fiii Sai. “Fa diavole, orice vrei”, ii spune Dumnezeu, pentru ca orice ar face, in cele din urma isi va zdrobi mutra sa de piatra cea din capul unghiului, care este Hristos. Daca credem ca Hristos este piatra cea din capul unghiului, atunci nimic nu ne va infricosa.
Dumnezeu nu ingaduie o incercare, daca nu va iesi ceva bun. Cand Dumnezeu vede ca din ea va rezulta un bine mai mare, lasa pe diavol sa isi faca treaba sa. Ati vazut ce a facut Irod? A omorat 14.000 de prunci, dar a facut 14.000 de mucenici ingeri. Unde ai vazut tu mucenici ingeri? Diavolul si-a dat peste mutra! Diocletian s-a facut impreuna lucratorul diavolului chinuind pe crestini cu asprime, dar fara sa vrea, a facut bine Bisericii lui Hristos, pentru ca a imbogatit-o cu Sfinti. Credea ca va face sa dispara toti crestinii, dar n-a facut nimic. A lasat o multime de Sfinte Moaste ca sa ne inchinam la ele si a imbogatit Biserica lui Hristos.
Dumnezeu putea sa-l desfiinteze pe diavol; doar este Dumnezeu. Daca ar vrea si acum l-ar aduna ghem in iad, dar il lasa spre binele nostru. Il va lasa sa chinuiasca faptura lui Dumnezeu? L-a lasat, insa numai pana la un punct si pana la o vreme, ca sa ne ajute prin rautatea lui; sa ne ispiteasca si astfel sa alergam la El. Numai daca vede de mai inainte ca va iesi un bine, ii este ingaduit lui aghiuta sa ne ispiteasca. Daca nu iese binele, nu i se ingaduie. Toate le ingaduie Dumnezeu pentru binele nostru. Aceasta sa credem. Dumnezeu lasa pe diavolul sa-l lupte pe om. Fara lupta nu se face sat. Daca nu ne-ar ispiti diavolul, am crede, poate, ca deja suntem si sfinti. Asadar Dumnezeu ingaduie diavolului sa ne loveasca cu rautate, pentru ca prin lovitura ce ne-o da, alunga tot praful de pe noi si ne scutura sufletul nostru cel prafuit. Sau il lasa sa se repeada sa ne muste, ca sa scapam la El. Dumnezeu ne cheama mereu, dar noi, de obicei, ne indepartam de Dumnezeu, si numai daca se iveste vreo primejdie alergam la El. Cand omul se va uni cu Dumnezeu nu mai exista loc sa mai intre cel viclean, dar nici nu mai exista motiv ca Dumnezeu sa ingaduie celui viclean sa-l ispiteasca, ca sa fie nevoit omul sa scape la Dumnezeu. In tot cazul, oricum ar fi, cel viclean ne face bine; ne ajuta sa ne sfintim. De aceea si Dumnezeu il ingaduie.
Dumnezeu a lasat liberi nu numai pe oameni, ci si pe diavoli, pentru ca nu pot vatama sufletul omului. Numai daca vrea sufletul omul insusi ca sa-si vatame sufletul sau. Dimpotriva, ei pricinuiesc plata fara sa vrea sufletelor noastre, atunci cand ne fac rau in viata prin oameni rai ori neatenti. De ce oare spune acel avva: “Ridica ispitele si nu se va mantui nimeni“? (Pateric, Avva Evagrie). Pentru ca ispitele ajuta foarte mult. Nu pentru ca diavolul poate face vreodata binele – fiind el rau – ci Bunul Dumnezeu impiedica piatra ce ne-o arunca ca ne sparga capul, si ne-o da intr-o mana, iar in cealalta ne da migdale, ca sa le spargem si sa le mancam. Adica Dumnezeu ingaduie ispitele nu pentru ca diavolul sa ne tiranizeze, ci in felul asta sa dam “examene” pentru cealalta viata si sa nu avem pretentii nesabuite la a Doua Venire.
Trebuie sa intelegem bine ca ne razboim – si avem sa ne razboim cata vreme ne vom afla in viata aceasta – cu insusi diavolul. Cata vreme traieste omul, are multa treaba de facut pentru imbunatatirea sufletului lui si are dreptul sa dea examene duhovnicesti. Daca moare si nu trece, cade. Reexaminare nu exista.

Diavolul nu vrea sa se pocaiasca

Bunul Dumnezeu i-a facut pe ingeri. Insa unii dintre ingeri, din mandria lor, au cazut si s-au facut diavoli. Bunul Dumnezeu a plasmuit pe om, creatura desavarsita, ca sa completeze ceata cea cazuta a ingerilor. De aceea diavolul invidiaza mult faptura lui Dumnezeu, pe om. Diavolii striga: “Noi am gresit odata si ne tiranizezi, si acestia care gresesc de multe ori, ii ierti”. Da, dar oamenii se pocaiesc. Acestia, desi erau ingeri, au ajuns diavoli, si in loc sa se pocaiasca, se fac mai vicleni si mai rai si s-au pus cu manie sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Luceafarul era din cea mai luminoasa ceata. Dar in cele din urma … Din mandrie diavolii s-au indepartat de Dumnezeu cu mii de ani mai inainte si continua sa se departeze din mandrie si sa ramana nepocaiti. Un “Doamne miluieste” daca ar spune, Dumnezeu ar face ceva si pentru ei. Sa spuna un “am gresit”; dar nu spun “am gresit”. Daca diavolul ar fi spus “am gresit”, ar fi devenit din nou inger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Insa diavolul are vointa intepenita, invidie, egoism, nu vrea sa se plece, nu vrea sa se mantuiasca. Infricosator lucru! Si aceasta desi au fost ingeri!
- Parinte, diavolul isi aduce aminte de starea lui de mai inainte?
- Daca isi aduce aminte, spui? El este foc si urgie, pentru ca nu vrea sa se faca alti ingeri care sa-i inlocuiasca. Si cu cat inainteaza se face mai rau. Sporeste in rautate si invidie.
O, daca ar simti cineva ticalosia diavolului, ar plange zi si noapte. Aici, cand un om bun vede pe cineva ca se schimba, se face criminal, oare cat se mahneste? Cu cat mai mult vazand nu un om, ci un inger! Odata pe un monah^* [* - nota ed.: Monahul acesta, precum s-a descoperit mai tarziu, a fost insusi Batranul Paisie] l-a durut mult de diavoli si, rugandu-se in genunchi cu capul la pamant, spunea: “Tu esti Dumnezeu si daca vrei, poti afla un chip ca sa se mantuiasca si acesti diavoli nefericiti, care, mai intai avand o slava atat de mare, acum au toata rautatea si dracia lumii si daca nu ne-ai pazi, ne-ar fi distrus pe toti oamenii”. Deci in timp ce zicea aceste cuvinte, rugandu-se cu durere, vede un cap de caine alaturi de el ce ii scotea limba si-si batea joc de el. Se vede ca Dumnezeu a ingaduit asta, ca sa-l instiinteze pe monah ca El este gata sa-i primeasca, numai sa se pocaiasca, dar ei nu vor mantuirea lor. Vedeti, caderea lui Adam s-a indreptat prin venirea lui Dumnezeu pe pamant, prin intrupare. In timp ce caderea diavolului nu se poate indrepta fara sa se smereasca. Diavolul nu se indreapta pentru ca nu vrea. Stiti cat s-ar bucura Hristos! Si omul, numai cand nu vrea nu se indreapta.
 - Parinte, diavolul stie ca Dumnezeu este dragoste cu toate acestea isi continua tipicul lui?
- Ei, cum sa nu stie! Dar mandria il lasa? Este insa si viclean. Acum incearca sa castige toata lumea. Isi spune: “Daca am mai multi urmatori, Dumnezeu va fi nevoit ca la sfarsit sa-I fie mila de toate fapturile Sale si voi intra si eu in planul Lui”. Asa crede. De aceea vrea sa dobandeasca cat mai multi urmatori lui. Vezi cum o suceste? Isi spune: “Am atatia de partea mea. Dumnezeu va fi nevoit sa ma favorizeze si pe mine!”. Fara sa se pocaiasca? Iuda n-a facut la fel? Stia ca Hristos va elibera pe morti din iad. Isi spuse: “Voi merge si eu inainte de Hristos, ca sa ma elibereze si pe mine”. Vezi, viclenie? In loc sa ceara iertare de la Hristos, s-a dus si s-a spanzurat. Si uitati-va cum milostivirea lui Dumnezeu a incovoiat smochinul, dar el si-a strans picioarele ca sa nu ajunga pe pamant. Si toate acestea, ca sa nu mearga sa spuna un “iarta-ma”. Infricosator! Asa si diavolul, incepatorul iubirii de sine, nu spune “iarta-ma“, ci mereu se sileste sa dobandeasca cat mai multi urmatori lui.

Smerenia topeste pe diavol

Smerenia are mare putere si topeste pe diavolul. Este cel mai puternic soc pentru diavol. Acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc. Si acolo unde nu exista diavol, e firesc sa nu existe ispite. Odata un pustnic a silit pe un aghiuta sa spuna: “Sfinte Dumnezeule …”. A spus aghiuta: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte”, dar nu spunea “miluieste-ne pe noi”. Spune: “miluieste-ne pe noi!“. Nimic. Daca ar fi spus, ar fi devenit inger. Toate le spune aghiuta, dar pe “miluieste-ma” nu-l spune, pentru ca trebuie smerenie. “Miluieste-ma” are smerenie si sufletul ce il rosteste primeste mila cea mare a lui Dumnezeu.
Orice am face, e nevoie de smerenie – dragoste – noblete. Lucrurile sunt simple. Noi le complicam. Pe cat putem sa facem ceea ce e complicat diavolului si usor omului. Dragostea si smerenia sunt grele pentru diavol si usoare pentru om. Si unul bolnavicios, ce nu poate face nevointa, il poate lovi pe diavol cu smerenia. Intr-un minut omul poate deveni inger sau drac. Cum? Cu smerenia sau cu mandria. Ce, oare au trebuit ore intregi ca Luceafarul sa se faca diavol din inger? S-a facut in cateva secunde. Modul cel mai usor ca sa ne mantuim, este dragostea si smerenia. De aceea sa incepem cu dragostea si smerenia, si dupa aceea vom inainta si cu celelalte.

 

  Sf.Vasile al Kinesmei: Lucrarea demonica in sufletul omenesc.                                                  Indracirea

                               
  Istorisirea capitolului al 5-lea din Evanghelia dupa Marcu despre vindecarea indracitului rastoarna cu desavarsire speculatiile acelor rationalisti care nu cred in existenta duhurilor necurate si incearca sa explice cazurile de indracire printr-o stare de boala a omului – epilepsie, tulburare nervoasa sau altceva de acest gen. Relatarea Sfantului Marcu si ama­nuntele pe care el le da (trecerea demonilor in porci, pieirea turmei de porci, vindecarea indracitului dupa aceasta) nu se impaca deloc cu asemenea explicatii. Aici alegerea este clara: ori respingem relatarea evanghelica, socotind-o neverosimi­la, ori admitem existenta puterii rele.
  Pentru noi, cei ce credem in Evanghelie, bineinteles ca sin­gura posibila este varianta a doua – dar crezand cu fermita­te in existenta demonilor, care e confirmata si de cuvantul lui Dumnezeu, si de experienta duhovniceasca a tuturor sfintilor nevoitori, ne ciocnim in continuare de o problema extrem de interesanta si importanta pentru noi: problema manifestari­lor lucrarii demonilor si a mijloacelor de lupta impotriva lor.
  Trebuie sa-l cunoastem pe acest vrajmas, cu care crestinul poarta o lupta necontenita, neimpacata, sa-i cunoastem stratagemele, perfidia, metodele, sa stim sa-i observam cursele acolo unde el se straduie sa le ascunda si sa lucreze pe furis. Luptandu-ne pe pipaite, legati la ochi, vom cadea inevitabil intr-o multime de greseli si vom fi supusi unor ispite primej­dioase si unor lovituri grele de unde ne asteptam mai putin.
  Manifestarile lucrarii duhului rautatii in nefericitul demonizat erau, potrivit descrierii Sfantului Marcu, ingrozitoare:   isi avea locuinta in morminte, si nimeni nu putea sa-l lege nici macar in lanturi, pentru ca de multe ori fiind legat in obezi si lanturi, el rupea lanturile, si obezile le sfarama, si nimeni nu putea sa-l potoleasca; si neincetat, noaptea si ziua, era prin morminte si prin munti, strigand si taindu-se cu pietre (3-5).
  Aceasta este forma cea mai puternica de indracire, cand omul pierde orice control asupra sa si se afla sub deplina stapa­nire a demonilor. Actiunile lui dau in vileag pierderea nu numai a ratiunii, ci pana si a celor mai elementare instincte, chiar si a instinctului de conservare. In starea aceasta, el se poate sinuci­de, se poate schilodi singur; o intristare si o suferinta inexplica­bila ii sfasie inima; noaptea si ziua tipa si se loveste de pietre.
  In acelasi timp, el poseda o forta uriasa, nefiresc de mare, asa incat rupe lanturile, sfarama obezile, si nimeni nu-i in stare sa-l potoleasca. Duhul rau nu-si lasa din gheare jert­fa nici macar o clipa, si din forta crizelor se poate vedea, intr-adevar, ca in nefericitul posedat se ascunde nu un sin­gur demon, ci o legiune intreaga. Aceasta forma de indracire se intalneste relativ rar in ziua de astazi, insa cei ce au mers la locurile sfinte, mai ales cand sunt aflate moaste de sfinti, a avut, probabil, prilejul sa observe si asemenea cazuri.
   Cand au fost aflate moastele Cuviosului Serafim din Sarov, la racla Cuviosului a fost adus din Siberia un indra­cit legat in lanturi, fiindca altfel nu putea fi stapanit deloc – dar in padurea de langa manastire, aproape la capatul dru­mului, nefericitul a fost cuprins brusc de puternica tulbura­re. Aceasta tulburare s-a transformat repede intr-o criza de indracire incredibila, in timpul careia si-a rupt lanturile cu o putere neomeneasca si a fugit.
  Mult mai des se intalnesc cazuri de indracire periodica, ale carei crize sunt legate indeobste de anumite momente ale slujbelor sau de anumite cantari bisericesti.
  Probabil ca toata lumea stie de femeile care atunci cand se canta Heruvicul sau „Pe Tine Te laudam…” si cand are loc Închinarea la Sfintele Daruri incep sa latre, sa miaune si sa tipe cu glas salbatic. Aceste strigate se transforma intr-un urlet cumplit, de fiara, daca cineva incearca sa le apropie pe indracite cu sila de Sfintele Daruri. Aceasta se explica prin faptul ca „dracii se intalnesc cu puterea buna, pe care o urasc si care este mai puternica decat ei, care ii arde, ii stramtoreaza, ii loves­te dupa dreptate, ii alunga afara din locuinta lor indragita (parintele Ioan din Kronstadt).
  Imi amintesc de o tanara absolut normala in viata de zi cu zi, dar care nu suporta doua momente ale slujbelor: citirea Evan­gheliei si cantarea condacului Maicii Domnului “Alt ajutor nu am…” Indata ce simtea ca se apropie citirea Evangheliei, ince­pea sa tremure din toate madularele trupului, apoi se intorcea brusc si fugea repede din biserica. Daca era oprita si tinuta cu de-a sila, cadea pe podea si incremenea toata, aproape pierzandu-si cunostinta. Cum se incheia citirea Evangheliei, se incheia si criza; tanara statea linistita si se ruga cu osardie.
  Iarna anului 1924 am petrecut-o intr-unul din oraselele nordice de provincie din Regiunea Zarian[1], si acolo un epi­scop exilat mi-a povestit o intamplare neobisnuita, care se petrecuse in familia gazdei sale.
  Familia aceea era alcatuita din patru persoane: gazda, Vasile Timofeevici (sau, dupa felul de a vorbi al localnicilor, Timovasia), sotia lui, fiica lui, pe nume Liza, o fata de 16-17 ani, si un baietel – fiul lui. Semne de indracire mai mult sau mai putin puternica se observau la toti membrii familiei, cu exceptia gazdei, insa de forma cea mai cumplita suferea fiica.
  Odata, aceasta s-a imbolnavit, si in timpul bolii a suferit o criza nervoasa grava. Liza se zbatea in asa hal, incat a tre­buit sa fie pusa pe podea, ca nu cumva, din cauza convulsii­lor, sa cada si sa se loveasca. Putin cate putin, a inceput sa se calmeze, si parea ca se potolise, cand… deodata, intr-o rusa fara cusur, adresandu-se mamei sale, a rostit: „N-am nevoie de tine!.. Trimite dupa Vasile Timofeici[2]!” Trebuie remarcat ca ea nu-si numea niciodata tatal astfel si nu stia deloc ruses­te, vorbind intotdeauna numai zariana[3].
  A fost chemat tatal, care era la vecini si a fost gasit repede. Cand Timovasia a intrat in izba, intre el si fiica sa a inceput o discutie care a continuat mai bine de trei ceasuri. Mai mult vorbea Liza, si vorbea o rusa corecta.
  - Sa traiesti, Vasile Timofeevici!.. Ce stai acolo, Vasile Timofeevici? Vino incoace…
  Liza statea nemiscata: buzele nu i se miscau si nu i se clintea nici un muschi al fetei. Vocea venea de undeva dinauntru.
  - Hai, sa traiesti, Vasile Timofeevici! Noi am venit la tine de departe… Suntem trei: doctorul, felcerul si lacheul… Am venit sa-ti spunem ca traiesti rau, Vasile Timofeevici!.. Ai o nevasta buna, Liza e buna si Nicolae, fiul tau, la fel… Iar tu… tu traiesti rau: fumezi… mai ai si alte pacate… Daca te lasi de fumat, o sa mai traiesti mult… Dar daca nu te lasi, o sa mori curand… Şi fiul tau Ivan este rau: te insala si fumeaza… Esti prea increzator, Vasile Timofeevici! Iti iubesti mult fratele, pe Grigore, dar si acesta e un spurcat: se foloseste de increde­rea ta si te insala… fereste-te si de Maria Vasilievna, ca e rea… Mai bine sa ai legaturi cu Maria Egorovna…
  Asa o chema pe cumnata (sora sotiei) lui Timovasia.
  - Mi se pare ca nu ma crezi, Vasile Timofeevici! Ei bine, asculta: Maria Egorovna pune acum placinte in cuptor… Trimite-l pe baiat la ea… Sa-mi aduca si mie… O sa mananc…
  - Ce tot spui, a replicat sfios Timovasia, ce cuptor?… E ora sase seara!..
  - Ba nu, du-te! Se pregatesc sa plece maine si au facut focul in cuptor… Haide!
   L-au trimis pe baiat. Acesta s-a intors dupa 40 de minu­te, aducand o strachina cu placinte calde. Totul s-a confirmat. Sotul Mariei Egorovna se pregatea sa plece dimineata devre­me si, pentru a-i pregati merinde, aceasta fusese nevoita sa faca focul in cuptor. Au urmat discutii gospodaresti: despre sema­nat, despre muncile campului, despre vite. Glasul care vorbea prin Liza a prezis ce vaci vor muri, cate vor ramane, cati vitei se vor naste etc. Toate prezicerile acestea aveau sa se adevereasca. Dupa aceea, glasul a declarat:
  - Ştii, mi-a fost data putere asupra Lizei tale… Ajunge sa apas o data pe inima ca sa moara…
  Saracul Timovasia s-a rugat:
  - Fie-ti mila, daca ai asemenea putere… Fie-ti mila de fata… E singura mea fiica!
  - Bine, o sa ma gandesc! - a sunat raspunsul. O sa ne sfatuim![4]
  Au rasunat niste glasuri noi, necunoscute, de parca vor­beau cativa oameni deodata. Glasurile au inceput apoi sa se stinga treptat, ca si cum s-ar fi indepartat, si in cele din urma au amutit cu totul.  Liza a adormit.
  In ziua urmatoare nu-si mai amintea absolut nimic si nu stia nici macar un cuvant rusesc. Singurul lucru pe care putea sa-l povesteasca era ce se intamplase cu ea inainte de criza: a venit cineva imbracat in negru, i s-a asezat pe piept si a strans cu putere. Atunci, fetei i s-a taiat respiratia si si-a pierdut cunostinta. Dupa aceea n-a mai simtit nimic.
  Imi amintesc un caz intrucatva asemanator din practica mea pastorala. Odata, am fost chemat sa impartasesc o fata care tragea sa moara. Cand am venit, bolnava – o adoles­centa de 12-13 ani – se afla, dupa toate aparentele, in starea ultimei agonii. Pe chip i se asternusera umbre cadaverice, in gatlej se auzea un harait slab, cum se observa la muribunzi in ultimele clipe de viata. Totodata, cu ea se intampla ceva neobisnuit: din gura intredeschisa tasneau injuraturi groaznice, isi injura mama, ce se afla in camera, o injura cu cele mai murdare cuvinte, ca la usa cortului. Era o priveliste cumplita.
  O fata, aproape un copil, in pragul mortii, si acele injura­turi respingatoare… Vocea ii suna aspru, de parca batea cine­va intr-o scandura, cuvintele ii ieseau din gura cu mici pauze, insa ritmic, cu o insistenta rea – si totodata se vedea, dupa ochii ei, ca sarmana fata nu intelege ce i se intampla… Ramaneai cu impresia ca cineva trage dinauntru de o maneta si cuvintele tasnesc automat…A fost cu neputinta sa o impartasesc pe bolnava: nu mai avea reflexul de inghitire.
  De nevoie, m-am multumit sa o stropesc cu agheasma si sa-i citesc exorcismele Sfantului Vasilie cel Mare si randuiala pentru iesirea sufletului. Putin cate putin, a inceput sa se linisteasca.
  Indracirea nu se exprima insa doar prin asemenea mani­festari evident anormale. Exista o serie intreaga de fenome­ne considerate de catre noi cat se poate de obisnuite, care nu starnesc in nimeni cine stie ce banuieli si ingrijorare, si care sunt legate totusi neindoielnic de lucrarea duhului rau. Este vorba de asa-numitele afecte – izbucnirile diferitelor patimi.
  Deosebit de evidenta este prezenta puterii straine a vraj­masului in crizele de patima furtunoasa, distrugatoare: manie, gelozie si asa mai departe. Aproape toti ucigasii care si-au omorat victima intr-o clipa de furie, povestind ulterior despre momentul respectiv, spun ca se simteau de parca i-a apucat cineva de inima. Probabil ca fiecare dintre noi, daca a trait vreodata asemenea explozii de furie si de manie, va fi de acord ca a simtit cam acelasi lucru si ca era stapanit de o putere straina.   In descrierile literare ale afectelor veti gasi aproape intot­deauna acest moment al pierderii stapanirii de sine si sentimentul ca va domina o putere irezistibila. Aproape aceeasi inraurire a puterii rele o simt sinucigasii inaintea pasului fatal.
  O taranca vaduva, deprimata cumplit de amarul sau, spu­nea ca se teme sa treaca pe langa bulboana morii.
  - Asa ma trage! – povestea ea. Asa ma trage! Ma tem ca n-o sa ma stapanesc si o sa m-arunc… Astazi am trecut pe acolo… Cum m-am uitat, de-abia m-am tinut… Mi-a stat ini­ma in loc… M-am aruncat la pamant, ca sa nu mai vad… Cu greu am plecat de acolo…
  Pe langa aceste fenomene grave si intense, care ii apu­ca pe oameni doar uneori, ne aflam insa mereu sub inrauri­rea unei puteri intunecate, care de oamenii cu inima curata si viata dreapta este simtita clar ca putere a diavolului, insa noi, oameni abrutizati duhovniceste din pricina pacatului, de obicei n-o bagam de seama.Aceasta putere se face simti­ta mai ales prin ideile obsesive si prin imaginile seducatoa­re, care in limbajul ascetic poarta numele de „momeli dia­volesti”. Nu se stie de unde apar aceste idei si imagini, care cuprind imperios mintea si ne conduc adesea activitatea.
  Oamenii needucati duhovniceste le iau de obicei drept idei si dorinte proprii si nu numai ca nu vad necesitatea de a se lupta cu ele, ci, daca sunt colorate intr-o nuanta placuta si senzuala, si le provoaca iarasi atunci cand dispar, se desfa­ta de ele, le retin in minte si isi incordeaza imaginatia ca sa le decoreze cu noi amanunte, si mai atragatoare. Nu este vorba de amintiri din trecut, de constructii ale gandirii consti­ente, de produse ale activitatii subconstiente a imaginatiei, asa cum sunt numite uneori (definitie ce nu explica de altfel absolut nimic), ci de o insuflare neindoielnica a unei puteri duhovnicesti straine. Cel mai limpede se simte asta in tim­pul rugaciunii, cand ideile obsesive incep sa se imbulzeasca in minte cu o staruinta deosebita, de parca s-ar stradui sa-L ascunda pe Dumnezeu de ochiul duhovnicesc al celui care se roaga. Doar printr-o mare incordare a vointei reusim sa ne tinem atentia legata de sfintele cuvinte ale rugaciunii. Multi, mai ales cei ce nu sunt obisnuiti cu lupta si cu incordarea duhovniceasca, nu reusesc deloc lucrul acesta.
  „Cand ne rugam, scrie parintele Ioan din Kronstadt, in gandurile noastre, in chip ciudat, cele mai sfinte si mai inal­te lucruri se invart alaturi de lucruri pamantesti, lumesti, de nimic; de pilda, Dumnezeu este alaturi de un oarecare obiect iubit – de bani, de un lucru, de o haina, de o palarie sau de vreo mancare gustoasa, de o bautura placuta sau de o distinctie exterioara, de o cruce, de un ordin, de o panglica si asa mai departe”.
  Indata ce rugaciunea se sfarseste, toate aceste ganduri pes­trite, incoerente, dispar insa imediat, ca niste nori risipiti de vant. Adeseori nici macar nu va amintiti la ce va gandeati in timpul rugaciunii, lucrurile care pareau atunci neobisnuit de importante si necesare, cerand neaparat o examinare serioasa. Acest fapt arata cel mai bine prezenta unei puteri straine, vrajmase rugaciunii, in ideile obsesive.
  In fine, dupa spusele parintelui Ioan din Kronstadt, inra­urirea puterii rele se face simtita si in multe alte fenomene ale vietii duhovnicesti.
  “Fara indoiala, spune el, ca diavolul sta in inimile foarte multor oameni printr-o anumita moleseala, vlaguire si lenevire fata de orice lucru bun si folositor, mai ales fata de credinta si de cucernicie, care cer luare-aminte si trezvie a inimii si, in general, efort duhovnicesc. Astfel, in vremea rugaciunii el loveste inima cu moleseala, iar min­tea cu tampire; loveste inima cu raceala si apatie atunci cand trebuie facut binele – de pilda, atunci cand trebuie sa fim milosi cu cel care sufera, sa-l ajutam pe cel aflat in necaz, sa-l mangaiem pe cel intristat, sa-l invatam pe cel nestiutor, sa-l povatuim la calea adevarului pe cel ratacit si stricat… Dia­volul sade in inimile noastre si printr-o irascibilitate deo­sebit de puternica; atunci parca ne imbolnavim de orgoliu, incat nu suferim nici cea mai mica contrazicere, nici cea mai mica piedica materiala sau duhovniceasca, nu suferim nici un cuvant lipsit de netezime si grosolan”.
Asadar, lucrarea duhului rau in om se manifesta extrem de diferit, incepand de la exprimarea intensa a autenticei indraciri, cand omul se supune deplin voii rele mergand pana la pierderea instinctului de conservare, si incheind cu adierile aproape imperceptibile ale gandului si simtamantu­lui viclean, in care numai ochiul ager al nevoitorului incer­cat poate distinge prezenta ispitei demonice. Toate acestea sunt insa fenomene de acelasi ordin, care se deosebesc intre ele numai prin gradul de intensitate al inrauririi demonice.
  De vreme ce lucrarea puterii rele este atat de statornica si de nepotolita, trebuie sa ne gandim in mod serios la felul in care trebuie sa ne luptam cu inraurirea ei, chiar daca n-o sim­tim: in caz contrar, eforturile pe care le depunem pentru a ne imbunatati si a inainta pe calea ce duce la desavarsirea cresti­na vor fi serios impiedicate si pot fi chiar anulate.
  Mai intai de toate, unde sa gasim reazem in vederea aces­tei lupte? Pasajul evanghelic pe care l-am citit ne raspunde la aceasta intrebare precis si clar: in Hristos. La Domnul a gasit vindecare nefericitul indracit din Evanghelie, si cu puterea cuvantului Sau dumnezeiesc a fost izgonita legiunea demo­nilor. Biruitor al iadului si al mortii, Domnul ne este si acum Aparator grabnic si puternic, in fata Caruia se cutremura si Caruia se supune duhul necurat. Iata o marturie a aceluiasi parinte Ioan, din experienta lui personala:  „Stapane al meu, Doamne Iisuse Hristoase! Aparatorul meu grabnic, preaiute, Care nu rusinezi pe cel ce se roaga Ţie! Iti multumesc din toata inima mea ca ai luat aminte la mine cu milostivire: cand eram in intunecarea, in stramtorarea si in vapaia vrajmasului am strigat catre Tine, si m-ai izbavit de vrajmasii mei preadegrab, cu stapanire si bunatate, si ai daruit inimii mele largime, usurime, lumina! O, Stapane, ce necajit am fost de cursele vrajmasului, la cat de buna vreme mi-ai aratat ajutorul Tau si cat de vadit a fost acest ajutor atotputernic! Slavesc bunatatea Ta, Stapane, Cela ce asculti rugaciunile noastre cele bune, Nadejdea celor fara de nadejde; slavescu-Te, ca nu ai rusinat fata mea pana in sfarsit, ci cu milostivire m-ai izbavit de intunecarea si de necinstea iadului. Dupa aceasta, cum as putea sa nu mai trag nadejde ca ma vei auzi si ma vei milui pe mine, ticalosul?”
  „Nici unul dintre sfinti, scrie Cuviosul Ioan Cassian, n-ar fi putut indura rautatea dracilor ori tine piept uneltirilor si furiei lor salbatice daca la lupta noastra n-ar fi de fata intot­deauna Hristos, Preamilostivul nostru Aparator, daca n-ar face egale puterile luptatorilor, daca n-ar infrana si respinge navalirile cele fara de randuiala ale vrajmasilor” (Lupta cu gandurile si cu duhurile rautatii).
  Asadar, intreaga lupta cu duhul rautatii in toate manifes­tarile lui se sprijina pe legatura vie cu Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar de la primii pasi trebuie neapa­rat sa tinem bine minte ca prin propriile puteri nici un om nu ar fi in stare sa indure aceasta lupta si ca va fi biruit ine­vitabil daca nu va cere ajutor de la Dumnezeu. Parerea de sine, increderea in sine duc aici in mod fatal la pieire si sunt dinainte sortite unei infrangeri rusinoase.
  Fratilor, indeamna Sfantul Apostol Pavel, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toa­te armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltiri­lor diavolului, caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6, 10-12).
  Reazimul nostru de capetenie in razboiul duhovnicesc il reprezinta, prin urmare, credinta si nadejdea in Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, si principalul mijloc de a purta acest razboi este intoarcerea din inima, cu credinta sincera, catre El. In clipa de depresie, in clipa de tulburare, in clipa de patima starnita in tine de catre demoni, suspina din adancul sufletului si striga cu inima catre Domnul cerand ajutor: Domnul nu te va lasa, ci negresit te va ajuta.
  Insasi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos, daca se face cu credinta, este deja infricosatoare pentru diavol. In numele Meu demoni vor izgoni (Mc. 16,17), le-a fagaduit Domnul urmatorilor Sai, si aceasta fagaduinta este nemincinoasa.
  Din istoria Bisericii si din Vietile Sfintilor cunoastem multe cazuri de asemenea izgoniri. Chiar in primele tim­puri ale Bisericii lui Hristos, Apostolii se foloseau de numele Domnului ca de o arma impotriva duhului necurat. Atunci cand in orasul Filipi dupa Apostolul Pavel si insotitorii sai s-a tinut o slujnica posedata de duh prezicator, Pavel, maniindu-se si intorcandu-se, a zis duhului: “In numele lui Iisus Hristos, iti poruncesc sa iesi din ea!” Şi in acel ceas a iesit. Asa povesteste cartea Faptele Apostolilor (Fapte 16,18).
  In Biserica veche exista chiar o tagma aparte a exorcisti­lor, a caror indatorire era sa izgoneasca demonii cu numele Domnului Iisus Hristos si cu rugaciunea.
 O alta arma impotriva diavolului, care este de asemenea legata de credinta noastra in Domnul, este semnul crucii.
  „Slava, Doamne, puterii ce nu slabeste niciodata a Crucii Tale!” scrie parintele Ioan din Kronstadt.
  „Atunci cand vraj­masul ma stramtoreaza cu gandul si cu simtamantul pacatos si, neavand libertate in inima, imi fac de cateva ori cu credinta semnul crucii, deodata si pacatul meu se departeaza de la mine, si stramtorarea piere, si ies la libertate. Slava Ţie, Doamne!”
  In Viata Cuviosului Simeon Stalpnicul este povestit urmatorul caz. Atunci cand Sfantul nu ajunsese inca la desa­varsirea cea mai inalta a vietii duhovnicesti, a fost supus oda­ta unei ispite grele, prin care diavolul a incercat sa-l mani­puleze folosindu-se de trufia lui. Demonul s-a aratat nevoi­torului in chip de inger luminat si l-a incredintat ca pentru vietuirea lui sfanta Dumnezeu a hotarat sa il ia de viu la cer, la fel ca pe Prorocul Ilie. Cedand tentatiei, Cuviosul Simeon a iesit din chilie, urmandu-l pe ispititor… Un car stralucitor de foc, la care erau inhamati cai inaripati, astepta deja la usa chiliei – insa atunci cand sfantul sihastru a ridicat piciorul ca sa se suie in car si-a facut semnul crucii din nelipsita obis­nuinta calugareasca, si totul a pierit…
  Iata cat de mare este puterea semnului crucii!
  Dar pentru a putea aplica mijloacele acestea in lupta cu diavolul avem neaparata nevoie de inca o conditie in viata noastra duhovniceasca, si anume de priveghere, altfel spus de observarea cu atentie a propriilor ganduri si dispozitii sufletesti.
  La fel ca o santinela vigilenta, omul nostru launtric tre­buie sa urmareasca apropierea vrajmasului, ca sa isi dea sea­ma cand se apropie primejdia, cand trebuie sa puna mana pe armele mantuitoare.
  Trebuie neaparat sa constientizam limpede, tot timpul, ca duhul rau si necurat ne da intotdeauna tarcoale si este intotdeauna gata sa atace. Din pacate, la imensa majoritate a oamenilor aceasta senzatie este total absenta.  Multora, mai ales asa-numitilor oameni cultivati ai vremii noastre, insasi ideea ca diavolul exista si ca ei i se supun in mod inconstient li se pare ciudata si caraghioasa. Ei sunt pe deplin convinsi ca toate ideile si dorintele care se nasc in sufletul lor apartin propriului lor eu si ca sunt absolut liberi si de sine statatori in dirijarea lor.      Bineinteles, diavolul sustine din rasputeri aceasta iluzie, fiindca robii orbi sunt mult mai usor de tinut in supunere. Considerand ca gandurile, dorintele si dispozitiile sufletesti le apartin in totalitate si nedandu-si seama ca acestea sunt intr-o masura insemnata insuflate de puteri stra­ine, omului ii vine greu sa le refuze, fiindca se revolta trufia si orgoliul lui, sub pretextul apararii drepturilor personalitatii libere si independente. In aceste conditii, nimeni dintre noi nu se gandeste in mod serios ca trebuie neaparat sa-si controleze si sa-si aleaga in mod constient si sistematic gandurile si dorintele – si asta cu atat mai mult cu cat gandul, oricat de respingator si de rau ar fi, nu e considerat o crima. Acest punct de vedere se schimba, treptat, numai atunci cand omul incepe sa duca o viata cu adevarat crestina si este nevoit sa se lupte pentru desavarsirea morala. Pana atunci, de obicei nu ne urmarim gandurile. Iata de ce ele umbla pe campul mintii noastre in asemenea siruri dezordonate, ba molesite, cenusii, lipsite de scop, ba viclene, orgolioase, de obicei desarte, une­ori rele si criminale. Tocmai intr-acolo trebuie sa fie indreptata cu cea mai mare incordare atentia crestinului, fiindca tocmai in acest domeniu al gandului si simtamantului are loc atingerea duhului necurat de suflet si tocmai aici se afla parghiile lui de actiune asupra vointei omului. Satana nu-l poate sili pe om sa faca raul; el poate doar sa-l ademeneasca, adica fie sa-l insele prin motive care par bune, fie sa-l atraga prin gandul la desfatare si la urmarile placute ale pacatului.
  Dar cum sa facem lumina in ganduri si in dorinte? Dupa ce semne sale deosebim pe cele insuflate de catre diavol? Cum sa simtim atingerea duhului necurat de suflet si suflarea lui?
  Oamenii mai incercati in viata duhovniceasca simt aceasta nemijlocit, printr-o anumita stramtorare, tulburare, gre­utate, neliniste inexplicabila din suflet. Dupa cum spune Cuviosul Macarie Egipteanul, “otetul si vinul arata la fel, insa gatlejul il deosebeste pe unul de celalalt prin simtul gustului: si sufletul, prin simtirea duhovniceasca, poate deosebi darurile Duhului de nalucirile diavolului”.
  Asta se intampla insa pe treptele cele mai inalte. Pentru sufletul nostru grosolan si intunecat este un lucru inaccesibil. Este destul daca la inceput ne vom margini la analiza calitativa a gandurilor, adica la verificarea valorii lor morale, si le vom taia pe acelea care incalca in chip vadit si limpede poruncile lui Dumnezeu.
  In ce priveste pornirile patimilor grosolane, prezenta lor este simtita fara gres de oricine, si atunci trebuie sa fim deosebit de prevazatori.
  „Cand vei simti ca in inima ta nu mai este pace din pricina impatimirii de ceva lumesc, ci in locul acesteia sufla in ea intaratarea si rautatea, scoala-te indata la straja inimii si nu lasa focul diavolesc s-o umple. Roaga-te cu rugaciunea inimii si intareste cu puterea dumnezeiasca ini­ma ta patimasa, nerabdatoare. Sa ai incredintarea neclintita ca aprinderea inimii, ce sufla rautate, este lucrare a vrajmasului” (parintele Ioan din Kronstadt).
  Privegheati si rugati-va, ca sa nu cadeti in ispita (Mt. 26,41). Asa a poruncit Domnul Iisus Hristos.

                                                      Adevarul despre yoga

 

              valabil pentru toate asa zisele ,,tehici” de meditatie,rugaciune si autocontrol

  YOGA este parte a hinduismului. Hinduismul sustine ca persoana ca atare este raul din lume. Scopul hinduismului este anihilarea persoanei, stingerea persoanei, contopirea ei cu neantul, cu Nirvana, cu nimicul. Yoga este tehnica stingerii. Yoga te invata in primul rand cum sa-ti stapanesti mintea, cum sa-ti concentrezi gandirea la un singur punct. Pana aici ai impresia ca Yoga te invata cum sa meditezi, te invata cum sa-ti stapanesti gandurile, cum sa te controlezi. Yoga in felul asta te face mai puternic, te face mai adevarat om, te implineste. Oamenii acestia nu vad ca scopul tehnicilor astora este sa te invete ca in final sa-ti blochezi mintea, ca sa-ti anihilezi persoana, ca in felul acesta sa incetezi sa mai existi, sa te contopesti cu Nirvana.Este o tehnica malefica ,care doreste anihilarea persoanei. Meditatiie Yoga au ca demers principal anularea spiritului individului, golirea fiintei lui interioare, moartea constiintei binelui si a raului (toti oamenii sunt buni, nu exista oameni răi, ei devin rai conditionati de mediul lor social, nu exista Rai sau Iad, ingeri sau demoni, pedeapsa sau rasplata). Are loc prin urmare transformarea fiintei umane formata din trup si suflet intr-un “recipient gol” bun pentru a fi umplut si locuit de un spirit satanic. Dumnezeu ne-a creat ca persoana, Dumnezeu vrea sa ne implineasca persoana. Dumnezeu a pus niste capacitati in noi, niste potentialuri, iar prin legatura noastra cu Domnul Iisus si cu Duhul Sfant, El vrea sa ne implineasca ca persoane, care vom intra apoi in partasia eterna a persoanelor din Sfanta Treime.Noi nu suntem chemati sa ne "stingem" persoana, noi suntem chemati sa ne implinim persoana, prin relatia noastra cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant. De aceea, unii zic: "Noi nu luam tot hinduismul.   

   Luam doar tehnica Yoga." Dar nu vedem ca tehnica Yoga este tocmai tehnica care in final urmareste anihilarea persoanei mele. Nu poti zice: "O practic numai pana aici si dupa aceea eu nu ma duc mai departe". Pentru ca, chiar daca eu zic: "Preiau numai tehnica" - tehnica aceea este produsul unui sistem de spirite rele. Tehnica aceea nu poate fi neutra. Tehnica aceea a fost conceputa de acei ganditori si practicieni, carora acele duhuri le-au inspirat aceste tehnici.(Prof.Dr. Iosif Ton) Tu care te numesti crestin, de ce te lasi înselat de filosofia păgânilor? De ce cauti pe Hristos în învătătura acestor oameni fără de Dumnezeu si nu îl cauti în învătătura Bisericii Sale, acolo unde se găseste?Yoga este o practica pagana si nu are nici o legatura cu crestinismul

  Dragi crestini ortodocsi si toti cei care nu vreti sa cadeti in cursele duhurilor satanice,luati aminte!

Miscarile religioase de astazi din lumea pagana dar si cele asa zise ,,crestine” care se situeaza in afara ortodoxiei,sunt simptomele unei "noi constiinte religioase" care vrea sa pregateasca calea unei religii mondiale a viitorului. Fenomene precum Yoga, Zen, Tantra, Meditatia Transcendentala, Guru Maharaj-ji, Hare Krisna, OZN-urile,etc. sunt creatii ale amagitorului,ale antihristului ce va sa vina!

Orice asociere intre yoga si crestinism este o greseala,un pacat.Fie ca toti crestinii ortodocsi să se întărească pentru marea bătălie care îi asteaptă, si să nu. uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si că pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Si apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

               ACUPUNCTURA: TEHNICA VECHE A VRAJITORIEI DE A SE NUMI STIINTA 

 Acupunctura a apărut ca fiind impusă de stat de împăratul galben pentru a putea lua mai multe impozite şi cu ordin să se desfiinţeze medicina tradiţională chineză pe bază de plante. Are la bază credinţa că bolile sunt aduse de 13 spirite şi care trebuie alungate prin înţepături cu acul. Acupunctura se bazează pe paradigma :MODELUL ENERGETIC AL OMULUI, DESCRIS DE TAOISM – RELIGIA VECHILOR CHINEZI. Cum circula "energiile universului" prin om sau cum s-ar putea creiona aceste energii conform definitiilor din acupunctura? Ce sunt aceste "energii"-un flux de particule,o reverberatie de unde,un flux de spirite? Aceste "energii"utilizate in cadrul tehnicilor de acupunctura,sunt benefice sau malefice pentru sufletul omului? Care este natura acestor"energii",atata timp cat acestea sunt primite cu recunostiinta si incantare de catre cei care sunt potrivnici lui Dumnezeu si Imparatiei Sale? Adica, cei care resping invatatura de credinta crestina sau sunt chiar atei,sa poata fi recompensati de Bunul Dumnezeu cu daruri de vindecare?Duc acesti vindecatori o viata crestina de sfiintenie??? In niciun caz!!!Si atunci de unde vin aceste"energii cosmice vindecatoare"??? Acupunctura deriva dintr-o straveche religie chineza, adica din Taoism, care spune ca adevarul ultim al lumii noastre este Tao, sau eterna cale a Universului.Toate lucrurile isi gasesc radacina in acest Tao, care este un principiu impersonal, care a creat lumea sau mai bine zis a "manifestat" lumea, si rezultat al caruia suntem si noi oamenii.Iar legatura intre acest adevar ultim Tao si fiinta umana este realizata printr-o energie Qi sau Chi, care permeaza corpul nostru prin 12 canale spirituale numite meridiane. In medicina chineza, fiecare particica a organismului este impartita in 3 mari portiuni: cer, om, pamant.Aceasta este dovada clara ca omul este integrat intre cele 2 mari puteri, cele 2 energii - energia celesta(Yang) si energia terestra(Yin). Principiul Yin si Yang este principiul echilibrului, deci nu prea mult dintr-una, nu prea mult din cealalata. Notiunea de Yang implica intai lumina, soare, caldura.Notiunea de Yin inseamna intuneric, rece, stagnare.Energia Yin si Yang este o energie permanenta in organism si care trebuie sa fie in echilibru. Astfel,in zori, cand incepe sa se crape de ziua, este momentul in care Yang-ul intra in Yin, pentru ca miezul noptii - ora 24:00 - este momentul de Yin maxim, dupa care ziua, lumina, incepe sa intre in intuneric. Dincolo de faptul că această filozofie nu se bazează pe Dumnezeul Bibliei, avem de-a face cu o abordare anticreştină, deoarece principiul echilibrului energiilor YIN şi YANG spune că totul trebuie să fie în echilibru, adică OMUL Să COMUNICE ECHILIBRAT ATAT CU BINELE CAT ŞI CU RăUL, CEEA CE DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ ESTE ABERANT!! Dacă ar fi să-i găsim acestei idei un corespondent în gândirea creştină, ar trebui să afirmăm ceva de genul:„OMUL AR TREBUI SĂ SE ARMONIZEZE ATAT CU DUMNEZEU CAT ŞI CU DIAVOLUL!”. Se pare ca tocmai aici este problema acupuncturii si anume faptul ca se cere o comunicare echilibrata cu cele 2 energii - celesta si terestra. DAR, in Biblie Dumnezeu spune ca uraste o inima impartita.Omul nu poate comunica echilibrat si cu Diavolul si cu Dumnezeu. Asta ar insemna ca-si bate joc si de unul si de celalalt. Dumnezeu numeste acest lucru pur si simplu "curvie spirituala". Dar principiul Yin si Yang, care este principiul de baza al filozofiei chineze si implicit si suportul acupuncturii, care spune ca in "rau" exista si putin "bine", iar in "bine" exista si putin "rau", este complet neadevarat din punct de vedere biblic.In Dumnezeu NU exista si putin Diavol, iar in Diavol NU exista si putin Dumnezeu.Aceasta este o aberatie.Dumnezeu si Diavolul sunt complet separati si nu au absolut nimic de-a face unul cu celalalt, doar ca la sfarsit Dumnezeu il va arunca pe Diavol, pe ingerii lui si pe oamenii care au slujit Diavolului, in chinul cel vesnic. Acesta este mecanismul pretins de acupunctură, care se spune că reglează dezechilibrele energetice din trupul uman, dirijând "energiile universului" prin acele ace, care sunt pe post de "antene" de captare a energiilor cosmice, dirijându-le înspre interiorul trupului uman! Este tehnica veche a vrăjitoriei de a se numi ştiinţă. Este dezastruos să absolutizam experienţa, chiar şi atunci când dă rezultate. Este dezastruos să căutam principii creştine chiar şi pe baza experienţelor"de mii de ani"a medicinii chineze, de exemplu. „Ideea ‘Dacă mă vindeca, are dreptate!’este falsă! Şi vrăjitorii Egiptului au putut imita primele câteva minuni făcute de Moise. Dar ei tot VRĂJITORI au rămas”, conchide Prof. dr. Iosif Ţon.Credem ca este înţelept să "cercetăm toate lucrurile" şi să luam ce este bun.

    BIOENERGIA ŞI RADIESTEZIA–RĂTĂCIRI CONTEMPORANE

                         Motto: „Veniţi să ne întoarcem către Domnul…” (Osea 6:1).

   Diavolul, în dorinţa-i nemărginită de a-i amăgi pe oameni, îşi ascunde răutăţile sub masca binelui, încercând prin aceasta să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile minciunii şi ale pierzării. Ori, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Calea este BISERICA, adevărul este ORTODOXIA şi viaţa este RAIUL.

Acum se crede că bolile, pe care le au oamenii în aceste timpuri nu ar mai fi cauzate de păcatele lor sau ale înaintaşilor (cum învaţă Sfânta Biserică), ci că ar fi doar nişte dezechilibre ale energiilor ce ne alcătuiesc, iar reechilibrarea energiilor o pot face doar cei înzestraţi cu „har vindecător”.

  În cartea intitulată „Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România” (apărută la Total Press în 1977 şi care este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox) autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că „nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (pag. 114) (Care har? Când le-a dăruit Divinitatea acest har ???), deşi alţii tratează indiferent de plată (pag. 144), iar alţii afirmă că „pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20%” (pag. 142), există totuşi şi „vindecători” „NEAVENIŢI Şl IMPOSTORI”, avizi de bani, cărora „Cerul le ia până la urmă harul” (pag. 5).

  Mii de oameni mărturisesc faptul că unii din aceşti „vindecători” le-au înşelat încrederea. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor şi sfinţitor nu vine prin vrăjitorie sau prin oamenii care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă, icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice sau de vrăjitorie), ci harul vine prin oamenii sfinţiţi de Dumnezeu (episcopi, preoţi şi diaconi). De aceea, orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii este străină de Dumnezeu.

  Sfinţii Părinţi ai Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare din păgânism (vrăjitori, parapsihologie, bioenergie…) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei. Azi sunt promovate, printre metodele de medicină complementară, şi urinoterapia, cristaloterapia, lucruri degradante pentru orice om raţional.

De ce caută oamenii semne, minuni şi vindecări paranormale? Pentru că s-au înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzesc poruncile Lui, au pierdut simţul iubirii de Dumnezeu şi de oameni în favoarea acceptării unor experienţe noi, senzaţionale, care exaltă mândria, egoismul şi idolatria omului. Când omul nu mai are frică de Dumnezeu, caută alte căi de „spiritualitate” ce constituie metode de fugă de la faţa Lui.

  În speranţa că ne vor fi de folos pe viitor, pentru a ne feri pe noi înşine şi cu atât mai mult pe cei care greşesc din neştiinţă, enumerăm câteva din formele moderne de înşelare satanică ce ne ameninţă: divinaţia, meditaţia creştină, teosofia (iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert), antroposofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în palmă, cafea, bobi, cărţi, stele…), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telerinezia, dezlegarea de deochi, vrăji, blesteme, comunicarea cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi astrale, dialogul cu extraterestri…

  Răul din viata omului este considerat de ocultişti ca rezultat al farmecelor, si nu al păcatelor proprii pentru care Dumnezeu îl mustră pe om ca să revină prin pocăinţă la calea dreptăţii.

  Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă printre ei se află câte unul “foarte credincios”, care nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase (pag. 149). Se vede clar cu câtă viclenie îşi afişează „credinţa”, păcălindu-i pe cei neinstruiţi, şi chiar inoculându-le diabolica idee că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu.   

   Pentru a întări această falsă imagine, unii au icoane, candele, chiar aprind lumânări şi tămâie, deci înşelătorie „curată” !

  Noi însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos zicându-i: «Acestea toate (împărăţiile lumii şi slava lor) ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci lisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”» (Matei 4:9-10). Cu aceleaşi ispite, prin tot felul de vicleşuguri satanice, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor de astăzi, deviindu-le atenţia de la suflet spre trup şi spre lumea exterioară, pământească.

  Foarte mulţi „vindecători” au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (Atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate, de flăcări etc. Noi ştim din Biblie că: „însuşi satana se preface în înger de lumină” (2 Corinteni 11:15).

  Aceşti „vindecători” ascultă doar ce le spune „duhul” în vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de ierarhia sacramentală a Bisericii (episcopi, preoţi, diaconi). Când cei 10 leproşi au venit la lisus zicând „lisuse fie-ţi milă de noi”, El le-a spus:„Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17:14). Deci Hristos nu i-a trimis pe leproşi la bioenergie sau radiestezie, ci la preoţi.

Ocult înseamnă – misterios, tainic, secret, iar ocultiştii sunt acei oameni care pretind că dau celor iniţiaţi puteri neobişnuite de a pătrunde şi a interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor, ca: astrologia, magia, necromanţia, alchimia, spiritismul…

Acum să intrăm în miezul problemei:

  BIOENERGIA SAU BIOTERAPIA este inclusă în categoria manifestărilor paranormale şi SE PRACTICĂ PRIN INTERMEDIUL RADIESTEZIEI. M-am hotărât să scriu despre bioenergie şi radiestezie fiindcă foarte mulţi oameni (unii chiar sunt credincioşi, mergând frecvent la Sfânta Liturghie) sunt amăgiţi, lată, un exemplu cât se poate de lămuritor: Am văzut, nu demult, o doamnă care absolvise cursurile de radiestezie şi s-a oferit să consulte câteva prietene pentru a-şi testa cunoştinţele dobândite. Avea în mână o sârmă de cupru îndoită în forma literei V, pe care o ţinea cu vârful către pacient.

  Acest instrument se numeşte ANSĂ sau BAGHETĂ DIVINATORIE. A început să plimbe ansa pe lângă corpul pacientului, după nişte meridiane verticale si orizontale. Acolo unde vârful ansei se înclina, spunea că a detectat un semnal de boală pe care îl numea ABEP, adică Anomalie Bio-Energetică Patogenă.

  Ştiind că organele corpului nostru emit biocurenţi electrici, care circulă pe trasee neuronale, mi s-a părut logic ca acul să indice o variaţie de curent, acolo unde există o perturbaţie clinică. Surpriza a fost când a ajuns în dreptul ficatului. Pentru că nu era sigură dacă semnatul provenea de la ficat sau de la fiere, A ÎNCEPUT SĂ VORBEASCĂ CU ACUL, ÎNTREBÂNDU-L:

- Este ficatul? Acul s-a îndreptat spre stânga.

- Este fierea? Acul s-a înclinat spre dreapta, aşa că ea a spus hotărâtă: „Este de la fiere!”. Imediat i-am spus: „ Ceea ce faceţi dumneavoastră este spiritism!”. Foarte supărată, a răspuns: „Nu-i adevărat, EU MĂ ROG ÎNTOTDEAUNA ÎNAINTE CA DOMNUL DUMNEZEU SĂ-MI DEA LUMINA ALBĂ-ARGINTIE DE LA TRONUL SĂU”.

  Bioenergiticienii susţin că au acces la banca de date a lui Dumnezeu din Univers, prin intermediul radiesteziei. HITLER avea în permanenţă un serviciu radiestezic în armată, iar STALIN se folosea de Meister, specialist în radiestezie. Oare aveau şi ei acces la banca divină de date?

CE ESTE RADIESTEZIA?

Teoria radiativă susţine că orice informaţie existentă în univers emite un semnal spe¬cific, care poate fi recepţionat cu ajutorul extrasensibilităţii. Radiestezia “a prins” în mediul tehnic al inginerilor, iar yoga în cel medical, datorită faptului că radiesteziştii îl consideră pe Dumnezeu un câmp de energie (?); iar yoga îl aşază pe om cu puterile sale „neştiute” drept Dumnezeu. Desigur limbajul, comportamentul şi „rugăciunea” sunt potrivite rătăcirii: la radiestezie – limbaj tehnic, câmp energetic, intensitate, amplificare, orientare, captare, iradiere…; la yoga- concentrare, denumirea organelor interne, meditaţie profundă…

  Doamna bioenergiticiană după ce a localizat organul bolnav a început să aplice tratamentul bioen-ergetic, ce consta în mişcări de rotaţie ale palmelor deasupra organului respectiv în sens invers acelor de ceasornic. în acest timp, vizualiza mental cum locul se umple de lumină. AICI ESTE CHEIA PROBLEMEI!!! ACEIAŞI MIŞCARE ESTE FOLOSITĂ Şl DE GHICITOARE CÂND ÎNVÂRTE CEAŞCA CU ZAŢ DE CAFEA.

  Vladimir Gheorghiu, în cartea sa intitulată „Hipnoza” recunoaşte că aceste pase magnetice au fost introduse în terapia bioenergetică de către medicul vienez Frantz Mesmer care a trăit între anii 1737-1815. Mesmer preluase practicile vrăjitorilor, care erau utilizate în templele Greciei antice ale egiptenilor şi perşilor, lată cum un procedeu păgân, folosit de vrăjitori, este introdus printre creştini, purtând masca credinţei şi a beneficităţii.

Tot Mesmer a introdus şi hipnoza în tratamentul bolilor nervoase, preluând-o de la budişti. Stările de tip hipnotic sunt folosite de asemenea în meditaţia yoghină. Chiar şi scriitoarea americană Elene White (a adventiştilor) încă din 1845 a etichetat „mesmerismul” şi pasele magnetice drept SPIRITISM.

  EFECTELE NOCIVE ALE BIOENERGIEI

  Am auzit despre o bioterapeută care a murit de cancer, atunci, fireşte, i-am întrebat pe „iniţiaţi”, de ce nu a putut fi vindecată prin bioenergie, iar răspunsul a fost că şi-a pierdut credinţa în faţa bolii, deci… mortul este de vină

Am întrebat instructorii de la cursurile de radiestezie despre un caz ce se agravase în urma şedinţei de bioenergie, şi explicaţia a fost extrem de şubredă: „Noi nu ştim ce face pacientul după ce pleacă de la noi, cu ce se ocupă, astfel că se încarcă cu energie malefică. Aşa că noi nu garantăm nici pentru două ore după ce îl tratăm !”. Atunci îmi pun întrebarea: Sunt autentice aceste vindecări, sau este doar autosugestie?

  Am mai cunoscut cazul unui pacient care urma să facă dializă, dar a preferat bioenergia. După şedinţă s-a simţit atât de bine că a renunţat la dializă. Peste câteva zile a murit.

  O domnişoară creştin-ortodoxă s-a căsătorit cu băiatul unui bioenergitician. Când vrut să se mute la el acasă, i-au interzis să-şi aducă icoanele. Apoi, când le-a spus soţului şi socrilor că vrea să ţină post, aceştia i-au răspuns: „în casa noastră nu se ţine post!”

  Desigur că fiind foarte credincioasă, şi urmându-şi credinţa, au început între ei discuţii, certuri, care au dus în cele din urmă la despărţire, la numai câteva săptămâni de la cununia religioasă. Bărbatul a dat divorţ de soţie. Dânsa a venit la mine plângând şi mi-a povestit toate acestea, l-am spus: „Nu fiţi supărată, el a dat divorţul, este păcatul lui, nu dumneata l-ai împins la adulter”. Atunci mi-a spus printre suspine: „Părinte iată ce mi-a zis socrul meu”:

„DIAVOLUL MEU ESTE MAI PUTERNIC CA DUMNEZEUL VOSTRU”!

Ca preot, sunt convins că s-a cutremurat cerul şi pământul când a rostit el această hulă şi blasfemie!

  TEHNICA SPĂLĂRII CREIERULUI

  Prima fază de lucru în tehnica bioterapeuţilor se numeşte „starea ready”, similară cu starea „alfa” din yoga. în această etapă i se cere pacientului să renunţe la orice preocupare raţională, să elimine total raţiunea, pentru a intra în contact cu inconştientul. „Nu te mai gândi, lasă-te dus, golit de gânduri”, adică spălarea creierului şi aruncarea în haosul duhurilor întunericului.

  Când se stabileşte diagnosticul de către bioenergetician se consideră că păcatele comise în vieţile anterioare sunt cauza bolilor pe care le ispăşeşti în viaţa actuală. Se ajunge astfel la „reîncarnare” concept de origine păgână (a se citi cateheza: „Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Yoga şi Reîncarnare” – preot loan).

Investigarea vieţilor anterioare se face prin regresie hipnotică, lată un caz de hipnoză care ne va clarifica acest lucru:

  Renumita violonistă Vanessa Mae, care la 5 ani cânta la vioară, la 8 ani susţinea primul concert, la 9 ani compunea, iar la 12 ani era cea mai tânără violonistă din orchestra simfonică din Londra, când a împlinit 16 ani, părinţii s-au hotărât să o supună hipnozei ca să afle de ce era un copil minune. Când s-a trezit din hipnoză s-a simţit foarte rău, şi de atunci a început să sufere de bolile marelui violonist italian Paganini: ficat, splină, stomac etc. A avut de ce să le mulţumească atât părinţilor cât şi psihoterapeutului!

  Un alt caz este cel al unui englez în vârstă de 26 de ani, care nu şi-a mai putut reveni din regresia hipnotică, rămânând la stadiul comportamental al unui copil de 8 ani. A suferit deci, în acelaşi timp, nu numai o regresie hipnotică, ci şi una psihică.

  Au fost cazuri când oamenii, în dorinţa de a se aventura în magia paranormalului, au încercat să se dedubleze şi să călătorească în spaţiul astral. Dintre aceştia unii au murit iar alţii au înnebunit. în acest sens, un exemplu concret de astfel de înşelare demonică este cel al tinerei Liliana B. din Craiova, care practica cursurile de radiestezie şi pe cele de spiritism. După un timp a ajuns într-o stare foarte gravă, încât mărturisea unei prietene că aude voci în urechi, chemări, care o tulbură groaznic. Greşeala ei a fost că nu şi-a căutat vindecarea prin Sfânta Biserică Ortodoxă cu: rugăciuni, post, spovedanie, Sfântul Maslu, împărtăşanie, ci a continuat în rătăcirea ei. în cele din urmă a fost internată la spitalul din Poiana Mare în stare de nebunie, unde a şi murit.

  Esenţial este să nu confundăm „lupul” cu „păstorul”. „Lupul” este radiestezistul, bioenergeticianul care se adresează cursanţilor săi cu „Stimate suflete reîncarnat”, iar păstorul este preotul Bisericii care se adresează creştinilor cu cuvintele: „Iubiţi credincioşi”.

  „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată. -am spus-o dinainte!” (Matei 24:24-25). „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta,Creştin ortodoxă) să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice:Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 loan 10:11)            (Preot Ioan)

          Bioenergia tamaduitoare sau pactul cu diavolul

  Cei care se ocupa cu bioenergia, se justifica ca aceasta “energie” le vine de la Dumnezeu. Daca ar fi adevarat, atunci Dumnezeu ar fi nedrept cu sfintii care, prin post, rugaciuni si nevointa dobandeau darul vindecarii si al vederii maruntaielor din om. Cercetati-i pe acesti pretinsi vindecatori, care spun ca primesc aceste “energii” de la Dumnezeu, daca au o viata curata, morala, religioasa, daca postesc, se roaga, merg la Biserica, daca se spovedesc si impartasesc, daca sunt milostivi si veti constata ca nu se prea ostenesc in cele ale credintei. Ar insemna ca ei sunt niste privilegiati ai lui Dumnezeu, care nu trebuie prea mult sa se osteneasca, ca Dumnezeu sa-i inzestreze cu daruri si puteri. Daca ar fi stiut sfintii si oamenii imbunatatiti ca se poate si asa mantui omul, comod si fara osteneala, poate ar fi recurs la aceasta cale, insa ei nici nu au gasit-o, nici nu li s-a descoperit.

  De ce Sfintii Parinti nu vorbesc de asemenea “energii” pe care ar putea sa le aiba orice om de rand, prin propria sa natura? In schimb Mantuitorul ne avertizeaza ca la vremea de apoi se vor petrece si asemenea inselatorii.

   Stiinta nu a putut sa demonstreze in ce constau energiile necreate ale lui Dumnezeu si datorita acestui lucru le-au negat. Si L-au respins si pe Dumnezeu. In schimb, iata ca “in veacul acesta inselator”, se va pretinde ca “energiile” pe care le poseda unii, pot fi atestate stiintific.

  Bioenergeticienii nu vor admite nici in ruptul capului ca sunt “energii” venite de la diavol. Se vor folosi multi de cuvantul lui Dumnezeu, ca sa credeti. Unii vor spune ca fac rugaciuni lui Dumnezeu, pe altii ii veti auzi indemnand oamenii sa se duca la Biserica si sa se spovedeasca, pentru a fi vindecati. Diavolul le va da voie, pentru ca spovedania nu va fi curata; din moment ce ei nu constientizeaza ca acel lucru in care cred este rau, nu-l vor marturisi si nici nu se vor cai, pentru a se putea intoarce la dreapta credinta.

   Cum ii puteti demasca pe acesti “vindecatori”? Daca le veti spune ca aceste “energii” sunt negative si vin de la diavol, ii veti vedea ca se vor supara rau, se vor enerva, li se va schimba infatisarea, li se va tulbura privirea, vor lua o atitudine violenta si veti fi alungati. Acestea sunt manifestarile unui “indracit”, adica a unuia care lucreaza cu diavolul, pentru ca diavolul cu care lucreaza se manie atat de tare fiindca l-ai descoperit, incat este in stare sa te distruga, daca n-ar fi ingerul pazitor care nu-i da voie. Daca omul ar fi lucrat cu Dumnezeu, indiferent de atacurile care ar veni din jur, el ar ramane linistit, senin si ar primi totul cu ingaduinta.

  Pe unii bioenergeticieni ii veti vedea ca nu primesc pe oricine la sedintele lor. Nu te primeste pentru ca nu crezi, esti un caracter mai puternic, ai o credinta lucratoare cu care dai mult de furca diavolului si atunci te respinge. Diavolul nu vrea sa riste sa fie demascat.

  In schimb, Dumnezeu nu respinge pe nimeni si in primul rand nu respinge pe cei pacatosi si bolnavi sufleteste si nici pe necredinciosi nu-i respinge, ci vrea ca tot omul “sa vina la cunostinta adevarului”;  vrea ca omul sa nu moara, ci sa se intoarca si sa fie viu.

  Deci metode de a-i descoperi si de a descoperi duhurile avem. Nu degeaba ne sfatuieste Mantuitorul: “Cercetati duhurile!”. Mantuirea si darurile de la Dumnezeu le dobandesc numai cei ce se ostenesc si traiesc o viata moral-religioasa curata si dupa voia Lui. 

  La parintele Argatu a venit o femeie care i-a spus ca poate sa vindece oamenii prin bioenergie, atingand  partile dureroase ale corpului si facand durerile sa dispara.

- Ma rog la Dumnezeu inainte si el ma ajuta, explica femeia.

Parintele i-a raspuns: – Nu Dumnezeu te ajuta, diavolul e acolo, asta e lucrarea lui.  Si ca sa te convingi cu ochii tai, uite ce faci: te asezi in genunchi in fata unei icoane si spui rugaciunile pe care le stii, apoi ceri de la Dumnezeu: “Doamne, arata-mi mie cine ma ajuta pe mine sa fac ceea ce fac”. Ai sa vezi  (sa fii pregatita, sa nu te sperii) un diavol stand cu spatele la matale, negru, cu par din loc in loc, acela te ajuta.

   Asa a facut, iar la o saptamana vine inspaimantata la parintele ca i s-a aratat diavolul care o ajuta si cerand iertare lui Dumnezeu pentru ca a fost inselata. [Parintele Ilarion Argatu (1, pag. 26-30)]

   

 C.S.Lewis-Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

 Citind în această carte despre sfaturile pe care un diavol bătrân le acordă unuia mai tânăr, intrăm în lumea demonilor pragmatici şi neadormiţi care se luptă ziua şi noaptea,fără răgaz. pentru sufletele necredincioşilor. Noi ştim despre diavol ce ne-au spus Sfinţii Părinţi. Că are certitudinea divinului, fără ştiinţa acestei certitudini, în vreme ce omul se mulţumeşte adesea cu credinţa, ştiinţa divinului fiind a sfinţilor. Că e mai-marele asceţilor, fiind postitor şi veghetor mai presus de călugări şi de pustnici.  

   Că n-are odihnă şi e plin de inventivitate şi viclenie.  Aflăm însă din cele 31 de epistole ale lucrării,ceva despre om, despre cât de lesne putem fi păcăliţi de ,,stăpânul lumii acesteia", despre superficialitatea, inconsecvenţa şi chiar inconştienţa vieţii noastre terestre..Pe scurt, aflăm că diavolul …

1. … te îndepărtează de raţionamentele false, ca nu cumva deprinzându-te să raţionezi, să ajungi la cele corecte, care ar putea să te apropie de Dumnezeu.

2. … te îndepărtează de lucrurile universale şi te îndeamnă de te preocupi de “şuvoiul experienţélor imediate ale simţurilor”.

3. … te împiedică să crezi în neobişnuit, preferând să te ţină legat de banalul lucrurilor, pe care le numeşte “viaţă adevărată”.

4. … te zăpăceşte de cap.

5. … te face să confunzi “spiritualul” cu “picturalul”.

6. … îţi sădeşte în minte acel soi special de luciditate pe care ţi-l dă Iadul.

7. … te face să te concentrezi pe viaţa lăuntrică, în dauna celor mai elementare îndatoriri exterioare.

8. … te face să neglijezi lucrurile spirituale mici (cu care trebuie să începi), în schimbul lucrurilor mari (care la început te depăşesc).

9. … te aduce în starea în care să practici scrutarea de sine timp de un ceas fără să descoperi nici unul din acele lucruri care sar în ochi oricui a trăit vreodată în aceeaşi casă cu tine.

10. … te ţine cât mai departe de orice intenţie de a te ruga.

11. … dacă totuşi vrei să te rogi, te va îndrepta spre rugăciunea spontană, neconvenţională şi în afara oricăror canoane.

12. … te lasă să consideri cu totul neimportantă poziţia corpului în vremea rugăciunii.

13. … nu-ţi bagă în cap tot felul de lucruri, mai degrabă îţi fereşte mintea de prea multe idei.

14. … îţi deviază mintea de la Dumnezeu spre tine: atunci când te rogi pentru curaj, te face să te simţi tu însuţi curajos, când te rogi pentru îndurare, te face să te consideri deja iertat.

15. … te îndeamnă să te rogi icoanei sau crucifixului, şi nu lui Dumnezeu.

16. … doreşte să mori într-un spital de lux, printre doctori care mint, asistente care mint, prieteni care mint, înlăturând definitiv posibilitatea prezenţei unui preot, care n-ar face decât să-i dezvăluie bolnavului adevărata situaţie în care se află!

17. … luptă împotriva ta cu arma complicităţii mulţumite cu viaţa.

18. … vrea ca mintea ta să fie încolţită de cea mai mare nesiguranţă, umplută de imagini contradictorii ale viitorului, fiecare din ele izvor de speranţă sau teamă.

19. … te împiedică să înţelegi că frica de azi este crucea pe care o ai de purtat, tentându-te să te gândeşti la lucrurile de care ţi-e frică în perspectivă.

20. … te încurajează să uiţi de tine şi să te concentrezi pe obiect, atunci când activităţile spirituale sunt negative, şi te încurajează să te întorci spre tine, atunci când activităţile spirituale sunt pozitive.

21. … te îndeamnă să-ţi verşi răutatea în capul vecinilor cu care te întâlneşti în fiecare zi, şi bunăvoinţa să ţi-o risipeşti aiurea, diluată în imaginar.

22. … acţionează sub acoperire.

23. … vrea să facă din om un magician materialist, care să venereze ceea ce numeşte vag “forţe”, negând existenţa “spiritelor”.

24. … te face să consideri lumea un scop şi credinţa un mijloc – niciodată invers.

25. … te foloseşte ca pe o sursă de hrană, prin digerarea sinelui tău îl creşte pe al lui.

26. … încercând să inventeze una din plăcerile create de Dumnezeu, le-a maimuţărit pe toate sub forma perversiunilor.

27. … te îndeamnă să guşti din plăcerile inventate de Dumnezeu, dar în momente, sau în moduri, sau în măsuri pe care El le-a interzis.

28. … îţi insuflă o sete din ce în ce mai mare după o plăcere din ce în ce mai mică

29. … îţi ia sufletul şi nu-ţi dă nimic în schimb.

30. … preferă o religie moderată, pe care o consideră la fel de bună ca şi absenţa religiei însăşi.

31. … vrea să frecventezi oameni bogaţi, deştepţi, intelectuali la modul superficial şi animaţi de un scepticism universal aplicabil.

32. … încearcă să amâne cât de mult poate momentul în care tu conştientizezi ispita care e “lumea”.

33. … schimbă cu totul sensul cuvintelor (vezi “puritanism”).

34. … dispreţuieşte râsul sănătos, preferându-i zeflemeaua.

35. … se străduieşte prin orice metode să te îndepărteze de Dumnezeu, şi doar tu crezi că e nevoie pentru atingerea scopului său malefic de nişte păcate spectaculoase. Adesea, simpla pierdere de vreme este suficientă.

36. … caută să te îndepărteze atât de dureri, cât şi de plăceri, ambele fiind repere ale realităţii.

37. … te îndepărtează de orice lucru îţi place ţie pentru lucrul în sine, şi indiferent de ceea ce cred alţii, preferând să-ţi inoculeze pasiunea pentru lucrurile “importante”, “potrivite”.

38. … te face conştient de virtuţile tale, făcându-le astfel să piardă din strălucire până la dispariţie.

39. … va încerca să te facă să te dispreţuieşti, sperând astfel că-i vei dispreţui şi pe ceilalţi.

40. … face orice ca tu să nu te concentrezi asupra prezentului şi eternităţii.

41. … induce frica obsedantă sau încrederea oarbă.

42. … te îndepărtează de prezent şi de eternitate, te aruncă în trecut dar mai cu seamă în viitor, acesta din urmă fiind cel mai puţin timp asemenea eternităţii divine.

43. … încurajează şcoli de gândire precum evoluţionismul, umanismul ştiinţific sau comunismul, care nu au nimic în comun cu eternitatea, fiind axate pe viitor.

44. … vrea ca tu să mizezi sufleteşte pe viitor, să i te dăruieşti.

45. … încearcă, dacă nu te poate vindeca de mersul la biserică, să te facă să cauţi “biserica ce ţi se potriveşte”.

46. … se străduieşte să-ţi extirpe din conştiinţă interesul pentru subiectul lăcomiei, făcându-te să crezi că aceasta are o latură pur cantitativă. Te face să vezi lăcomia excesului şi să uiţi lăcomia moftului.

47. … te face să creze că acea experienţă curioasă şi în genere de scurtă durată numită “dragoste” este singura raţiune respectabilă a căsătoriei.

48. … te face să crezi că un lucru este acel lucru şi nu altul, şi că un individ este acel individ şi nu altul.

49. … te face să crezi că “a fi” înseamnă “a fi în competiţie”.

50. … te face să consideri intenţia de a fi loial unui partener în scopul întrajutorării, al păstrării castităţii şi al transmiterii vieţii ca mult mai puţin importantă decât un simplu val de pasiune.

51. … te face să crezi că “dragostea” nici nu are stavile şi nici nu mai are nevoie de altceva pentru a-l înnobila pe om.

52. … te face să crezi că nu ai cum să scapi de pasiuni decât dacă le faci pe plac.

53. … te face să crezi că abstinenţa e nesănătoasă.

54. … dă în fiecare epocă direcţia proastei orientări în ce priveşte “gustul” sexual, prin intermediul micului cerc de artişti populari, croitori, actriţe şi directori de imagine care lansează tipul la modă.

55. … îţi sugerează să ai cât mai multe pretenţii de la viaţă.

56. … te face să crezi că există “timpul tău”.

57. … te face să crezi că ai drept exclusiv de proprietate asupra timpului tău.

58. … parodiază.

59. … detestă cântul şi liniştea, preferând zgomotul.

60. … promovează un “Iisus istoric” în detrimentul unui “Iisus simbolic”.

61. … te încurajează să tratezi creştinismul ca pe un simplu mijloc, dar care nu cumva să conducă spre Dumnezeu.

62. … vrea să înlocuiască creştinismul cu o modă cu nuanţe creştine (de tipul: Creştinismul şi Criza, Creştinismul şi Noua Psihologie, Creştinismul şi Vindecarea prin Credinţă, Creştinismul şi Cercetarea Psihică).

63. … transformă gustul schimbării în setea neostoită pentru noutatea absolută.

64. … te face să preferi generozităţii (valoare pozitivă) lipsa de egoism (valoare negativă).

65. … încurajează orice formă de falsă spiritualitate.

66. … încearcă să te convingă că o rugă împlinită, ca şi una refuzată, nu au de fapt nici un efect.

67. … te îndeamnă să crezi că urăşti în numele altora, dezinteresat, când în fapt sentimentul urii îţi aparţine doar ţie.

68. … caută să te aducă la disperare, pentru că disperarea este un păcat mai mare decât toate păcatele care o provoacă.

69. … atunci când te aştepţi la ceva, te face să crezi că ai dreptul să obţii acel ceva, pentru că doar în acest fel simpla dezamăgire se poate transforma în ultragiu.

70. … te face să consideri în orice experienţă care te poate face mai fericit sau mai bun, că datele materiale sunt “adevărate”, pe când elementele spirituale sunt “subiective”. Invers, te face să crezi în orice experienţă care te poate descuraja sau corupe, elementele spirituale sunt singurele adevărate, iar a le ignora te face susceptibil de evazionism.

71. … te face să consideri că doar caracterul urât al unei persoane detestate este “adevărat”, făcându-te să crezi că doar când urăşti pe cineva îl vezi aşa cum e în realitate. Invers, te aduce în punctul în care ţi se pare că frumuseţea unei persoane iubite este un văl subiectiv, care “maschează” ceva.

                      Războiul Nevăzut
                                                                                      de Sf.Nicodim Aghioritul

                            Precuvantare

 Titlul luat de aceasta carte preafolositoare de suflet este, totodata, cel mai potrivit si adevarat. Fiindca, daca multe din sfintele si dumnezeiestile Carti inspirate ale Vechiului si Noului Testament si-au primit numele direct de la materia lor speciala pe care o invata, (ex. Facerea lui Moise, Crearea Universului din nimic, Esirea povesteste iesirea Fiilor lui Israel din Egipt; Leviticul numit astfel fiindca cuprinde scrierile sfinte ale clasei levitice; cele patru carti ale Regilor cuprind faptele si vietile Regilor si cele patru Evanghelii, fiindca cuprind vestea cea buna care a adusa mantuirea omului), cine nu poate intelege ca aceasta carte s-a intitulat Razboiul nevazut, direct din adevaratul material si lucruri cu care se ocupa ?

  Intr-adevar cartea aceasta invata nu despre o lupta sensibila si vazuta; nu despre lucruri trupesti si trecatoare; ci despre razboiul spiritual si nevazut, in care intra fiecare crestin intra din ceasul botezului si fagaduintei sale in fata lui Dumnezeu de a se lupta in acest razboi si a muri pentru numele Lui dumnezeesc. Razboiul a fost descris in chip alegoric si in Numerii: "Pentru aceea se vorbeste in cartea razboiului Domnului" (XXI, 14) .

Insa cartea aceasta se ocupa de dusmanii netrupesti si nevazuti, care sunt diferitele pasiuni si dorinti ale carnii, pacatului si demonului si care zi si noapte nu inceteaza a lupta impotriva ta.

Dupa cum spune dumenzeescul Pavel: " Lupta noastra nu este impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva puterilor, impotriva stapanilor intunerecului acestui veac si impotriva duhurilor rautatii de sub cer" (Efes, VI, 12) .

Si ea mai spune ca ostasii care au sa se arunce in aceasta lupta sunt toti crestinii. Conducatorul lor este Domnul nostru Iisus Hristos, insotit de toti coloneii si capitanii Sai, adica de toate cetele ingerilor si sfintilor. Campul de bataie si terenul in mijlocul caruia are loc acest razboi este inima noastra si toata natura launtrica a omului.

Durata razboiului este toata viata noastra.

Si care-i armamentul acestui razboi nevazut ? Ascultati: adapostul si apararea luptatorilor este completa neincredere in sine; scutul este increderea si ferma nadejde in Dumnezeu; povatuitorul lor este meditarea suferintelor Dumnului; incingatoarea lor este abtinerea de la pasiunile trupesti; incaltamintea lor, umilinta si cunoasterea propriei lor neputinti; pavaza lo, lupta in ispite; sabia ce tin in mana lor este sfanta rugaciune atat mintala cat si orala precum si ceea ce vine prin meditare; sulita ce o au in cealalta mana este neinvoirea cu patimile care lupta impotriva lor, ci respingerea lor cu indignare; portiile si hrana cu care se intaresc impotriva inamiciilor sunt continua participare la dumnezeiasca impartasire, atat impartasirea sacramentala la altar cat si comuniunea spirituala; iar ochianul cu care sa poata vedea pe inamic din departare este continua formare a mintii a recunoaste faptele in chip just si deprinderea continua a vointii de a dori sa fie bineplacuta lui Dumnezeu; precum si pacea si linistea deplina a inimii.

Acesta-i razboiul nevazut, ori mai bine, in acest razboi al Domnului, soldatii lui Hristos mestesugesc lupta, strategiile si artele pe care imaginatia perceptibila a inamicilor le intrebuiteaza impotriva lor, prin simturi, prim imaginatie, prin pierderea cucerniciei, si mai ales prin atacurile aduse in vremea mortii, a pierderii credintei, as zice deznadejdea si transformarea lor in ingeri ai luminii.

De aceea se intelege cat este de necesara lupta impotriva acestor intentii ale vrajmasului.

Aici, luptatorii sunt instruiti in ce linie si dupa care tactica sa se conduca si cum sa se razboiasca mai eroic.

In scurt, din aceasta carte orice om care-si doreste mantuirea, poate invata cum sa infranga dusmanul lui nevazut, sa-si agoniseasca supusi si bogatii, adiva virtutii reale si sfinte, si sa-si dobandeasca o coroana care nu se vestejeste, care este unirea cu Dumnezeu in lumea aceasta si in cea viitoare.

Deci primiti aceasta carte cititorilor iubitori de Hristos cu bucurie. Deprindeti din ea arta razboiului nevazut. Studiati-o nu numai sa stiti a lupta, dar si sa luptati dupa lege si cu foloase, incat sa fiti incoronati. Fiindca Sf. Apostol Pavel spune: "chiar daca un om lupta, el nu primeste coroana, daca n-a luptat dupa lege" (I. Tim.) .

Inarmati-va cu armatura care va invata ca sa mortificati gandul vostru lovit de dusmanii nevazuti, care-s patimile distrugatoare de suflet si demonii cei ce provoaca patimile. "Luati toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti sta impotriva mestesugurilor diavolului" (Efes. VI, 11) .

Iubite frate, aduti aminte ca la Sf. Botez ai fagaduit sa renunti la tine, la faptele tale, sa lupti impotriva lui satan, impotriva lucrurilor, lucrarilor, ingerilor si pompelor lor, care sunt: iubirea de placeri, de marire, de argint si alte pofte. De aceea, cat iti este cu putinta lupta sa-l infrangi, sa-l supui pe deplin.

Si care-i rasplata ce o vei primi pentru aceasta victorie ?

Nu-i numai una, ci sunt mai multe si mari.

Auzi-le, cuvant cu cuvant, de la Dumenzeu, din gura Lui, fagaduite tie in Sf. Apocalipsa: "Celui ce va birui ii voi da sa manance din pomul vietii care este in mijlocul Raiului lui Dumnezeu" (II,7) ; "nu va fi rapit de a doua moarte" (II,11) , "el va manca din mana cea ascunsa, si-i voi da piatra alba si-n piatra nume nou scris, pe care nimeni nu-l stie, ci numai cel ce-l ia" (II,17) , "si putere peste neamuri si-i voi da steaua de diminieata" (II, 26,28) , "sa sada cu mine in scaunul meu" (III,21) , "si va vedea cer nou si pamant nou" (XXI,1) .

Vezi dregatoriile ? Vezi cinstirile si onorurile ? Vezi coroanele nevestejite pregatite pentru tine ? Frate, nu te lasa, ci invinge pe cel rau.

Studiaza aceste indemnari de lupta si nu fii zabavnic ca altul sa-ti ia coroana (Apoc, III,11). Tu cel ce lupti cu dusmanii dinauntru si din afara trebuie sa fii temperat in toate. Ce ce lupta cu dusmanii din afara dobandesc numai o coroana trecatoare de flori si frunze salbatice, o ramura, cateva frunze, un laur ori alte plante, dar tu cel ce ai sa obtii o coroana incoruptibila trebuie sa-ti traiesti viata in condamnare si indiferenta.

Sf. Pavel sa te incredinteze in cuvintele lui: "Nu stiti oare, in alergari toti alearga, dar numai unul ia premiul. Alergati si voi va sa-l luati. Oricine vrea sa lupte sa se abtina de la orice: aceia pentru o coroana trecatoare, noi pentru una nevestejita" (I Cor. III, 24-25). Si cand te vei bucura de astfel de izbanda, incoronat fiind, adu-ti aminte, frate si roaga-te Domnului si pentru iertarea pacatelor celui ce a fost colaboratorul tau prin publicarea acestei carti. Dar intai de toate amiteste-ti, ridica mintea sus, deschide ochii si multumeste si slaveste pe primul autor si pe adevaratul autor al acestor victorii, Dumnezeu si Comandantul tau Sef Iisus Hristos si repeta-ti acest cuvant al lui Zorababel: "De la Tine vine victoria... si a Ta este marirea si eu sunt slujitorul Tau" (Ezdra IV. 59) si cel al proorocului David: "A Ta este marirea, puterea, lauda, biruinta si taria, ca tu stapanesti toate cele din cer si de pe pamant" (I Cron. XXIX, 11) , - acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin!

---

Daca Doresti un prieten pentru perfectiunea garantata;

Daca doresti sa vezi pe Dumnezeu si sa fii unit cu El;

Daca doresti, din tot sufletul tau sa obtii cununa Cerurilor; poarta orice razboi cu curaj impotriva inamicilor;

Lupta-te, razboieste-te si cucereste cu un scop clar. Ca soldat al lui Hristos si atlet indemanatic lupta impotriva diavolului, carnii, lumii si tuturor pasiunilor, impotriva poftelor ispitelor si dorintelor tale. Invata din aceasta carte mestesugul luptei si va izbandi binecuvantarea, si triumful in mantuire.

---

Cap. I. Perfectiunea crestina; obtinerea ei; cele patru lucruri necesare in acest razboi.

Cea mai mare si mai perfecta realizare spre care poate aspitra omul este a se apropia de Dumnezeu si a se uni cu El.

Deci, daca tu, iubite cititor in Hristos, voiesti sa citesti aceste taine, intai trebuie sa stii in ce consta viata spirituala a desavarsirii crestine [1]

Fiindca sunt multi care zic, ca viata de desavarsire consta in postiri, privegheri, metanii, dormiri pe pamant, si alte asprimi de acestea ale corpului. Altii cred ca-i in progres si-n multe mosteniri. Si multi altii socot, ca perfectiunea este in rugaciunile mintale, in sihastrie, retragere, tacere si viata de indrumare, de formare, adica a trai dupa o lege a cumpatarii si a masurii.

Dar numai aceste virtuti nu sunt desavarsirea crestina pe care o cautam noi, ci uneori ele-s numai mijloace si instrumente folosite de om, harul Duhului Sfant, iar uneori sunt roada Sfantului Duh. Ele sunt instrumente puternice de dobandirea harului Sfantului Duh. Nu-i nici cea mai mica indoiala, fiindca vedem pe multi oameni virtuosi ca le intrebuinteaza ca sa castige forte si putere impotriva pacatelor si vanitatii, ca sa fie fortificati in contra ispitelor, sa infranga pe dusmanul cel rau, adica, poftele obisnuite: cartea, lumea si pe cel pierzator. Ei uzeaza de aceste arme spre a se inarma cu ajutoare duhovnicesti necesare tuturor slujitorilor lui Dumnezeu si-ndeosebi novicilor, incepatorilor, celor simpli, incat sa fie capabili a primi Darurile Sfantului Duh: "Duhul adevaratei cunoasteri, spiritul sfatului si puterii, duhul intelepciunii si al intelegerii, duhul temerii de Dumnezeu" cum le numeste profetul Isaia (XI,2).

Dar este tot atat de sigur, ca aceleasi acte sunt si o roada a Domnului si produc "Bucurie, Dragoste, Credinta, Cumpatare" , cum spune Sf. Apostol Pavel.

Fiindca oamenii duhovnicesti pedepsesc corpul cu astfel de asprimi pentru ca el se razvrateste impotriva Facatorului sau[2] si sa-l tina totdeauna umilit si supus slujirii lui Dumnezeu.

Ei sunt in tacere si solitudine ca totdeauna sa scape de cea mai mica blasfemie a lui Dumnezeu, se roaga si iau parte la slujbele Domnului si la faptele de cucernicie ca sa dobandeasca cetatenia Cerurilor, mediteaza viata si patimile Domnului, nu pentru alt motiv, ci ca sa cunoasca mai bine slabiciunile si pacatele lor si Bunatatea lui Dumnezeu, urneaza lui Iisus Hristos prin lepadarea de altii, de ai lor si de ei insisi ca in dragostea lui Dumnezeu sa poata fi mai aprinsi si mai puternici in ura de ei insisi. Chiar si aceste virtuti enumerate pot produce in unii rautati nai nari decat pacatele vadite, nu din cauza lor insile (fiindca sunt cele mai sfinte in sine), ci din cauza celor ce cauta sa urmeze propriile indemnuri si dorinti. Ei vazand cum au plecat pe calea adevarata, nu lupta numai cu bucurie in aceste lupte ale corpului, ci merg dupa planul lor desert, chiar dupa placerile paradisului. De aceeea acesti oameni cred ca au fost ridicati pana in cetele Ingerilor si ca au vazut pe Dumnezeu in mijlocul lor. Uneori fiind cufundati intr-un fel de meditatii si reflectii ciudate, cred c-au parasit complet lumea si au fost ridicati la al treilea cer. Dar in ce mari erori sunt si cat de departe sunt de adevarata perfectiune oricine poate intelege din viata si caracterul lor. Doresc a fi preferati in toate afacerilor lor, dar examineaza cu grija toate cuvintele si faptele celorlalti, iar daca cineva se apropie putin de dansii cu o cinstire desarta pe care socotesc c-o au, sunt foarte multumiti. Ori daca cineva le reprosaza aceste devotiuni si marturii ce le practica, (oprite de Dumnezeu) deodata se supara si devin cu totul alti oameni. Si daca Dumnezeu, dorind a-i aduce la cunostinta si necunoasterea de ei insisi si la adevarata cale a desavarsirii, le trimite necazuri si suferinte, ori ingaduie a veni peste dansii persecutii, atunci isi arata tainitele inimii lor complet corupte de mandrie.

Fiindca in orice imprejurare grea ce vine nu doresc a fi supusi vointii lui Dumnezeu. Evita orice greutate si nu urmeaza exemplul Fiului lui Dumnezeu care a fost umilit si a suferit. Domnul nostru Iisus Hristos s-a smerit mai mult decat toate creaturile si a suferit persecutii pentru prietenii Sai iubiti. Prigonitorii au devenit astfel un instrument al bunatatii divine si colaboratori la mantuirea celor prigoniti.

De aici se vede clar ca acesti oameni sunt in mare pericol. Fiindca avand interiorul lor, adica cugetul intunecat se privesc prin acest cuget si cred ca au atins perfectiunea. In acest fel, plini de mandrie osandesc pe altii.

De aceea nu-i posibil ca vreun om sa-i converteasca pe atare oameni, decat numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiindca oamenii pacatosi la aratare sunt mai usor de intors la calea cea bina decat cei ce pacatuiesc in scuns, acoperiti cu masca virtutilor aparente.

Deci acum ai vazut foarte clar ca viata si desavarsirea duhovniceasca nu consta in orice alte lucruri[3], ci in acestea: cunoasterea bunatatii si maririi lui Dumnezeu, a nimicniciei si inclinarii noastre la orice rau; in iubirea de Dumnezeu si ura de noi insine, in supunerea nu numai lui Dumnezeu, dar si tutoror creaturilor pentru dragostea de Dumnezeu, in respingerea oricarei vointi a noastra, in perfecta ascultare de vointa divina si in legatura cu acestea ca noi sa dorim si sa facem toate aceste lucruri numai pentru marirea lui Dumnezeu[4], pentru placerea Lui, fiindca si El voieste astfel si pentru ca-i bine ca noi s iubin si sa-I sluijim.

Aceasta este legea dragostei scrisa de voia lui Dumnezeu Insusi in inimile dreptcredinciosilor Lui slujitori. E lepadarea de noi insine pe care o cere Dumnezeu de la noi. Este jugul dulce si sarcina usoara a lui Iisus. Este supunerea fata de vointa dumnezeiasca la care ne indeamna Rascumparatorul si invatatorul nostru cu propriul lui exemplu si cu glaul Lui[5].

Deci tu, frate, daca doresti s-ajungi la inaltimea acestei perfectiuni, trebuie sa practici o continua supraveghere si violenta asupra-ti ca sa fii pretutindeni cuceritor si sa-ti poti infrana toate poftele mari si mici, fiindca este nevoie a fi pregatit cu toata ravna sufletului tau pentru aceasta lupta, (fiindca coroana nu-i data cuiva daca nu se arata luptator). Acest razboi pe cat e mai greu decat oricare altul, (pentru ca luptam impotriva noastra insine si totodata luptam impotriva celor ai noastrii), pe atat victoria, ce-o castigam intr-insul va fi mai mareata decat oricare alta si mai placuta lui Dumnezeu.

Daca esti atent si cu grija a distruge toate poftele dezordonate, toate placerile si dorintele tale, vei fi mai bineplacut lui Dumnezeu si-L vei sluji mai bine decat torturandu-ti corpul si postind mai mult decat vechii eremiti; mai bine chir decat a converti mii de suflete, ele insile fiind framantate de patimi[6].

Pentru ca desi Dumnezeu iubeste mai mult intoarcerea sufletelor decat omorarea unei mici pofte, totusi tu frate, aceasta nu insemneaza ca tu sa doresti ori sa faci ceva mult mai esential decat ceea ce Dumnezeu cere si doreste mai mult de la tine. Pentru El este mult mai bine placut ca sa lupti si sa-ti mortifici pasiunile, decat sa-I slujesti intr-un mod sau altul, chiar de-i mare si important, neglijandu-ti patimile si poftele.

Acum deci, stii in ce consta desavarsirea crestina si cum s-o castigi. E necesar ca sa duci un vesnic si foarte veghetor razboi impotriva ta. Trebuie sa fi inarmat cu patru lucruri foarte necesare ca sa fii victorios in acest razboi nevazut si sa primesti coroana. Ele sunt:

1.    Sa nu te increzi niciodata in tine insuti;

2.    Sa te increzi totdeauna in puterea si ajutorul lui Dumnezeu;

3.    Sa lupti totdeauna. Si acum vreau sa-ti vorbesc despre ajutorul lui Dumnezeu;

4.    Sa te rogi.

Cap. II. Ceea ce nu trebuie. Sa nu ne bizuim pe noi insine.

Iubite frate, este asa de necesar a nu te increde in tine insuti, in acest razboi, ca fara aceasta, fii sigura ca nu numai nu vei izbuti a castiga victoria dorita, dar nici nu poti rezista catva timp. Aceasta sa se intipareasca in mintea ta[7]. Fiindca de la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. Suntem ceva[8]. E o prezumtie. E un defect greu de recunoscut, si care nu-i placut lui Dumnezeu Caruia ii place o patrunzatoare cunostinta de aceasta, cele mai sigure incredintari. Adica sa cunoastem ca orice har si virtuti vin numai de la El. El este "vistierul tuturor bunatatilor" si de la noi nu poate veni nimic placut, nici vreun lucru care sa-I placa, chiar daca acest adevar foarte necesar este lucrul dumnezeiestilor Lui maini pe care doreste sa-l dea iubitilor Lui prieteni, uneori cu inspiratie si iluminare, alteori cu lupte grele, amaraciuni, uneori cu ispita violenta de neinvins, alteori cu alte mijloace pe care nu le intelegem.

Pentru acest motiv, draga frate, iti voi indica acele cai, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa dobandesti aceasta renuntare la tine si ca sa nu ai mandrie si incredere in tine.

1.     Primul lucru este ca trebuie sa recunosti nimicnicia ta[9] si sa-ti dai seama perfect ca numai prin tine insuti nu poti face ceva bun, prin care sa devii cetatean al Imparatiei cerurilor.

2.     Al doilea este ca tu trebuie sa ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite. Daca doresti sa-l obtii, intai e necesar sa-l pretuiesti si sa nu te increzi, nu numai in cunoasterea de tine insuti, ci in orice putere a ta. Dumnezeu te va incorona numai atunci cand se va vedea ca esti convins ca numai prin puterile tale nu poti dobandi coroana.

3.     Al treilea drum este ca se te obisnuiesti a fi totdeauna ingrozit. A fi ingrozit de dusmanii nenumarati impotriva carora tu, prin tine insuti nu le poti opune nici o mica rezistenta. Sa fii inspaimantat de indelunga lor indemanare de lupta, de strategiile lor, de transformarile lor in ingeri, de nenumaratelel piedici pe care le pun in taina in adevarata cale a virtutii.

4.     A patra cale este atunci, cand cazi in vreo slabiciune. Atunci sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu. El te lasa liber ca sa-ti cunosti mai bine neputinta[10], incat sa inveti nu numai a nu te increde tu insuti in tine ca fiind foarte nevrednic dar si sa doresti a fi socotit de altii ca slab. Fiindca, fara aceasta dorinta nu poate veni aceasta neincredere virtuoasa in tine insuti.

De aceea, din acest punct de vedere se vede clar cat e de necesar celui ce doreste a fi impreunat cu Lumina Cereasca ca sa se cunoasca pe sine. Aceasta cunoastere de sine nu-l mai lasa sa cada in unele defecte, fiindca niciodata nu se mai bizuie in puterile lui.

Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie decat cand omul incepe a se increde in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine. Uneori Dumnezeu ingaduie ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare ori mai mica. Dar unde nu-i nici o socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, acolo nu-i nici un pericol de cadere.

Deci, de se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de tine insuti si cu rugaciuni fierbinti cere de la Dumnezeu sa-ti trimita adevarata Lumina ca sa-ti cunosti nimicnicia ta si sa te increzi in Dumnezeu

Cap. III. Nadejdea si increderea in Dumnezeu.

Desi e atat de necesar pentru acest razboi sa nu ne incredem in noi insine, cum am spus, totusi, daca disperam, adica daca n-avem nici cea mai mica incredere in noi insine, e sigur ca ori vom dezerta din lupta, ori vom fi invinsi de vrajmasi. De aceea, in legatura cu completa renuntare la noi insine, e necesar sa avem si o perfecta nadejde si incredere in Dumnezeu, sperand sa primim numai de la El orice lucru bun, orice ajutor si orice izbanda. Fiindca, dupa cum de la noi, care nu suntem nimic, nu asteptam nimic, din care cauza nu ne incredem deloc in noi, tot astfel ne vom bucura fara frica fata de Dumnezeu pentru orice victorie, indata ce am inarmat inima noastra cu o nadejde vie intr-Insul, ca sa primim ajutorul Lui, dupa cuvantul psalmistului: "Nu intoarce fata Ta de la mine si nu lepada cu manie pe sluga Ta, Tu esti ajutorul meu, nu ma lasa si nu ma parasi, Dumnezeul mantuirii mele" (Ps. XXVII - 9 (XXVIII, 9)).

Dar aceasta nadejde si acest ajutor pot fi dobandite in chip hotarat. Patru sunt motivele:

·       Fiindca le cerem de la un Dumnezeu, Care fiind atotputemic, ne poate da orice doreste El si deci ne poate ajuta oricand.

·       Pentru ca le cerem de la un Dumnezeu cu intelepciunea si stiinta nemasurata. Care cunoaste toate, fie si cele ale celei mai inalte desavarsiri si prin urmare stie ceea ce este necesar mantuirii noastre.

·       Fiindca cerem acest ajutor de la un Dumnezeu nemasurat de bun, cu o dragoste negraita, totdeauna gata a ne ajuta din ceas in ceas si din moment in moment, pentru victoria duhovniceasca si deplina asupra noastra indata ce alergam in bratele Lui cu nadejde tare si neclintita.

Si cum e posibil ca, Bunul nostru Pastor, Cel ce treizeci si trei de ani a alergat cautand oaia pierduta, cu o asa de mare perseverenta, Cel ce a batut drumurile cu atata oboseala, Cel ce Si-a varsat tot Sangele Sau si Si-a dat viata, - cum e posibil, zic acum, ca oaia insasi sa-l urmeze si sa strige cu mare dorinta dupa El s-o mantuiasca, iar El sa nu-si intoarca ochii la ea? Cum sa n-o ia si sa n-o puna pe dumnezeestii Sai umeri, facand un ospat cu toti ingerii din Ceruri?

Dar daca Dumnezeu neincetat cauta si asteapta cu mare grija si dragoste, sa gaseasca, ca pe drahma din Evanghelie, pe cel orb si pacatos, s-ar putea ca El sa uite pe cel ce-i ca o oaie pierduta? Si cel ce crede totdeauna ca Dumnezeu cunoaste inima omului dorind sa intre intr-insa[11] si sa cineze, cum spune Sf. Apocalipsa, dandu-i harurile Lui, acela totdeauna isi pune nadejdea in Domnul. E cu putinta oare ca omul sa-si deschida inima catre Dansul, sa-L cheme intr-insul, iar El sa nu vrea sa intre?

·       A patra cale de a agonisi aceasta nadejde in Dumnezeu si-n ajutorul Lui, e sa ne ducem cu gandul la istorisirile sfintelor Scripturi, unde sunt multe fapte expuse, ca oricine nadajduieste in Dumnezeu nu ramane niciodata rusinat si neajutat[12].

Inarmeaza-te, frate, cu aceste patru arme, incepe lucrul si lupta ca sa biruiesti. Fii sigur ca atunci vei dobandi nu numai toata nadejdea in Dumnezeu, ci si neincrederea in tine.

Nu voi inceta a-ti aminti despre neincrederea in tine, fiindca-ti este foarte folositor sa stii aceasta, ca bizuirea in sine este un dusman foarte inversunat al oamenilor. Ea e ceva foarte subtil in noi. Uneori traieste in modul cel mai tainic in inimile noastre, chiar atunci cand ni se pare, ca nu ne incredem in noi si ca nadajduim in Dumnezeu. Deci, ca sa poti fugi cat mai departe de aceasta slava desarta si sa poti lucra neincrezandu-te in tine si cu nadejdea in Dumnezeu, trebuie ca, consideratia de incapacitatea ta sa treaca inainte de consideratia atotputerniciei lui Dumnezeu, iar aceste doua consideratii sa premearga oricaror fapte ale tale.

Cap. IV. Neincrederea de sine si speranta in Dumnezeu.

Cum poate cineva sa stie ca lucreaza cu neincrederea de sine ori cu perfecta speranta in Dumnezeu?

Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intampla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu.

Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajduieste in Dumnezeu, cand se intampla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult. El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu. Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dum- nezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui. Sunt oameni care par virtuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea. Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul. De la dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insisi cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintei.

Cap. V. Frica si virtutea

Multi gresesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep ca aceasta vine dintr-o aroganta tainica si din prezumtie, fondate pe nadejdea si increderea ce o au intr-insii si in puterile lor. Fiindca, ei socotindu-se a fi ceva se incred mult in calitatile lor. Dar in esecuri, vazand ca nu sunt nimic, ca n-au nici o putere, sunt tulburati si mirati, ca la ceva nou, cad in mare groaza si frica, fiindca vad pravalirea temeliei pe care isi ridicase increderea si nadejdea.

Dar nu se intampla asa cu cel smerit. Acesta totdeauna si-a pus increderea si nadejdea numai in Dumnezeu, fara sa aiba vreo nadejde in sine. De aceea, cand cade in vreo greutate, simte frica si amaraciune, totusi nu-i tulburat or mirat. Fiindca intelege ca toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinti si slabiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credintii.

Cap.VI. Mijloace de dobandirea neincrederii in noi si increderii si certitudinii in Dumnezeu

Daca toate puterile, prin care vrajmasii nostri ne biruiesc, se nasc din neincrederea in sufletele noastre si-n ajutorul lui Dumnezeu, apoi iubite frate trebuie sa cunosti anumite mestesuguri de dobandirea acestei puteri in contra vrajmasului - ajutorul lui Dumnezeu. Afla atunci ca nici talentele naturale ori dobandite, nici toate darurile primite voluntar ori involuntar, nici cunoasterea sfintelor Scripturi, nici lungimea timpului si multimea anilor cat am slujit lui Dumnezeu si care ne-a adus o obisnuinta in aceasta slujire, nu ne desavarsesc a implini vointa Lui dumnezeeasca, daca nu ne vom sili a placea lui Dumnezeu in orice lucru bun ce-l avem de facut, daca in orice pericol de care fugim, in orice fapta savarsita conform vointei Lui, zic daca nu exalta inimile noastre un ajutor special al lui Dumnezeu, daca nu ne imputerniceste spre desavarsirea oricarui lucru bun, cum a zis Domnul: "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan XV, 5).

De aceea trebuie in toata viata noastra, in toate zilele, ceasurile si minutele s-avem aceasta convingere decisiva ca niciodata si nicaieri nu trebuie sa ne incredem, sa nadajduim in noi insine.

Dar despre nadejdea in Dumnezeu, pe langa cele ce ti-am spus in capitolul al treilea, sa stii ca nu-i alta cale la Dumnezeu, atunci cand ti se cere sa birui pe inamici: putini ori multi, batrani ori curajosi, tineri ori fricosi, decat cea a completei increderi in Dumnezeu.

Deci, un suflet, fie el ars de pacat, doborat de toate putreziciunile lumii, pangarit cum nici nu se poate inchipui, cautand in toate felurile si prin toate mijloacele a se libera de pacat, nu poate dobandi nici o putere cat de mica impotriva raului, nici sa se smulga din ghearele raului, daca nu si-a pus nadejdea in Dumnezeu. Biruinta lui consta in ferma incredere in ajutorul lui Dumnezeu. Uneori se intampla sa nu vada imediat izbanda, desi este ajutat de Dumnezeu, totusi cand nu se asteapta vrajmasii sunt nimiciti.

Cap. VII. Cum sa ne ordonam gandirea ca s-o ferim de ignoranta

Daca ramanem numai cu suspiciunea de noi si nadejdea in Dumnezeu, asa de necesare in acest razboi, nu numai ca nu vom invinge, dar vom si cadea in multe rele. Deci, pe langa acestea mai e nevoie si de formarea si de instruirea noastra, cum am spus la inceput. Acesta-i al treilea lucru. Ea se adreseaza mintii si vointii. Trebuie sa ferim mintea de nestiinta. Ignoranta este un mare dusman al mintii. O intuneca, si o opreste de la orice cunoastere a adevarului, obiectul ei de preferinta.

De aceea trebuie s-o educam in asa fel, incat sa fie in stare a discerne desavarsit, binele necesar noua pentru curatirea sufletului nostru de patimi si sa-l impodobim cu virtuti.

Doua sunt caile de curatirea si luminarea mintii: prima si cea mai importanta este calea rugaciunii . Cu rugaciunea ajungem la Sfantul Duh si-L induplecam sa se indure a revarsa peste noi si in sufletele noastre dumnezeeasca Lui Lumina. Iar El va face aceasta daca cerem cu nadejde de la Dumnezeu, numai de la El, daca facem voia Lui cea sfanta si daca supunem tot ce avem parerii, experientei si sfatului Parintilor nostri spirituali.

A doua cale este cea a unui continuu exercitiu de atenta reflectie si contemplatie a acelor lucruri incat s-ajungem a recunoaste clar ce-i bun si ce-i rau; nu dupa simturi si dupa conceptia lumii, ci dupa drepta judecata si adevarul Duhului Sfant. Adica, adevarul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, al Sf. Duh Cel ce a insuflat pe sf. Parinti si Dascali ai Bisericii noastre. Fiindca atunci cand aceasta reflectie si contemplatie este dreapta si sanatoasa, ne da putinta sa vedem limpede ceea ce este lucru de nimic, desert, fals; toate aceste lucruri pe care lumea oarba si corupta le iubeste si alearga dupa ele pe toate caile.

Adica, placerile si bunurile lumii nu sunt altceva decat vanitatea si moartea sufletului, insultele ce ni le aduce lumea ne produc adevarata marire; necazurile ne fac bucurie; iar faptul ca iertam dusmanilor nostri si le facem bine este o marinimie de suflet si dovada cea mai mare de asemanare cu Dumnezeu.

Este mai de pret ca cineva sa se supuna lumii decat sa fie stapanul intregii lumi. Este lucru mai marinimos si mai nobil ca cineva sa asculte de buna voie decat sa supuna si sa comande marilor Imparati. Cunostinta smerita de noi insine trebuie cautata mai mult decat cea mai inalta dintre toate stiintele. A birui, a taia poftele si vointa noastra, oricat de puternice ar parea, este lucrul mai de pret decat a cuceri multe redute si intarituri ale cine stie caror armate puternice si decat a face ca mortii sa invie.

Cap. VIII. Dreapta si falsa judecata

De ce nu putem face dreapta distinctie intre lucruri si prin ce mijloace sa le recunoastem?

Nu rationam bine in aceste lucruri si in multe altele fiindca nu cautam sa le patrundem mai adanc, ci le uram ori le iubim numai privindu-le din afara. De aceea iubirea ori ura lor prejudiciaza si intuneca mintea noastra. Din aceasta cauza ea nu poate discerne adevarul in natura lui intima[13].

Deci, tu frate, daca voiesti sa nu intre in mintea ta aceasta eroare, ia seama bine si oricand vezi cu ochii ori meditezi cu gandul ceva, controleaza-ti vointa atat cat poti, n-o lasa sa lucreze, sa iubeasca ori sa urasca acel lucru, ci mediteaza-L numai cu mintea.

Si intai de toate, sa recunosti ca daca acest lucru este neplacut si contrar pornirilor tale naturale, ura te amageste sa-l detesti, dar daca iti face placere esti impins de iubire sa-l dorcsti.

Atunci cand mintea nu-i intunecata de patimi, ci-i libera si curata, poate vedea adevarul si patrunde pana in adancimile lucrului, vede unde este raul, ascuns in placerile josnice ori unde este binele acoperit de rau.

Dar cand se intampla ca vointa sa fie prejudiciata sa iubeasca ori sa urasca ceva, nici mintea nu mai poate zice altfel; ea nu-l mai poate cunoaste decat asa cum porunceste vointa. Aceasta dispozitie ori, mai bine zis, aceasta pasiune se ridica in mijlocul functiunilor psihologice ca un zid intunecos. Intuneca mintea care vede lucrul altfel decat este in realitate si asa trece la aprecierea vointei.

Cu cat vointa merge dupa gustul ei urand ori iubind un lucru oarecare, cu atat mintea e mai intunecata. Iar intunecata complet primeste orice ca placut si frumos. Deci, daca nu-i pazita legea, foarte necesara pentru aceasta formare, adica, sa-ti restrangi vointa de la ura si dragostea grabita, aceste doua puteri ale sufletului, adica gandirea si vointa, totdeauna lucreaza rau, ca intr-un cerc, de la intuneric la un intuneric mai mare, de la o eroare mica la alta mare.

De aceea, iubitule, supravegheaza-te, cu toata luarea aminte, de iubirea ori ura emotiva in orice imprejurare pe care n-ai prevazut-o in prealabil bine; intai cu lumina gandirii si a dreptei judecati, apoi cu lumina dumnezeestilor Scripturi, cu lumina harului si a rugaciunii, si cu judecata parintilor tai duhovnicesti. Atunci nu gresesti, nu socotesti adevaratul lucru bun de rau, si adevaratul rau de bun.

Cap. IX. Pazirea mintii de curiozitate

Dupa cum e necesar a ne pazi mintea de ignoranta, cum am spus, tot atat de necesar este s-o pazim de curiozitatea nemasurata, opusa ignorantei. Fiindca odata ce am incarcat-o cu multe ganduri si cugete desarte, dezordonate si neingaduite, o facem incapabila. Nu mai e in stare a dobandi ceea ce-i necesar adevaratei noastre mortificari si perfectiuni. De aceea, trebuie sa te ocupi numai de acele lucruri care sunt necesare, chiar daca ti-ar mai fi permise si altele. Aduna-ti atat cat poti in tine gandirea. Totdeauna. Informeaz-o despre lume, de cele ce se petrec in Univers. Informatiile, noutatile proaspete si toate prefacerile si schimbarile mici si mari ale lumii si ale Tarii tale sa fie pentru tine ca si cand nu s-ar fi mtamplat nimic[14]. Dar chiar daca-ti sunt aduse de altii, respinge-le, departeaza-le de la inima si imaginatia ta. Fii un culegator harnic al lucrurilor duhovnicesti si ceresti. Nu cauta sa cunosti altceva in lume decat pe Cel Rastignit; Viata si Moartea Lui. Acestea cer luarea aminte a ta. Astfel vei fi mult bineplacut lui Dumnezeu, Cel ce socoteste alesii si iubitii Lui pe cei ce-L iubesc si-nvata a face voia Lui.

Orice alta chestiune, orice alta informatie si intrebare este egoism si mandrie. Prin aceste unelte diavolul cauta sa castige vointa celor ce dau atentie vietii duhovnicesti. El lupta din toate puterile si se sileste a invinge mintea lor cu curiozitati de acest fel. El vrea sa cucereasca prin aceste mijloace ambele, mintea si vointa.

Prin urmare, cauta adesea a da oamenilor notiuni, fie ele chiar inalte, subtile si curioase, mai ales celor ce vor sa le pastreze in minte si celor ce repede se ataseaza lor.

Stapaniti de placeri, de discutii asupra acestor notiuni inalte, prin care ei gresit socotesc a placea lui Dumnezeu, uita a-si curati inimile, a se gandi la slaba lor cunoastere, la adevarata mortificare si la taierea vointei. Sunt cuprinsi de patima mandriei si devin ei insisi idolii cugetarii lor. De aceea, incet-incet, pe nesimtite, fara a-si da seama, ajung a crede ca nu mai au nevoie de sfatul altora. Atunci se obisnuiesc, in orice trebuinta, sa alerge la propria lor judecata. E un lucru foarte periculos si greu de indreptat, fiindca aroganta gandirii e mai periculoasa decat cea a vointei. Cand aroganta vointei, manifestata in minte, e mai usor a fi remediata, supunandu-se celei ce-i urmeaza. Dar cand mintea are o opinie gresita, ca judecata ei este mai buna decat a celorlaiti, cum si prin ce poate fi corijata? Si cum poate un om sa se supuna rationamentului celorlaiti cata vreme il considera nu asa de bun ca al sau?

Daca-i asa, ca ochiul sufletului, care-i mintea, prin care e capabil omul a recunoaste si a curati aroganta vointei, este asa de slab, orb si plin de mandrie, cine-l poate vindeca? Si daca lumina-i intuneric si adevarul logic eroare, cum poate ilumina ori corecta pe celelalte? Pentru acest motiv sa rezisti pe cat iti este cu putinta acestei arogante periculoase a mintii, inainte ca ea sa patrunda in simtirile tale; si rezistand curata-ti gandirea in toate adancimile si unghierele ei si supune opinia ta parerii altora. Fii nebun, neintelept pentru iubirea lui Dumnezeu si atunci vei fi mai intelept decat Solomon. "De socoate cineva din voi sa fie intelept in veacul acesta, sa se faca nebun ca sa ajunga intelept. Pentru ca intelepciunea lumii acestea este nebunie inaintea lui Dumnezeu" (I Cor. m, 18-19).

Cap. X. Cum sa formam vointa ca in toate actiunile noastre interne si externe, in ultimul ei scop sa doreasca numai a placea lui Dumnezeu

Pe langa formarea mintii, trebuie sa conducem si vointa noastra. S-o indrumam in asa fel incat sa nu putem inclina spre poftele ei. Ea sa devina una cu vointa lui Dumnezeu! Trebuie, iubite frate, sa nu crezi ca toate ale tale sunt suficiente, ci sa voiesti sa cauti acele lucruri care sunt placute lui Dumnezeu. Dar in legatura cu aceasta, sa-ti orientezi astfel vointa ca si cand ar fi miscata de Dumnezeu, ca sa-I placi Lui. Acesta-i scopul final. Pentru acest scop final avem a duce o lupta mai mare, cu natura noastra, decat cu oricare alt lucru. Natura noastra inclina in dorintele ei asa de mult incat in toate domeniile, uneori chiar si in domeniul nostru spiritual, ea cere raspunsul si placerea ei. Si atunci se simte hranita de aceste pofte ca de o adevarata hrana.

Din aceasta cauza cand lucrurile spirituale ne sunt oferite atunci cand le dorim si le cautam, dar nu ca fiind introduse de vointa lui Dumnezeu, ori numai in vederea faptului ca noi sa placem lui Dumnezeu, ci pentru acea placere si bucurie care se naste din dorirea acelor lucruri pe care Dumnezeu le doreste. Aceasta greseala e mult mai condamnabila decat dorinta in sine.

De aceea nu-i deajuns a dori acele lucruri placute lui Dumnezeu, ci si a le dori pentru aceleasi motive pentru care plac lui, Dumnezeu 16 [15]

Cand nu urmam vointei lui Dumnezeu, intampinam multe deceptii din cauza iubirii de noi insine. Trebuie sa urmam voii Lui, numai pentru Marirea Lui, nu din interesul nostru. Numai pentru acest motiv sa-L dorim, sa-L ascultam, cum am spus mai sus.

Deci, iubite frate, ca sa te poti pazi de aceste curse, care nimicesc orice cale a desavarsirii si sa poti progresa a dori si a face orice act numai pentru Vointa, Slava si buna placere a lui Dumnezeu, ca sa-I poti sluji numai Lui (Cel ce in toate actiunile si gandurile noastre doreste a fi El Insusi inceputui si sfarsitui) - foloseste aceasta metoda.

Cand vrei sa-ncepi vreo actiune care-i placuta lui Dumnezeu ori care, in genere, este buna, nu apleca indata vointa ta s-o doreasca. Intai ridica-ti mintea la Dumnezeu si vezi daca El doreste aceasta si daca prin aceasta tu ii vei placea numai Lui. Daca iti dai seama ca propria-ti inclinatie este miscata de vointa divina, atunci trebuie sa doresti acest act si sa-l intreprinzi, fiindca Dumnezeu il doreste. Este numai pentru placerea si Marirea Lui.

Tot astfel, cand vrei sa refuzi ceea ce nu-i place nici lui Dumnezeu, adica, raul, nu-l refuza indata. Ridica intai privirea mintii la Vointa Lui cea dumnezeiasca. Numai dupa aceea sa refuzi. Asa vei fi placut lui Dumnezeu daca refuzi ceva. Coruptiunea naturii este foarte subtila si de aceea putini o cunosc. Putini pricep amagirea ei. Totdeauna ea cauta in mod tainic ale ei. Deseori pare ca scopul ei este ca noi sa placem numai lui Dumnezeu. Totusi in realitate nu-i asa.

Singurul mijloc prin care putem scapa de aceasta amagire este curatenia inimii. Puritatea inimii consta in nimicirea omului vechi si ridicarea celui nou. Pe aceasta linie si la acest scop se misca si tinteste tot razboiul nevazut.

De vrei sa te-nvat mestesugul acestei lupte, asculta:

La-nceputui oricarei actiuni trebuie sa lupti, cat poti, impotriva oricarei vointe private, si sa nu doresti, nici sa refuzi ceva, pana ce n-ai inteles ca tu esti purtat numai de Vointa lui Dumnezeu. Dar daca in toate celelalte actiuni ale tale si fara-ndoiala in lucrarea interioara a sufletului, nu poti sti daca esti miscat de Dumnezeu, de bunavoirea Lui 17 , totusi multumeste-I ca cel putin virtual ai totdeauna de partea ta o buna intentie a place lui Dumnezeu in orice fapta.

In faptele care cer oarecare timp, nu numai la inceput, e bine sa actionezi nu numai dupa vointa Atotputemicului ci si catre scopul la care te vei gandi necontenit[16], fiindca daca nu-ti amintesti mereu cazi in pericolul a fi in legatura iubirii naturale de tine. Atunci inclini mai mult spre tine decat spre Dumnezeu! De aceea nu te lasa furat de timp, ci hotaraste de la inceput.

Prin urmare, oricine nu da atentie acestui lucru, incepe adesea a face o fapta cu un scop care-i bine placut lui Dumnezeu; dar mai tarziu, incet, incet, pe nesimtite merge numai dupa bunaplacerea voii sale. Atunci uita dumnezeiasca Vointa. Este atat de dominat de placerea acelei fapte, incat daca Dumnezeu Insusi cere acest lucru ori il cearta, cu vreo boala, ispitire ori cu alte mijioace, el se tulbura, e vexat si uneori blameaza pe unul ori pe altui, ca l-au sfatuit, ba uneori murmura, si impotriva lui Dumnezeu. Acesta-i un indiciu sigur ca gandul si fapta lui nu sunt ale lui Dumnezeu ci ele au iesit dintr-o radacina periculoasa si corupta - iubirea de sine.

Fiindca cel purtat numai de vointa si buna placere a lui Dumnezeu nu doreste a face altceva mai mult decat altul, chiar daca-i ceva inalt si mare iar altceva jos si foarte mic. El le doreste deopotriva potrivit cu ceea ce-i placut lui Dumnezeu, fiindca numai El cunoaste timpul, felurile lucrarilor si alte imprejurari.

Acest om, fie ca pune mana a face ceva mai important si mai mare, fie ceva mai de jos si mai mic, ramane acelasi pasnic si statornic, fiindca oricum isi ajunge scopul si tinta lui care nu-i altceva decat a placea lui Dumnezeu in toate faptele, fie in viata fie dupa moarte.

Deci, iubitule, ia seama totdeauna si ai in vedere a dirija faptele tale catre acest scop perfect. Iar daca uneori esti manat de dispozitia sufletului tau a face ceva bine sa scapi de pedeapsa iadului ori sa te poti bucura de Rai sa-ti dai seama ca atunci ai a face cu buna placere si vointa lui Dumnezeu Cel ce doreste ca tu sa intri in Imparatia Cerurilor, nu in iad.

A face ceva neinsemnat, fie chiar cel din urma lucru, ceva trecator, totusi daca e ceva care-i place numai lui Dumnezeu, potrivit Maririi Lui, atunci depaseste cu mult ori lucrare inalta, de cinste, slavita si foarte mare.

Deci, la Dumnezeu numai un ban dat omului sarac in numele Lui e mai bine primit, daca vrei sa placi dumnezeestii lui Mariri, decat sa fii incarcat de multe averi, cand vrei sa faci aceasta cu alt scop, chiar daca faci aceasta ca sa te poti bucura de bunurile ceresti, care nu-s numai bune, ci si de dorit.

Aceasta formare pe care trebuie s-o pui in practica in orice fapta, adica, sa urmaresti o unica tinta, numai a placea lui Dumnezeu, aceasta exercitare poate parea grea la inceput, dar mai tarziu ti se pare usoara pe masura ce dai totdeauna atentie dorintii lui Dumnezeu si nadajduiesti catre El, cu o vie dispozitie a inimii tale.

In masura recunoasterii Nemarginitului Dumnezeu vei fi mai fervent si mai dispretuitor al vointii tale. Si astfel mai usor si mai repede dobandim obisnuinta a face orice fapta a noastra numai pentru iubirea si buna placerea acestui Stapan, care singur se cuvine a fi iubit.

In sfarsit, daca vrei sa te convingi daca Dumnezeu te poarta spre vreo actiune, cere aceasta de la Dumnezeu cu rugaciune fierbinte. Roaga-te Lui s-adauge si Harul Sau pe langa celelalte nenumarate binefaceri si haruri pregatite si date tie. Totdeauna te va ajuta.

Cap. XI. Consideratiuni care indupleca vointa omului a dori ceea ce-i bineplacut lui Dumnezeu

In legatura cu acestea, ca sa poti misca vointa cu cea mai mare atentie, a dori in toate lucrurile bineplacerea si slava lui Dumnezeu, adu-ti aminte adesea: ca El te-a onorat in diferite chipuri si te-a iubit: te-a creat din nimic dupa chipul si asemanarea Lui si a facut toate celelalte creaturi pentru slujirea ta; El te-a regenerat din imparatia si puterea celui rau, trimitand nu un inger, ci pe singurul Sau Fiu sa te rascumpere; nu cu pret de aur si argint trecator, ci cu prea pretiosul Lui Sange si prin moartea cea mai dureroasa si mai infama. Apoi, dupa aceasta, aminteste-ti ca-n orice ora si-n orice clipa te pazeste de vrajmasi; cu Darul Sau dumnezeesc El lupta pentru tine. E gata a te hrani si a te intari. El este de-a pururi in Sf. Taine.

Acesta-i un semn de onoare exceptionala si de dragoste nemarginita ce ti-o poarta Dumnezeu. E o cinste asa de mare incat e greu de inteles cum de ne-a acordat-o noua celor nemernici Imparatul Imparatilor. Iar pe de alta parte ce onoare, ce reverenta ne-a dat ca sa ne putem ruga Maririi Lui, Cel ce ne-a facut lucruri asa de mari si minunate?!

Daca regii pamantesti cand sunt cinstiti chiar si de oamenii cei mai nevrednici si de jos, sunt datori a nu refuza cinstirea, cu cat mai mult nu suntem noi auziti de marele imparat, Domnul tuturor, care ne-a cinstit si ne-a iubit asa de mult? Pe langa acestea, cum am spus, s-avem totdeauna in minte mai mult decat orice ca Dumnezeeasca Majestate in Sine este infinit mai vrednica a fi cinstita si servita de toti dupa buna Ei placere.

Cap. XII. Multe dorinti si pofte care sunt in om. Lupta dintre ele.

Afla ca-n acest razboi sunt doua vointi in noi, una contrara alteia. Una a partii rationale si de aceea se numeste Rationalul si vointa superioara. Cealalta a simturilor si de aceea este numita sensibila , vointa inferioara. Ultima de obicei mai este numita vointa irationala , vointa poftelor si a pasiunilor corporale.

Cu vointa superioara, rationala, dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioara, irationala, dorim numai lucrurile rele.

Deci, cand dorim ceva numai cu simturile, atat timp cat nu consimtim la aceasta cu vointa superioara si rationala, nu stim daca-i adevarat ceea ce dorim. In aceasta, adica in vointa superioara, consta tot razboiul nevazut. In vointa superioara.

Fiindca vointa rationala care-i intre vointa lui Dumnezeu si cea a simturilor se lupta fie cu una fie cu alta. Fiecare din acestea cauta s-o castige si s-o supuna[17].

De aceea cei ce doresc sa schimbe viata lor trupeasca si sa o puna in slujba lui Dumnezeu, atunci, mai ales la inceput intampina mari tulburari, dureri si amaraciuni. Mai ales cand raul a devenit obisnuinta. Fiindca opozitia pe care vointa rationala o primeste de la vointa lui Dumnezeu si de la cea a vointii simturilor care stau de o parte si de alta si lupta impotriva ei, este asa de puternica cand biruinta ei se castiga cu multe sudori. Antagonismul lor e greu de inteles celui ce si-a facut obisnuinta a trai fie in virtuti, fie in vicii, care se multumeste a trai fie in unele, fie in altele. Pentru ca virtuosul se supune usor vointii lui Dumnezeu, iar cel vicios inclina spre vointa simturilor, fara nici o opozitie[18] nu poate izbuti. Deci cel ce doreste sa obtina virtuti crestine si sa slujeasca lui Dumnezeu, daca nu se leapada nu numai de placerile mai mari ci si de cele mai mici, de care este legat cu dragoste pamanteasca, se intampla ca foarte putini ajung la desavarsire[19].

Fiindca atunci cand au izbutit, prin mari sfortari, sa stapaneasca placerile mai-mari, nu mai vor sa se sileasca a supune si poftele lor mai mici si mai nebagate in seama. Acestea-i domina in tot ceasul.

De pilda: sunt unii care, desigur, nu se gandesc la situatia si lucrurile ce apartin altora, totusi iubesc pana la exces pe ale lor; altii nu cauta cinste, totusi n-o refuza daca le este data, ba chiar o doresc pe ascuns si uneori o cauta prin diferite mijioace. Iar altii tind cu statomicie posturile hotarate, dupa datoria lor, totusi sunt stapaniti de lacomie si mananca mai mult decat trebuie. Altii traiesc in austeritate, abtineri si nevointi, totusi nu se despart de unele tovarasii care le plac; desi acestea constituie o mare piedica a vietii spirituale si a unirii cu Dumnezeu. Mai ales, acele tovarasii facute cu persoanele tinere si devotate.

Din cele spuse rezulta ca cei ce traiesc astfel infaptuiesc lucrurile bune in mod imperfect, cu mai putina cinste, fiindca ei cauta maririle lumii.

De aici rezulta ca ei nu progreseaza in calea mantuirii ci dau inapoi si cad in rautatile dinainte. Nu iubesc adevarata virtute, nici nu se arata recunoscatori lui Dumnezeu, Care i-a rascumparat din tirania si robia celui rau. De aceea totdeauna sunt ignoranti si orbi incat nu vad pericolul in care se gasesc, pe cand ei se considera mantuiti si in afara de orice pericol.

Aici este o greseala mult mai mare decat se crede de obicei. Sunt multi din cei ce duc o viata duhovniceasca, totusi se iubesc mai mult decat le este ingaduit. Fiindca sunt legati de poftele lor si nu se impaca cu altii care sunt opusi inclinatiilor lor naturale si unor pofte stranii. Impotriva acestora ei declara razboi si lupta din rasputeri. De aceea, iubite frate in Domnul, te sfatuiesc sa fugi totdeauna de dificultatea si tulburarea adusa de acest razboi, chiar daca ti s-ar parea ca uneori esti biruitor, fiindca Intelepciunea lui Sirah zice: "Nu ura lucrurile grele" (VH, 15).

Aici este tot greul. Cu cat iubesti mai mult greutatea faptei bune cu atat ajungi biruitor mai repede. Ce zic? Daca doresti mai mult razboiul tulburator decat unele virtuti si victorii, desigur mai repede vei dobandi tot binele.

Cap. XIII. Cum sa luptam impotriva vointii irationale si impotriva actelor voluntare pentru a dobandi obisnuinta virtutilor ?

Ori de cate ori vointa irationala a simturilor deoparte si cea a lui Dumnezeu de alta lupta cu vointa ta rationala si fiecare urmareste biruinta ei, trebuie sa incerci in toate felurile, ca vointa lui Dumnezeu s-ajunga deplin biruitoare. Si:

a) Cand esti atacat de imboldurile unei vointi irationale a simturilor, rezista cu barbatie ca vointa superioara sa nu cedeze celei inferioare;

b) Cand ele au incetat reinarmeaza-te duhovniceste spre a le supune, urmareste-le de la distanta cu o putere mai mare si mai impetuoasa;

c) In sfarsit declara-le o a treia campanie, in care sa te deprinzi a le ura din tot sufletui tau si a le dezaproba si detesta din toata inima ta[20].

Aceste trei faze ale razboiului nevazut au totdeauna loc cand e vorba de orice pofta neprevazuta, (in afara de patimile trupesti despre care va fi vorba la locul potrivit).

In fine, trebuie sa activezi impotriva oricarei patimi tulburatoare.

De pilda, daca cineva te-a ofensat si se produc ganduri de razbunare prin imboldurile rele, ia seama bine si vei vedea ca aceste imbolduri se razboiesc totdeauna impotriva vointii rationale si cauta s-o supuna si s-o umileasca. Deci, intra in lupta fara aceste imbolduri irationale, aduna-ti toate puterile. Nu te supune lor cu nici un pret. Nu ceda vointii irationale si niciodata nu parasi aceasta lupta pana ce nu vei vedea pe dusmanul tau supus si legat in lanturi. Dar cu mare luare aminte, flindca vrajmasul cand vede ca suntem purtati la lupta numai de imboldurile unor patimi, nu numai ca le arunca asupra noastra ca o plasa grea, ci chiar de se intampla a le birui sufera vazand ca ele nu se mai pot asalta si nu pot pune complet stapanire pe noi. Atunci mai face o sfortare pentru a ne arunca in Slava desarta, vanitate, mandrie punandu-se in situatia a ne considera osteni biruitori care au rapus repede pe inamic. Vrajmasul se preface mort ca multe din animalele viclene.

Daca ai mers bine pan-aici, apoi, iubite frate, treci intr-al doilea razboi, adica ridica-te cu gandul la toate cauzele impotrivirii si razvratirii tale. Da-ti toate silintele a-ti vedea metehnele, lipsurile, scaderile, insuficientele si toate cauzele care ar duce la esecul tau.

Fa dese eforturi; da-ti mai multa silinta decat la inceput a indeparta relele imboldiri, zicand cu David: "Ii zdrobesc de nu se mai pot ridicia; ei cad sub picioarele mele" (Ps. XVII, 42).

Dar nu-i de-ajuns numai a indeparta pe vrajmasii nostri. Trebuie sa-i si uram din suflet, pentru a nu mai fi robiti lor altadata.

De aceea, in al treilea razboi, trebuie sa te impotrivesti cu toata inversunarea gandurilor tale.

In fine pentru a-ti desavarsi sufletul trebuie sa starui in obisnuinta practicarii virtutilor[21]. Savarseste anumite lucrari interioare incat sa te poti opune oricand neputintelor razboinice, dupa cuvintele Psalmistului: "Departeaza-te de rau si fa binele" (Ps.33,14).

De exemplu: de doresti a dobandi rabdare desavarsita, nu-i deajuns numai a te resemna, a te cerceta si a te forma, ci trebuie sa iubesti ocara primita de la cel ce te-a dezonorat ori te-a insultat si sa doresti a fi si in viitor ofensat pentru aceleasi motive, fiind pregatit din vreme a suporta necinstiri si insulte, fiindca prin acestea ne desavarsim.

Altfel, oricat de multe si mari ar fi celelalte fapte nu-s suficiente a ne scoate din vicii. De aceea e necesar, cand viciile au patruns si s-au inradacinat in sufletul nostru, sa fie scoase si-n locul lor sa fie plantate si crescute virtutile contrarii[22]. Deci, daca nu ne deprindem cu multe si dese acte de iubirea ocarii si nu ne bucuram de ea, pe care-i plantata si creste virtutea rabdarii, niciodata nu vom fi eliberati de viciul nesupunerii care-i asezat pe ura de ocara. Prin urmare radacina viciului ramane. Uneori creste si se simuleaza a fi virtute. Alteori se confunda. lar cand vine vreo imprejurare, se arata si ne intoarce la caderile si ticalosiile de mai inainte. Ne-arunca iar in prapastia viciului.

E sigur deci, ca fara actiunile contrare de care vorbiram nu este posibil a obtine adevarata deprindere a virtutilor.

Mai afla ca aceste fapte trebuie sa fie asa de dese si asa de multe incat sa poata nimici deprinderea viciului, care dupa cum s-a implinit, s-a inradacinat si a pus stapanire pe inima noastra prin multe fapte rele si trebuie sa-l smulgem, sa-l distrugem prin multe fapte bune si atunci sa plantam in inima noastra obisnuinta virtutilor. As zice chiar ca faptele bune cer a fi mult mai numeroase decat cele rele, pentru a dobandi virtutea; fiindca actiunile bune nu sunt ca actiunile rele ajutate de natura, care-i corupta de pacat

Si iti mai spun ceva. Daca, de exemplu, vrei sa-ti agonisesti rabdare, nu trebuie numai sa iubesti din inima pe cel ce te-a dezonorat ori ofensat intr-un fel ori altui, ci trebuie sa-i si spui cuvinte de dragoste si de smerenie.

Ba, de poti, pune-le si-n practica, infaptuieste-le, smereste-te si pocaieste-te inaintea lui[23]. Prin aceste actiuni interne sa te arati slab si neputincios la pricepere, nesemet si nerezistent raului ce ti-l fac.

Ia seama si aduna-te in tine insuti spre a putea lupta nu numai cu poftele mari si active, ci mai ales cu cele mici si usoare ale pasiunilor tale, fiindca din radacina mica iese planta mare. Din grija putina ce o dau unii poftelor mici ale inimii lor se intampla adesea ca ajung a fi stapaniti de pofte mari ale acelorasi patimi si apoi ajung a fi robiti de dusmanul lor cu o putere si cu o forta nimicitoare mai mare decat la inceput. Amintesc acestea fiindca tu trebuie sa inaintezi si sa-ti mortifici poftele si dorintele, atat in lucrurile ce ne sunt permise cat si-n cele ce nu ne sunt absolut necesare (ex. casatoria, avaritia, hrana abundenta s. a.).

Din aceasta multe lucruri bune iti pot veni.

Renuntarile si lepadarile de pofte te pregatesc mai bine si mai usor a te birui si-n celelalte lucruri. Fiindca in lupta cu ispita devii mai putemic.

Deci, daca tu, iubite frate, vei merge pe calea ce ti-am aratat in aceste sfinte exercitii, fii incredintat ca-n scurt timp vei face un mare progres si vei ajunge un adevarat om, realmente spiritual, nu fals ori numai cu numele.

Daca incerci altfel, prin alte mijloace, oricat de mult ti s-ar parea ca esti unit cu Dumnezeu si ca vorbesti cu El, afla ca-i imposibil a dobandi Harul Sfantului Duh, ori vreo virtute; fiindca Harul Duhului vine din suferintele si durerile prin care trece omul. Prin ele se transfigureaza. Prin ele castiga obisnuinta si virtutile evanghelice si se uneste cu Facatorul lui Cel Rastignit.

Mai afla ca, dupa cum obiceiurile celui rau se nasc din actiunile frecvente ale vointii rationale, iar acestea ne da poftele irationale ale simturilor, tot astfel obisnuintele, virtutile evanghelice sunt dobandite prin acte frecvente, prin repetate oferiri de sine lui Dumnezeu, prin care uneori suntem ridicati la o virtute, alteori la alta.

Fiindca dupa cum vointa noastra irationala nu poate fi rea niciodata, oricat de mult ne-ar asalta vointa irationala a carnii, in afara de cazul cand ea nu cedeaza si nu se supune celei inferioare, de buna voie, tot astfel cineva nu poate fi virtuos si unit cu Dumnezeu, nici socotit in bunaplacere a Harului Sau daca nu se da complet, daca nu se supune in chip desavarsit Vointii si Harului Lui, atat cu fapte dinlauntru, cat si cu cele dinafara.

Cap. XIV. Ce se intampla cand vointa superioara rationala e cucerita de cea irationala, inferioara si de inamici

Daca vreodata observi ca vointa ta rationala nu poate rezista in mod satisfacator poftelor irationale si vrajmasilor care se lupta cu tine, chiar de nu-ti dai seama ca poti avea un zel viu impotriva lor, totusi ramai pe pozitie statornic si nu parasi lupta, fiindca poti fi socotit cuceritor intru atat incat nu te vezi clar cuceritor. Caci, precum vointa noastra superioara n-are nevoie de poftele inferioare ca sa duca la infaptuirile ei, tot astfel, daca ea nu lupta, nu te biruie si nu te supune complet.

Dumnezeu a inzestrat voia noastra cu o perfectiune asa de mare si o putere asa de covarsitoare incat, chiar de s-ar inarma impotriva ei toate simturile, toti demonii si toata lumea, si ar lupta in contra ei cu putere, totusi vointa noastra poate cu toata libertatea sa le dispretuiasca.

Iar daca uneori mintea nascocitoare a vrajmasilor si pofta ta irationala te asediaza cu asa putere incat ti se pare ca nu esti in stare sa faci nici o lucrare spirituals impotriva lor, ca sa iesi la biruinta, te sfatuiesc, nu te teme. Nu te descuraja in astfel de imprejurari si nu lepada armele, ci intreprinde aceasta expeditie curajoasa impotriva lor si zi vrajmasilor (nu ma retrag din lupta, nu parasesc batalia), ca "Domnul este lumina si mantuirea mea, de cine sa ma tem?"

Si Domnul este puterea vietii mele, de cine ma voi infricosa?" (Ps. 26, 1).

Deci, daca cineva care are vrajmasi care-l apasa si, nefiind in stare a-l lovi de-a dreptui, Il ataca pe la spate ori dintr-o parte ca sa poata fi capabil a-l lovi si din fata, tot asa fa si tu: aduna-ti gandurile si recunoaste ca nu esti nimic si ca nu poti nimic; si tu alergand catre Dumnezeu Cel atotputemic, cheama-L cu nadejde tare si cu lacrimi fierbinti, impotriva patimilor care se lupta cu tine, zicand: "Doamne ajuta-mi, Dumnezeul meu, fii mie ajutor, Iisus al meu, ajuta-mi; lupta Tu cu cei ce se lupta cu mine. Ia pavaza si scutul si scoala-te sa-mi ajuti. Invarte sulita si sageata. impotriva prigonitorilor mei!" (Ps. 34, 1-3). "Binecuvantata Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-mi a nu fi robit de vrajmasi".

Dar daca inamicul iti da timp, poti sa intaresti slabiciunea vointei tale in contra patimilor cu aceste ganduri si meditatii.

De exemplu, de cazi in vreo nenorocire ori in vreo tulburare si vointa ta nu-i in stare s-o suporte, ajut-o cu acestea:

A. - Considera ca aceasta torturare ce suferi iti foloseste s-o induri fiindca-ti da prilejul de verificare a rabdarii tale si ca acest necaz ti l-ai facut tu insuti cu mana ta.

B. - Daca nu esti vinovat cu nimic in aceasta nenorocire, intoarce-ti gandul la alte privilegii multe si mari si recunoaste ca pentru ele Dumnezeu nu ti-a dat cele ce-ai cerut Dumnezeu ti-a trimis numai o nenorocire temporala, trecatoare ca sa nu fii complet torturat.

C. - Intelege ca chiar daca intr-adevar ai facut mai inainte destula pocainta pentru pacatele tale, prin care ai cinstit slava lui Dumnezeu, (de care nu recunosti nici o rascumparare), considera totusi ca in Imparatia cerurilor nimeni nu poate intra altfel decat prin usa cea stramta a necazurilor si supararilor. "Prin multe suferinte ni se cade noua sa intram in imparatia lui Dumnezeu" (Fapt. Ap. 14, 22).

D. - Da-ti seama ca chiar daca poti intra in aceasta imparatie, pe alta cale, adica a iubirii de Dumnezeu, totusi adu-ti aminte ca Fiul lui Dumnezeu, cu toti prietenii Lui a intrat intr-nsa pe calea suferintelor si a crucii.

E. - Socoteste ca aceasta suferinta ce-o suferi este dupa voia lui Dumnezeu (pe care trebuie s-o ai in vedere la inceputui oricarei actiuni, oricarei amaraciuni ce se abate asupra ta, cum ti-am spus mai sus in Cap. X si XI ; adica, trebuie sa doresti ca in orice actiune si in orice imprejurare sa se faca voia lui Dumnezeu).

Mantuitorul, Cel ce din iubirea ce-o are fata de tine, se bucura cand te vede suferind ca un devotat luptator al Lui.

Deci, raspunde tot ca si El, acestei mari iubiri ce-o are pentru tine si lupta cu multumiri si binecuvantari.

Facand astfel, mi se pare ca primesti cu bucurie orice cruce, iubesti, chiar in nenorocirile cele mai mari si orice lucru amarat iti va parea dulce si orice lucru ne la locul lui iti va parea ordonat si asezat dupa legea cea mai perfecta.

Cap. XV. Razboiul trebuie dus neintrerupt, cu curaj si pe tot frontul

De voiesti a birui pe inamicii tai mai repede, e nevoie sa lupti, frate, curajos cu toate patimile tale: mai ales in contra egoismului, obisnuindu-te a intalni ca pe niste prieteni necazurile ce ti le poate face lumea. Cand un om nu recunoaste absoluta necesitate a acestui razboi de sine, si cand il socoteste lucru de nimic, s-a intamplat si intotdeauna se intampla ca biruintele sunt grele, rare, nedepline si nestatomice.

De aceea, acest razboi trebuie dus fara incetare ori slabire, pana in vremea mortii si cu toata barbatia sufletului, pe care usor o dobandesti daca o ceri de la Dumnezeu.

Mai cugeta la un fapt. Neputinta si ura continua ce ti-o poarta demonii si marea multime de rataciri si dezorientari puse inaintea ta, nu pot nimic in fata puterii nemarginite a lui Dumnezeu si a dragostei ce o are pentru tine, a ingerilor din ceruri si a rugaciunilor tuturor sfintilor care lupta de partea ta, cum este scris despre Amalec: "Pentru ca si-a ridicat mana impotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta razboi impotriva lui Amalec, din neam in neam" (Esirea, 17, 16).

Deci tot prin aceste cuvinte au fost purtate asa de multe femei si asa de multi oameni. Gandurile acestea au stapanit si au miscat toata lumea si a inviorat intelepciunea lumii.

De aceea sa ramai curajos, chiar de ti s-ar parea ca lupta inamicilor te-ar nimici si te-ar pierde, ca ea poate continua toata viata si ca te-ar arunca in cine stie ce prapastie. Pentru ca toata puterea si cunoasterea vrajmasilor este pusa in mainile dumnezeescului Comandant, Sefului Suprem, Iisus Hristos, pentru cinstea Caruia tu lupti.

Domnul nu numai ca nu va lasa pe dusmani sa te piarda, (fiindca aceasta ar fi si necinstirea Lui), ci va si lupta in locul tau pana ce-i va da prinsi in mainile tale dupa buna Lui placere; cum e scris: "Caci Domnul Dumnezeui tau merge in mijlocul taberei tale, ca sa te ocroteasca si sa-ti dea in mana pe vrajmasii tai dinaintea ta; tabara ta va trebui sa fie sfanta, pentru ca Domnul sa nu vada la tine nimic necurat si sa nu se abata de la tine" (Deut. 23, 14).

Chiar daca El amana biruinta pana in ultima zi a vietii tale[24] aceasta-ti va fi de mare folos. Un castig mai mare. Nu lepada armele, nici nu fugi.

In fine, ca sa poti fi manat la razboi cu curaj, trebuie sa stii ca acestui razboi nu-i scapa nici un om nici in viata nici in moarte, si ca cel ce nu si-a invins patimile si inamicii lui, n-ajunge la biruinta finala, ci cade rob lor si moare.

Se cuvine a lupta curajos si neincetat, fiindca avem a face cu inamici care ne urasc asa de mult, incat nu-i posibil a nadajdui, nici in vreo pace sau armistitiu, nici in vreo slabire si incetare a razboiului.

Fiindca ar fi fost bine daca de la inceput nu deschideam poarta si nu lasam sa intre vrajmasii si patimile in sufletul nostru si in inima noastra. Dar din moment ce i-am lasat sa intre, prin pacatul stramosesc, nu mai putem fi fara grija, ci se cuvine sa luptam si sa-i scoatem afara, fiindca ei sunt nerusinati si obraznici si nu mai vor sa iasa altfel decat cu razboi.

Cap. XVI. Cum sa se scoale dimineata soldatii lui Hristos si cum sa iasa pe campul de lupta ?

Cand te scoli dimineata si te-ai rugat putina vreme, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" , primul lucru de care trebuie sa-ti dai seama este acesta, ca tu esti intr-un loc, numit stadion[25], care nu-i altceva decat inima ta si tot omul dinauntru. Ai in vedere ca in fata sta inamicul, pofta ta cea rea in contra careia te-ai hotarat a lupta. Fii gata de atac si netemut de moarte daca voiesti a birui. Cugeta ca in partea dreapta a arenei vezi chiar pe Comandantul tau biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Prea Sfanta Maica Sa si cu multe osti de ingeri, sfinti si indeosebi cu Arhanghelul Mihail; iar la stanga, vezi raul inferal cu demonii lui, aromandu-ti si indulcindu-ti pasiunile si poftele rele.

Arunca-te in lupta, supune pe demon cu semnul crucii, fiindca ai un glas de la ingerul tau pazitor care graieste astfel: "Azi ai de luptat impotriva acestei pasiuni, a celorlaiti inamici ai tai, nu Iasa inima a-ti slabi; nu fugi din lupta, fiindca de fata-i Domnul nostru si Comandantui Suprem, Iisus Hristos, msotit de toti coloneii si capitanii. Adica cu toata oastea Lui glorioasa, gata a lupta unpotriva tuturor inamicilor tai. Nu-i va Iasa sa te oprime, ori sa te ia prins. "Domnul, s-a zis, va lupta pentru noi". (Esirea XIV, 14).

Deci, stai ferm, supravegheaza-te, sileste-te de suporta "necazul" ce-l simti uneori; striga din adancul inimii tale cat de des: "Nu ma lasa in mainile vrajmasilor mei" (Ps. XXVI, 14). Striga catre Domnul, catre Sf. Fecioara si catre toti sfintii, barbati si femei si totdeauna vei fi biruitor. Fiindca este scris: "Scris-am voua, parintilor, fiindca ati cunoscut ce este de la inceput. Scris-am voua, tinerilor, caci sunteti tari si cuvantul lui Dumnezeu ramane intru voi si ati biruit pe cel viclean" (I Ioan II, 14).

Si daca esti slab, neobisnuit, stangaci si vrajmasii tai sunt puternici si multi, cu atat mai mare va fi ajutorul Celui ce te-a facut si te-a rascumparat. Dumnezeu este neasemanat mai putemic in acest razboi; caci este scris: "Cine este acest Imparat al Slavei? Domnul cel tare si puternic, Domnul cel viteaz in lupte" (Ps. XXIV, 8) . El are mai multa dorinta a te salva decat vrajmasul a te nimici.

De aceea lupta si nu te mahni de oboseala. Fiindca din aceasta se naste biruinta si marele tezaur adus de Imparatia cerurilor si sufletul este unit in veci cu Dumnezeu.

Deci incepe in numele lui Dumnezeu a lupta. la arma cu aceasta speranta. Cu incredere in Dumnezeu, cu rugaciuni, exercitii si mai ales cu arma rugaciunii din inima si cuget care este: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" ; un nume asa de infricosat, ca o sabie cu doua taisuri, intorcandu-se in inima ta si arunca jos biciuind demonii si pasiunile.

De aceea spune si Ioan Scararul: "Cu numele lui Iisus biciuiesc pe vrajmasi". Chibzuieste la inamicul pe care te-ai hotarat a-l supune.

Metodele difera dupa imprejurari, cum ti-am spus in Cap. XIII : uneori trebuie sa rezisti, alteori sa-l ranesti mortal. Fa ce-i placut lui Dumnezeu. Cu toata Biserica biruitoare, el sta in ceruri si vede lupta ta. Sa nu crezi ca-ti slujesti tie, ci lui Dumnezeu.

De alta parte, trebuinta ce avem a lupta, cum am spus mai inainte, este evidenta si de netagaduit

Fiindca, daca dezertam din acest razboi, orice am face mergem la moarte.

Deci chiar de te retragi din aceasta lupta pentru o ora, esti socotit, dupa planul lui Dumnezeu, un dezertor, razvratit, rebel, dat lumii, tuturor placerilor si pasiunilor carnii.

Aceasta chiar in cazul cel bun cand ai voi sa te pregatesti iar de lupta.

Deci, nu fi neintelept, doreste a lupta cu timp si fara timp. Fii om intelept. Rabda loviturile, lupta-te, ca sa poti dobandi coroana nevestejita a marilor biruitori si sa fii unit cu Dumnezeu. Aceasta n-o poti dobandi de nu vei lua seama la acest sfat: "Adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pana nu vin zilele cele rele si pana nu se apropie anii, cand vei zice: 'Nu gasesc nici o placere in ei'" (Eccl. XII, 1) .

Cap. XVII. Cum sa luptam impotriva patimilor

Te incredintez, frate, ca trebuie sa cunosti si randuiala ce se cuvine a o pastra ca sa lupti cum se cuvine; iar nu cu nepricepere si la intamplare cum fac cei ce pierd lupta.

Aceasta este ordinea razboiului contra vrajmasilor si poftelor rele: intra in inima ta si cerceteaz-o cu de-amanuntul. Vezi ce ganduri, ce dispozitii si ce porniri o stapanesc. Ia seama ce pasiune o ataca mai mult si ce patima o terorizeaza. la armele intai impotriva acelor patimi. Lupta. Iar de se intampla a fi ispitit si de alte patimi, lupta totdeauna cu patima cea mai apropiata care te ataca de-a dreptui si cu putere.

Apoi intoarce-te cu razboi asupra a ceea ce te stapaneste mai mult.

Cap. XVIII. Razboiul impotriva pornirilor napraznice ale pasiunilor

Apoi, daca nu esti obisnuit, iubite, a lupta cu miscarile ascunse, cu navala ocarilor ori cu alte nenorociri ce s-ar abate peste tine, te sfatuiesc sa procedezi totdeauna astfel.

Obisnuieste-te a cugeta totdeauna, sezand in casa, ca ti se vor intampla nenorociri, necinstiri si uneori chiar loviri ori alte impotriviri. In felul acesta, vei fi gata oricand a intampina orice nenorocire, fara a te supara, ci a suporta cu multumire si liniste. Premediteaza astfel inainte de a iesi din casa ta si inainte de a merge undeva. Dar mai cu seama cand ai a face si a vorbi cu oameni repede aprinzatori la manie.

Fiindca o astfel de premeditare si pregatire nu ia in seama si nu se sfieste nici chiar de intamplarile cele mai infricosate si mai napraznice. Ea stinge la vreme potrivita orice aprindere a mandriei. De aceea zice Psalmistul: "M-am pregatit si nu m-am tulburat" (119,60)[26]

Pe langa premeditare si pregatire, mai foloseste si acest mijloc.

De ti se intampla a fi insultat pe neasteptate, cand te ocareste cineva, te loveste, ori, in fine, iti face alta necinste, opreste-te o clipa, aduna-ti toate gandurile in inima, da toata atentia si toata vigilenta mintii tale a se feri de tulburare. Inima sa nu ti se tulbure nicidecum de patima mandriei.

Dar daca n-ai putut-o opri la vreme si s-a tulburat, oricum nu lasa patima sa iasa afara si sa te faca a raspunde cu ocari si insulte, fiindca Psalmistui ne marturiseste: "Intru mine s-a tulburat inima mea" (Ps. 142, 4)[27].

Apoi sarguieste a-ti inalta mintea la Dumnezeu, gandindu-te la nemarginita lui dragoste ce are pentru tine, fiindca ti-a trimis aceasta ispita neasteptata, nu sa te piarda, ci sa te curate mai bine si sa te uneasca cu El mai repede.

Avand acestea in vedere, intoarce-te, zic, si cearta-te zicand: "0, ticalosule si mizerabile! De ce nu voiesti a imbratisa aceasta Cruce si acest necaz trimis nu de altcineva, ci de Insusi Tatal ceresc?"

Apoi, intoarce-te la Cruce, imbratiseaz-o in gandul tau cu cea mai mare bucurie posibila si zi: 0, Cruce, tu ceea ce esti zidita prin Providenta lui Dumnezeu mai inainte de a fi eu! 0, Cruce, ce te-ai indulcit cu dulceata dragostei Celui Rastignit, intareste-ma, pune-ma pe tine, primeste-ma cu toata taria, incat sa ma pot uni desavarsit cu Cel ce m-a mantuit murind pe tine!"

Chiar de ti-a luat inainte patima maniei, ti s-a impotrivit si nu te-a lasat de la inceput a-ti inalta mintea la Dumnezeu; grabeste a o ridica cat mai repede posibil, pana ce nu te cuprinde tulburarea. Astfel vei fi ajutat

Leacul cel mai bun si mai prielnic al patimilor de tot felul e sa stingem pricinile din care ies aceste porniri.

In scurt, acestea sunt doua: dragostea si ura .

De aceea, iubite frate, daca te-a cuprins dragostea patimasa fata de vreo persoana ori vreun lucru, mai mare ori mai mic, incat, indata ce l-ai vedea ori ti l-ar rapi s-ar tulbura grozav inima ta, - atunci trebuie sa lupti ca sa scoti din inima ta acea dragoste rea ce-o ai pentru dansul. Fiindca cu cat aceasta este mai mare ori mai mica, cu atat mai mare ori mai mica este si pornirea patimii neasteptata.

Dar daca, dimpotriva, urasti vreo persoana ori vreun lucru si daca, din aceasta pricina, cand il vezi ori auzi vreo fapta a lui ca-i laudata, te tulburi si te ingretosezi, se cuvine a-ti constrange vointa, iar aceasta inima, a-l iubi.

Aceasta nu numai fiindca si el este o faptura a lui Dumnezeu ca si tine, alcatuit dupa chipul si asemanarea Lui, de preainalta mana lui Dumnezeu; nu numai pentru ca el, ca si tine, este zidit a doua oara cu sangele cel prea scump al lui Hristos; nu numai fiindca-i fratele si madularul tau, dar te incredintez ca nu se cade a-l ura nici cu mintea, nici cu cugetul, cum este scris: "Nu vei ura pe fratele tau cu mintea ta" (Levit 14, 17)[28]

Chiar de am admite ca acea persoana e rea si vrednica de ura, totusi tu iubind-o, te asemeni lui Dumnezeu, Care iubeste toate fapturile si nu uraste pe nici una, cum zice Solomon: "Tu iubesti toate cele ce sunt si nu te scarbesti de nici una din cele facute de Tine, fiindca n-ai facut ceva care sa-ti displaca" (Intelep. 11.25) . Dar mai ales nu uita niciodata ca Dumnezeu trece cu vederea rautatile oamenilor: "El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni, si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Mat. 5, 45) .

Cap. XIX. Cum sa luptam impotriva patimilor trupesti

Frate! Impotriva patimilor trupesti ai a duce o lupta deosebita de toate celelalte. Iar ca sa stii a lupta dupa randuiala, trebuie sa deosebesti trei momente si trei atacuri: inainte de ispita, in timpul ispitei si dupa ispita.

Razboiul dinainte de ispita este, de obicei, impotriva cauzelor care produc aceasta ispita. Adica trebuie sa lupti astfel impotriva acestei patimi, nu standu-i impotriva cum te-am invatat la celelalte patimi, ci fugind cu toata puterea de orice prilej care te poate ademeni. Si daca vreodata e neaparata nevoie a vorbi cu cineva, vorbeste scurt, cu fata respectuoasa, linistita si serioasa. Da mai bine cuvintelor tale putina asprime iar nu dulceata.

"Nu da crezare vrajmasului tau in veacul veacului" , zice Sirah (12, 12). Nu te increde nici in tine. Fiindca, dupa cum arama (bronzul) naste dintr-insa rugina, tot astfel firea ta cea stricata naste dintr-insa rautatea. "Fiindca dupa cum arama rugineste, asa si rautatea lui" (Ibid).

Inca odata, nu te increde in tine insuti, chiar de am zice ca nu simti si n-ai simtit atatia ani aceste imboldiri ale trupului. Caci acest viciu condamnabil face intr-o ora ceea ce n-a putut face in multi ani, si adeseori are lucrarile lui tainice si ascunse. Cu cat se face mai prietenos, cu atat musca mai mortal[29].

De aceea e mai bine a se teme cineva (cum a aratat si arata experienta) de persoanele cu care se insoteste decat a avea o tovarasie nechibzuita, fie pentru motivul ca i-ar fi rude, fie pentru ca sunt cucernice si bogate, ori pentru ca a primit o binefacere de la ele si se crede totdeauna indatorat a le purta respectul si a le multumi[30]. Cu o astfel de tovarasie nechibzuita se amesteca placerile otravitoare ale simturilor, incat fara a ne da seama, incet-incet, strabat pana la maduva sufletului adevarat, intunecand ratiunea in asa fel ca ei incep a crede ca nu-i nimic, oricat de monstruoase si periculoase ar fi cauzele pacatelor, adica: privirile dragastoase, cuvintele dulci ale unei parti si ale alteia, semnele si miscarile necuviincioase, strangerea mainilor s.a. Apoi ajung sa cada, fie in pacatui cel mare, fie in pasiunile diabolice, din care cu greu se pot libera,

De aceea, frate, fugi de foc fiindca esti calt. Nu zice niciodata ca esti calt udat ori imbibat cu apa. Nu te bizui pe o vointa puternica. Nu! Considera-te calt uscat si indata ce vei mirosi focul, esti nimicit, cum este scris de Samson: "A rupt vinele cum ar rupe cineva o ata de calti care ar atinge-o focul" (Judec. 17,9).

Nu te bizui nici pe hotararea ta. Oricat de ferma ti s-ar parea si oricat de sarguitor te-ai socoti. Mai bine sa mori decat sa lovesti pe Dumezeu cu pacatul. Fiindca, chiar de am presupune ca esti calt ud, totusi printr-un neintrerupt contact de tovarasie, focul cu fierbinteala lui, incet-incet, usuca apa voii tale cei buna si pe nesimtite atat te vei lipi de diavolescul dor, incat nu te vei rusina de oameni, nu vei pazi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de Dumnezeu, nici nu vei recunoaste viata, nici toate pedepsele iadului si ale muncii, ci vei savarsi pacatuL

De aceea, fugi, fugi cat poti.

a) Intai de tovarasia persoanelor care sunt piatra de scandal, daca intr-adevar nu vrei sa fii prins de pacat si sa mori[31].

b) Fugi de lene si trandavie. Stai destept si treaz cu gandurile si cu faptele ce se potrivesc starii tale.

c) Nu asculta vreodata de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor si Parintilor tai duhovnicesti, facand cu ravna si fara intarziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc si sunt impotriva voii si pornirilor tale firesti.

d) Nu judeca niciodata si nu osandi cu obraznicie pe aproapele tau. Adica nu-l condamna; mai ales pentru acest pacat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vadi intr-insul. Totdeauna sa ai ingaduinta fata de el. Nu te intarata asupra lui, nici nu-l ocari. Ci din pilda lui smereste-te si recunoaste ca esti slab, praf si cenusa, zicand: el a cazut azi, eu pot cadea maine.

Fiindca daca te vei grabi a judeca si a defaima pe ceilaiti, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lasandu-te sa cazi in aceeasi gresala. Domnul zice: "Nu judecati ca sa nu fiti judecati" (Mat. 7, I).

Smereste-te ca sa-ti poti cunoaste mandria ta. Altfel din cadere si mandrie iti vei cunoaste smerenia ta. Cauta tamaduire pentru amandoua: pentru mandria si pentru curvia ta. Desi de te va pazi Domnul si nu vei cadea, nici nu-ti vei schimba gandul, totusi nu te bizui in tine, ci indoieste-te de tine si teme-te totdeauna de starea ta.

e) la bine seama daca vei castiga vreun dar dumnezeesc ori vei fi in vreo buna stare sa nu iei in sine-ti vreo idee desarta ori vreo nalucire ca ai fi ceva si ca vrajmasii tai nu te vor ataca, fiindca te arati ca-i urasti si te intorci de la ei.

Gandind astfel usor cazi.

Acestea sunt cele ce trebuie sa le tii si sa le pazesti inainte de ispita patimii trupesti. lar in timpul ispitei, gandeste de unde vine acest razboi: din cauze externe ori interne. Pricinile din afara sunt: pofta si curiozitatea ochilor, cuvintele si sunetele dulci, moliciunea si impodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strangerile de maini si pipairile care indeamna la acest pacat.

lar doctoria acestor intampinari este: cucemicia, smerenia si modestia hainelor.

Sa nu voiesti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipai toate cele ce ne indeamna la aceasta rautate.

Dar, mai presus de toate, fugi de tovarasi, cum am spus mai spus.

lar pricinile dinauntru provin din: bunul trai al trupului, gandirile mintii care vin din relele noastre deprinderi si patimi ori din indemnul diavolului.

Bunul trai al trupului poate fi moderat cu postul, priveghieri, dormitui pe jos si mai ales cu metanii si cu alte multe practici, cum sfatuieste si invatatura Sfintilor Parinti. lar doctoriile gandurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea sfintelor carti, mai ales sf. Efrem Sirul, Ioan Scararul, Everghetinosului si a Filocaliei, s.a.

Cugetarea si rugaciunea fa-o astfel. Cand va incepe a te supara vreun gand al curviei, indata inalta-ti gandul la Cel Rastignit si zi din adancul sufletului: "Iisuse al meu, prea dulcele meu Iisus, ajuta-mi degrab sa nu cad rob acestui vrajmas". Si uneori, imbratisand, in gand ori in realitate, Crucea pe care-i rastignit Domnul tau, saruta-i ranile de multe ori, zicand cu dragoste: "..Prea frumoase rani, rani prea sfinte, rani prea curate, raniti aceasta ticaloasa si necurata inima a mea si opriti-ma a va vatama".

Cand se inmultesc gandurile dulceturilor trupesti, sa nu se ridice cugetarea ta drept impotriva lor, desi unele carti indeamna astfel (Ex: socotirea amaraciunei produsa de dulceata trupeasca, mustrarea cugetului produsa de relele facute, primejdiile, stricaciunea vietii si pierderea fecioriei tale, prihanirea cinstei s.a).

Gandirea ta sa nu se indrepte la aceste lucruri, fiindca o astfel de cugetare nu-i totdeauna asa de puternica si intemeiata ca sa te poata elibera de ispitele trupului.

Mai lesne iti aduce vatamare. Caci desi mintea ar lepada gandurile deodata, cu astfel de cugetare, totusi ea-i neputincioasa si patimasa, cand cugeta aceste lucruri si mai lesne isi imagineaza placerea si dulceata si atunci cedeaza.

De aceea, adevarata doctorie a dulcetilor trupesti este, sa fugi totdeauna nu numai de ele, ci si de orice alt lucru, chiar daca acel ceva ar fi opus lor si ne-ar aduce aminte de ele,

Adica intelepciunea cea mare e sa ne ducem cu mintea la viata si patimile Domnului nostru Iisus Hristos Cel rastignit , la ceasul infricosat al mortii, la ziua grozava a judecatii si la feluritele munci vesnice.

lar desi aceste ganduri trupesti te framanta mai mult decat de obicei, cum deseori se intampla, nu te ingrozi nici nu lasa cugetarea celor mai de sus si sa te intorci la ele ca sa le stai impotriva. Nu! Urmeaza cat mai cu luare aminte aceste cugetari.

Fiindca nu-i mai bine a sta impotriva acestor ganduri, desi te-ar ataca neincetat, sa te faci ca nu le iei in seama. In sfarsit sa termini cugetarea-ti cu aceasta rugaciune:

"Slobozeste-ma, Ziditorul si Izbavitorul meu, de vrajmasii mei pentru patima Ta cea sfanta si dupa negraita Ta bunatate".

Nu-ti intoarce mintea la aceasta trupeasca rautate. Pentru ca-i primejdios a-ti aduce aminte de dansa chiar singur. Nu sta si te tangui cu aceasta ispita si nu te iscodi daca ai ajuns la invoire cu dansa ori nu.

Aceasta iscodire, desi pare buna, totusi, in realitate este o amagire a diavolului, ori o masinatie ca sa te supere si sa te faca a deznadajdui, a scadea cu duhul, ori a te tine totdeauna impleticit in ganduri de acest fel.

De aceea, la aceasta ispita, cand n-ai cedat inca, ti-e destul a marturisi aceasta pe scurt la duhovnicul tau, ramanand cu cugetul curat, fara a mai gandi ceva, si fara a-i arata orice gand al tau, fara a mai fi stapanit de vreo sfiala or rusine.

Caci daca ne trebuie puterea smereniei ca sa-i biruim pe toti vrajmasii nostri, cu atat mai vartos avem nevoie de puterea ei in acest razboi trupesc. Infrangerea in aceasta lupta este mai totdeauna consecinta si pedeapsa lipsei de smerenie. In fine, dupa ce va trece ispita, aceasta-i ce-ti ramane de facut: Desi ti s-ar parea[32] ca esti slobod de cele trupesti, totusi stai cu gandul departe de acele persoane si fete pricinuitoare de tulburare.

Sa nu socotesti ca-i bine a te intovarasi cu ele, caci iti sunt rudenii, imbunatatite ori binefacatoare.

Si aceasta este o amagire a firii tale celei rele si o cursa a vicleanului nostru vrajmas - diavolul, care se preface in ingerul luminii ca sa ne arunce intuneric (2 Cor. 16, 14).

---

Cap. XX. Cum se cuvine a lupta cu lenea

Ca sa nu cazi in ticalosul viciu al lenevirii, care-ti astupa calea desavarsirii si te-arunca in mainile vrajmasilor, trebuie sa fugi de orice curiozitate, de orice atasare pamanteasca si de orice afacere nepotrivita starii tale. Apoi, se cade a te sili sa asculti repede de orice povatuire buna si de orice porunca a superiorilor si parintilor tai duhovnicesti; facand orice lucru la timpul cerut si asa cum le place lor.

Orice ai avea sa faci, nu intarzia, fiindca intarzierea oricat de mica la inceput aduce dupa sine pe a doua, a treia si celelalte. La acestea simtirea inclina mai usor decat la prima. Ea este aplecata spre cedare din cauza ca-i robita dulcetei incercata in a doua, a treia si celelalte intarzieri. Atunci si actiunea, ori incepe foarte tarziu, ori adesea este complet parasita, ca suparatoare. Si astfel incet-incet se dobandeste deprinderea lenii, care ajunge in asa masura, incat nu mai e de recunoscut, decat cand ne vom da la lucruri serioase si sarguitoare. Caci din aceasta lipsita sarguinta recunoastem ca pana atunci am stat in trandavie si ne dam seama cu rusine si paguba de atatea fapte bune ce puteam face[33].

Aceasta lene alearga pretutindeni si cu otrava ei otraveste nu numai vointa, facand-o a lasa orice lucru din maini si orice osteneala si nevointa duhovniceasca.

Dar ea orbeste si mintea sa nu observe pe ce gand irational si rau se intemeiaza astfel de vointa, ca nu cumva din acest fel de privire sa indemne vointa a se grabi sa savarseasca indata o fapta la care suntem datori. Lenea nu voieste a ne lasa sa indeplinim acea fapta, ori, cel putin ne sileste s-o amanam.

Fiindca nu-i de ajuns numai a face lucrul ce-l ai de facut, ci se cuvine a-l face la vremea lui si cu toata sarguinta cuviincioasa ceruta de calitatea si natura lui esentiala, ca sa fie facut cu toata desavarsirea, dupa cum este scris: "Blestemat este cel ce face lucrurile Domnului cu lenevire" (lerem 48, 10).

Si tot acest rau se intampla fiindca nu-ti dai seama de puterea acelui lucru bun, sa-l faci la vremea lui si cu gand hotarator sa biruiesti osteneala si greutatea adusa de lene noilor osteni.

Deci, socoteste adesea ca o singura inaltare a mintii la Dumnezeu si o umilita metanie cu plecare de genunchi la pamant spre cinstirea lui Dunmezeu sunt mai scumpe decat toate comorile lumii. Si ca, totdeauna, cand vom lasa lenea si ne vom sili la lucruri sarguitoare, ingerii duc la imparatia lui Dumnezeu o cununa de glorioasa biruinta. lar, dimpotriva, lenesilor nu numai ca nu le da coroane, ci El, incet-incet ia de la dansii darurile date, dezmostenindu-i din Imparatia cereasca. Pentru ca este scris, ca cei chemati la nunta cereasca, nebagand seama s-au dus, unul la tarina sa, altul la afacerile lui (Mat 22, 6).

Dumnezeu insa, celor sarguitori si silitori le inmulteste darurile, si-i face sa intre in Imparatia Lui: "Caci Imparatia cerurilor se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea" (Mat 11, 12).

Daca gandul cel rau, luptand sa te arunce in lene, iti spune ca pentru a dobandi o fapta buna dorita, o sa treci prin grele incercari si in zile indelungate si ca dusmanii tai sunt multi si puternici, iar tu esti unul singur slab, si ca trebuie sa faci multe si mari fapte ca s-o dobandesti, daca, zic acestea ti le-ar pune inainte gandul lenevirii, nu-l asculta, ci pune-ti inainte fapte, ca si cum ai avea sa intampini prea putina osteneala sa lupti numai cu un vrajmas, ca si cand n-ai avea alti potrivnici, si cu o astfel de nadejde, ca si cum ai fi (dupa cum si esti) ajutat de Dumnezeu, mai puternic decat orice impotrivire. Caci, facand astfel, lenea incepe a slabi, tu te asezi ca sa intre in sufletul tau putin cate putin virtutea opusa, sarguinta.

Tot astfel fa si pentru rugaciune. Adica: daca vremea ar cere sa faci o ora de rugaciune si aceasta apasa greu asupra lenevirii tale, incepi rugaciunea ca si cum ai avea a te ruga numai un sfert de ora. Apoi lesne vei trece la o jumatate de ora si de la aceasta la alta, etc.

Iar de simti uneori rezistenta si impotrivirea foarte violenta a lenii, lasa pentru moment rugaciunea, ca sa nu te dezgusti si dupa o mica intrerupere reia mgaciunea lasata. Aceeasi metoda se cuvine s-o folosesti si in lucrul mainilor ori in slujba, cand s-ar intampla sa ai a face lucruri ce par multe si grele lenevirii tale si vei fi tulburat

De aceea, incepe cu inima ta de la una ca si cum n-ai avea a face alta.

Procedand astfel cu sarguinta, toate le vei face cu o osteneala mai mica si de mai scurta durata decat cea aratata de lenea ta.

Fiindca nefacand astfel si neobisnuindu-te a da piept cu osteneala si greutatile ce ti le arata vrajmasul, la fiecare fapta buna se intareste lenea ta, castiga teren, te infrange. Osteneala si greutatea te vor intrista chiar nefiind de fata. Inainte a da piept cu ele te vei ingrozi la gandul ca vei avea totdeauna osteneli, greutati. Astfel totdeauna vei fi ispitit de vrajmasi.

De aceea chiar odihnindu-te, gandurile tale vor fi tulburate.

Cunoaste, fiule, ca patima trandaviei cu ascunsa ei otrava, putin cate putin putrezeste nu numai radacinile cele dintai si mici care vor sa odrasleasca deprinderile faptelor bune, ci si radacinile deprinderilor bune mai mainte castigate. Dupa cum viermele roade lemnul, asa merge si aceasta patima. Ea mananca totul pe nesimtite si sfredeleste maduva vietii duhovnicesti.

Prin mijiocirea acestei patimi diavolul stie a intinde curse fiecarui om. Dar mai ales sufletelor duhovnicesti, stiind ca tot cel nebucuros si lenes, lesne cade in patimi, dupa cum este scris: "Cel ce nu lucreaza este totdeauna in pofte" (Prov. 13, 41).

Deci priveghiaza totdeauna rugandu-te si sarguindu-te bine ca un viteaz luptator, fiindca: "Mainile color harnici sunt in sarguinta" (Prov. 13,4).

Nu intarzia a-ti tese haina de mire cand trebuie sa mergi acolo impodobit ca sa intampini pe Mirele Hristos. Adu-ti aminte in fiecare zi ca cea de azi este a ta, cea de maine este in mana lui Dumnezeu si ca Cel ce ti-a dat dimineata nu ti-a fagaduit ca-ti da seara.

De aceea n-asculta pe diavol care-ti cere sa dai lui ziua de azi; iar pe cea de maine s-o dai lui Dumnezeu. Nu! Ci intrebuinteaza toate momentele vietii tale cum place lui Dumnezeu, ori ca si cum n-ar avea sa-ti mai dea alta vreme. Si gandeste ca pentru fiecare minut vei da seama cu de-amanuntul; fiindca intr-adevar scumpa este vremea ce-o ai in maini si va veni ceasul cand o vei cauta, dar n-o vei gasi.

Considera ticaloasa acea zi (desi ai facut multe lucruri), in care n-ai castigat multe biruinti impotriva placerilor si voilor tale rele si in care n-ai multumit lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile primite, ci pentru patima lui cea nemuritoare suferita pentru tine. Multumeste-I mai ales pentru parinteasca pedepsire si cercetare, a necazurilor ce s-ar intampla a-ti trimite vreodata.

Sfarsesc si te sfatui: "Nevoieste-te totdeauna cu nevointa cea buna" (1 Tim. 6, 12).

Caci de multe ori numai un ceas al sarguintii a castigat raiul si un ceas al trandaviei l-a pierdut.

Fii sarguitor daca voiesti sa fie intemeiata nadejdea catre Dumnezeu a mantuirii tale. "Cine a nadajduit spre Domnul, cu sarguinta va fi" (Prov. 28, 25)[34].

Cap. XXI. Despre indreptarea simturilor naturale. Trecerea de la ele la privirea si preamarirea lui Dumnezeu

Mare chibzuinta si continua supraveghere ne trebuie sa carmuim si sa indreptam bine cele cinci simturi dinafara, adica: vederea, auzul, mirosul, gustul si pipaitul. Caci concupiscenta irationala a inimii, care-i ca un comandant al naturii noastre stricata de pacat, inclina a afla totdeauna dulcetile si odihnele. Dar neputand ea insasi a le afla, unelteste si manuieste simturile trupului ca niste ostasi si organe firesti ca s-apuce pe cele din afara ale simturilor, adica lucrurile cele simtite, al caror chip si nalucire dulce luand, le trage catre el si le tipareste in suflet. Din aceasta provine placerea, care din cauza legaturii intre trup si suflet se imprastie intre toate partile simturilor capabile de astfel de placeri.

Iar din aceasta se intampla (vai!) in suflet moartea cea fara de moarte. Atunci se implineste cele scrise: "s-a suit moartea prin ferestre", adica prin simturi care sunt ca niste ferestre ale sufletului ca sa apuce pe cele simtite.

Frate; vezi marea paguba ce ti-o aduc simturile? De aceea ia seama s-o tamaduiesti. Adica, nu permite simturilor sa mearga unde voiesc ele, nici nu le lasa sa unelteasca numai pentru dobandirea dulceturilor sensibile, ori pentru vreun alt sfarsit bun, folos ori nevoie.

Si daca pana acum, fara sa-ti dai seama, aceste simturi au fost date poftelor trupesti, de acum inainte sileste-te din toate puterile a le trage inapoi si a le carmui atat de bine, incat, de unde mai inainte erau robite dulcetilor desarte si pierzatoare de suflet, acum sa castige de la orice creatura si obiect sensibil intelegeri ajutatoare de suflet si sa le aduca in suflet. Prin aceasta sufletul se poate aduna intr-insul si, cu aripile nevazutelor lui puteri, se poate ridica la contemplarea si preamarirea lui Dumnezeu[35]. Astfel si tu poti face aceasta.

De pilda, cand inaintea vreunei simtiri exterioare ar sta vreo simtita impotrivire, vazuta, auzita, mirosita, gustata ori pipaita, desparte cu gandul tau ceea ce-i material de ce-i imaterial, spiritual, adica lucrarea Sfantului Duh, care se afla intr-insa. Recunoaste apoi ca ea, prin sine nu are existenta. Nu poate avea nimic din cate se afla intr-insa. Ci toata existenta ei este opera lui Dumnezeu care cu Duhul Sau nevazut i-a dat acea existenta, bunatate, frumusete, putere, intelepciune si orice bine dintr-insa.

De aceea, aici sa se bucure inima ta ca numai Dumnezeul tau este inceputui atator lucruri mari, minunate si frumoase.

Bucura-te ca El, cu plinatate le cuprinde toate intr-Insul; aceste savarsiri ale tuturor zidirilor sensibile nu sunt altceva decat o prea mica treapta ori umbra a dumnezeestilor Lui nemarginite covarsiri si infaptuiri.

De aceea cand te vei obisnui a vedea creaturile vazute si nu vei ramane numai la partea dinafara, ci vei patrunde cu mintea la cea ascunsa, dinauntru, la toata podoaba lor (fiindca cele simtite sunt chipurile celor gandite dupa Dionisie Areopagitul), atunci frumusetea dinafara, materiala nu va mai avea mare importanta pentru tine, o vei defaima si n-o vei lua in seama, ci iti vei fixa mintea la puterea si activitatea Sf. Duh, marind pe Domnul.

Astfel, vazand cele patru elemente, focul, aerul, apa si pamantul si considerand fiinta (esenta), puterea si activitatea lor, cu mare dulceata vei zice catre nemarginitul Creator, astfel: 0, dumnezeeasca fiinta!, o, nemarginita putere si lucrare! o, suprema dorinta! Cat ma bucur si ma veselesc ca numai Tu esti inceput si cauza oricarei fiinte zidita din cele ce sunt si a oricarei lucrari si puteri![36].

Astfel cand vezi corpurile ceresti si luminoase, soarele si luna si stelele si cand gandesti ca-si iau lumina, de la care s-a creat orice lumina imateriala si materiala! 0, lumina minunata, prima cauza a bucuriei Ingerilor si indulcirea celor fericiti de a carei neabatuta privire se inspaimanta ochii Heruvimilor.

Fata de puterea ei toate luminile vazute sunt adanc intuneric. Te prea maresc si prea inalt, o, Lumina adevarata ce luminezi pe orice om venit in lume (Ioan, 1). Invredniceste-ma a te vedea cu mintea ca deplin sa se bucure inima mea"!

Tot astfel cand vezi copacii, iarba si multe alte plante. Cugetand cum traiesc, se hranesc, cresc, se inmultesc si cum nu-si au viata prin ele insile, ci de la Duhul Sfant, pe care nu-l vezi, singurul datator de viata, atunci poti zice: "Iata aici adevarata viata din care, in care si prin care, traiesc, se hranesc si cresc toate cele ce sunt. O, tamaduire vie a inimii mele"!

Asemenea si la vederea animalelor necuvantatoare. Inalta-ti mintea la Dumnezeu, datatorul simtirii si miscarii lor din loc in loc, zicand: "O, prima Miscare care misca toate desi in Sine-Ti esti nemiscat! O, cat ma bucur si ma veselesc de nemiscarea si taria Ta"!

Si privindu-te pe tine insuti ori si pe ceilaiti oameni, si cugetand ca numai Tu ai dreapta tinuta si vorbire articulata, intre celelalte fapturi vii si ca esti o unire, o legatura intre fapturile materiale si imateriale, purcede la doxologie si multumire catre ziditorul tau, zicand: "O, Treime mai presus de fiinta, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte: fi slavit in veci! Cat sunt dator totdeauna a-ti multumi, nu numai pentru ca m-ai zidit din pamant si m-ai facut regele tuturor creaturilor pamantesti, nu numai fiindca mai cinstit dupa fire, cu Chipul Tau cu minte, Cuvant si cu Duhul datator de viata[37].

Dar si pentru ca m-ai inzestrat cu puterea discernamantului faptelor bune, dupa asemanarea Ta, ca prin aceasta sa Te pot dobandi in veci".

Acum vin la fiecare din cele cinci simturi si-ti spun:

Daca te bucuri, frate, de frumusetea si podoaba creaturilor vazute de ochii tai, desparte cu gandul ceea ce vezi, de Duhul ce nu-l vezi.

Ia seama ca toata placuta podoaba ce se vede dinafara este numai a nevazutului si prea frumosului Duh. Dintr-Insul provine acea frumusete.

Bucura-te si zi cu voiosie: "Iata raurile necreatului Izvor!" Iata picaturile infinitului Ocean de bunatate! Cat ma bucur in adancul inimii mele gandind la vesnica si nemarginita frumusete a Ziditorului meu, inceputul si cauza oricarei frumuseti creata! 0, cat ma indulcesc cugetand la negraita, tainica si prea frumoasa podoaba a lui Dumnezeu, originea oricarei frumuseti"! lar cand vei auzi vreun glas dulce, armonios, placut, ori cantari frumoase, intoarce-ti mintea la Dumnezeu, si zi: "0, Armonia armoniilor, Doamne! Cat ma bucura nemarginitele tale Desavarsiri, fiindca toate impreuna Iti ridica ca intr-o cantare armonia supracereasca si fiind unite cu Ingerii in Ceruri si cu toate creaturile, fac o mare simfonie. Doamne, cand auzi in inima mea glasul Tau cel dulce, sa-mi zici: "Pacea mea dau tie; Pacea patimilor; fiindca glasul Tau este dulce, dupa Cantarea Cantarilor " (2, 14).

Cand mirosi vreo floare treci de la mirosul placut dinafara la Mireasma negraita a Sfantului Duh si zi: "Iata miresmele florii binemirositoare si nesecatului Mir, revarsat peste toate fapturile lui, dupa Cantarea Cantarilor "Eu sunt o floare a campului si un crin al vailor", (2,1) ori "Numele Tau este mir varsat" (1,3). Iata revarsarea mirosului ales care sufla puterea lui dumnezeeasca, de la Ingerii de sus foarte curati pana la cele mai mici creaturi cum zice Dionisie Areopagitul (Ierarhia bisericeasca cap. 4).

Despre aceasta buna mirosire a zis Isaac fiului sau Iacov: "Mirosul fiului meu este ca un miros de tarina plina, blagoslovita de Domnul" (Fac. 27, 27).

Cand mananci ori bei, gandeste ca Dumnezeu da gustul tuturor bucatelor. Numai intr-Insul sa te indulcesti si sa zici: "Bucura-te sufletul meu, ca dupa cum fara Dumnezeul tau nu gasesti odihna, tot astfel fara El nu-i nici-o dulceata ori gust. De aceea numai intr-Insul poti sa te indulcesti de orice lucru". Tot astfel te indeamna si David : "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33,8); iar Solomon te asigura cu desavarsire zicand: "Fructul lui era dulce in gura mea" (C. Cant. 2, 3).

Iar cand vei pune mana a face ceva socoteste ca prima cauza a acelui lucru este Dumnezeu si ca tu nu esti altceva decat un viu instrument al Lui. Inalta-ti gandul la El si zi: "Cat de mare bucurie simt, Preainalte Dumnezeule al tuturor! Fiindca fara tine nu pot face nici un lucru, ci Tu esti primul si principalul autor al oricarui lucru".

Iar cand vezi la altii bunatate, intelepciune, dreptate si alte virtuti, desparte cu mintea ta intre ele si zi Dumnezeului tau: "0, prea bogat Tezaur al virtutilor, mare-i bucuria mea! Caci de la Tine si prin Tine vine tot binele si fiindca orice bine, comparat cu Dumnezeeasca Ta desavarsire, nu inseamna nimic. Iti multumesc Dumnezeule pentru aceasta si pentru orice bine facut aproapelui meu. Adu-ti aminte Doamne de saracia mea si de marea trebuinta ce am pentru fapta buna".

Si in general vorbind, de cate ori vei vedea la creaturi vreun lucru placut, atragator, nu te opri aici, ci treci cu gandul la Dumnezeu si zi: "0, Dumnezeul meu, daca fapturile Tale sunt asa de frumoase, veselitoare si placute cu cat mai frumos, veselitor, si prea dulce esti Tu Ziditorul tuturor acestor lucruri".

Iubite, daca vei face astfel poti dobandi pe Dumnezeu prin cele cinci simtiri ale tale si totdeauna poti sui de la creatura la Creator, incat tot ce-i creat devine pentru tine o Teologie.

Si fiind inca in aceasta lume ce cade sub simturi, te poti desfata in cea inteligibila. Pentru ca toata lumea si toata firea nu-i altceva decat o lege, o unealta, un instrument sub care nevazut si tainic sta Ziditorul si Mesterul, lucrand si aratandu-si mestesugul Sau, prin cele vazute, materiale, punand inainte pe cele nevazute, imateriale[38].

Cap. XXII. Lucrurile sensibile sunt mijloace si unelte de corijarea simturilor; daca trecem de la ele la meditarea Cuvantului Intrupat si la tainele vietii si Patimii Lui.

Ti-am aratat mai sus ca de la lucrurile sensibile putem ridica mintea la privirea lui Dumnezeu.

Acum invata si altfel de ridicare a mintii la gandirea Cuvantului Intrupat, meditand la preasfintele Taine si patimi ale Lui.

Toate lucrurile sensibile din univers pot folosi acestei meditatii si contemplari, daca vei privi in ele cum ti-am spus, pe nemarginitul Dumnezeu, prima si singura cauza Care le-a dat toata puterea existentei, frumusetea si orice alta desavarsire ce o au.

Si dupa ce au socotit cat de mare si nemarginita e bunatatea acestui Dumnezeu, Care, fiind singurul inceput si Domnul oricarei creaturi, coborat pana la atata smerenie a se face om, a suferi si a muri pentru om, ingaduind creaturilor mainilor Lui a se ridica impotriva Lui si a-L rastigni. Deci, cand vezi, auzi ori pipai arme, funii, batatori, stalpi, cuie, ciocane si alte lucruri de acest fel, gandeste-te ca toate acestea au servit drept unelte Patimilor Domnului tau.

Si iar, cand vezi ori locuiesti in case saracacioase, aminteste-ti de pestera si ieslea Stapanului tau. De vezi ca ploua, adu-ti aminte de ploaia sangeroasa a sudorilor picate in Gradina din preasfintitul trup al dulcelui Iisus si care a udat pamantul.

De vezi marea adu-ti aminte cum Domnul a umblat pe dansa ca pe uscat, a stat in corabie si a invatat poporul. Pietrele ce le vezi iti vor aminti de acelea sfaramate la moartea Lui; iar pamantul iti va aduce aminte de cutremurul de la Patima Lui.

Soarele te va duce cu mintea la intunericul ce a cuprins atunci tot pamantul; apa iti va aminti de acea apa ce a curs din Sfanta Lui coasta, cand L-a impuns cu sulita ostasul; vinul ori alta batatura iti va aminti de otetul si fierea date Lui pe Cruce.

Daca te desfata si te veseleste vreo mireasma a aromatelor, alearga cu gandul la mirosul greu si neplacut simtit de Domnul in muntele Golgotei, loc de condamnare unde se taia capetele oamenilor, de aceea era rau mirositor si puturos[39].

Cand te imbraci, adu-ti aminte ca, Cuvantul cel vesnic s-a imbracat in trup omenesc ca sa te imbrace cu dumnezeirea Sa; cand te dezbraci adu-ti aminte de Hristosul tau ramas gol, si ca sa fie batut si rastignit pe Cruce.

De auzi un glas dulce si placut, muta-ti dragostea ta la Mantuitorul, prin buzele caruia s-a varsat tot darul si dulceata dupa cuvantul Psalmistului: "S-a varsat prin cuvantul tau toti darul si dulceata" (Ps. 45, 3); din dulceata graiului Il asculta poporul, dupa cum spune evanghelistul Luca: "Tot poporul asculta cu nesat cuvintele Lui" (Cap. 19, 48).

Daca auzi tulburari si glasuri de popor reflecteaza la nelegiuitele glasuri ale Iudeilor, "Ia-L, ia-L; rastigneste-L", care au tunat in Dumnezeestile lui urechi.

Cand vezi vreo fata frumoasa, aminteste-ti ca Iisus Hristos Cel mai frumos decat toti oamenii s-a facut fara chip si necinstit fara nici o frumusete pe Cruce pentru iubirea ta.

Ori de cate ori bate ceasornicul, adu-ti aminte de lesinul inimii ce a cuprins pe Domnul cand, in Gradina, a inceput a se infricosa de ceasul patimii si al mortii.

Ori socoteste ca auzi acele lovituri de ciocan cand i-L pironea pe Cruce.

In fine, in orice prilej de amaraciune ce vine peste tine, ori peste altii, gandeste-te ca acestea nu sunt nimic fata de cele suferite de Domnul.

Cap. XXIII. Cum se cuvine a ne corecta sentimentele prin diferite metode

Cand vezi lucruri frumoase si cinstite pe pamant, considera-le toate nimic si gunoi fata de frumusetea si bogatia cerurilor de care te vei bucura dupa moarte, daca vei sti sa dispretuiesti toate ale lumei. Intoarce-ti privirea la soare si cugeta ca sufletul tau va fi mai stralucitor decat acesta, daca vei ramane in harul Creatorului; iar de nu, va fi mai intunecat si mai neplacut decat intunericul infernal. Privind cerul, ridica-te cu ochii sufletului mai sus, la cerul de foc[40], acolo fixeaza-ti gandul, fiindca-i locasul tau de bucurie gatit pentru totdeauna, daca vei trai pe pamant cu nevinovatie.

Primavara, cand auzi cantecul pasarilor in padure, si orice alta cantare dulce, ridica-ti mintea la acele dulci cantari ale Paradisului si cugeta ca acolo neincetat rasuna Aliluia si celelalte doxologii ingeresti[41] si roaga-te lui Dumnezeu sa te invredniceasca a-i canta totdeauna cu duhurile ceresti: "Si dupa aceasta am auzit glas mare de multe popoare in cer, zicand: Aliluia!" (Apoc. 9,1).

Cand vei simti ca te ispiteste dulceata fapturilor, aminteste-ti ca acolo sub dulceata, e ascuns sarpele infernal gata la panda sa te ucida ori cel putin sa te muste. Si atunci sa zici asupra-ti: "Oh, sarpe blestemat! Cum stai ascuns gata sa ma inghiti!"

Apoi intoarce-te la Dumnezeu si zi: "Bine esti cuvantat Dumnezeul meu ca mi-ai aratat mie pe vrajmasul meu si m-ai izbavit din gatlejul turbat si din undita lui". Alearga indata la ranile Celui Rastignit, consacrandu-I-te si mediteaza cat de mult a suferit Domnul in Sfantul Trup sa te scape de pacat si sa te faca a ura placerile carnii. Iti mai amintesc de un lucru, ca sa poti scapa de acest farmec primejdios si de aceasta pofta a carnii. Iata ce este: deschide-ti mintea si da-ti seama ce va fi acea fata care te tulbura, dupa moarte, adica, putreziciune, viermi si rau mirositoare. Cand mergi la fiecare pas si calcatura de picior, aminteste-ti ca in acest fel te apropii de mormant. Iar cand vezi pasari zburatoare in vazduh, ori ape curgatoare pe pamant, gandeste-te ca viata iti zboara cu mare iuteala si ajunge la sfarsitui ei.

Iarna, cand se ridica vanturi mari, ori vara fulgere si tunete, adu-ti aminte de ziua cea infricosata a judecatii. Pleaca-ti genunchii, roaga-te lui Dumnezeu sa-ti dea har si timp a te pregati bine ca sa stai cu indrazneala inaintea Slavei Celui Prea Inalt.

De asemenea daca se abat asupra ta diferite nenorociri, exerciteaza astfel: cand, de pilda, esti stramtorat de vreo durere ori tristete, sau suferi caldura, frigul ori altceva, inalta-ti mintea la Vointa lui Dumnezeu, care a socotit ca ti-e folositor sa suferi atunci si in astfel de masura acea boala si amaraciune; bucura-te de aceasta pentru dragostea ce o are Dumnezeu fata de tine si de prilejul oferit a-I sluji in toate aceste lucruri care-I sunt foarte placute. Zi in inima ta: "Iata asupra mea implinirea Vointei Dumnezeului meu, Care din veac a randuit cu dragoste sa sufar aceasta. Totdeauna fie binecuvantat prea bunul meu Stapan". Iar cand iti vine in minte vreun gand bun, intoarce-te la Dumnezeu, recunoaste ca de la El a venit si multumeste-I.

Cand citesti, socoteste ca, sub acele cuvinte, vezi pe Dumnezeu si primeste-le ca venite din gura Lui dumnezeeasca, cand vezi ca apune soarele si vine noaptea, intristeaza-te si roaga pe Dumnezeu sa nu cazi in intunericul cel vesnic.

Iar daca vezi Crucea, adu-ti aminte ca ea e semnul si steagul ostii si al razboiului tau. De te vei departa de ea, vei cadea in mainile vrajmasilor; iar de ii vei urma, vei ajunge la ceruri, incarcat cu glorioase trofee.

Cand vezi icoana Maicii Domnului, intoarce-ti inima la Dansa ceea ce imparateste in rai si multumeste-I, fiindca a stat gata totdeauna la Vointa Dumnezeului tau, pentru ca a nascut, a alaptat si a hranit pe Mantuitorul lumii si fiindca niciodata nu ne refuza, in razboiul nevazut, ocrotirea si ajutorul Ei.

Pune inaintea mintii tale chipurile Sfintilor si cugeta ca ai atatia aliati si mijlocitori catre Dumnezeu. Ei se roaga pentru tine. Isi arunca cu barbatie sulitile, alearga, ti-au deschis calea pe care umbland, vei fi si tu incununat cu dansii intr-o marire vesnica.

Intre celelalte ganduri evlavioase cand vezi bisericile, socoteste ca si sufletul tau este o biserica a lui Dumnezeu: "Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu" (2 Cor. 6,16). Se cuvine sa-ti pazesti sufletul curat si fara viclesug.

Iar auzind in fiecare clipa felicitarile ingerului, aduse Nascatoarei de Dumnezeu, astfel mediteaza:

Multumeste lui Dumnezeu pentru acea vestire trimisa din ceruri pe pamant, care a pus inceputul mantuirii noastre;

Bucura-te cu Pururea Fecioara Maria de marea slava la care s-a ridicat pentru exceptionala si adanca Ei smerenie;

Roaga-te cu Ea si cu Arhanghelul Gavriil dumnezeescului Prunc, care atunci indata s-a zamislit in prea sfantul ei pantece; lucru ce se cade a-l face de trei ori in fiecare zi, seara, dimineata si la amiaza.

Iar Joi seara mediteaza la mahnirile Maicii Domnului pentru sudoarea insangerata ce a curs de la Iubitul Ei Fiu, in Gradina, unde se ruga, cand au venit ostasii cu Iuda si L-au prins. Mediteaza si la intristarea ce a avut-o toata acea noapte Fiul Sau. Vineri avand in minte intristarea si durerea ce a avut-o Ea, cand Unicul Ei Fiu a stat in fata lui Irod, pentru condamnarea la moarte, pentru purtarea Crucii. Patimeste, iubite frate, impreuna cu Dansa. De la amiaza pana Sambata, aminteste-ti de sabia durerii ce a strapuns inima Unei astfel de prea vrednice Doamne, de rastignirea si moartea unicului Ei Fiu, de cruda impungere in sfanta Lui coasta, de ingroparea Lui, si de celelalte.

In scurt, totdeauna cu paza si atent in carmuirea simtirilor tale; in orice ti se intampla, bucurie ori intristare gata a inainta ori a te retrage, nu din dragostea sau ura pamanteasca, ci numai din ascultarea Vointei lui Dumnezeu. Primeste-le ori fugi de ele dupa cum e Voia lui Dumnezeu.

Afla, deci, ca ti-am aratat aceste feluri de a carmui sentimentele tale nu ca sa te ocupi totdeauna de ele, pentru ca esti dator totdeauna a avea mintea adunata in inima, ca sa stai impreuna cu Domnul tau; Cel ce doresti sa te supraveghezi si sa invingi pe vrajmasii si patimile tale, cu fapte neintrerupte, dupa cum ti-am spus in cap. 13; insa ti le-am lamurit ca sa stii a te conduce cand va fi nevoie.

Deprinde-te a tacea, chiar acolo unde nu-i rau sa vorbesti, ca sa castigi deprinderea. Numai sa nu fie tacerea ta pricina de vatamare duhovniceasca, tie ori celorialti. Ia seama a sta departe de sfaturile oamenilor, fiindca in locul oamenilor vei avea tovarasi pe ingeri, pe Sfinti si pe Dumnezeu.

In fine, aminteste-ti de razboiul ce-l ai in maini. Daca vei vedea cata lupta ai sa depui intr'nsul, desigur vei pierde pofta a vorbi ceva de prisos.

Cap. XXIV. Cum se cuvine a ne conduce limba

Cea mai mare trebuinta este a sti sa-ti carmuiesti limba cum se cuvine si s-o infranezi. Pentru ca oricine o lasa sloboda sa vorbeasca de cele ce aduc placere simturilor.

Foarte adeseori multa vorbire vine din mandrie. Din aceasta parandu-ni-se ca stim multe si fiind multumiti de parerile noastre, ne silim cu multe reflectii si cuvinte mestesugite sa impunem opinia noastra, inimilor celorlaiti, ca sa le aparem ca invatatori. Le aratam astfel de mandrie ca si cum ei ar avea nevoie sa invete de la noi. Acest orgoliu apare mai ales cand ii invatam, fara ca ei sa fi cerut acest lucru de mai inainte.

Nu-i posibil a spune in cateva cuvinte cate rautati se nasc din multa vorbire. Vorba multa e mama lenii, baza ignorantei si nebuniei, usa clevetirii, sluga minciunilor si raceala evlaviei fierbinti. Vorbele multe intarata si intaresc patimile, si dintr-insele se pomeste apoi limba cu o mare usurinta spre vorbire nechibzuita. De aceea, Sf. Apostol Iacov, voind sa arate, cat de greu este unui om sa nu greseasca in cuvintele rostite, zice ca aceasta e posibil numai barbatilor desavarsiti: "Daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare a-si infrana tot trupul" (3, 2).

Fiindca limba indata ce incepe a vorbi, alearga ca un cal fara frau si nu vorbeste numai cele bune si cuviincioase, ci si cele rele. De aceea acelasi apostol o numeste: "rau fara astampar, plina de venin aducator de moarte" (v. 8); iar Solomon in acelasi fel a zis ca "din multa vorbire nu vei scapa de pacat" (Prov. 10, 2).

Si ca sa spunem in general: Cel ce vorbeste mult, da a se intelege ca-i ignorant: "Cel nebun inmulteste cuvinte" (Ecles. 10, 14).

Cu cel ce nu te asculta cu pofta, nu te intinde la convorbiri lungi ca sa nu-l dezgusti si sa nu-l faci a te ura, cum e scris: "Cel ce inmulteste cuvinte va fi urat" (Sirah. 20, 7).

Nu vorbi aspru si cu glas tare, pentru ca amandoua sunt foarte urate si produc suspiciunea ca esti gol si prezumtios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relatiile tale, decat la mare trebuinta; iar atunci, cat mai scurt si mai concis posibil. Daca ti se pare ca altii vorbesc de dansii prea mult, nu te sili a-i imita chiar presupunand ca cuvintele lor ar fi smerite.

Vorbeste cat mai putin de aproapele tau si cele ce-l privesc pe dansul, acolo si cand este nevoie pentru binele lui[42].

Despre Dumnezeu vorbeste cu toata inclinarea ta! Mai ales de dragostea si bunatatea Lui! Dar cu frica, avand in vedere ca si atunci poti cadea in greseala. De aceea, sa preferi a asculta cand altii vorbesc despre acestea, pazind cuvintele lor in cele mai dinauntru ale inimii.

Iar despre celelalte cand vorbesc, glasul lor numai sa atinga auzul tau, dar mintea sa stea ridicata la Dumnezeu.

Chiar cand e nevoie sa ascuiti pe cel ce vorbeste ca sa-l intelegi si sa-i raspunzi, ridica-ti mintea la cer, unde locuieste Dumnezeul tau: cugeta la inaltimea Lui si gandeste-te ca vede totdeauna nimicnicia ta.

Cerceteaza bine toate lucrurile care-ti vin in inima a le vorbi, inainte ca ele sa treaca pe limba si vei afla multe care e mai bine sa nu le dai drumul din gura.

Dar in legatura cu aceasta sa stii ca, chiar din cele ce ti se par bune de spus, sunt multe care e mai bine a le ingropa in tacere. De aceasta iti vei da seama dupa ce va trece acea convorbire.

Tacerea e o mare imputernicire a razboiului nevazut si o durabila nadejde de biruinta. Ea este foarte iubita de cel ce nu se bizuie pe sine, ci se increde in Dumnezeu. Ea este o pastratoare de sfintita rugaciune si un minunat ajutor in practicarea virtutilor[43].

Tacerea mai este si un semn de intelepciune. Pentru ca desi cineva tace, neavand cuvant a spune: "tace flindca n-are nimic de raspuns" (Sirah 20, 5), iar altul asteapta vremea potrivita sa raspunda: "el tace fiindca cunoaste vremea" potrivita; iar altul pentru alte pricini[44].

Dar in genere, totdeauna cel ce tace arata ca e prudent si intelept: "Cel ce tace se afla intelept" (Sirah, 20, 4).

Ca sa te deprinzi a tacea, socoteste adesea pierderile si pericolele provenite din vorbarie, si in acelasi timp marile bunatati ale tacerii. Urmeaza si cele trei cai descrise in cele trei capitole precedente, adica: sa urci de la lucrurile sensibile la contemplarea lui Dumnezeu, a Cuvantului celui intrupat si la impodobirea caracterului.

Acestea pot fi folosite de cei ce au discemamatul cunoasterii si puterea cugetarii a-si ocarmui simturile cu acestea, dar cei ce n-au aceasta cunostinta si putere pot a-si dirija simtirile intr-alt fel, adica simtind cu toata puterea lor din toate aceste lucruri sensibile, care pot vatama sufletul.

A. De aceea, draga frate, se cuvine a-ti pazi cu mare bagare de seama ochii si a nu-i lasa sa se intinda la fetele oamenilor, frumoase ori urate, ale barbatilor ori ale tinerilor si fara barba sau la goliciunea trupurilor straine ori a trupului tau. Fiindca dintr-o astfel de curiozitate si privire emotiva, inima naste placerea, pofta preacurviei si sodomiei.

Cum a zis Domnul: "0ricine se uita la femeie, poftindu-o, a si preacurvit cu ea in inima sa" (Mat. 5, 38); iar un oarecare intelept a spus: "Din vedere se naste iubire"[45]. De aceea Solomon porunceste sa nu fim robiti de ochii nostri, nici cuceriti de placerea frumusetii. "Fiule, sa nu-ti biruiasca inima frumusetea ei si sa nu te seduca prin ochii ei". (Prov. 6, 25).

Pe langa aceasta fereste-te a nu iscodi cu privirea mancarurile si bauturile alese. Adu-ti aminte ca stramoasa noastra Eva pentru ca a vazut fructul pomului oprit in Rai, l-a poftit, l-a mancat si astfel a murit. Nu cauta cu dulceata la hainele frumoase, la bani, la argint ori la gloriile marete ale lumii. Ia seama bine sa nu treaca de la ochi la sufletul tau patima iubirii de marire si de bani. Pentru ca e scris: "Intoarce ochii mei de la privelistea celor desarte si ma viaza dupa cuvantul tau" (Ps. 119, 37).

Si, in genere vorbind, pazeste-ti privirea de dansuri, jocuri, mese, banchete, discutii, lupte, alergari si tot felul de lucruri dezordonate si necuviincioase iubite de lumea nebuna si oprite de Legea lui Dumnezeu.

Fugi si inchide ochii de la ele, ca sa nu-ti umpli inima si imaginatia cu patimi si inchipuiri urate si sa ridici noua tulburare asupra-ti, parasind lupta ce ai a duce cu pasiunile vechi. Sa iubesti a vedea Biserici, sfinte icoane, carti sfinte, cimitire, morminte si toate cele cinstite a caror vedere iti foloseste.

B. Se cuvine a-ti pazi auzul. Intai, sa n-auzi cuvinte urate si exotice, cantece si instrumente muzicale, de care se indulceste sufletul si inima se aprinde de pofta trupeasca. Fiindca e scris: "Departeaza de la tine cuvintele de ocara" (Prov. 27, 1). Al doilea, evita a auzi glumele si cuvintele de ras, cum sunt indeosebi basmele, fabulele si diferite inchipuiri ale lumii, veselindu-te si delectandu-te intr-insele. Fiindca nu-i permis crestinului s-asculte cu bucurie acestea, ci celor stricati, de care spune sf. Pavel: "Dornici sa-si gadile auzul isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si-si vor intoarce urechile de la adevar si se vor indrepta catre basme" (2 Tim. 4, 3-4).

Al treilea, sa nu asculti cu placere osandirile si clevetirile facute de unii aproapelui lor, ci, daca poti opreste-le, iar de nu, sa nu stai a le auzi, pentru ca sf. Vasile cel Mare considera vrednici de afurisenie atat pe cei ce osandesc, cat si pe cei ce stau si asculta clevetirile: "0ricine va cleveti pe cineva sau auzind pe cel ce cleveteste de nu-l cearta, cu acela impreuna sa fie afurisit" (Certarile cele nescrise). Al patrulea, fereste-te a auzi cuvinte banale, desarte si barfiri, cu care se ocupa multa lume, fiindca e scris: "Nu primi marturie desarta" (Esire 23, 1) si Solomon zice: "Departeaza de la tine cuvantul desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii" (ML 12,36).

Si, in scurt vorbind, pazeste-te a auzi toate acele cuvinte si graiuri care-ti pot vatama sufletul; mai ales momirile amagitorilor si laudele de care Isaia zice: "0 poporul meu, cei ce va lauda va amagesc" (3, 11).

Ci sa iubesti a auzi dumnezeiestile cuvinte, sfintitele versuri, melodii si cantari si toate cele cinstite, sfinte, intelepte si folositoare sufletului.

Sa-ti placa mai ales a auzi necinstirile si insultele ce ti le fac altii.

C. Pazeste-ti mirosul de mirodenii si de orice aromate mirositoare. Sa nu le porti cu tine, sa nu te ungi cu ele si sa nu le mirosi cu pofta. Pentru ca toate aceste sunt ale femeilor necinstite, iar nu ale omului intelept. Ele slabesc barbatia sufletului, pravalindu-l in patimi si pofte desfranate si aduc asupra celor ce le folosesc blestemele proorocesti care zic: "Si va fi in loc de miros uraciune" (Isaia, 3, 24); "Vai de cei ce se ung cu mirurile cele mai alese" (Amos, 6, 6).

D. Pazeste-ti gustul si pantecele sa nu cada rob bucatelor grase, delicioase si variate, nici bauturilor dulci si aromate. Pentru ca aceste mese luxuriante, inainte a le dobandi, te pot duce la furt, minciuni, momeli si in alte patimi robitoare; iar dupa ce le vei castiga te vor arunca in gropile dulceturilor trupesti, in poftele animalice, care lucreaza in pantece si vor aduce asupra-ti acele blesteme profetice ale lui Amos: "Vai celor ce mananca iezi din turme si vitei sugatori din mijiocul cirezilor" (6, 4).

E. Sa te feresti a pune mana nu numai pe trup strain, de barbat ori de femeie, batran sau tanar, dar nici pe trupul tau. Mai ales de partile ascunse sa nu te atingi decat in caz de trebuinta. Caci pe cat de groasa este aceasta simtire a pipaitului, pe atat mai simtitoare si mai vie aprinde pasiunile carnii si-l duce pe om pana la savarsirea pacalului.

Toate celelalte simturi servesc pipaitului, iar pacatul, intr-o oarecare masura, lucreaza de departe. Dar cand cineva ajunge la pipait, adica va ajunge si sa apuce, mai greu se poate abtine a nu savarsi pacatul.

La pipait duce si impodobitul capului, trupului si picioarelor.

De aceea pazeste-te a-ti impodobi trupul cu haine moi, multicolorate si stralucitoare, sau a-ti pune pe cap acoperamant pretios ori sa te incalti cu incaltaminte scumpa. Acestea se potrivesc, dar pentru oameni sunt necuviincioase. Poarta numai cele cuviincioase, modeste si smerite dupa cum cere frigul iernii, caldura verii, pentru apararea corpului, ca sa nu auzi si tu ce a auzit bogatul imbracat in porfira si vison: "Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta si Lazar, asijderea, pe cele rele; ci acum, aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti" (Lc. 16,25). Ia seama sa nu vina peste tine blestemul lui Iezechiel: "Isi vor lua mitrele de pe capetele lor si se vor dezbraca de haina lor pestrita" (26,16).

Tot la pipait duc si celelalte ingaduinti ale trupului, cum sunt: impodobirea parului si barbii, spalatul des, casele stralucite si scumpe, asternuturile pretioase si moi, si scaunele.

De toate fereste-te ca de ceva vatamator intregii tale intelepciuni, amenintator de patimi trupesti si ca sa nu mostenesti compatimirea lui Amos ce zice: "Vai celor ce dorm pe paturi de elefant si se rasfata pe asternuturile lor" (6, 4).

Cele ce ti-am spus pana acum sunt ale pamantului pe care iscoditorul sarpe a fost condamnat a-l manca. Sunt materia si hrana tuturor pasiunilor carnii. De aceea, de nu le vei lua in seama ca niste lucruri mici, ci vei duce lupta cu barbatie si nu le vei lasa sa intre in sufletul tau si in inima ta, te incredintez ca repede diavolul nefiind hranit de tine te va lasa in pace si in curand vei fi un minunat biruitor in acest razboi nevazut. Caci in Iov e scris ca furnico-leul (adica diavolul) s-a distrus si a pierit, fiindca n-avea hrana: "furnico-leul (anti-leul) a pierit neavand mancare"[46].

Cap. XXV. Cum sa disciplinam imaginatia si memoria

Dupa ce am vorbit de corectarea simturilor noastre, urmeaza a vorbi aici si cum sa corectam imaginatia si memoria noastra; caci, dupa socoteala aproape a tuturor filozofilor, fantezia si memoria nu-s altceva decat o impresie a tuturor lucrurilor sensibile ce le-am vazut, auzit, mirosit, gustat si pipait.

Si ca sa spun in scurt, imaginatia si memoria sunt o comuna perceptie interna care inchipuie si aminteste tot ceea ce cele cinci simturi ale noastre din afara a ajuns a le percepe. Intrucatva simtirea, adica si cele simtite se aseamana cu pecetea, iar imaginatia cu imprimarea pecetii.

Dar aceasta fantezie si memorie ni s-a dat dupa calcarea poruncii dumnezeesti, ca sa le putem folosi cand simturile din afara sunt linistite si cand nu mai avem inaintea noastra acele lucruri care au trecut din simturi si s-au imprimat in memorie ori in imaginatie. E imposibil sa avem totdeauna prezente toate lucrurile ce le-am vazut, auzit, mirosit, gustat, pipait si de aceea readucem inaintea noastra, cu inchipuirea si memoria care le au imprimate intr-insele si astfel vorbim despre ele si cugetam ca si cum ar fi de fata,

De exemplu: Te-ai dus odata si ai vazut Smirna, apoi ai plecat de acolo. Cu simtul ochilor dinafara n-o mai vezi, dar cu simtirea interna, adica cu memoria si fantezia, ori de cate ori ai dori, poti sa-ti reprezinti Smirna si s-o vezi ca si cum ar fi prezenta, cu aceeasi forma, distanta, loc si topografie ce are.

Si doar nu ca te duci atunci si vezi Smirna (cum cred unii neinvatati), ci vezi chipul Smirnei care s-a intiparit in imaginatia si memoria ta. Aceasta imaginare a lucrurilor externe ne supara si in timpul somnului, ne face sa vedem multe si diferite vise, in care ia seama sa nu crezi niciodata.

Aceasta imaginatie este o impresie irationala si aproape informa a celor cinci simturi si isi imagineaza lucrurile vazute in forma, chipul, culoarea, dupa cum am spus, de aceea ia seama la cele de mai jos.

A. Sa stii ca, dupa cum Dumnezeu este in afara de toate simturile si lucrurile ce se simt, afara de orice forma, culoare, distanta si loc, ca o fiinta fara forma, neinchipuita, fiind pretutindeni si mai presus de orice, - tot astfel este dincolo de orice inchipuire, in afara de orice imaginatie. Prin urmare, sa stii ca fantezia e o putere sufleteasca incapabila a se uni cu Dumnezeu, din cauza unor astfel de neajunsuri ale ei[47].

B. Al doilea, afla ca cel ce a fost Lucifer, (luceafarul) intaiul intre Ingeri, la inceput fiind mai inalt decat imaginatia irationala si in afara de orice forma, chip, simtire, cu minte rationala, imateriala, fara forma si fara trup, mai apoi imaginandu-si si socotindu-si mintea egala cu Dumnezeu a cazut, dupa cum gandesc multi teologi, in aceasta mult divizata, grosolana si multiforma imaginatie. Astfel, din Inger fara forma, impasibil si imaterial a devenit diavol, oarecum material, in multe forme si patimas[48].

De aceea e numit de dumnezeestii Parinti un pictor a toate, imitator si sarpe cu multe chipuri, mancator al pamantului pasiunilor, nalucire, si alte nume de acest fel[49].

Iar Dumnezeu Insusi il arata ca un dragon intrupat cu coada, vine, coaste, spate, nas, ochi, gura, buze, piele, carne, si alte organe. Deci, invata din acestea, iubite, ca diferite forme ale imaginatiei, dupa cum sunt o inventie si nascocire a diavolului, tot astfel ii sunt foarte dorite lui. Pentru ca dupa unii sfinti[50] imaginatia e podul pe care trec demonii ucigatori si se amesteca in suflet si astfel il fac loc de ganduri rele, urate, de ocara si al tuturor patimilor necurate, sufletesti si trupesti.

C. Al treilea, sa stii ca dupa conceptia marelui teolog, Sf. Maxim, Adam a fost creat fara imaginatie. Mintea lui era curata, uniforma, statornica, in aceeasi activitate. De aceea nu-si inchipuia nimic, nici nu se robea simturilor si formelor lucrurilor ce decad sub simturi. Ci fara a intrebuinta puterea inferioara a fanteziei a-si imagina forme, culori, chipuri si distante, el privea cu puterea superioara a suflelului, care-i intelectual, cuvinlele imateriale, limpezi si spirituale[51].

Oh! Dar diavolul cel ucigator de oameni, a facut ca, dupa cum el a cazut prin inchipuire, tot astfel si Adam sa-si intortocheze mintea socotindu-se ca Dumnezeu si prin aceasta inchipuire sa cada. Astfel din acea viata rationala, ingereasca, uniforma, unitara si statornica a fost aruncat de diavol in imaginatia perceptibila, multilaterala si nestatornica si in starea animalelor irationale. Pentru ca inchipuirea e o insusire a animalelor irationale, iar nu a celor rationali.

Omul odata cazut intr-o astfel de stare, cine poate spune in cate patimi, rautati si greseli, n-a fost aruncat prin imaginatie ? A umplut etica filozofica cu diferite amagiri[52] si fizica a umplut-o cu multe opinii neadevarate iar teologia cu dogme false.

Caci multi vechi si noi, dorind sa vorbeasca de Dumnezeu si sa-l priveasca, sa se ocupe indeosebi de adevarurile inalte, adevarate si neimaginate ale lui Dumnezeu, unde slujeste puterea cea mai inalla a sufletului - mintea, chiar inainte de a-si curati mintea de formele patimase si feluritele inchipuiri ale lucrurilor ce se simt, in locul adevarului au gasit minciuna. Raul cel mare este ca au imbratisat aceasta minciuna si o tin de adevar. In loc de teologi apar ca niste fantasmagoristi, bazandu-se pe iscusinta mintii, cum zice Apostolul.

Deci, frate, de doresti a te elibera degraba de aceste rautati si pasiuni; de voiesti a fugi de diferite curse si mestesugiri ale diavolului si de iubesti a te uni cu Dumnezeu si a dobandi dumnezeeasca luminare; lupta, bate razboi din toate puterile tale, a-ti goli mintea de orice forma, culoare si distanta. In scurt, de orice imaginatie si aducere amintea lucrurilor bune ori rele, pentru ca toate sunt niste necuratii si intinaciuni care intuneca curatenia, nobletea si stralucirea mintii.

Nu-i nici o patima trupeasca sau sufleteasca care sa poata veni in minte pe alta cale decat prin inchipuirea celor simtite[53].

Sarguieste-te, deci, a-ti pastra mintea curata fara forme, culori, distante, si orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu.

Dar aceasta nu se poate face altfel decat prin intoarcerea si adunarea ei in locul cel stramt al inimii si al intregului om launtric. Si obisnuit a ramane, uneori sa se roage cu jale zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Sa ia seama numai la cuvintele acestei rugaciuni (cum iti voi spune in cap. 26).

Iar alteori, privindu-se intelege pe Dumnezeu[54] si se odihneste. Aceasta functiune se numeste circulara[55] si neratacitoare.

Fiindca, cum spun naturalistii dupa cum sarpele cand voieste sa-si lepede pielea veche se duce si trece printr-un loc stramt, tot astfel mintea, prin locul stramt, al inimii si al rugaciunii mintale din inima, se strecoara de imaginatie, devine clara, curata, stralucita, capabila a se uni cu Dumnezeu, prin asemanarea ce o are cu El. Si iar, cu cat apa curge prin locuri mai stramte, pe atat se limpezeste si devine mai putemica, in stare a se sui la inaltime, tot astfel mintea, indeletnicindu-se cu cugetarea si meditatia stramta si stapanita a inimii si in observarea de sine, pe atat se ascute si devine mai patrunzatoare, superioara oricarei pasiuni si navalirii gandurilor, oricaror forme si chipuri nu numai simtite - exterioare, ci si inteligibile, fiindca toate acestea raman afara si nu pot patrunde inauntru[56]

Iar daca vreodata mintea s-ar revarsa peste lucrurile din afara si inchipuirile lumii, reintoarce-o in camara inimii pana la obisnuinta.

Aceasta prima si principala cale prin care se cuvine a activa totdeauna, a corecta, iubite, imaginatia si memoria. Dar ce zic sa corectezi ? Sa smulgi chiar din radacini preconceptiile si idolii ei. E o metoda, pe cat de grea, pe atat de folositoare si rodnica; pe cat de ostenitoare, pe atat e de greu de folosit (ca sa nu zic si greu de crezut) la multi, indeosebi de filozofii nostri si dascalii veacului nostru. Ei nu vor a se pleca invataturii Sf. Duh, a atator purtatori de Dumnezeu Parinti, care ne invata aceasta cale, in cartea mai pretioasa decat orice piatra scumpa, a Filocaliei. Ei sunt intr-adevar lipsiti de rodurile duhului ce le dobandesc multi neinvatati si necarturari, dupa cuvantul ce zice: "Ca Dumnezeu a ascuns acestea de cei intelepti si de cei priceputi si le-a descoperit copiilor" (Lc. X, 21).

Caci multi, intrucat nu cred in aceasta lucrare mintala, nici nu pot intelege folosul venit din aceasta, dupa cuvintele: "De nu veti crede, nu veti intelege" (Isaia, 7, 9).

2. Daca observi ca mintea se ingreuneaza si nu mai poate ramane in inima si in Rugaciunea mintala care-i in inima, foloseste si al doilea mijloc: adica las-o sa iasa afara si sa se cufunde in meditatii si contemplatii, in ganduri dumnezeesti si spirituale, cele din Sf. Scripturi si cele din stiintele lumii, care obisnuit se numesc metafizice si fara materie.

Aceste ganduri duhovnicesti, fiind inrudite cu mintea prin subtilitatea si imaterialitatea lor n-o lasa a se vulgariza, ci o intoarce la loc in inima si iar o uneste cu pomenirea mintala a lui Dumnezeu. De aceea dumnezeescul Maxim zice ca, "Numai actiunea nu poate face mintea impasibila de nu-i vor urma multe si diferite Contemplatii".

Ia aminte sa nu te ocupi cu cuvintele trupurilor materiale si ale vietatilor, adica ceea ce numim fizice fiind inca patimas. Pentru ca mintea, nefiind libera de imagitiile pasionante ale lucrurilor ce cad sub simturi, pana sa ajunga la rationamentele spirituale si imateriale ce se afla in trupuri si in vietati, e robita numai de forma si aparenta externa si satisfacuta de ea, castiga opinii si pasiuni false, cum zice Sf. Maxim, in loc de a afla impasibilitate si adevar, cum s-a intamplat multor filozofi naturalisti.

3. Pentru odihna si buna stare a mintii tale, mai utilizeaza si a treia metoda. Imagineaza-ti tainele Vietii si Patimii Domnului, Nasterea si Pestera, Intampinarea in Biserica, Botezul in Iordan, Postirea de patruzeci de zile in pustie, Propovaduirea Evangheliei Lui, Minunile facute, Schimbarea la fata in Tabor, Spalarea picioarelor Ucenicilor, Darea Tainelor, Vanzarea, Patimile, Crucea, Ingroparea, Invierea, Inaltarea Lui, Chinurile de multe feluri ale Mucenicilor si indelungile vietuiri in pustie ale Cuviosilor.

Tot astfel, pentru disciplinarea inimii si pocainta, poti sa-ti inchipui taina si ceasul ingrozitor al mortii tale, grozava zi a judecatii, chinurile si muncile vesnice, focul nestins, temnitele intunecoase si de sub pamant, tartarul cel prea friguros, viermii care nu beau sange, tovarasia cu demonii, etc.

Imagineaza-ti dobandirea bucuriei negraite a dreptilor: Imparatia cereasca, Slava Vesnica, fericirea eterna, sufletul celor ce praznuiesc, unirea cu Dumnezeu, cunostinta si convietuirea vesnica cu toti Sfinti[57].

Dar aceasta nu inseamna sa te ocupi totdeauna de ele, ci foloseste-le numai uneori si ocazional, cand ti se va ingreuna mintea, ca iar sa se intoarca la inima si acolo vom putea lucra impotriva imaginatiei prin aceasta frumoasa aducere aminte de Dumnezeu. Pentru ca, dupa cum toate vietatile purtatoare de case (ex. melcul si broasca testoasa) si cele cu cojile tari, nu se odihnesc decat in cojile cu care sunt imbracate, astfel mintea, in chip firesc, nu se odihneste in alta parte decat in trupul ce-l poarta, in camara inimii, in omul cel dinlauntru. De acolo, ca dintr-un meterez, lupta cu gandurile, cu vrajmasii si cu patimile ascunse acolo inauntru, desi cei mai multi oameni nu stiu acest lucru[58].

Pe langa acestea te sfatuiesc sa bati razboi si sa te feresti a nu lasa imaginatia si memoria sa-si aduca aminte de toate cele vazute, auzite, mirosite, gustate si pipaite; dar mai ales de cele necurate si rele.

Ratiunea si experienta spun ca un om are mai mult a lupta cu imaginatia si memoria, decat cu perceperea actuala. Fiindca, sa presupunem o ipoteza, a vedea ori a nu vedea o fata ispititoare e usor si nu cere mare razboi; dar dupa ce acea persoana a fost vazuta, nu mai este usor, ci e necesar razboiul si lupta hotarata ca sa scoatem aducerea aminte a acestei persoane din inchipuirea noastra. Adesea o singura privire patimasa si curioasa ce am aruncat unei fete frumoase se imprima astfel de puternic in imaginatia noastra, incat lupta cu noi patruzeci sau cincizeci de ani, uneori chiar pana la o varsta inaintata si nu putem s-o stergem din imaginatia si memoria noastra.

Lucrul cel mai de ras e ca si acea persoana, imbatraneste, moare si se preface pamant si adesea pipaim cu mainile noastre oasele ei in mormant, dar imaginatia noastra tine atat de legata de noi chipul ei, incat totdeauna o socotim tanara si vie. Si astfel, ca si cand ar fi aievea, aceasta patima irationala si oarba produce pacat in inima, atat cat suntem trezi, cat si cand dormim[59].

Pe langa aceasta iti amintesc sa nu crezi, nici sa iei drept adevarat ce vezi, treaz ori in somn, dinauntru ori din afara inimii, vreo forma ca o lumina ori foc, in chip de inger ori Sfant, ori altfel de fantezie, caci multi pustnici vechi si noi au fost amagiti de astfel de inchipuiri si au fost pierduti de diavol, care stie si obisnuieste a se preface in Inger de lumina, dupa cum a spus Sf. Pavel: "Satana se preface in inger al luminii" (2 Cor. 11, 14).

Si mai afla ca, dupa cum din simtire se naste inchipuirea, tot astfel, dimpotriva, imaginatia naste simtirea. Atat de mult se ingroasa inchipuirea unor oameni, incat face acelasi lucru ca si simtirea.

De aceea multi inchipuitori si fantezisti se tem de imaginatie ca de simturi si atunci, ori se desfata cu ea, ori sunt torturati. Ba unii chiar mor numai din cauza inchipuirilor unor persoane si fete ca si cum ar fi de fata.

Deci, cine nu vede cat de rea e inchipuirea si cat se cuvine a fugi de ea ?

Cap. XXVI. Daca doreste a duce bun razboi cu dusmanii soldatul lui Hristos se cuvine a fugi cu toata taria de tulburari si suparari.

Dupa cum orice crestin are neaparata nevoie, cand pierde pacea inimii, sa faca orice spre a si-o recastiga, tot astfel trebuie sa stie ca nu-i rational si drept ca, pentru vreo intamplare a lumii, ce s-ar putea produce sa-l robeasca, intristeze sau sa-i tulbure aceasta pace.

Da, se cuvine a ne mahni pentru pacatele noastre, dar cu o intristare pasnica, pentru pacatele noastre, cum am spus mai inainte de mai multe ori. Si astfel, fara supararea inimii, sa ne mahnim, ca orice pacatos si sa plangem foarte putin dinauntrul nostru; adica, sa simtim compatimire in dispozitia pioasa a dragostei.

Iar de celelalte intamplari venite asupra noastra, grele si chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vatamatoare, razboaie, focuri si altele, desi oamenii cu cugetare lumeasca deseori fug de ele, ca de niste vexatiuni ale naturii, totusi, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai sa le suportam, ci sa le si dorim, sa le iubim ca fiind niste pedepse juste, meritate pentru cei buni.

Pentru ca, privind la acest scop, vom place chiar Domnului nostru si lui Dumnezeu, si urmand Vointii Lui vom trece prin toate ale lumii cu o inima linistita si pasnica, oricat de mari ar fi tulburarile, necazurile si amaraciunile acestei vieti.

Fii incredintat ca orice vexatie si tulburare a inimii noastre nu-i placuta in Ochii lui Dumnezeu, caci, de orice natura ar fi, totdeauna e intovarasita de nedesavarsire si totdeauna iese dintr-o radacina rea a egoismului nostru.

De aceea sa ai totdeauna o straja neadormita, care, indata ce ar vedea ceva ce te poate supara si tulbura, sa te vesteasca a-ti lua armele de aparare, socotind ca cele rele desi simturile noastre si exteriorul lor le arata a fi rele, adica suparatoare, totusi nu sunt intr-adevar rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune si ca toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte si bune ale noastre si pentru alte pricini necunoscute noua, dar desigur prea oportune si drepte.

Daca la orice suparare si intamplare neplacuta inima va ramane in acest calm, mult folos vei avea; iar daca dimpotriva se va tulbura, sa stii ca orice sarguinta si nevointa nu-ti aduce nici un folos ori iti aduce unul foarte mic si neinsemnat.

Nu mai amintesc faptul ca atunci cand suntem intristati, inima e supusa multor loviri si razboaie ale vrajmasilor si ca, mai mult, nici nu putem vedea si deslusi bine calea adevarata si drumul faptei bune.

Vrajmasul nostru, diavolul, uraste mult pacea noastra, (fiindca e o pace unde locuieste Duhul lui Dumnezeu, ca sa facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten si incearca a ne-o lua prin diferite pofte[60] ce par a fi bune, dar cat sunt de amagitoare si mincinoase, poti sa vezi, intre alte semne si aceasta: ele ne rapesc pacea inimii.

De aceea, daca voiesti a fugi de aceasta mare nenorocire, cand santinela, adica mintea si atentia ei iti va spune ca o noua dorinta de vreun lucru bun cere sa intre in suflet, nu-i deschide usa inimii. Intai leapada-te de orice vointa a ta, pune-o inaintea lui Dumnezeu si marturisind orbirea si ignoranta ta, roaga-L cu caldura sa te lumineze cu Lumina Lui, ca sa poti vedea daca aceasta pofta si dorinta vine de la vrajmas.

Pe langa aceasta, alearga la Parintele duhovnicesc si supune-o judecatii lui.

Chiar de ar veni de la Dumnezeu aceasta dorinta, se cuvine, inainte de a pasi la realizarea ei, sa te smeresti si sa-ti omori graba si ardoarea pentru ea, pentru ca ceea ce naste din aceasta smerenie e mai placut lui Dumnezeu, decat a fi facut pofta naturii.

Astfel, leapada poftele care nu sunt bune si sa faci cele bune numai dupa ce vei stinge imboldirile firesti. Numai astfel vei stapani in pace si securitate, Acropola inimii tale.

Apoi, ca sa-ti pastrezi pacea totdeauna, trebuie sa aperi inima de unele mustrari si de cenzurile interne ale constiintei, care uneori desi par a fi de la Dumnezeu, totusi vin de la diavol, fiindca te acuza pentru vreo greseala. Din roadele acestor reprosuri vei cunoaste originea lor.

Pentru ca daca te smeresc, te fac sarguitor la fapte si daca nu-ti rapesc increderea si nadejdea in Dumnezeu, primeste-le ca de la Dumnezeu; iar de te tulbura, te fac mic la suflet, neincrezator, lenes si pregetator la bine, fii convins ca vin de la diavol. Nu asculta de ele, ci urmeaza-ti calea si nevointa ta.

Caci chiar fara acestea de care am vorbit, deseori iau nastere in inimile noastre suparari, tulburari, s.a., din coincidentele lucrurilor contrare ce se petrec in aceasta lume.

Dar pentru a te putea feri de aceste loviri ale amaraciunilor si necazurilor doua lucruri ai sa faci: primul, a socoti, cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului si sufletului; egoismului si poftelor noastre.

Pentru ca de sunt contrarii apetiturilor si egoismului (care-i universal si primul tau dusman) sa nu le numesti potrivnice, ci socoate-le ca binefaceri si ajutoare ale Prea Inaltului Dumnezeu. Deci, primeste-le cu inima vesela si cu recunostinta; dar daca sunt contrarii Duhului si sufletului, nici pentru acest motiv nu se cade a-ti pierde pacea sufletului, cum vei vedea in capitolul urmator; al doilea inalta-ti mintea la Dumnezeu, si cu ochii inchisi (fara sa te mai uiti la altceva), ia orice intamplare din milostiva mana a dumnezeestii Providente, ca un pachet plin de toate bunatatile[61].

Cap. XXVII. Procedeul cand suntem raniti sufleteste

Cand esti ranit sufleteste, din caderea in pacat prin neputinta ori rautate, nu te imputina cu duhul si nu te tulbura, ci intoarce-te la Dumnezeu si zi: "Iata Doamne ce am facut ca om ce sunt; nu era posibil a astepta altceva de la mine cel cu o voie atat de slaba si neputincioasa. Nu era de asteptat decat cadere si prabusire".

Si aici, condamna-te in ochii tai de ajuns, frange-ti inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fara sa te tulburi, condamna-ti patimile rele si mai ales acea pasiune care ti-a produs caderea. Apoi zi: "Domnul meu, nici pana acum n-as fi putut sta, daca nu m-ai fi, sprijinit prin suprema Ta bunatate".

Multumeste-I si iubeste-L mai mult decat oricand. Minuneaza-te de atata indurare ca, desi a fost ofensat de tine, iti da iar mana Lui cea dreapta si te apara sa nu cazi in pacat.

In fine, cu mare incredere in mila nemarginita, zi: "Tu Doamne, iarta-ma si pe viitor nu ma lasa sa traiesc despartit de Tine, nici sa ma departez ori sa te mai ofensez".

Chiar de faci astfel, sa nu crezi ca te-a iertat, fiindca aceasta incredere trandava este mandrie, amagire de minte, timp pierdut, inselare diavoleasca, colorata cu diferite culori.

De aceea incredinteaza-te mainilor lui Dumnezeu si urmeaza-ti nevointa ca si cand nici n-ai fi cazut. Iar daca, din slabiciune, pacatuiesti de mai multe ori pe zi si ramai ranit, fa totdeauna ce ti-am spus, cu mai multa speranta in Dumnezeu. Uraste mai mult pacatul, mustra-te si sileste-te a trai cu mai multa supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru ca-i foarte placuta lui Dumnezeu si fiindca vrajmasul ramane rusinat vazandu-se invins de cel pe care-l biruia.

De aceea el unelteste diferite chipuri de amagiri ca sa ne impiedice de la aceasta nevointa. Adesea isi ajunge scopul din cauza neatentiei si nepurtarii de grija de noi insine.

Cu cat ti se impotriveste mai mult vrajmasul cu atat sileste-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai cazut numai o data in pacat.

Iar daca, dupa ce ai pacatuit, simti ca te superi, te tulburi si te descurajezi, ca sa-ti poti redobandi pacea inimii si curajul, repeta aceste exercitii cum ti-am spus, pana ce te restabilesti si dupa ce te vei inarma cu aceste arme, intoarce-te la Dumnezeu.

Fiindca aceasta suparare si tulburare ce vine in urma pacatului provine din consecinta osandei, adica din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ti recastiga pacea: uita complet atunci caderea in pacat[62] si cugeta numai la bunatatea cea nemasurata a lui Dumnezeu. Mediteaza ca El este foarte sarguincios si doritor a ierta orice pacat, oricat ar fi de mare, chemand pe pacatos in diferite feluri si pe variate cai sa vina la Dansul si sa se uneasca cu El prin har, in aceasta viata, iar in cealalta sa-l sfinteasca cu Marirea Lui si sa-l faca de-a pururi fericit.

Si cand iti vei linisti cugetul si-ti vei impaca inima cu astfel de ganduri, intoarce-te la caderea ta si fa cum ti-am spus mai sus.

Apoi, la marturisire, pe care te indemn s-o faci cat mai des, aminteste-ti toate pacatele tale si cu durere si amaraciune noua pentru mahnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma si definitiva hotarare a nu-L mai mania; arata-le toate duhovnicului tau si fa cu deosebita ravna canonul ce ti l-a dat.

Cap. XXVIII. Tactica diavolului in razboiul de amagire a oamenilor

Afla, iubite, ca la nimic nu se sarguieste mai mult diavolul decat la ruinarea noastra si ca el nu duce lupta cu toti dupa aceeasi metoda.

Ca sa incep a-ti nota unele din strategiile, cuvintele, si randuielile folosite de el in lupta, iti infatisez cinci stari ale omului: unii sunt in robia pacatului, fara vreun gand de eliberare; altii doresc sa se elibereze, dar nu intreprind nimic hotarat; apoi sunt unii care dupa ce au castigat virtutile, cad in pacat cu mai mare pierzare. Dintre acestia unii cred ca merg spre desavarsire, altii lasa calea virtutii ce au; iar altii fac din aceasta virtute o pricina de rautate. Vom vorbi despre fiecare aparte.

Cap. XXIX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-i tine in robia pacatului

Cand diavolul tine pe cineva in robia pacatului, el este mai zelos decat la orice a-l orbi si a-l scoate din orice gand bun care l-ar face sa-si cunoasca viata lui cea nenorocita, Nu numai ca il scoate din orice gand ce l-ar duce la convertire si la pocainta punandu-i in mintea lui alte ganduri rele si potrivnice, ci si cu uneltiri gata si cu prilejuri imediate, il face sa cada adesea in acelasi pacat ori in altele mai mari. Din acestea mizerabilul pacatos iese mai intunecat si mai orbit, incat aceasta orbire il arunca in prapastia pacatului si de la starea de compatimire, de la orbire trece la un pacat mai mare, incat mai toata viata lui ticaloasa se misca intr-un cerc vicios pana la moarte, daca Dumnezeu nu se va ingriji sa-l mantuiasca prin harul Sau.

Deci cel ce se afla in aceasta stare nenorocita, daca voieste a se insanatosi trebuie sa primeasca cat mai repede posibil acel gand si acea inspiratie care-l cheama de la intuneric la lumina, de la pacat la pocainta si trebuie sa strige din toata inima catre Facatorul sau: "Domnul meu, ajuta-mi, ajuta-mi degrab si nu ma mai lasa in acest intuneric al pacatului".

Dar sa nu inceteze a repeta aceasta strigare si indata, de-i posibil sa ceara ajutor si sfat ca sa se poata elibera de vrajmasi; iar de nu se poate ridica repede, sa alerge cu toata barbatia la Iisus cel rastignit, sa cada la sfintele Lui picioare cu fata la pamant si la Nascatoarea de Dumnezeu Maria, cerand indurare si ajutor. In aceasta barbatie sta toata biruinta.

Cap. XXX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-si recunosc rautatea si voiesc a se libera.

De ce hotararile noastre adesea n-ajung la realizari ? Cei ce-si dau seama de viata ticaloasa ce o duc, si voiesc s-o schimbe deseori sunt biruiti si amagiti de vrajmasi cu aceasta arma: "dupa aceasta, dupa aceasta", "maine, maine", "intai sa fac aceasta si apoi ma voi apleca cu mai multa sarguinta la darul lui Dumnezeu si la viata spirituala; sa fac azi aceasta si maine ma voi indrepta".

Frate, aceasta este cursa vrajmasului care a prins pe multi si totdeauna prinde pe toata lumea.

Cauza ei este lenevirea si ignoranta noastra, pentru ca fata de o astfel de cauza, de care depinde toata mantuirea sufletului nostru si toata cinstirea lui Dumnezeu, nu luam toata energia si taria noastra sa zicem: "Acum, acum sa duc viata duhovniceasca, sa ma pocaiesc, iar nu maine", "Acum" si "Azi" sunt in mana mea iar "dupa aceasta" si "maine" sunt in mainile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi in puterea mea "dupa aceasta" si "maine", ce cale de biruinta si de mantuire ar fi aceasta ca intai sa doresc a fi ranit si apoi tamaduit, a face neoranduiala si apoi a ma intelepti ?

De aceea frate, de vrei sa fugi de aceasta amagire si sa invingi pe vrajmas, leacul cel mai bun este sa te supui gandurilor bune si dumnezeestii inspiratii, care te cheama la pocainta si sa nu zici: "am pus un termen si nu ma pot pocai inainte". Nu! fiindca astfel de hotarari deseori sunt gresite si multi din cei ce s-au increzut intr-insele au ramas amagiti si nepocaiti din diferite pricini.

A. Fiindca hotararile noastre in loc sa fie intemeiate pe increderea in Dumnezeu sunt fondate pe bizuirea de sine. De aceea, urmarea e ca nu putem vedea marea noastra mandrie de care suntem purtati si credem ca hotararile noastre sunt neclintite si puternice.

Dar ca sa cunoastem aceasta mandrie trebuie sa fim luminati prin bunatatea lui Dumnezeu. Cel ce, cum am spus mai inainte, ne lasa uneori sa cadem, din cadere ne ridica de la increderea si nadejdea in noi insine la increderea si nadejdea numai in Dumnezeu si de la trufie ne cheama la cunoasterea de noi insine.

Voiesti a sti, o omule, cand sunt tari si nezdruncinate hotararile tale ? Cand n-au vreo incredere in tine si cand sunt intemeiate pe speranta si increderea in Dumnezeu.

B. Cand voim a lua vreo hotarare cugetam numai la frumusetea si puterea faptei bune care atrage vointa noastra oricat de slaba si incapabila ar fi. Dar apoi, cand intampinam o piedica in realizarea virtutii, vointa slabeste si da inapoi, deci hotararile noastre raman nerealizate.

De aceea obisnuieste-te a iubi mai mult greutatile, ce duc la dobandirea virtutii decat virtutile insasi.

Vointa ta sa fie hranita totdeauna de aceste dificultati, uneori cu putin, alteori cu mult, daca vrei sa castigi faptele bune.

Fii incredintat ca te vei birui si pe tine si pe vrajmasi cu atat mai eroic cu cat vei imbratisa si vei iubi mai mult greutatile.

C. Deoarece hotararile noastre adesea nu au in vedere virtutile si vointa lui Dumnezeu, ci propriul lor folos, chiar daca la inceput am luat hotarari numai in vederea desfatarilor duhovnicesti si dobandirea darurilor dumnezeesti.

De aceea in necazurile ce ne stramtoreaza nu gasim alt ajutor decat sa ne propunem acest scop si sa ne decidem a dori sa ne dam cu totii lui Dumnezeu si savarsirii faptelor bune.

Daca tu, iubite frate, voiesti sa te dai la aceasta practica sfanta, ia seama cu toata atentia cand te afli in desfatari duhovnicesti si fii smerit in hotararile tale. Mai ales, ia seama sa nu-ti pui porunci si reguli ca sa nu le caici si sa nu cazi in pacat. Fiind in necaz, hotararea si cugetul tau sa fie dispuse a suferi cu multumire crucea si necazul dupa vointa Domnului, necautand spre ajutor omenesc si pamantesc si uneori nici chiar spre cel dumnezeesc.

Dar cererea si dorinta sa fie una si aceeasi: a fi ajutat de Dumnezeu ca sa poti suferi toate impotrivirile fara a-ti scadea virtutea rabdarii si fara a face neplaceri Dumnezeului tau.

Cap. XXXI. Amagirea folosita de diavol contra celor ce socot ca merg spre desavarsire

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire[63].

Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura. Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni.

Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele.

Deci, frate, de voiesti sa scapi de aceasta cursa hotaraste-te a lupta cu vrajmasii diavoli care te ataca in fapt concret si vadit. Atunci vei vedea lamurit daca hotararile tale luate sunt adevarate ori false, puternice ori slabe, incat vei putea merge spre virtute si desavarsire, pe o cale batuta, sanatoasa si imparateasca. Iar contra vrajmasilor ce nu te supara acum, te sfatuiesc sa nu te ridici cu razboi decat dupa ce in prealabil vei cunoaste ca cu vremea te vor ataca. Cu aceasta cunoastere de mai inainte te poti pune in paza, poti lua hotarari ca sa li te impotrivesti ca atunci cand vor veni sa nu-ti poata face nimic, gasindu-te pregatit.

De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.

Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.

Astfel, de vei fi smerit, chiar de nu vei fi scutit de unele mici neajunsuri (in care uneori te lasa Dumnezeu ca sa-ti vezi neputinta si de sunt in tine sa pazeasca unele lucruri bune), totusi ti-e permis sa doresti si sa-ti propui scopuri decisive a te sui la o treapta mai inalta de desavarsire.

Cap. XXXII. Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii

Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.

De pilda, cand un bolnav si-ar suferi cu vointa rabdatoare boala lui, vrajmasul vazand ca prin aceasta ar castiga deprinderea rabdarii, ii pune inainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face daca era in alta stare, si se sileste a-l convinge ca daca n-ar fi fost bolnav ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu si ar fi folosit atat el cat si ceilalti.

Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incet incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.

Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.

Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire[64].

Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amagiri a diavolului. Cand esti in aceasta stare de boala incat sa te tulburi si sa te amarasti, ia seama, nu te invoi cu tentatia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricat de bune ti-ar parea ca sunt Caci atunci neputand sa le pui in practica, urmeaza sa te tulburi zadarnic si sa-ti pierzi pacea. Ci e bine ca in toata umilinta, rabdarea si supunerea sa crezi ca aceste dorinte nu pot ajunge la acea realizare dorita, fiindca tu esti mai neputincios si mai nestatornic decat ceea ce gandesti; ori cugeta ca Dumnezeu, pentru judecatile Lui tainice ori si pentru pacatele tale, nu doreste de la tine acele bunatati poftite de tine, ci mai ales doreste sa te aiba smerit cu rabdare, sub mana cea dulce si tare a vointii Lui.

Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:

"Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: "Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut".

De vei pazi aceste sfaturi fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi. Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.

Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte[65].

Pentru ca noi nu stim daca Dumnezeu voieste a ne izbavi cu aceste mijloace de astfel de necazuri. De aceea, daca vei face altfel, cautand a scapa de necazuri, te vei prabusi in multe rele si usor vei cadea in nerabdare, cand aceasta eliberare nu vine dupa dorinta ta sau rabdarea-ti va fi insuficienta si nu va fi toata placuta lui Dumnezeu, ci va fi vrednica de putina plata.

In fine, te instiintez despre o amagire secreta a iubirii de sine care obisnuieste a acoperi neajunsurile noastre si oarecum a le partini, ca de pilda: cineva e bolnav si foarte putin rabdator in neputinta lui, care-si mascheaza nerabdarea cu valul unui oarecare zel de virtute, zicand ca supararea lui nu este in realitate tulburare de ceea ce sufera, ci ca el este amarat pentru bune motive, fie pentru ca el si-a produs cauza suferintei, fie ca cei ce ii slujesc se dezgusteaza de boala sa, murmura si se vatama.

Astfel sa presupunem si pe iubitorul de slava care se tulbura pentru locul de marire ce nu l-a ocupat, nu cauta cauza neizbanzii in insasi vanitatea lui, ci in alte cauze si pretexte.

Radacina amaraciunii si tulburarii acestor oameni nu-i alta decat ca ei urasc si se intorc de la ce-i contrar poftelor lor. Aceasta e lucru evident, pentru ca bolnavul de mai sus nu se tulbura sau se intristeaza ca ai sai care-l ingrijesc se ostenesc ori se dezgusteaza, ci numai pentru ca nu si-a dobandit marirea dorita.

De aceea, pentru a nu cadea in aceasta greseala si in altele mai mari, sa suferi totdeauna cu barbatie si cu rabdare orice osteneala si pedeapsa ti s-ar intampla, ori din ce cauza ar proveni ea.

Cap. XXXIII. Ultima amagire uneltita de diavol ca virtutile ce am dobandit sa fie transformate in vicii

Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.

De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie ! Concenteaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.

Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.

Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentiouata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.

De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.

Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.

Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un "nimic" si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic ?

Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors ihtr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.

Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata ? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: "Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine" (1 Cor. 15, 10).

Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.

De aceea de nu voiesti a fi rapitor si fur al bunatatii si slavei lui Dumnezeu, fiindca El a dat toate celelalte si fapturilor Lui, dar slava a tinut-o pentru Sine, ca sa se mareasca singur ca un Ziditor al tuturor, dupa cum si zice: "Nu voi da altuia slava Mea" (Isaia 42, 8); daca vrei sa stai totdeauna cu Domnul tau si numai sa-L slavesti cum se cuvine, in orice fapta buna, la inceput, in timpul si dupa savarsirea ei, e bine a te considera cel mai de jos si mai rau decat toti oamenii[66] si sa nu neglijezi aceasta defaimare de sine.

Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima: "Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor" (Daniil, 9, 7) "Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau" (Ps. 113, 9).

Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun ? "Nimeni nu este bun decat unul Dunmezeu" (Mt, 19, 17).

Cu acest procedeu vei tine la distanta pe demoni si vei fi vrednic a primi daruri mai mari si faceri de bine mai alese de la Dumnezeu.

Daca amintirea faptelor bune facute de tine te indeamna la mandrie, cugeta indata ca aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, si ca si cum ai vorbi cu ele zi:[67]

"Nu stiu cum ati aparut si ati navalit in mintea mea ! Nu eu sunt autorul vostru, ci bunul Dumnezeu si Darul sau. El v-a crescut si v-a pazit. Deci numai pe El voiesc sa-L cunosc, Parinte incepator si infaptuitor. Lui ii multumesc si pe El il laud".

Mediteaza apoi ca toate lucrurile facute de tine nu sunt tocmai in lumina si dupa darul dat tie, sa le cunosti si sa le faci, ci multe sunt neindeplinite si multe departe de scopul curat si sarguinta obligatorie. De aceea cand vei intelege bine acestea, vei vedea ca se cuvine mai bine a te rusina de virtutile tale, decat a fi satisfacut in zadar, si a te mandri cu ele. Fiindca-i destul de adevarat ca virtutile firesti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind in sine curate si desavarsite, oarecum se profaneaza din cauza lipsurilor si insuficientelor noastre[68].

Apoi compara-ti faptele cu ale sfintilor, adevaratilor prieteni si robi ai lui Dumnezeu si vei vedea ca cele mai de seama fapte ale tale sunt nimicuri si de foarte putina ori de nici o cinste. Iar de le vei compara cu cele facute de Domnul nostru Iisus Hristos pentru tine, (pe care socoteste-le nu ca fapte ale lui Dumnezeu, ci numai ale omului), de vei cugeta la curatenia iubirii Lui, nevinovatia cu care le-a savarsit, vei vedea ca lucrurile si virtutile tale sunt nimica toata si neinsemnate.

Aminteste-ti ca e scris: "Dreptatea noastra s-a facut ca puzderia" (Isaia, 47, 6) ori sa zici in gandul tau, ca sunt mai rele decat nimic.

In scurt de iti vei inalta mintea la dumnezeirea si nemarginita marire a Dumnezeului tau ("inaintea Caruia nici cerul nu-i curat", cum e scris, Iov, 15, 15) vei vedea bine ca in tot lucrul tau nu trebuie sa te mandresti si sa-ti inalti cugetul, ci sa te ingrozesa si sa te cutremuri oricat de sfant si de desavarsit ar fi. Esti dator a zice din tot sufletul catre Domnul ca vamesul cel smerit: "Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosului" (Lc. 18, 13).

Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.

Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.

Iar sfantul prunc a inceput a zice: "Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei". Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: "Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau". Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.

Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. "Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale" (Parim. 27, 2).

Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor 71, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.

Nu gandi, o fiule, ca vei putea sa adancesti vreodata toata cunoasterea aceasta.

E cu neputinta.

Din aceasta cercetare de noi insine pusa bine in lucrare putem avea tot binele. Fara ea suntem nimic, chiar de am face faptele tuturor sfintilor si totdeauna ne-am indeletnici numai cu lucrurile lui Dumnezeu.

71. De aceea si Domnul voind a zidi minunata faptura noua a fericirilor, prima temelie a pus-o pe smerenie zicand: fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor" (Mt 5, 3).

Cap. XXXIV. O, fericita cunoastere care ne face fericiti pe pamant si slaviti in cer!

O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!

O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!

O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!

O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!

Nu pot sa ma satur vreodata vorbindu-ti de aceasta, iubite!

De voiesti a lauda pe Dumnezeu, smereste-te si doreste a fi prigonit de altii. Smereste-te cu toti si sub toti, daca voiesti a slavi pe Dumnezeu.

Daca vrei a-L afla nu te inalta, ca El fuge. Smereste-te si smereste-te cat poti si El va veni sa te afle si sa te imbratiseze. Cu cat te vei umili in ochii Lui si vei voi a fi socotit netrebnic de altii si a se intoarce toti de la tine ca de la un lucru urat, cu atat te va primi si se va uni strans cu tine si mai cu iubire.

Frate, pentru marele dar ce ti-l da Dumnezeu, cel atat vatamat de pacatele tale, ca sa te uneasca cu Sine, fa si tu aceasta a te socoti mai nevrednic si mai rau decat toti. Deseori multumeste-i si socoate-te indatorit celor ce-ti dau prilej a te smeri. Adica celor ce te-au defaimat ori te defaima totdeauna. Chiar daca suferi in sila defaimarile, sileste-te, cat poti, a nu arata nici un semn de nemultumire.

Si daca, cu toate aceste nevointe adevarate, viclenia diavolului si inchinarea noastra cea rea se indarjesc la noi, incat mereu ne supara gandurile mandriei si ne raneste inima, chiar atunci este vreme potrivita cu atat mai mult a ne smeri si a ne defaima, a ne ura, cu cat vedem din acea cercare ca intr-adevar luptam cu toate puterile noastre sa ne izbavim de el.

Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindca suferim de supararile mandriei care-si au radacina si originea in blestemata si desarta parere de noi insine.

Astfel vom scoate din otrava amara, miere; din rani, sanatate si din mandrie, smerenie.

Cap. XXXV. Infrangerea patimilor si castigarea virtutilor

Desi ti-am spus multe pana acum despre biruinta de sine si dobandirea virtutilor, totusi trebuie sa-ti mai spun ceva.

Adica intai, daca vrei, frate, a deveni virtuos, nu urma dupa cele ce iscodesc ochii, nu urma nevointelor din cele sapte zile ale saptamanii, o nevointa pentru alta virtute si alta pentru alta. Nu, ci bate razboi cu acele pasiuni ce te supara si te pagubesc si navalesc peste tine totdeauna.

Pe cat poti impodobeste-te cu virtutile contrarii pasiunilor tale. Caci de vei dobandi aceste virtuti contrare pasiunilor ce te supara, vei dobandi intr-adevar toate celelalte virtuti, pe fiecare la timpul ei, pentru ca virtutile sunt totdeauna legate una de alta si cine indeplineste una, pe toate celelalte le-a apropiat de usa inimii lui.

Al doilea; Nu zabovi niciodata la castigarea virtutilor cu zile, saptamani, luni si ani, ci lupta ca si cum atunci te-ai fi nascut, ca un ostas ce lupta neincetat si mergi la inaltimea infaptuirilor tale. Nu sta in loc nici un minut Fiindca aceasta oprire in calea virtutilor nu-i pentru a lua rasuflare si putere, ci pentru dare inapoi si slabire.

Inteleg sa stai dupa ce ai castigat virtutea si sa-ti cercetezi putin lipsurile ce inca le mai ai si sa cugeti la mijloacele, la lucrarile de a dobandi o alta noua virtute.

De aceea, fii totdeauna cu grija fierbinte, indemanatic pentru a nu pierde nici o virtute. Iubeste si cauta toate imprejurarile potrivite si motivele ce te indeamna la virtute, mai ales pe cele mai greu de biruit, fiindca lucrarile pentru biruinta greutatilor virtutilor produc deprinderile faptelor bune si le inradacineaza mai adanc.

Fugi repede si hotarat, cum am spus mai sus, de pricinile ce te pot indemna la ispita trupului.

Al treilea; fii intelept si cumpatat in acele virtuti dinafara ce pot vatama si slabi corpul, ca: post exagerat, privegheri, meditatii, s. a. Acestea trebuiesc dobandite putin cate putin, prin treptele lor, cum am spus mai inainte. Cat priveste celelalte fapte bune launtrice si sufletesti, ca: iubirea de Dumnezeu, defaimarea lumii, smerenia de sine, ura pasiunilor si pacatului, rabdarea, blandetea, iubirea de toti, chiar de dusmani s. a., - n-ai nevoie a le dobandi putin cate putin, ori sa urci la realizarea lor pe trepte si scari, ci sileste-te a le pune in practica cat mai repede posibil.

A patra; gandul, pofta si inima ta sa nu cugete, sa nu doreasca, sa nu voiasca decat a birui acea patima cu care lupti si care te ataca. Aceasta sa-ti fie toata lumea, cerul, pamantul, bogatia si scopul tau, ca printr-insa sa placi lui Dumnezeu.

In mancare, postire, osteneala, odihna, priveghere, somn, in casa ori afara, in cucernicie, in lucrul mainilor, toate sa tinteasca spre a birui acea patima si castigarea virtutii contrare.

Al cincilea; fii inamicul comun al tuturor dezmierdarilor si indulcirilor pamantesti. Astfel celelalte rautati te vor ataca mai putin. Caci de vei voi sa lovesti vreo patima si in acelasi timp, vei privi la alte dulceti pamantesti, chiar de nu-s de moarte, ci usoare, intr-adevar razboiul tau va fi aspru, sangeros, crud, darz, dar biruinta ta va fi partiala.

De aceea adu-ti aminte totdeauna de aceste hotarari dumnezeesti: "Cel ce isi iubeste sufletul, il va pierde; cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta, il va castiga in viata vesnica" (Ioan, 12,25); "Fratilor, suntem datori a vietui nu dupa trup; caci vietuind dupa trup vom muri; iar de vom omora cu duhul faptele trupului vom fi vii" (Rom. 8. 12).

Al saselea; in fine, iti spun ca este foarte bine si poate necesar, in castigarea virtutilor, sa faci o marturisire cuprinzatoare, dupa cum se cuvine, ca sa te arati ca stai in darul lui Dumnezeu, de la Care astepti toate darurile, toate virtutile si toate biruintele.

Cap. XXXVI. Virtutile trebuie castigate progresiv, de la una la alta

Desi adevaratul ostas al lui Hristos ce doreste a ajunge la desavarsire, nu are nevoie a pune vreo hotarare la progresul sau, totusi cu oarecare masura chibzuita, trebuie sa infraneze acele fierbinteli ale duhului, care aprinzandu-se la inceput cu multa pofta, mai tarziu se sting si-l lasa in mijlocul drumului.

De aceea se cuvine a castiga putin cate putin nu numai cele dinafara, trupesti, ci si virtutile dinauntru, sufletesti.

In acest chip, in curand putinul se face mult si ramane totdeauna.

De aceea, de exemplu ca sa castigi virtutea launtrica a rabdarii, nu poti indata a te bucura ori a dori ocarile ce-ti face cineva, caci bucuria si pofta aceasta sunt trepte mai inalte ale rabdarii, pe care nu-i bine a te sui, pana ce nu vei trece intai pe cele mai de jos ale unei astfel de virtuti, care-s defaimarea de sine, ura de izbanda si altele (Vezi cap. 13).

Si te mai sfatuiesc, nu te sargui la toate faptele bune ori la mai multe deodata, ci intai la una singura, apoi la alta. Numai astfel se sadeste in suflet deprinderea imbunatatirii, pentru ca de te sarguesti neincetat cu o virtute, alearga mai usor la dansa si mintea se framanta sa afle mijloacele, memoria cele mai potrivite a o dobandi, iar vointa e mai pornita spre aceasta virtute.

N-ai fi dobandit aceste inlesniri daca te-ai fi ocupat de mai multe virtuti.

Si mai este ceva; lucrarile unei singure virtuti, fiind de aceeasi natura intre ele, se fac cu aceeasi nevointa si cer mai putina osteneala.

Una cheama si ajuta pe cealalta. Aceasta asemanare le intareste mai mult in noi, fiindca afla scaunul inimii gata, asezat a primi acele lucrari noi, ce ar fi trebuit sa le savarsim de doua ori cum am primit mai inainte si pe celelalte asemenea lor. Aceste fapte despre care am vorbit au atat adevar intr-insele, incat cel ce voieste a dobandi o virtute deprinde si mestesugul de a dobandi o alta. Astfel cu cresterea uneia, cresc toate, prin unirea ce exista intre ele, fiindca toate faptele bune sunt raza ce ies din una si aceeas dumnezeeasca lumina.

Note bibliografice

---

[1] Desavarsirea crestina este recomandata ca o porunca in Noul Testament, fiindca Domnul zice: "Fiti desavarsiti"... (Mat. V,48) , iar Sf. Pavel: "Fiti oameni deplini" (1 Cor. XIV, 20) iar in alta parte: "Staruiti a implini exact si cu toate convingerea tot ceea ce Dumnezeu voieste" (Colos. IV, 12) .

Aceasta a fost proclamata ca o porunca si in Vechiul Testament, fiindca Dumnezeu zice Evreilor in Deuteronom: "Tu vei fi intreg cu Dumnezeu, fiul meu, Domnul sa fie cu tine ca tu sa prosperi..." (I Cron. XXII, 12) . Deci este evident ca Dumnezeu cere tuturor crestinilor lucrarea si pregatirea perfectiunii, adica Dumnezeu cere ca noi sa devenim desavarsiti in toate faptele bune.

[2] Noteaza ca, dupa teologi, orice pacat este numit ofensa lui Dumnezeu numai fiindca ocaraste si se opune lui Dumnezeu. Pacatele ofenseaza si se opun existentii lui Dumnezeu: aici e raul; pacatul loveste in bunatatea lui Dumnezeu, in puterea si in intelepciunea Lui.

Si nu numai pentru aceasta este numit imperfectiune si nedesavarsire, fiindca ofenseaza si huleste desavarsirea lui Dumnezeu; si in aceasta consta pacatul si nelegiuirea fiindca calca si distruge poruncile lui Dumnezeu si dupa cum orice cuvant spus impotriva lui Dumnezeu este numit hula fiindca loveste in Dumnezeu, tot asa orice pacat este numit lovirea lui Dumnezeu nu numai fiindca in sine este opus binelui, dar si fiindca aceasta venind de la creatura da a intelege ca facatorul este hulit deoarece El insusi este rau in Sine.

[3] Vezi, iubitul, cat de buna este ordinea si metoda folosite de aceasta carte. Pentru ca fiecare conditie e specificata potrivit axiomei filozifice si tinteste la intrumarea cugetului fiindca inceputurile sunt cauzele actiunii si sfortarilor in orice. De aceea si aceasta carte, inainte de orice pune inainte tema ca inceputul, desavarsirea, sa poate fi realizate. Aceasta avand-o in vedere toti cei ce trebuie sa lupte sa nu treaca de la un lucru la altul, ci inspre aceasta ca la un semn sa poata dirija toate faptele lor.

[4] Acelasi lucru il spune Ava Isac (Log.23, p.136) unde zice: "E mai bine de tine sa te liberezi de legatura pacatului, decat sa pui in libertate robi din robie"; si multe alte lucruri de acord cu cele gandite citeste si Cuvantul sau al 56-lea (Logos, p.334).

[5] De aceea si Sf. Apostol se bucura, ca noi sa facem, in genere, toate faptele noastre numai spre slava lui Dumnezeu, zicand: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate sa le faceti numai spre slava lui Dumnezeu"(Cor.)

[6] Si intr-adevar trebuie sa fim supusi vointii lui Dumnezeu totdeauna si sa o perfectionam intr-a noastra. Asa ne invata si Cuvantul lui Iisus: "Fie voia Ta precum in cer asa si pe pamant" , si exemplul Lui. Chiar de la inceputul vietii Sale, indata ce a intrat in lume, a cautat a face voia lui Dumnezeu. Tot astfel in evanghelia Sf. Ioan, Domnul spune: "M-am coborat din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui Celui ce m-a trimis" (Ioan VI, 38) , iar la sfarsitul vietii se ruga: "Parinte, de voiesti, sa treaca paharul acesta de la Mine!... Dar nu voia Mea, si a Ta sa se faca !" (Luca XXII, 42) .

[7] Profetul Ieremia numeste apostat de la Dumnezeu oe cek ce e increzator si nadajduieste in sine insusi, zicand: "Astfel zice Domnul: blestemat sa fie omul care se increde in om" (Ierem. XVII, 5). Sf. Vasile cel Mare, interpretand aceste cuvinte spune ca prin "cel ce se increde in om", proorocul reveleaza ca noi sa nu nadajduim intr-altul. Iar prin cuvintele: "care face din placere bratele lui", vrea sa spuna ca noi sa nu ne incredem in noi insine. Ambele lucruri sunt numite apostazie de la Dumnezeu. Aceasta expresie fiind interpretata si intr-alt fel, duce la concluzia ca cel ce se increde in sine este un om apostat. Fiindca zice: ca cel ce nadajduieste intr-un om este apostat de la Dumnezeu. Vezi cat de minunata-i aceasta carte din calea ce o urmeaza ea: ea face razboi dragostei egoiste care-i prima cauza, sursa si inceputul tuturor patimilor si viciilor.

[8] Socotinta ca suntem ceva se numeste prezumtie. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte pasiuni, dar atat de subtila si tainica e aceasta mandrie, incat cei ce o au n-o simt. E un rau tot atat de mare pe cat e de subtil si tainic. Aceste patimi inchid prima usa a mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra, nu-l lasa sa intre si Harul se retrage. Caci cum poate veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi ceva mare; ca-i intelept si ca n-are nevoie de alt ajutor, Domnul vine sa vindece aceste boli si patimi luciferice. Cei ce-si aroga acest drept sunt nenoriciti, cum spune Profetul: " Vai de cei ce se socotesc intelepti in ochii proprii" (Isaia V,21) si Apostolul: "Nu va socotiti intelepti" (Rom. XII, 16) si Solomon: "Nu socotiti ca sunteti ceva" (Proverbe III,7).

[9] De aceea Sf. Ioan Gura de Aur zice ca "oricine se considera pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaste pe sine mai bine decat toti. Acel om se cunoaste pe sine care se considera a nu fi nimic". Sf. Maxim Marturisitorul da o definitie a virtutii ca: "unirea neputintei omenesti in cunoasterea cu puterea dumnezeiasca" (Filocalia, p.403); iar Petru Damaschin spune: "Nimic nu-i mai bine decat recunoasterea proprie-ti tale neputinti si nestiinti" (Filocalia, p.611).

[10] Nu numai cand cineva cade in vreo patima, ci si cand cade in diferite greutati, imprejurari, amaraciuni, necazuri, stramtori si mai ales in lungi suferinti trupesti, boli, trebuie sa recunoasca in aceastea smerenia de sine si incapacitatea si sa fie plecat. Si ce sa mai spun ? Oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe gandurile, cuvintele si faptele nu mult timp, ci numai o singura zi, si va vedea ca cele mai multe din gandurile, cuvintele si faptele lui sunt neintelepte si rele. Din acestea se va vedea ca se poate intelege pe sine. Cat de slab este el insusi; iar din aceasta cunoastere si dreapta intelegere de sine se va smeri. Pe viitor nu se va mai increde intr-insul. Cand vom gandi ca fiinta noastra nu-i nimic, atunci ajungem la recunoasterea nimicniciei noastre.

[11] Cuvintele Apocalipsei sunt: "Iata stau la usa si bat: de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi pranzi cu dansul si el cu Mine" (Apoc. III, 20).

[12] De aceea si regele Abgar ridicand o statuie Domnului nostru la portile orasului Edesa, a scris deasupra aceste cuvinte: "Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste in Tine niciodata nu piere" (in Sinaxarul din 16 August).

[13] De aceea si sf. Grigorie Teologul spune ca prin dragoste ori ura adevarul risca si ramane necunoscut. "Nimic nu-i mai placut oamenilor decat cand inving pe demon prin bunavointa ori prin ura."

[14] De aceea Sf. Vasile cel Mare sfatuieste ca toate istorisirile lumii sa fi pentru noi ca o experienta amara: "Vestile lumii sa-ti fie o experienta amara iar cele ale oamenilor Sfinti un vas de miere"

[15] De aceea si Apostolul ne indeamna sa cercetam ceea ce-i conform vointei lui Dumnezeu nu numai "bunul", ci si acceptabilul si oportunul in orice imprejurare: "Nu va potriviti veacului acestuia, ci va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ca sa cunoasteti ce este voia lui Dumnezeu cea placuta si desavarsita" (Rom. XII, 2).

[16] De aceea st. Grigore Sinaitul scrie: "Aveti in vedere totdeauna si scopul" (Filocalia XII, p. 916).

[17] Sf. Ap. Pavel mai numeste aceste vointi "legi" (Rom. VII): Vointa rationala, legea mintii; cea irationala, legea care se gaseste in trupul meu si cea care lupta impotriva legii mintii, - a vointii lui Dumnezeu, legea spirituala; si legea lui Dumnezeu, in care Legea si cugetarea se bucura. El adauga si o a patra lege; cea a pacatului, pe care a interpretat-o minunat Sf. Ioan Damaschin (Cartea a IV-a, Teolog, 409).

[18] Cum spune Solomon: "Cand vine cel rau, vine si dispretul, iar cu rusinea vine si ocara" (Prov. XVIII, 3).

[19] Fiindca desavarsirea este un lucru asa de inalt si subtil, unirea cu Dumnezeu este asa de mare, incat un obstacol cat de mic ne poate priva de ea si poate opri unirea Lui Dumnezeu, dupa cum spune Simeon Noul Teolog. (Cuv. LVII, p. 305) "Daca, prin neglijenta noastra avem vreo mica ezitare, indoiala sufleteasca ori alta patima si pornire rea nu ne vom invrednici sa salasluim in noi, in sufletele noastre, pe Dumnezeu".

[20] Multi au inaintat la aceasta practica, fiind sloboziti de orice opinie falsa si irationala. Ei au obtinut dreapta cugetare cu ajutorul contemplatiei adevaratei lumi duhovnicesti care se gaseste in sf. Scripturi ca si om Creatiuni. Ele sunt puternice. Pot duce lupta cu mare combatere. Tot astfel Domnul a folosit sf. Scripturi ca armele in lupta din pustie. Cu acestea intreprinde si tu lupta.

[21] Este acel habitus dobandit printr-o lunga serie de bune intreprinderi (morale) repetate cu ajutorul caruia cineva poate deveni virtuos. Nu se poate improviza, ci se castiga dupa multi ani de incordate exercitii si practici ale virtutii.

[22] Acest adevar e minunat De aceea, ca un argument, Avva Isac zice: "E mai usor a cuceri si a stapani viciile cu aducerea aminte de virtutii constrangandu-le si supunandu-le lor, decat a le rezista"

[23] Sf. Ioan Gura de Aur, Om. 14 in sf. Mat. 5, spune ca Domnul, in locul citat din sf. Evanghelie, ne invata marirea la care se ridica un crestin prin Sfintele Lui porunci, adica:

1.        Crestinul trebuie sa nu faca rau cuiva;

2.        Sa nu raspunda cu razbunare;

3.        Sa nu intoarca raul primit ci sa-l rabde si sa fie linistit;

4.        Se cuvine nu numai a fi in pace ci si a se oferi a suferi de buna voie cele rele;

5.        Sa se dea suferintii mai mult decat s-asteapta si doreste cel ce-i face rau;

6.        Sa nu urasca pe cel ce-i face rau;

7.        Ba chiar sa-l iubeasca din toata inima sa;

8.        Sa-i faca bine;

9.        Sa binecuvanteze pe Dumnezeu pentru aceasta consideratie si atentie ca l-a pus la incercare.

Simeon Noul Teolog, in opera lui despre netulburarea de suferinte, adauga la aceasta ca nu-i deajuns numai sa ne rugam pentru cei ce ne fac rau, ci a-i si intipari in memoria si-n imaginatia noastra. Sa-i sarutam cu lacrimi de bucurie si dragoste ca pe niste prieteni: sa le pastram inima noastra neschimbata chiar in clipa cand ne fac rau. Un om trebuie sa ierte complet once rau intalnit in viata lui.

[24] Dupa cum Dumnezeu n-a distrus toate neamurile pentru Pamantul Fagaduintii ci le-a aruncat in focul Filistenilor si Sidonienilor, dupa cum a incredintat pe Evrei daca vor pazi poruncile Lui si se vor crede nestramutat in El. Si, de alta parte, i-a invatat totdeauna a lupta dupa cum este scris: "Neamurile acestea au slujit ca sa puna pe Israel la incercare, pentru ca Domnul sa vada daca vor asculta de poruncile pe care Ie daduse parintilor lor prin Moise" (Judecat. 3, 4). Tot astfel El nu distruge toate pasiunile din noi, ci lasa pe unele a lupta impotriva noastra pana la moarte, nu din slabiciune ori ca nu le-ar putea scoate, ci din cauza noastra, dupa cum interpretam:

1.        ca sa nu cadem in condamnare, ci sa fim veghetori si atenti;

2.        ca sa alergam totdeauna la Dumnezeu si sa-i cerem mai des ajutorul;

3.        pentru a nu ne umple de mandrie, ci a avea cugete umilite;

4.        pentru a uri din inima pasiunile si vrajmasii care lupta asa de putemic impotriva noastra;

5.        ca sa fim pusi la incercare, de undo sa se vada de tinem pana la urma cinstirea si iubirea lui Dumnezeu;

6.        ca sa fim miscati a tine mai strict toate poruncile Lui si a nu le calca, fie oricat de mici;

7.        ca sa invatam a discerne care-i adevarata virtute si prin urmare sa n-o parasim si sa nu cadem in pacat;

8.        ca razboiul continuu sa devina un motiv de o coroana mai mare;

9.        ca noi sa slavim pe Dumnezeu, sa nu ne rusinam de cel rau si de pacat, sa nu slabim cu duhul si rabdarea pana la sfarsit;

10.     pentru ca fiind dusi la lupta sa ne deprindem a nu ne teme de lovituri mai mari ce vor veni peste noi in ceasul mortii.

[25] Stadion insemneaza locul unde se dau luptele atletice.

[26] Cu multa intelepciune si dreptate ne invata aici: Pregatirea si premeditarea alcatuiesc arma puternica si pazitoare de toate pornirile naprasnice ale patimilor. Dupa cum ruperile de nori si valurile marii ameninta cu rasturnarea corabiilor pe mare, cand se produc, si deznadajduiesc pe cei mai iscusiti corabieri, tot astfel si aceste intamplari napraznice si toata pornirea patimilor, opreste mintea in loc, face a-si pierde cumpatul pana si oamenii cei mai desavarsiti in fapta buna.

[27] Adica tulburarea si patima maniei n-a iesit afara, ci dupa cum valul ingrozitor al marii nu iese din hotarul lui, ci se sfarma de tarmul ei, si se imprastie intr-o panza alba de spume, tot astfel se pierde si se duce mania. Sf. Vasile cel Mare talcuieste astfel acest psalm: "Intru mine s-a tulburat inima mea" , adica patima nu s-a vadit celor din afara, ci asemenea unui val, s-a asternut, sfaramandu-se complet de tarmurile rezistente. (Cuvant despre cei ce se manie).

[28] Iar Sfantul Ioan cel iubit zice: "Cine nu iubeste pe fratele sau ramane intru moarte" (1 Ioan 3,14) si indata: "0ricine uraste pe fratele sau este ucigator de oameni" (l Ioan 3, 15).

[29] De aceea si marele Nil a zis: "Chiar de ti s-ar parea ca esti cu Dumnezeu, pazeste-te de dracul curviei. E foarte amagitor si invidios. Vrea sa te tranteasca la pamant, inainte ca mintea-ti sa fie trezita". lar pricina pentru care ne supara pofta trupeasca, este ca, dupa cum, fiecare, in chip firesc se iubeste pe sine, tot astfel doreste a-si castiga partasi la pacat si semeni in ticalosie. De aceea, dupa cum totdeauna iubirea de sine ne amageste, tot astfel si pofta trupeasca ne incatuseaza greu, si anevoie scapam de ea, daca nu ne-am pus in paza la vreme.

[30] Multi de multe ori au fost amagiti de astfel de fete imbunatatite si evlavioase, femeiesti ori barbatesti, de neam rau, si locuind impreuna cu ele, ori chiar din neatentie intovarasindu-se cu dansele, au cazut in patimile necurateniei, fiind furati de calitatile bune ale acestora: fapta buna, cucernicia si evlavia. lar noi adaugam aici ca nu numai din acestea prinde cineva patima si dragoste, ci si daca ele sunt persoane din parinti bogati, de neam bun, mesteri la cuvant, cu voce aleasa, frumoase la fata, inteligente, indemanatece la lucrul de mana si mestesuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea cresc pasiunea si dragostea. De aceea trebuie sa ne pazim si sa fim cu bagare de seama.

[31] De aceea Solomon numeste intelept pe cel ce se teme si fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine si nu fuge de ele il numeste nebun. "Inteleptul temandu-se se abate de la rau, iar cel nebun nadajduindu-se intr-insul se amesteca cu pacatul" (Prov. 14,16) . Intelept a fost si preafrumosul losif si de aceea lasandu-si haina si fugind de pacat, a scapat de el. Ca de n-ar fi fugit, negresit ar fi cazut cu stapana sa, dupa cum socotesc multi dascali. Iar cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care dupa ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind in inchisoare, ispitit de o calugarita a cazut in preacurvie, fiindca s-a bizuit pe el si nu s-a ferit de fata ei care-l smintea.

[32] Sf. Ioan Scararul zice: "Cine a cazut in curvie ori in alt pacat trupesc acela dinainte avea mandria. A cazut pentru a fi smerit. Unde-i caderea, acolo n-a fost smerenie, ci mandrie". Ori, "Certarea mandrului este caderea" (Cuv. 22).

[33] De aceea maiele Marcu pustnicul cu Petre Damaschin zice: "Cat se sileste cineva a face ceva bun intr-o zi, tot atat este de dator in toate zilele vietii. (Filocalie) daca, adica, ar fi puterea si osardia lui

[34] Dupa Sf. Isaac sunt doua feluri de nadejdi: una adevarata si prea inteleapta, iar alta mincinoasa si fara de socoteala. Si cati s-au incredintat cu desavarsire lui Dumnezeu si nu se ingrijesc de nici un lucru lumesc, caci unt cu totul dati numai grijii de a face fapte bune, acestia intr-adevar nadajduiesc in Dumnezeu sa-i mantuiasca de tot raul, in viata de acum si in cea viitoare. Iar cei ce-si duc viata in trandavire si nu se ingrijesc de faptele bune, desi zic ca nadajduesc in Dumnezeu, dar cu minciuna nadajduiesc si speranta lor e desarta. Inainte povatuitoare, zice, este osteneala cea pentru Dumnezeu, si sudoarea cea intru lucrarea lui, a nadejdei cei spre Dansul, ca si cum ar fi zis ca se cuvine cineva intai sa semene lucruri bune, si fapte placute lui Dumnezeu, apoi sa nadajduiasca a secera si a lua plata, mantuirea sufletului.

[35] De aceea marele Augustin zice: "Cate zidiri se afla in lume vorbesc cu barbatii cei imbunatatiti cu o limba muta intr-adevar si tacuta, dar foarte lucratoare, care usor se aude si se intelege si-i indeamna indeosebi la dragostea lui Dumnezeu. Si din toate cele ce sunt afla prilej a lua cugete bune si evlavioase". Si Grigorie Teologul zice: "Toate fapturile lauda pe Dumnezeu si-L slavesc cu glasuri negraite. Ca pentru toate se multumeste prin mine Dumnezeu. Si astfel lauda lor se face lauda noastra, de la care iau si eu lauda mea". (Cuvant la Dumineca noua).

De aceea si cei trei Tineri au luat pricina de la toate zidirile a preamari pe Ziditorul in cantarea lor.

[36] Sf. Maxim socoteste ca fiinta celor ce sunt are chipul Tatalui, puterea Fiului si lucrarea Sf. Duh. Incat tot ce exista arata pe Dumnezeu facatorul, nu numai ca El este unul, ci si ca sunt trei Fete dumnezeesti.

[37] Vezi la Filocalie cap. 38, p. 794, la "Cele naturale si teologice" al marelui Grigorie al Tesalonicului, unde acea dumnezeeasca minte zice ca, acest duh datatorul de viata al trupului este un dor ganditor, din minte si din cuvant. El are intr-innsul cuvantul si mintea. Din acest Duh, sufletul ganditor si cuvantator e mai mare decat ingerii dupa chipul lui Dumnezeu. Ei n-au acest Duh facator de viata, fiindca n-au trup facut cu viata.

[38] De aceea Solomon zice: "Din marimea si frumusetea creaturilor se vede Creatorul" (Intelept. 13,5), iar despre cele imateriale zice sf. Pavel: "Cele vazute ale Lui, puterea Lui cea vesnica si a Lui dumnezeire se vad prin cugetare de la inceput lumii, in fapturile Lui ca ei sa fie fara cuvant de aparare" (Rom. 1, 20). Si mai adaugam ca pentru acest scop au fost create toate fapturile, cu cuvant si intelepciune, iar pe de alta parte, oamenii s-au imbogatit cu putere rationala, ca prin aceasta examinand si privind cuvintele care sunt in creatura, de la acestea sa se suie la cunostinta si privirea cuvantului impersonal si mai inainte de veci prin care toate s-au facut: "Ca toate printr-Insul s-au facut si fara de Dansul nimic nu s-a facut (din tot) ce s-a facut". Fiindca de la efecte cunoastem cauzele, de la consecinte motivele. De aceea e desigur un bun simt, in creatura afla credinta, din faptura intelege cuvintele exprimate prin fapturi si crede cu certitudine ca exista Dumnezeu.

[39] Locul Golgotei a fost numit " locul capatanei " din doua motive primul , mai tainic, fiindca, dupa socoteala Sf. Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare si Teofilact, acolo ar fi fost ingropat trupul lui Adam. De aceea si monahul Epifanie in scrisoarea lui pentru Siria si Ierusalim zice: "Sub Golgota este locasul mic al lui Adam si intr-insul era capul lui Adam, in crapatura Golgotei. De aceea acesta se numi "locul capatanii"; al doilea , mai usor, e ca, dupa socotelile lui Coresie si a altor istorici, acolo erau totdeauna capete imprastiate ale raufacatorilor, de unde si-a luat numele de "locul capatinii".

[40] Cerul este locasul tuturor fericitilor, avandu-si fiinta din lumina cea mai curata. Sf. Calliot spune ca, dupa teologi este: "scaunul Domnului", dupa cuvintele: "scaun imi sunt Cerurile", sau "Cerul Cerului Dumnezeu". E locasul ingerilor si al oamenilor, e imparatia mult dorita a Cerurilor, despre care vorbeste fericitul Augustin: "Pentru o singura zi as fi dorit sa ma indulcesc de imparatia cereasca si atunci toate ale lumii si toata indulcirea trupeasca as fi defaimat". Iar fericitul Ieronim, aratandu-se invins lui Augustin zicea: "Frate, fericirea cereasca e negraita, necuprinsa de minte; de ea se indulcesc ingerii, dreptii o mostenesc si raman crezand astfel".

[41] Sunt trei doxologii mai de seama cu care cele doua cete ingeresti slavoslovesc pe Sfanta Treime: a Scaunelor, Heruvimilor si Serafimilor, Gel-Gel; (Iezechil 1,13) care iese din roatele Heruvimilor, si, dupa Dionisie Areopagitul insemneaza rostogolire; a doua, a Domniilor, a Puterilor si a Stapaniilor este: Sfant, Sfant, Sfant, iar a treia a incepatoriilor, Arhanghelilor si Ingerilor "Aliluia", dupa cum se exprima Nichita Stitat (p. 851), Filocalia, c. 99.

[42] Cand vorbesti adu-ti aminte sa pazesti porunca sf. Talasie: "alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi" (Filoc. p. 460).

Cele trei feluri de vorbire, dupa Nicolae Kataschepinos, sunt: "da", "nu" si "desigur". Al patrulea este "indoiala", iar al cincilea "obscurul". Vorbeste despre lucrurile ce stii ca sunt adevarate ori neadevarate, evidente (clare), iar despre cele dubioase si necunoscute nu vorbi. Ori, cum spune Vlemide in Logica lui, sunt cinci feluri de cuvinte: numire, cand numim pe cineva, intrebare, cu care intrebam; rugare, cu care ne rugam; hotarator, cand hotaram si vorbim in mod sigur si poruncire, cand poruncim in chip autoritar.

Foloseste in vorbirea ta numai primele trei, iar modul hotarator si poruncitor sa nu-l folosesti.

[43] De aceea Ava Isac in cuvantul al treilea zice ca "tacerea-i ajutatoare in lucrurile bune", "mai inalta decat toate lucrurile vietii monahale" (Cuv. 34, p.220) si "taina a veacului ce va veni", (Scris. 3, p. 528); iar marele Varsanufie zice ca tacerea in cunostinta este mai inalta chiar decat Teologia.

[44] Ava Isac zice ca pentru trei pricini tace cineva: pentru slava oamenilor, pentru fierbinteala si ravna, fapte bune sau pentru ca are convorbire tainica cu Dumnezeu si de aceea mintea este atrasa la tacere (Cuv. 26, p. 171).

[45] Tot astfel se vede si din pildele sf. Scripturi. Pentru ca fii lui Dumnezeu, adica ai lui Set si Enos, cand au vazut pe fiicele oamenilor, ale stranepotilor lui Cain, ca sunt frumoase, le-au luat de femei si le-au corupt si din aceasta a urmat potopul peste toata lumea (Fac. 6).

Sihem, fiul lui Emor din Sikina fiindca a vazut pe Dina fiica lui lacov s-a indragit de ea si a corupt-o si din acest fapt s-a facut acel prapad din Sikina, de la om pana la animal; (Fac. 34). Samson a vazut femei atat in Tamnata cat si in Gaza, le-a iubit si a dormit cu ele (Jud. 14); Regele David a vazut pe Barseba scaldandu-se, a indragit-o si a preacurvit cu dansa (2 Reg. = 2 Sam. 11, 2); iar cei doi batrani si judecatori ai poporului au vazut pe Suzana si au poftit-o (Sus.9) si multe alte exemple de acest fel.

[46] Monahul Iovie in Miriobiblionul lui Fotie zice ca cel rau e numit anti-leu (furnico-leu), pentru ca incepe intai a arunca pe om in pacatele cele mici si apoi in cele mari. Adica la inceput se arata neputincios si mic, ca o furnica, iar pe urma se arata asupra pacatosului ca un leu curajos si mare.

[47] Vezi Filocalia, p. 1669 unde-i zis ca: "Nici o imaginatie nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Fiindca El este si sta absolut mai presus de orice gandire."

[48] Grigore Sinaitul astfel scrie despre diavoli: "Fiind rationali la inceput si din imaterialitatea si fietea aceea cazand, fiecare a dobandit o materialitate groasa, intunecandu-se dupa randuiala si activitate in actiunea in care au fost calificati". (Filocalia, c. 123, p. 8,9); iar mai jos zice: "S-au facut materiali prin deprinderile patimilor materiale" (adica dracii). (Filocalia, p. 1068).

[49] Vezi cap. 40 si 41 din Iov.

[50] Vezi Filocalia p. 1068, cap. 64 al lui Calist si Ignatie Hantopoale.

[51] De aceea si Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, desi avea filozofie naturala si cunoasterea lucrurilor existente (vezi cap. 52), totusi n-avea aceasta patima a imaginatiei care infasoara lucrurile simtite, ci avea o putere launtrica ce se pune peste cele imateriale, cum cred unii Teologi. Deci, teologul Grigore Coressie intr-una din problemele teologice si in solutiunile teologice despre Economia Intruparii, zice: "Domnul era inzestrat cu o cunoastere infuza, care era totdeauna activa in Hristos si nu putea fi intrerupta de nimic, nici somnul (visele), nici alte cauze ce vin asupra celorlalti oameni, pentru ca mintea lui Hristos nu depindea de imagini. Aceasta e argumentata si de Teofilact al Bulgariei, in a patra talcuire la Sf. Evanghelie a lui Luca, unde zice: "Domnul nu si-a inchipuit imparatia lui Dumnezeu, care in inchipuire ii fusese aratata de diavol".

[52] Vezi sfarsitui acestui capitol.

[53] Pentru ca chiar daca cineva ar fi ispitit de vreo fata frumoasa, totusi de va lupta si nu-si va imagina in fantezia lui chipul acelei fiinte, adancindu-si mintea in inima, scapa de uneltirea amagitoare a gandurilor, de lupta, invoire si nu cade in pacat. De aceea Grigore Teologul zice: "M-a rapit vederea, dar m-am tinut". N-am ridicat idolul pacatului. "Idol a stat inainte-mi, totusi am scapat de ispita". Imaginatia si memoria sunt treptele inselaciunii vrajmasului. Dar mai ales imaginatia. Intr-insa este orice pacat.

[54] De aceea Sf. Vasile cel Mare, zice ca atunci cand mintea nu se imprastie la lucrurile din afara si nu se risipeste in lumea simturilor, se intoarce in sine si se inalta la intelegerea lui Dumnezeu. "Mintea neimprastiata la cele din afara, nici revarsata in organele simturilor, se intoarce catre sine si prin sine se ridica la intelegerea lui Dumnezeu" (Epist. I).

[55] Dupa Dionisie Areopagitul sufletui are trei miscari:

circulara, cand sufletul se intoarce de la cele din afara in sine insusi si recules se uneste cu puterile cele singuratice si ingeresti, incat se uneste cu bunatatea cea fara inceput si fara sfarsit, adica Dumnezeu;

spirituala, care provine din miscarea sufletului catre cunoasterea lui Dumnezeu, nu numai mintal, singuratec si neschimbabil, ci si schimbabil, trecand de la o gandire la alta, amestecandu-i-se oarecum functiunile din cauza miscarii circulare si din cea dreapta;

dreapta, cand sufletul merge la privirea lucrurilor din jurul lui, externe si simtite, ca, de la niste chinuri multe si felurite, sa urce la contemplatiile simple si singuratice (De nom, div. c. IV).

Prima se numeste circulara, fiindca dupa cum capetele cele doua ale unei vergi de otel s-ar uni prin indoitura, tot astfel cand puterea mintala si de cunoastere a suflelului, ce-i in creier ca intr-un organ trupesc se uneste cu esenta ganditoare a sufletului, care se gaseste cea mai adanca parte a sufletului si in cel mai curat spirit de acolo ca un instrument al sau, cum zice Evanghelia si cum afirma Parintii asceti (vezi p. 95 din Filocalie); iar din unirea acestor doua se face un cerc si prin acesta mintea se uneste cu harul dumnezeesc ce se afla in inima omului.

[56] Iar cu un exemplu mai plastic: dupa cum razele soarelui cu cat se departeaza de centrul si mijlocul unei lentile care aprinde iasca, cu atat devin mai slabe si mai putin luminoase, si cu cat se aduna in centru pe atat devin mai puternice, dese, stralucite. Tot astfel mintea si puterile necunoscute ale sufletului, cu cat se aduna in centrul inimii, pe atat devin mai puternice si mai stralucite.

[57] Frate, daca cu astfel de ganduri si meditatii Iti vei zugravi hartia imaginatiei, nu numai ca vei scapa de amintiri rele si de cugete viclene, ci vei fi laudat la aratare in ziua judecatii. Sf. Vasilie, zice in Cuvantul despre feciorie, ca orice om ce se gaseste in acest trup se aseamana unui pictor care picteaza o icoana in loc tainic. Si cand acest pictor scoate si pune intr-o galerie pictura lui, e laudat de privitori, daca pe dansa a zugravit chipuri ale sfintilor si alte lucruri frumoase, vrednice de vazut. Dar daca a pictat lucruri grozave, urate si necinstile, e blamat si ocarat. Tot astfel orice om, cand dupa moarte va sta in fata judecatii lui Dumnezeu, va fi laudat si fericit de Dumnezeu, de ingeri si de Sfinti, daca si-a impodobit mintea si imaginatia cu lucruri stralucite, dumnezeesti si spirituale. Dar, dimpotriva daca si-a incarcat imaginatia cu patimi necuviincioase, idolesti si nebune, va fi rusinat si condamnat. Sf. Grigorie al Tesalonicului se mira cum din lucrurile din afara, prin imaginatie se produce in suflet sau o lumina rationala, datatoare de viata vesnica, sau un gand muncitor si intunecat.

[58] Domnul Insusi ne spune ca patimile, si gandurile sunt ascunse in inima si de acolo lupta cu noi: "Caci din inima ies: ganduri rele, omoruri, preacurvii, curvii, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om" (Mt. 15, 19).

Ca vrajmasii se ascund si se afla imprejurul inimii (dupa lucrare, nu dupa fiinta, cum zice Grigorie al Tesalonicului in Dumineca a patra a Postului Mare) destul de clar ne marturiseste sfantul Diadoh: "Inainte de botez Harul dumnezeesc indeamna pe om la cele bune din afara, dar satana este incuibat in adancul sufletului si inimii. Dupa ce insa omul este botezat, demonul iese afara din inima, iar Harul intra in inima" (Cap. 76, p. 224).

Dar chiar dupa botez, zice acelasi sfant (Cap. 82) i se permite a sta in adancul trupului (cum s-ar spune, in fata inimii), pentru incercarea libertatii morale. De acolo afuma mintea cu aburul pasiunilor carnii. De aceea Sfintii Parinti zic ca diavolilor nu le place sa stie oamenii ca ei locuiesc intr-insii, ca sa nu-i izgoneasca de acolo si sa le declare razboi in numele lui Iisus Hristos, scris in inima, cum am spus mai sus.

Sf. Grigore Teologul marturiseste ca diavolii sunt in noi, zicand ceea ce a spus Domnul cand un duh necurat e dat afara din om, ia cu el alte sapte duhuri si intra apoi si locuieste in acel om (Mt. 12,43); aceasta o marturiseste Sfantul ca se intampla dupa botez, fiindca Dumnezeu permite diavolilor sa intre in cel botezat, din cauza gandurilor rele si viclene, si pacatele ce le face dupa botez. (Cuvant la botezul Domnului Iisus Hristos; Vezi si cap. 20 din part. II-a).

[59] Vezi cum ti-am vorbit in pilda de inchipuirea vederii. Vederea ne poarta cel mai grozav razboi. De aceea ea e cea mai regala, subtila si mai limpede decat toate celelalte, cum zic Teologii. Inchipuirile produse de vedere se sterg foarte greu.

In al doilea rand vin inchipuirile nascute din lucrurile rele si urate ce am auzit. Ele lupta cu noi. Dar sa stii si aceasta ca, dupa cum atunci cand lucreaza celelalte simturi ochii nu se multumesc daca nu vad si ei ceea ce e inaintea celorlalte simturi, tot astfel si inchipuirea nu se multumeste daca nu va da la vedere toate cele auzite, gustate, mirosite si pipaite, cum spune Grigore al Tesalonicului.

[60] De aceea ava Isac numeste tulburarea "caruta si trasura diavolului, in care sezand intra in ticalosul suflet si-l inneaca" (Cuv. 33, p. 211); iar Petru Damaschin zice: "Nici o rautate nu duce la pacat asa de repede ca tulburarea". (Filocalia, p. 612).

[61] Sf. Ioan Gura de Aur obisnuia a zice in toate imprejurarile: "Slava lui Dumnezeu pentru toate, pentru ca nu voi inceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se intampla" (Epis. catre diac. Olymp, XI)

[62] Aici se potriveste si istoria aceasta din Pateric. Un monah a cazut in curvie si fiindca gandul deznadejdii dinlauntru il supara, caci si-a pierdut sufletul si nu se mai mantuieste, el, ca un intelept si mester in razboiul nevazut, zicea gandurilor sale: "N-am pacatuit, n-am pacatuit", pana ce a intrat in chilie si a incuiat usa. Dupa ce si-a impacat inima a facut cuvenita pocainta pentru pacatul facut; ceea ce s-a descoperit unui alt batran strabatator cu gandul ca aceste calugar a pacatuit, dar s-a sculat si a biruit.

[63] Afla, iubite, ca diavolii, cum spun Sf. Parinti, indeosebi Sf. Meletie Marturisitorul, ne ataca din sase parti: de sus si de jos, din dreapta si din stanga, dinainte si dinapoi.

Sus sunt covarsirile peste puterea noastra ce le facem in virtute; jos, lipsurile si slabiciunile provenite din lenea noastra pe care le intampinam tot la realizarea virtutii; (De aceea au zis Sf. Parinti ca marginile sunt ale dracilor); din dreapta, cand diavolii prefacandu-se ca sunt motive drepte catre virtute ne arunca in rautate; iar din stanga, cand dintr-un evident motiv al celui rau ne fac sa pacatuim; dinainte cand diavolii ne asalteaza cu inchipuirile si gandurile lucrurilor ce se vor intampina; iar dinapoi cu amintirea celor petrecute.

Scurt vorbind; toate gandurile rele navalesc in suflet, ori izbucnesc dinauntru ori invadeaza din afara inauntru fie prin memorie si imaginatie, fie prin glasul tainic al inimii; iar dinafara ele invadeaza sufletul prin obiectele perceptibile, celor cinci simturi, adica prin cele vazute, mirosite, auzite, gustate si pipaite (Vezi despre acestea in cap. XXIII: Cum se cuvine a ne corecta simturile).

Gandurile dinauntru si din afara provin din trei pricini: diavolii si ca urmare patimile, adica ranile primite in inima de la iscoditorul vrajmas, fie urand, fie iubind ceva cu pasiune. In fine, ca o urmare este starea corupta a naturii omenesti.

[64] Sf. Ioan Scararul spune, ca tot astfel se intampla si cu cel ce sporeste in supunere fata de vreun batran; cu dorinta a realiza virtuti mai malte se inseala, lasa supunerea si se duce in singuratate si in pustnicie. Acolo cade in lenevire si pierde si putina sporire de supunere ce dobandise. Acelasi lucru se intampla pustnicului si sihastrului cand va lasa pustia si se va duce la supunere ca sa castige poate mai multe fapte bune si folositoare, fiindca in supunere pierde si acea putina liniste dobandita in singuratate.

[65] Adica sa ne rugam a nu cadea in ispita, flindca El zice: "Si nu ne duce in ispita" (Mt. 6, 13), si iarasi: "Rugati-va sa nu cadeti in ispita" (Lc. 22, 40) si talcuind aceasta Teofilact al Bulgariei zice ca e un lucru demonic si orgolios a se arunca cineva in ispite. Deci se cade a ne ruga si inainte de ispita ca sa nu cadem si dupa ce vom cadea ca s-o biruim. "Dar nu se cade a ne inputina cu duhul, a carti, a ne intrista si a ne mahni, cand ni se intampla ispite si necazuri de multe feluri ci sa multumim si sa ne bucuram", cum ne porunceste Sf. Iacov, fratele Domnului:

"Nu vedeti decat o pricina de bucurie, fratilor, cand veti cadea in multe feluri de ispite, stiind ca ispita credintei voastre produce rabdarea, credinta si dragostea ce o avem catre Dumnezeu, dupa cum focul lamureste aurul in cuptor".

[66] Cat de folositor e acest lucru, a se vedea pe sine cineva mai rau si mai jos decat toti oamenii o spun si sfintii parinti. Dumnezeescul Gura de Aur zice: "Nimic nu este mai iubit de Dumnezeu decat socotirea cu cei mai de jos"; iar marele parinte Varsanufie zice: "Daca intr-adevar vrei sa te mantuiesti asculta un lucru. Ridica-ti picioarele de la pamant, inalta-ti mintea la cer si acolo fi cu gandul tau ziua si noaptea. Defaima-te cat poti, silindu-te a te vedea inferior oricarui om. Aceasta-i adevarata nevointa. Nu-i alta osteneala mai aleasa celui ce voieste a se mantui in Hristos Cel ce-i da putere". Iar dumnezeescul Grigorie Sinaitul adauga ca se cade a ne considera mai rai decat toate fapturile si mai ticalosi chiar decat dracii. El zice: "Doua smerenii sunt, dupa cum spun Parintii: a se considera cineva dedesubtul tuturor si a atribui izbanzile sale lui Dumnezeu. Prima este inceput, a doua sfarsit" (Cap. 115). Deci cei ce cauta smerenia trebuie sa aiba constiinta de sine si sa considere aceste trei lucruri: ca sunt mai pacatosi decat toti pacatosii si mai urati decat toate fapturile ca unii ce sunt in afara de fire, si, in fine, mai ticalosi decat dracii fiindca sunt robii dracilor.

[67] Gandeste-te deci ca oricate fapte bune ai face si oricate daruri ai lua, cu atat mai mult ele se datoresc lui Dumnezeu si tu te obligi mai mult fata de El. Din aceasta meditare, nu numai ca nu te vei mandri de virtuti si calitati, ci te vei cobora in adancul smereniei, fiindca nu ai nimic vrednic cu care sa multumesti pe deplin darurilor dumnezeesti.

[68] Pe langa aceasta, toate virtutile fiindca sunt lucrari firesti ale lui Dumnezeu si daruri ale Sfantului Duh, ca o consecinta sunt fara inceput si fara sfarsit dupa sf. Maxim; nemarginite dupa marime, nenumarate dupa multimea lor, cum spune sf. Vasile Cel Mare.

Deci cum se poate cineva mandri ca a dobandit virtuti cand va pricepe ca ele n-au inceput, sfarsit si numar? Si cum sa nu se coboare in adancul smereniei cand socoate ca oricate virtuti a desavarsit, totusi n-a ajuns la incepulul virtutilor. Atat doar ca s-a impartasit dintr-insele cum ar lua o picatura dintr-un ocean nemarginit. Ci totdeauna va fi indemnat a rosti acea rugaciune a marelui Arsenie: "Dumnezeul meu nu ma parasi. N-am facut nici un bine inaintea Ta. Ajuta-mi cu indurarea ta sa pun inceput bun".

                           Cum arată diavolii?

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că demonii au chipuri întunecate si hidoase, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeste „fiare”, iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a „teleporta” materia, cât si pe oameni.
In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, „îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

                       DESPRE DIAVOL

Din:

Sf.Ioan Gura de Aur - „Diavolul si magia” - Selectie de texte realizata de Arhim. Benedict Aghioritul

Partea I
Vremea şi pricina căderii diavolului
Sfânta Scriptură ne învaţă că,  mai înainte de crearea proto-părinţilor,  s-au surpat din treapta lor diavolul şi cei care erau cu el,  fiindcă s-au mândrit. Căderea diavolului a avut drept urmare venirea morţii în lume,  aşa cum spune un înţelept al Vechiului Testament: „Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume…” (Înţelepciunea lui Solomon 2,  24).
Spune-mi dar,  dacă diavolul n-ar fi căzut înainte de facerea omului,  cum l-ar fi putut pizmui pe om,  rămânând în treapta sa? Căci pizma îngerului faţă de om nu poate avea temei: a aceluia aflat la o cinste aşa de mare pentru acela îmbrăcat în trup.
Diavolul,  căzut de la slava cea mai înaltă la starea cea mai rea,  văzându-l pe omul creat de Dumnezeu ridicat la o cinste aşa mare (chiar dacă era o făptură trupească) din pricina iubirii celei mari a Creatorului,  l-a pizmuit prea tare şi,  prin înşelăciune,  trimiţându-l pe şarpe să-l amăgească,  l-a făcut vinovat de pedeapsa morţii.
Pentru că acesta este răul. Nu poate răbda cu linişte fericirea celorlalţi.
Aşadar,  toţi ştiu că,  în vechime,  şi diavolul şi toată oştirea lui au căzut din slava cea mai de sus şi că de atunci se află în tagma acelora ce şi-au pierdut cinstea.
(Cuvântul XXII la Facere PBG 2,  654-656. PG 53,  188).
Nepăsarea,  trufia şi deznădejdea sunt pricini ale căderii sale
Diavolul,  înainte de cădere,  era bun. Dar,  fiindcă a dovedit nepăsare şi s-a lăsat stăpânit de deznădejde,  a căzut într-un rău atât de mare,  încât nu s-a mai putut ridica. Că era bun ne arată şi Scriptura,  unde se spune: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10,  18). Asemuirea aceasta a căderii cu un fulger îi arată starea de dinainte şi repeziciunea cu care s-a făcut.
(Despre căinţă I PGB 30,  94. PG 59,  278)
Cum diavolul a căzut din pricina semeţiei,  aşa şi acela care-i primeşte lucrarea se desăvârşeşte în semeţie.
De aceea,  noi toţi se cuvine să avem grijă să ne ţinem departe de patima trufei,  ca să nu cădem în păcatul lui şi să ne facem răspunzători pentru aceeaşi osândă şi,  totodată,  părtaşi la pedeapsa sa.
(Cuvântul I la Epistola II Tesaloniceni PGB 23,  12. PG 23,  470)
Diavolul n-ar fi ajuns ce este dacă mai întâi n-ar fi căzut din pricina deznădejdii şi,  dacă,  mai apoi,  n-ar fi căzut din deznădejde în trufie.
(Către Teodor cel căzut PGB 30,  836.  PG 47,  302)
Pizma diavolului
Mă mir de pizma diavolului,  pentru că nu putea acest demon viclean să vadă purtare îngerească în trupul omului.
(Cuvântul XV la Facere PGB 2, 400. PG 53, 124)
Cum el însuşi,  în clipa în care s-a mândrit,  a fost izgonit din cinstea ce-i fusese dată,  aşa ar dori să vă facă şi vouă. Prin călcarea poruncii a vrut să vă ducă la pedeapsa morţii şi să-şi aline pizma,  precum a spus iarăşi înţeleptul „Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2,  24).
(Cuvântul XVI la Facere PGB 2,  426.  PG 53,  130)
Diavolul,  fiind îmboldit de ură şi de ciudă şi nerăbdând nenumăratele binefaceri ce i-au fost date omului încă de la facerea sa,  orbit de ciudă s-a repezit la înşelăciunea,  cea aducătoare de moarte.
(Cuvântul XIX a Facere PGB 2554. PG 53,  162)
Puterea de sub cer
Acele începătorii şi stăpânii sunt din ceruri,  dar acestea sunt de sub cer. Pe diavoli i-a numit stăpânitori ai lumii,  ca să arate că cerul nu este deschis pentru ei,  ci neapropiat,  şi că stăpânirea lor tiranică se întinde numai în această lume.
(Despre Cel Nepătruns IV PGB 35,  122.  PG 48,  730).
Tagmele demonilor sunt mai multe
„… împotriva începătoriilor,  împotriva stăpâniilor … împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6,  12). Aşa cum există în ceruri tronuri,  domnii,  începătorii şi stăpânii,  tot aşa şi la duhurile răutăţii.
(Cuvântul XX la Epistola către Efeseni PGB 21,  186. PG 62,  134)
Numele diavolului
El nu este numai lup,  ci şi leu,  căci spune: „Potrivnicul vostru,  diavolul,  umblă,  răcnind ca un leu …” (I Petru 5,  8). Este şi şarpe şi balaur,  căci spune: „… să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii…” (Luca 10,  19).
Locul diavolului
„… împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6,  12) adică urmându-l pe stăpânitorul văzduhului…’. Aceasta,  iarăşi,  o spune,  fiindcă diavolul locuieşte sub cer şi fiindcă spiritele văzduhului sunt puteri netrupeşti,  când lucrează el.
Ca să vezi că stăpânirea lui nu e veşnică,  ci că se va desfiinţa la sfârşitul acestui veac,  ascultă ce spune Pavel la sfârşitul Epistolei sale: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui,  ci împotriva începătoriilor,  împotriva stăpâniilor,  împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,  împotriva duhurilor răutăţii,  care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6,  12).
Ca nu cumva să crezi că diavolul este nezidit,  auzind că l-a numit stăpânitor,  mai numeşte şi în alt loc Veac viclean1 timpul căderii oamenilor,  fără a avea în vedere zidirea. Eu socotesc că,  dacă era stăpânitor sub cer,  nici după călcarea poruncii n-ar fi căzut din stăpânirea lui.
(Cuvântul IV la Epistola către Efeseni PGB 20,  498.  PG 62,  31)
a) Stăpânitorul lumii şi al acestui veac
„… vine,  şi Stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14,  30). Stăpânilor al lumii îl numeşte pe diavol şi tot aşa îi numeşte şi pe cei răi; el nu este stăpân al cerului şi al pământului,  căci,  de-ar fi aşa,  pe toate le-ar răsturna şi le-ar prăpădi. Este doar stăpânitorul acelora ce se predau lui. Din această pricină îl numeşte stăpânilor al întunericului acestui veac (Efeseni 6,  12).
(Cuvântul XV la Evanghelia lui Ioan 14,  448. PG 59,  408)
De ce îl numeşle,  totuşi,  stăpânilor al veacului şi al lumii acesteia ? Pentru că aproape toată omenirea s-a predat pe sine lui şi toţi suni robii lui de bună voie şi din propria lor alegere. Pe Hristos,  Care ne făgăduieşte bunătăţi nenumărate,  nici nu-L iau în seamă. De acela,  însă,  care nu făgăduieşte nimic,  ba care ne mai trimite şi în iad,  ascultă toţi. Dar,  dacă el este stăpânitor în acest veac şi are mai mulţi supuşi decât are Dumnezeu şi mai mulţi ascultă de el decât de Dumnezeu (în afară de cei puţini,  care suni ai Lui),  acest lucru se întâmplă din pricina nepăsării şi delăsării noastre.

b) Potrivnic şi diavol
Îl numeşte potrivnic şi diavol pentru că şi pe Dumnezeu Îl vorbeşte de rău înaintea oamenilor,  şi pe noi ne vorbeşte de rău înaintea lui Dumnezeu,  ponegrindu-ne totodată şi pe noi,  oamenii,  unii înaintea altora.
Altădată,  pe Iov l-a defăimat dinaintea lui Dumnezeu,  spunând: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu”?” (Iov 1,  9),  dar şi pe Dumnezeu dinaintea lui Iov,  pe care l-a întărâtat împotriva Lui,  spunând: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer” (Iov 1,  16). Nu L-a defăimai el,  oare,  iarăşi,  pe Dumnezeu,  în faţa lui Adam,  când a spus că „se vor deschide ochii” (Facere 3,  5) şi nu-L defăimează şi astăzi pe Domnul la mulţi dintre noi,  spunând: „Nu Dumnezeu le poartă de grijă tuturor celor pe care le vedeţi,  ci a lăsat în seama demonilor toate câte sunt la voi”.
Pe Hristos,  de asemenea,  L-a defăimai în faţa multor iudei,  numindu-L amăgitor şi vrăjitor.
Poate va voi cineva să afle cum lucrează diavolul. Când nu găseşte o minte îndumnezeită,  când nu găseşte un suflet înţelept şi cuminte,  ce nu nesocoteşte poruncile Domnului şi păzeşte cele arătate lui,  îl robeşte şi apoi se departează.
Dacă Adam ar fi păzit porunca dată lui de Dumnezeu : „… în ziua în care vei mânca din el,  vei muri negreşit” (Facere 2,  17),  n-ar mai fi pătimit toate care le-a pătimit.
(Cuvântul II la Epistola a II-a către Corinteni PGB 19,  70-71.  PG 61,  402)
c) Leul
Scriptura îl mai numeşte pe diavol leu,  căci zice: „Potrivnicul vostru,  diavolul,  umblă,  răcnind ca un leu,  căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,  8). Profetul însuşi zice,  în altă parte: „… vei călca peste leu şi peste balaur” (Psalmul 90,  13),  pentru că fiara are multe chipuri. Dar dacă veghem,  acest leu,  acest balaur se va înmuia mai tare ca lutul şi nu se va mai năpusti asupra noastră,  căci spune: „… să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii …” (Luca 10,  19).
Diavolul dă târcoale furios ca un leu. Dar,  chiar dacă ar încerca să-i lovească pe cei ce-L au pe Hristos,  semnul crucii pe frunte,  focul Sfântului Duh şi candela veşnic nestinsă,  tot n-ar reuşi,  fiindcă nici măcar privirea nu şi-ar putea-o îndrepta spre ei,  ci pe dată le-ar întoarce spatele şi ar fugi,  a doua oară ne mai îndrăznind să se întoarcă.
Ca să te convingi că toate acestea nu sunt doar vorbe,  fii atent,  te rog,  la ce spune Pavel. Şi el a fost om,  dar leul acesta se temea atât de tare de el,  încât nici de hainele lui şi nici de umbra-i nu cuteza a se apropia. Lucru foarte firesc,  dat fiind că nu suferea mirosul de bună mireasmă al lui Hristos ce ieşea dintr-însul şi nici măcar privirea nu şi-o putea ridica spre acea candelă a virtuţii.
(Cuvânt la Psalmul 7,  PGB 5,  294. PG 55,  84)
d) Diavolul este ‘cel viclean’ prin excelenţă
Pe om Scriptura îl numeşte doar rău,  dar atunci când vorbeşte de diavol,  îl numeşte ‘cel viclean1. De ce,  la urma urmei? Pentru că diavolul s-a făcut părintele răutăţii şi,  de aceea,  este numit ‘cel viclean’ prin excelenţă. Şi s-a socotit că este de ajuns să fie numit doar cu acest adjectiv şi să nu i se mai rostească şi numele propriu din pricina vicleniei sale fără seamăn,  pe care,  însă,  n-o are din fire,  ci pe care a dobândit-o mai târziu.
(Cuvânt la Psalmul 139 PGB 7,  254 PG 55, 422)
„Izbăveşte-ne pe noi de cel viclean” (Matei 6, 13). Il numeşte: pe diavol ‘cel viclean’ şi ne îndeamnă să ducem neîncetat razboi cu el şi,  pe lângă aceasta,  ne arată că viclenia nu este proprie după fire,  de vreme ce nu este o trăsătură a firii noastre, ci urmarea alegerii pe care am făcut-o.
Diavolul a fost numit viclean tocmai din pricina marii sale răutăţi şi pentru că,  fără ca noi să-i fi greşit vreodată şi să-l fi nedreptăţit,  el ne războieşte neîmpăcat şi fără răgaz. Domnul n-a spus „… izbăveşte-ne de cei vicleni…”,  ci”… de cel viclean …”. Ne învaţă,  astfel,  să nu ne supărăm pe semenii noştri pentru ceea ce ne fac,  ci să mutăm duşmănia noastră faţă de dânşii asupra diavolului,  fiindcă el este cauza tuturor relelor.
Când Hristos spune:”… Că a Ta este împărăţia …” (Matei 6, 13),  ne arată că diavolul se supune lui Dumnezeu şi că acest vrăjmaş al nostru,  chiar şi atunci când pare a ne război,  o face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci şi el este unul din robii Săi,  chiar dacă dintre aceia care s-au răzvrătit împotriva Lui şi cărora li s-a luat cinstea. Diavolul n-ar îndrăzni să atace pe nici unul dintre cei ce sunt robi împreună cu el,  dacă n-ar fi luat îngăduinţă de sus. Dar ce spun eu pe unul din robii asemenea lui,  când nici cu porcii n-ar putea să se pună,  dacă nu i s-ar îngădui. Nici cu oile,  nici cu viţeii,  dacă n-ar fi căpătat învoire din cer.
(Cuvântul XIX la Evanghelia după Matei PGB 9,  680-682. PG 57,  282)
e) Fiara răufăcătoare cu multe nume,  (cu multe) chipuri şi (cu multe) înfăţişări
Mistreţul şi fiară sălbatică sunt diavolul şi toată puterea lui,  fiindcă înfăţişarea lui e sălbatică şi necurată. Căci,  atunci când vrea să-i arate cruzimea,  Scriptura spune: „umblă,  răcnind ca un leu,  căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Iar atunci când vrea să-i arate veninul ucigător şi mânia atotdistrugătoare,  îl numeşte şarpe şi scorpie,  zicând: „Iată,  v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Luca 10, 19). Iarăşi,  când vrea să ne arate puterea şi,  împreună cu ea,  veninul,  îl numeşte balaur,  după cum spune: „…balaurul acesta pe care l-ai zidit ca să se joace în ea” (Psalmul 103, 27). Şi peste tot îl numeşte balaur şi şarpe decăzut şi aspidă.
Fiara aceasta are multe înfăţişări,  multe chipuri şi o mare putere. Pe toate le mişcă,  le tulbură şi pe toate le întoarce pe dos.
Dar să nu vă temeţi,  să nu vă ia frica. Vegheaţi doar,  şi se va face ca o vrabie,  căci zice: „să călcaţi peste şerpi şi scorpii …” (Luca 10, 19). Dacă vrem,  Dumnezeu ne-a dat putere să călcăm peste el cu picioarele.
Bagă de seamă,  dar,  cât de vrednici suntem de râs şi totodată cât de vrednici de plâns suntem. Acela,  pe care-l putem avea sub picioare,  îl îngăduim să ne stea deasupra capului! Cum virîe asta? Numai de noi atârnă. Dacă vrem,  e mare şi dacă vrem,  e mic. Dacă suntem cu luare-aminte la noi înşine şi suntem mereu cu împăratul nostru,  se ghemuieşte şi se face mic,  iar în lupta pe care o duce împotriva noastră nu se poartă cu nimic mai bine decât un prunc. Dar atunci când ne depărtăm de împăratul nostru,  se mândreşte,  scrâşneşte din dinţi şi mugeşte iar,  pentru că ne-a prins lipsiţi de marele nostru ajutor. Un lucru să ştim: nu ne atacă decât dacă îi îngăduie Dumnezeu.
Când îi îngăduie Dumnezeu să ne atace?
Dumnezeu o îngăduie fie atunci când voieşte să ne îndrepte sau când are a ne pedepsi,  fie atunci când ne încearcă mai mult,  ca pe Iov. îl vezi cumva să stea departe şi să nu cuteze a se apropia de Iov,  sau să se teamă şi să. tremure?
Şi ce vorbesc eu de Iov? Când diavolul l-a atacat pe Iuda,  n-a îndrăznit să-l răpească cu totul şi să intre în el până când nu l-a scos Hristos din ceata sfântă a ucenicilor Săi. La început l-a lovit doar din afară,  căci nu putuse intra în el. Când l-a văzut,  însă,  rupt de ceata sfântă,  s-a năpustit asupra lui mai sălbatic decât un lup şi nu s-a depărtat până nu l-a omorât cu o îndoită moarte.
(Cuvântul VII la Epistola către Filipeni PGB 21, 514-516. PG 62, 224-225)
Fiara este răufăcătoare şi pe toate le unelteşte şi le întoarce împotriva mântuirii noastre.
(Cuvântul I la Roman Martirul PGB 37, 154. PG 50, 608)
Dovezi ale răutăţii sale
Ce să fac? Mă întrebi. Ai un Stăpân iubitor de oameni. Căci mai bine Se lasă blestemat de tine cu aceste cuvinte decât să te predea demonilor ca să afli pe pielea ta cum ar cârmui ei omenirea. Dacă ai trăi sub ocârmuirea lor,  le-ai cunoaşte bine răutatea. Dar şi acum pot să ţi-o arăt,  cu o mică pildă.
Câţiva demonizaţi ieşind din morminte s-au întâlnit cu Hristos şi demonii din ei L-au rugat să le îngăduie să intre în turma de porci. Domnul le-a îngăduit şi au intrat şi porcii s-au aruncat în adânc.
Aşa cârmuiesc demonii,  chiar dacă n-aveau nimic de împărţit cu porcii. Dar cu tine ei au o luptă neîmpăcată,  o vrăjmăşie de moarte şi un război necurmat.
Dacă pe porci,  cu care n-aveau nimic de împărţit,  nu i-au suferit nici o clipită,  ce nu ne-ar face nouă,  dacă ar avea stăpânire asupra noastră,  noi,  care le suntem vrăjmaşi şi tot timpul îi muşcăm? De aceea, şi Dumnezeu i-a lăsat să năvălească în turma de porci,  ca să le afli răutatea încercată pe nişte vieţuitoare nevinovate. Şi este limpede pentru toţi că acelaşi lucru,  adică ce le-au făcut porcilor,  l-ar fi făcut şi nefericiţilor demonizaţi,  dacă,  chiar aşa,  în nebunia lor,  nu s-ar fi aflat sub pronia lui Dumnezeu.
Şi acum,  de vei vedea vreun om tulburat de demon,  închină-te Stăpânului şi fă cunoştinţă cu răutatea duhurilor necurate. Pe amândouă le poţi vedea în cei posedaţi: răutatea demonilor şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Răutatea le-o vezi atunci când tulbură şi răscolesc sufletul unui posedat. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o vezi atunci când opreşte un asemenea demon sălbatic şi puternic sălăşluit
într-un demonizat,  îl împiedică şi nu-l lasă să-şi folosească toată puterea,  ci îi îngăduie să arate numai atâta putere câtă este de ajuns să-l pedepsească pe om şi să-l facă să-şi vadă propria sa răutate.
Vrei să mai vezi într-o altă pildă cum cârmuieşte un demon cu răutatea sa,  când i-o îngăduie Dumnezeu? Gândeşte-te la turmele de vite şi de oi ale lui Iov,  cum le-a nimicit într-o clipă,  la moartea înfricoşătoare a copiilor săi şi la rănile lui putrede! Atunci vei vedea cruzimea,  neomenia,  sălbăticia şi răutatea fără seamăn a demonilor şi din acestea vei cunoaşte bine că,  dacă Dumnezeu le-ar lăsa lor în stăpânire toate lucrurile,  pe toate le-ar întoarce pe dos. Ne-ar tulbura foarte şi ne-ar face şi nouă ce le-au făcut porcilor şi celorlalte turme. Şi nu s-ar gândi nici o clipă la mântuirea noastră.
Dacă ei ar cârmui lumea,  noi n-am fi mai buni decât demonizaţii,  ba poate am ajunge şi mai rău decât ei,  aceasta pentru că nici pe ei nu i-a părăsit Dumnezeu de tot în puterea demonilor. Altfel ar fi pătimit mult mai multe decât pătimesc acum.
(Către cei ce spun că demonii cârmuiesc cele omeneşti…PGB 31, 58-60 PG 49, 253-254)

Cum este demonul?
Firea demonului este să facă zarvă şi să pricinuiască nebunie şi mult întuneric,  în timp ce lui Dumnezeu îi e propriu a ne lumina şi a ne învăţa cu înţelepciune: toate câte se cuvine să le facem.
(Cuvântul XXIX la Epistola I către Corinteni PGB 18A.248. PG 61, 242)

De ce există demoni?
Dumnezeu l-a lăsat să existe ca să te facă pe tine mai puternic,  ca să te arăţi un luptător mai strălucit şi luptele tale să fie şi mai pline de vrednicie.
De te întreabă cineva de ce l-a lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ),  aşa să-i răspunzi: că pe cei treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată,  ba chiar le-a fost de folos,  nu voind el,  desigur,  fiindcă e viclean,  ci datorită curajului lor,  pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia lui. Şi asupra lui Iov s-a năpustit,  dar nu ca să-l facă mai plin de slavă,  ci ca să-l biruie. E viclean,  fiindcă viclene îi sunt planurile şi voia. Deloc nu l-a vătămat pe dreptul Iov,  ba,  dimpotrivă,  lupta i-a fost de folos,  precum am arătat mai înainte. Diavolul şi-a arătat viclenia,  iar dreptul şi-a arătat bărbăţia şi vrednicia.
Pe mulţi,  vei spune,  îi biruie,  îi biruie,  desigur,  dar numai din pricina propriei lor slăbiciuni şi nu prin puterea sa.
(Că din trândăvie răutatea … PGB 31, 104. PG 49, 266)
Existenţa diavolului este binefacere pentru creştini
Dacă nu era el,  spune,  multe rele nu s-ar fi întâmplat. Dar atunci,  şi osânda ar fi fost neiertătoare. Pentru că acum,  iubite,  pedepsele sunt mai uşoare. Dacă noi înşine am fi răspunzători pentru faptele noastre rele,  atunci pedeapsa ne-ar fi cu neputinţă de suportat.
Spune-mi,  dacă Adam singur,  fără sfatul uneltitorului,  ar fi căzut în păcat,  cine l-ar fi scăpat de osânda veşnică ?
Dar,  n-ar fi păcătuit,  spune.
De unde această concluzie?
Adam era lipsit de voinţă,  nepăsător,  gata de orice nesocotinţă şi pregătit să primească un asemenea sfat,  că oricum ar fi căzut şi fără îndemn. Ce diavol i-a împins pe fraţii lui losif la omor?
Dacă   priveghem,    diavolul   se   face   pricină   de   urcuş duhovnicesc. Dacă suntem mereu cu luare-aminte şi atenţi,  iubiţilor,  diavolul ne şi ajută să sporim duhovniceşte. Cu ce l-au vătămat pe Iov atâtea şirete uneltiri cu care s-a ostenit să-l piardă? Nu spune,  te rog,  că pe Iov l-au vătămat,  căci numai un duh slab se vătăma. Dar unul ca acesta se sminteşte şi dacă nu există diavol.
Totuşi,  spune Scriptura,  mai tare se vătăma prin lucrarea aceluia. Dar şi pedeapsa-i este mai uşoară când păcătuieşte îndemnat de diavol,  pentru că pedepsele nu sunt aceleaşi pentru toate păcatele.
Să nu ne amăgim noi înşine. Nu diavolul ne vătăma,  dacă priveghem şi suntem treji. El ne trezeşte şi mai mult,  el ne deşteaptă şi ne sileşte să ne păzim.
Să lămurim mai întâi un lucru: să zicem că nu existau fiare şi nici tulburările care ne macină sufletul,  nici boală,  nici durere,  nici supărare,  nici altceva asemenea. Ce-ar fi fost omul? Socotesc că mai mult porc decât om,  mâncând şi îmbătându-se,  nestânjenit de nici una din aceste suferinţe. Acum,  însă,  grijile şi teama îi sunt prilej de exersare în virtute,  de deprindere a celei mai bune învăţături şi îi sunt şcoală de cucernicie şi de dreaptă-credinţă.
(Cuvântul XLIV la Fapte PGB 16B,  268-270 PG 60, 377)
Foloasele pe care ni le aduce lupta cu diavolul
Sufletul e ca un scut. Dacă-l loveşte lancea şi e moale,  îl străpunge,  dar,  dimpotrivă,  dacă e tare,  nu-i pricinuieşte nici o stricăciune,  ci cade alături,  cu vârful îndoit. Dacă săgeţile pe care le aruncă diavolul asupra unui suflet îl găsesc slăbit şi lipsit de voinţă,  atunci îl pătrund până în adânc,  dar dacă îl găsesc întărit şi puternic,  diavolul însuşi se depărtează neputincios,  fără a-i pricinui nici cel mai mic rău. Ba,  mai mult,  de aici se nasc şi două mari foloase,  chiar trei: diavolul nu l-a vătămat,  ci l-a lăsat mai puternic decât l-a găsit şi el însuşi,  de pe urma acestui fapt,  a devenit mai slab.
(Cuvântul la Psalmul 9,  PGB 5, 454 PG 55, 125)

Contribuţia diavolului la căderea protopărinţilor
Împins de pizmă,  diavolul s-a slujit de şarpe pentru a-şi duce la capăt înşelăciunea
„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ,  pe care lejacuse Domnia Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: ‘Dumnezeu a zis FA,  oare,  să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?’ „(Fac. 3, 1)
Fii atent la urzeala şi la planul plin de şiretenie pe care l-a născocit acest demon viclean când a văzut că omul,  pe care l-a creat Dumnezeu,  e înălţat la o aşa mare cinste şi că nu este aproape cu nimic mai prejos decât îngerii,  cum spune profetul David: „Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri” (Psalmul 8, 5). Acest „cit puţin” i-a pricinuit păcatul neascultării,  pentru că profetul a spus aceasta după cădere.
Aşadar,  văzând stăpânitorul răului,  diavolul,  că pe pământ se află un înger pământesc şi topindu-se de ciudă că el,  deşi făcuse parte din oştirile cereşti,  a fost aruncat din slava demnităţii sale din pricina vicleniei şi a răutăţii sale prea mari,  s-a folosit de un mare şiretlic ca să-i răpească omului bunăvoinţa lui Dumnezeu. După ce l-a făcut să fie nerecunoscător,  l-a şi despuiat apoi de bunătăţile cele negrăite,  dăruite lui de Dumnezeu,  în marea Sa bunătate. Şi ce a făcut?
După ce a văzut el că această fiară,  şarpele,  în şiretenie,  le întrece pe toate celelalte,  aşa cum ne-a încredinţat şi fericitul Moise,  spunând „şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ,  pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Fac. 3, 1),  s-a slujit de el ca de o unealtă şi,  prin cuvinte amăgitoare,  a atras în capcana pe care a întins-o vasul cel mai slab,  adică femeia.
(Cuvântul II la Facere PGB 2, 410-412  PG 53, 126)
Marea amăgire a diavolului
După ce s-a folosit de această necuvântătoare ca să-şi alcătuiască planul viclean,  prin şarpe a vorbit cu femeia şi i-a spus: „…Dumnezeu a zis El,  oare,  să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Fac. 1, 3).
Observaţi,  vă rog,  cât de mare şi strigătoare la cer i-a fost nelegiuirea. A strecurat în vorbă ceva ce Dumnezeu n-a spus niciodată,  prefăcându-se gata a-i povăţui de bine. S-a prefăcut că-i întreabă cu cele mai bune intenţii,  ca şi cum le-ar purta de grijă,  întocmai acesta este înţelesul cuvintelor: „Dumnezeu a zis El,  oare,  să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” E ca şi cum ar spune: „de ce oare v-a lipsit de o desfătare aşa de mare? De ce nu vă dă voie să vă împărtăşiţi de toate bunătăţile raiului,  ci v-a lăsat să vă desfătaţi de ele doar cu privirea?” De ce nu v-a îngăduit să aveţi parte de toate bunătăţile şi să vă bucuraţi de o desfătare mai mare decât aceea de a le privi ? A zis,  oare,  Dumnezeu … ?” De ce asta? întreabă diavolul. Ce câştig ar avea cineva să rămână în rai,  dacă nu i se îngăduie a se bucura de toate bunătăţile lui,  ba,  pe deasupra,  să mai şi sufere nespus privind,  tânjind şi neputându-se bucura de gustul minunat şi de dulceaţa poamei?
Ai văzut cum,  doar în câteva cuvinte,  şi-a aruncat veninul,  cum ar arunca o nadă?
Femeia ar fi trebuit să înţeleagă,  din această încercare,  sminteala diavolului şi că înadins îi spune lucruri care nu există; şi,  mai ales,  ar fi trebuit să-înţeleagă că se preface grijuliu doar ca să afle care sunt poruncile date lor de Dumnezeu,  ca să-i ispitească să le încalce.
(Cuvântul II la Facere PGB 2, 412 PG 53, 126)
Nelegiuirea diavolului
Să auzim ce i-a răspuns femeia şarpelui când a ispitit-o cu cuvintele: „Dumnezeu a zis El,  oare,  să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”. I-a răspuns: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: ‘Să nu mâncaţi din el,  nici să vă atingeţi de el,  ca să nu muriţi!” (Fac. 3, 2-3).
Ai văzut nelegiuirea? A spus minciuni,  ca să afle adevărul,  de aceea a ispitit-o la vorbă. Părându-i-se prietenos,  femeia a prins curaj şi i-a dezvăluit porunca. Pe toate le-a spus întocmai. Prin răspunsul acesta,  însă,  ea s-a lipsit de orice putinţă de dezvinovăţire.
Şi ce-ai fi putut răspunde,  o,  femeie! Când şarpele ţi-a spus că Dumnezeu a poruncit: „să nu mâncaţi din toţi pomii raiului”,  tu trebuia să-ţi întorci faţa de la el,  fiindcă erau lucruri potrivnice adevărului. Trebuia să-i răspunzi cu silă: pleacă,  vrei să mă amăgeşti. Tu nu cunoşti puterea poruncii pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi nici cât de mare este desfătarea şi belşugul celor aduse nouă. Tu spui că Dumnezeu ne-a poruncit să nu gustăm din roadele nici unui pom,  dar Domnul Dumnezeu,  în marea Sa bunătate,  după ce ne-a îngăduit să ne bucurăm de ele şi să le stăpânim,  ne-a poruncit doar de un singur pom să nu ne atingem. Iar aceasta a făcut-o din marea Lui purtare de grijă pentru noi,  că să nu cădem sub stăpânirea morţii,  împărtăşindu-ne de roadele lui.
Trebuia,  desigur,  dacă femeia ar fi fost recunoscătoare,  zicându-i diavolului aceste cuvinte,  să se întoarcă de la el pentru totdeauna,  să nu-l mai cunoască şi să nu-l mai asculte.
Dar,  de vreme ce i-a descoperit porunca şi toate câte le spusese Dumnezeu,  a mai primit de la diavol un sfat aducător de pieire şi de moarte. Când femeia a spus „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el,  nici să vă atingeţi,  de el,  ca să nu muriţi!» „,  vrăjmaşul mântuirii noastre a îndemnat-o să calce porunca Domnului. Aceasta pentru că,  atunci când Dumnezeu iubitorul de oameni,  în marea Sa purtare de grijă,  i-a oprit pe protopărinţi de la împărtăşirea de roadele acelui pom,  ca să nu se facă muritori din pricina neascultării,  diavolul a amăgit-o pe femeie,  zicându-i: „Nu,  nu veţi muri!”
Ce iertare ar putea cere cineva,  mijlocind pentru femeie,  dacă ea l-a îngăduit şi l-a ascultat curioasă pe unul care rostea vorbe aşa de cutezătoare? Pentru că,  atunci când Dumnezeu a poruncit „Să nu vă atingeţi de el ca să nu muriţi”,  el a zis: „Nu,  nu veţi muri”.
Defăimarea Creatorului
Nu s-a mulţumit,  însă,  să se răzvrătească împotriva cuvintelor lui Dumnezeu. L-a defăimat pe Creator şi,  ca un pizmaş,  ca să poată aduce la mijloc înşelăciunea şi să-şi împlinească scopul,  a făcut-o pe femeie să cadă.
„Nu,  nu veţi muri” – spune – „dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi,  ca Dumnezeu,  cunoscând binele şi răul”. Iată întreaga urzeală.
Ispita de a fi Dumnezeu
După ce a umplut paharul cu veninul ucigaş,  l-a întins femeii. Ea n-a voit să-i vadă conţinutul aducător de moarte,  deşi,  dacă ar fi voit,  ar fi putut să-l cunoască încă de la început. Dar,  auzind de la satana că Dumnezeu i-a oprit de la împărtăşirea de fructele acelui pom,  temându-Se că li se vor deschide ochii şi vor fi asemenea Lui,  cunoscând binele şi răul,  femeia s-a mândrit cu nădejdea de-a fi asemenea lui Dumnezeu,  închipuindu-şi că o aşteptau lucruri mari pentru sine.
Acestea sunt planurile vrăjmaşului. Când cineva urcă la înălţimea unei trepte înşelând,  Dumnezeu îl prăvăleşte în cea mai adâncă prăpastie.
Închipuindu-şi că va deveni întocmai ca Dumnezeu,  a alergat la împărtăşirea de rodul oprit şi numai la el şi-a îndreptat cugetul şi gândul. La nimic altceva nu se mai gândea,  decât cum să bea până la fund din paharul pe care i-l întinsese demonul cel viclean.
(Cuvântul XVI la Facere PGB 2, 418-422. PG 53, 129)
De ce este pedepsit şarpele şi nu diavolul?
Poate întreba cineva: de ce,  totuşi, a fost pedepsit atât de aspru şarpele, această necuvântătoare,  de vreme ce diavolul a lucrat prin el ca să le dea îndemn protopărinţilor spre neascultare? Şi aceasta este lucrarea nemăsuratei iubiri de oameni a lui Dumnezeu.
Aşa cum un tată iubitor îl pedepseşte pe ucigaşul fiului său distrugând şi frângând cuţitul sau sabia cu care l-a răpus,  tot aşa şi preabunul Dumnezeu i-a dat osândă veşnică şarpelui,  fiindcă el s-a făcut slujitorul şi arma diavolului în ispitirea protopărinţilor. Aceasta,  ca să înţelegem,  din pedeapsa dată acestei vietăţi pe care o putem vedea şi simţi,  ce înfricoşată pedeapsă a gătit Domnul diavolului care este nevăzut.
Dacă şarpele,  care a fost doar unealta,  a stârnit mânia neîmpăcată a lui Dumnezeu,  cât de mare trebuie să fi fost osânda primită de diavol? Mai degrabă,  tot Domnul Hristos ne-o arată,  în sfintele Evanghelii,  vorbind celor ce se află de-a stânga Sa: „…Duceţi-vă de la Mine,  blestemaţilor,  în focul cel veşnic,  care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).
(Cuvântul XVII la Facere PGB 2, 470,  PG 53, 142)
Lupta diavolului împotriva noastră
Cum îl putem recunoaşte pe diavol?
Firea diavolului este să facă zarvă,  să provoace nebunie şi să aducă mult întuneric,  în timp firea lui Dumnezeu este să ne! lumineze şi să ne înveţe cele ce se cuvine să facem,  prin simboluri.
(Cuvântul XXIX la Epistola I Corinteni PGB 18A.248.  PG 61, 242)
Nimic mai necurat ca diavolul
Nimic nu este mai necurat decât diavolul. Pretutindeni,  pe cei ce îl urmează îi împovărează cu osteneli din cele mai grele şi mai zadarnice şi îi prăpădeşte. Şi,  nu numai că nu-i lasă să ia premiul (v. I Cor. 9, 24),  dar îi şi face răspunzători pentru osânda pe care o vor primi. Satana ştie să legiuiască pentru ei nu numai învăţătură, ci şi post. Îi îndeamnă să ţină post greu cu curăţie şi înfrânare desăvârşită,  dar acest post legiuit de el nu le va folosi,  ci îi va lipsi de răsplata lui Dumnezeu şi le va aduce şi cel mai mare rău.
(Cuvântul III la Epistola către Filipeni PGB 21, 402. PG 62, 194)
Diavolul este întotdeauna mincinos
Cum spui că Dumnezeu n-a pus în om cunoştinţa binelui şi a răului? Cine,  dar,  a sădit-o într-însul,  diavolul? Da, spune, el, necuratul, şi întăreşte: „veţi fi ca Dumnezeu,  cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 5). Şi-mi arăţi apoi mărturia vrăjmaşului şi uneltitorului? Ce, dacă a spus  „veţi fi dumnezei”, n-ai făcut dumnezei? Aşadar, aşa cum nu s-au făcut dumnezei, nici cunoştinţa binelui şi răului n-au căpătat-o. Diavolul este mincinos şi nu spune niciodată adevărul,  căci zice apostolul: „… nu a stat întru adevăr” (Ioan 8, 44).
(Cuvântul VII la Facere PGB 8, 118.  PG 54, 610)
Şiretlicurile diavolului
Sunt multe şiretlicurile diavolului,  adică felurile în care încearcă să-i prindă pe cei nelucrători şi trândavi. Trebuie să le cunoaştem foarte bine,  ca să ne ferim de capcanele pe care ni Ic întinde şi de prilejurile de-a cădea în ispită şi să nu-i lăsăm nici o poartă deschisă. Limba noastră trebuie să fie neşovăitoare,  privirea dreaptă şi neclintită,  iar sufletul curat şi neprihănit; trebuie,  de asemenea,  să veghem aşa cum am veghea dacă am şti că o fiară sălbatică stă gata să ne atace şi e pornită să ne sfârtece.
De aceea,  şi acel suflet care s-a întins până la cer,  învăţătorul neamurilor şi glasul omenirii,  cel ce pe toate le-a făcut pentru mântuirea ucenicilor,  după ce le-a spus „luaţi toate armele lui Dumnezeu”,  fiindcă voia să ne păzească din toate părţile şi să ne facă nebiruiţi,  a adăugat: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre,  gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei,  cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului,  care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 14-l7).
Ai văzut că vrea să ne apărăm fiecare mădular al trupului şi să ne înveţe ce trebuie să ştie cei chemaţi să lupte în război? Ne învaţă să ne ferim mai întâi mijlocul cu centura,  ca să alergăm cu uşurinţă. Ne pune să purtăm platoşa,  ca să nu ne lovească săgeţile şi apoi apărătoarea de picioare,  ca să fim apăraţi de pretutindeni de credinţă. Pentru că ea, spune Evanghelia,  numai credinţa va putea stinge şi săgeţile aprinse ale vicleanului.
Săgeţile diavolului
Care sunt săgeţile diavolului? Dorinţele şi poftele amăgitoare,  gândurile necurate,  patimile pierzătoare, mânia, zavistia, pizma, iuţimea,  ura,  dorinţa de înavuţire şi oricare altă asemenea întunecare a minţii.
Pe toate acestea,  ne spune Scriptura,  le va putea stinge sabia Duhului. Dar ce spun eu,  le va stinge? Va putea tăia chiar şi capul necuratului.
Ai văzut cum i-a întărit pe ucenici? Cum i-a făcut mai puternici decât fierul,  când ei erau mai slabi şi mai moi decât ceara? Aceasta pentru că războiul nostru nu este împotriva oamenilor cu trup şi sânge,  ci împotriva puterilor netrupeşti. De aceea nici nu ne-a dat arme pentru trup,  ci arme duhovniceşti atât de strălucitoare,  încât demonul cel viclean să nu poată nici măcar strălucirea să le-o privească şi să fugă.
Înarmaţi,  aşadar,  cu arme ca acestea,  să nu ne temem de luptă,  să nu dăm înapoi de la a-l înfrunta şi nici să fim nepăsători. Când priveghem,  diavolul niciodată nu ne va putea birui puterea armelor,  dacă voim să-l facem neputincios şi dacă voim să-i zădărnicim şiretlicurile. Dar atunci când suntem nepăsători,  nu avem nici un folos;; de vreme ce vrăjmaşul mântuirii noastre stă mereu treaz şi pe toate le face împotriva ei.
Să ne înarmăm din toate părţile,  să evităm cuvintele şi să ne depărtăm de lucrurile ce ne pot vătăma şi,  împreună cu înfrânarea de la mâncare şi cu celelalte virtuţi,  să ne arătăm darnici şi milostivi faţă de săraci,  cunoscând că multă va fi răsplata pe care o vom primi pentru ajutorul nostru.
(Cuvântul III la Facere PGB 2, 68-70.  PG 53, 38)
Vremea atacului
Vrăjmaşul nostru,  diavolul,  văzând comoara duhovnicească pe care am adunat-o,  e cuprins de furie,  îşi ascute dinţii şi pândeşte fără încetare momentul şi prilejul potrivit ca să ne lipsească de orice,  din cele ce păzim cu sfinţenie înlăuntrul nostru. Şi nici un prilej nu este mai potrivit pentru el decât nepăsarea noastră. De aceea trebuie să veghem mereu,  să nu-i lăsăm nici o intrare. Pentru că,  dacă vede că veghem şi că necontenit luăm aminte la toate şi observă că zadarnice sunt toate încercările de-a ne ispiti,  va încerca o dată şi încă o dată,  dar se va depărta,  apoi,  umilit,  ştiind că nici un câştig nu are dacă priveghem.
Cunoscând,  aşadar,  că toată viaţa noastră suntem datori să luptăm,  trebuie să ne înarmăm ca şi când am avea un duşman ce ne urmăreşte şi ne pândeşte fără încetare,  sperând el că,  poate,  într-o zi îi vom lăsa un prilej,  cât de mic,  să ne atace. Un asemenea prilej poate fi nepăsarea fie şi de-o clipă.
Nu-i vezi pe cei plini de bani cât se ostenesc să şi-i păzească când se aşteaptă să-i atace vreun duşman? Unii îi pun bine la adăpost,  închizându-i în cămări ferecate cu lacăte şi zăvoare,  iar alţii îi ascund în pământ,  unde să nu ştie nimeni de ei.
În acelaşi chip şi noi, după ce vom fi adunat comorile virtuţii,  să le păzim cu străşnicie şi să nu le arătăm tuturor, ci să le ascundem în tainiţa minţii noastre şi să-i închidem toate drumurile aceluia ce se va strădui să ne lipsească de ele ca,  păstrându-le neatinse,  să avem merinde pentru trecerea în lumea cealaltă.
(Cuvântul V la Facere PGB 2, 110.  PG 53, 48)
Aşa cum piraţii mărilor,  atunci când zăresc o corabie încărcată cu bogăţii,  îşi pun la încercare toată viclenia ca s-o scufunde şi să-i lase goi şi lipsiţi de toate pe călători,  tot aşa şi diavolul. Când vede că ne-am adunat o mare comoară duhovnicească,  că avem mare râvnă şi duh neadormit,  scrâşneşte din dinţi,  sare ca muşcat şi,  ca un pirat,  foloseşte mii de şiretlicuri ca să găsească o intrare cât de mica să ne despoaie,  să ne lase goi şi pustii şi să ne distrugă toată comoara duhovnicească.

Să fim cu luare-aminte
Pentru aceasta,  vă rog,  să fim cu luare-aminte şi, cu cât ne sporeşte avuţia duhovnicească,  cu atât mai mult să priveghem, ca să-i respingem toate atacurile, de oriunde ar veni ele şi,  prin purtarea noastră desăvârşită,  după ce vom atrage harul lui Dumnezeu,  să ne ridicăm deasupra săgeţilor diavolului. Fiara este vicleană şi foloseşte capcane din cele mai amăgitoare când nu ne poate momi şi duce la rău de prima dată.
El nu ne grăbeşte, nu ne sileşte – să nu fie aşa – ci doar ne amăgeşte şi, când ne vede nepăsători,  ne împinge la rău şi la păcat.
Diavolul ne războieşte şi cu virtutea
Atunci când nu ne poate sili să ne pierdem mântuirea,  de multe ori strecoară pe ascuns,  chiar în lucrarea virtuţii,  momeala cu care să ne scufunde întreaga comoară.
Ce vreau să spun? Să vorbesc mai limpede ca,  după ce ne vom învăţa cu vicleşugurile lui,  să ne putem feri de vătămarea care ne vine din ele.
Când diavolul se încredinţează că nu primim lesne păcatul însuşi, ci vede că ne păzim de desfrânare, alegând cumpătarea, şi că întoarcem spatele lăcomiei, că urâm nedreptatea,  că ocolim desfătările necuviincioase, că postim şi ne rugăm, şi că ne îngrijim să facem milostenie, atunci plănuieşte alte şi alte şiretlicuri cu care să ne piardă întreaga comoară duhovnicească şi să ne împiedice să ne folosim de toate virtuţile noastre. Pe cei ce cu mari nevoinţe îi biruie vicleşugurile,  îi face să se mândrească cu faptele lor bune şi cu izbânzile lor şi să caute la slava cea lumească,  ca să-i facă să piardă adevărata slavă dumnezeiască
(Cuvântul XXXI la Facere PGB 3, 302-306. PG 53, 205)
Nu ne sileşte
„Şarpele m-a amăgit” (Facerea 3, 13). Dar a se lăsa sau nu amăgită stătea în puterea Evei. „Şarpele – a zis – m-a amăgit”. Vrăjmaşul mântuirii noastre,  lucrând prin vietatea aceea vicleană,  şi-a strecurat sfatul cel rău şi a înşelat-o pe femeie. Nu a silit-o,  nici n-a constrâns-o să-i primească sfatul, ci doar, printr-un îndemn pierzător, şi-a dus la capăt înşelăciunea,  fiindcă a găsit-o pregătită să-l asculte; a găsit-o,  adică,  pe cea lesne de amăgit,  şi pentru ea nu este iertare.
(Cuvântul VII la Facere PGB 2, 466. PG 53, 140)
Atrage prin înşelăciune şi convingere
„… care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2, 2). Vezi,  nu cu sila te atrage,  nici cu tirania,  ci convingându-te. Păcatul a fost numit neascultare,  tot atât de bine cum s-ar fi putut chema şi înşelăciune,  fiindcă pe toţi îi atrage înşelându-i şi convingându-i.
Apostolul îi mângâie nu dându-le doar un complice la păcat, ci mărturisind că el însuşi se numără printre păcătoşi: „între care şi noi toţi am petrecut odinioară …” (Efeseni 2, 3).
(Cuvântul IV la Epistola către Efeseni PGB 20, 498. PG 62, 31)
Nu ne biruie şi nu ne poate stăpâni
Dumnezeu a făcut şi aceasta,  ca diavolul să nu ne biruie şi să nu ne stăpânească,  pentru că adevărat este că nimeni n-ar putea rezista puterii sale. Din această pricină l-a depărtat ca pe un tâlhar şi un tiran. Dacă nu găseşte pe cineva gol şi pustiu hălăduind prin ascunzătorile sale,  nu cutează să-l atace. Dacă nu ne vede umblând în „pustie”,  nu are curaj să se apropie de noi.
Pustia şi locul diavolului nu sunt altele decât păcatul. Avem nevoie de pavăza mântuirii şi de sabia Sfântului Duh ca să nu avem de pătimit,  dar şi ca să-i tăiem capul fiarei,  dacă ar voi să ne atace.
Trebuie să ne rugăm necontenit ca să-l strivim în picioare, chiar dacă el luptă de jos, ca un neruşinat şi un netrebnic. Totuşi luptând de jos învinge, fiindcă noi nu ne străduim să ne ridicăm deasupra loviturilor lui. El nu se poate ridica de la pământ, ci se târăşte, de aceea chipul diavolului este şarpele.
Ne războieşte cu cele pământeşti
Dacă nu ştii ce înseamnă că ne războieşte de jos,  mă voi strădui să fiu limpede şi să-ţi explic cum se duce războiul acesta.
Ce înseamnă că diavolul luptă de jos? Înseamnă că loviturile pe care ni le dă vin prin lucrurile pământeşti. Vin din plăceri,  din bogăţie şi din toate grijile lumeşti. De aceea,  dacă vede pe cineva înaripat şi purtat de duhul său spre cer,  nu va putea sări până la el. Chiar dacă va încerca s-o facă,  va cădea repede. Nu are picioare,  nu te teme. Nu are aripi,  nu te spăimânta. Se târăşte pe pământ şi printre lucrurile pământeşti.
Să nu fii părtaş la nimic pământesc şi nu vei avea nevoie să-l înfrunţi. El nu cunoaşte lupta faţă-n faţă,  ci se ascunde ca şarpele în mărăcini,  de unde pândeşte mereu ca să-l piardă,  ispi-tindu-l,  pe cel bogat duhovniceşte. Dacă tai mărăcinii,  va fugi repede,  fiindcă e laş.
Dacă ştii să foloseşti împotriva lui „descântecele” sfinte (rugăciunile,  not. Ed.),  pe dată-l vei răni. Fiindcă şi la noi există „descântece” duhovniceşti. Acestea sunt numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea crucii. „Descântecul” aresta nu numai că scoate şarpele din cuib şi-l aruncă în foc,  dar vindecă şi răni.
(Cuvântul IX la Epistola către Romani PGB 166, 596-598. PG 60, 463)

Pe toate le imită
Diavolul,  dacă nu ştie el sigur ce va imita sau împotriva cui va unelti,  nici nu încearcă s-o facă şi nici nu ştie cum.
(Cuvântul XLII la Evanghelia după Matei PGB 10, 808. PG 58, 476)
Pe toate le amestecă şi le răstoarnă
O,  voi,  care pe toate le răsturnaţi! Care vă împreunaţi bărbaţi cu bărbaţi,  de parcă ar fi femei şi pe femei le trimiteţi să lupte în război,  de parcă ar fi bărbaţi.
Lucrarea diavolului este să le amestece şi să le pervertească pe toate,  să strice şi să mute hotarele dintru început puse,  pe care Dumnezeu le-a aşezat firii. Pe femeie Dumnezeu a lăsat-o să îngrijească casa,  iar pe bărbat să se ocupe de cele ale lumii. Tu însă,  diavole,  capul l-ai pus unde sunt picioarele, iar picioarele unde este capul. Ai dat arme femeilor şi nu te ruşinezi?
(Cuvântul V la Epistola către Tit PGB 24, 112-l14. PG 62, 694)
Diavolul încearcă de mai multe ori
De ce spune: „şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el”? (Ioan 13, 27). Pentru că diavolul nu intră dintr-o dată şi nici la prima încercare,  ci numai după ce te încearcă de mai multe ori,  aşa cum s-a întâmplat şi cu Iuda. Mai întâi a bătut la poartă,  apoi l-a împresurat pe nesimţite şi numai când a văzut că e gata să-l primească,  a intrat întreg într-însul şi l-a stăpânit cu totul.
(Cuvântul LXXXI la Evanghelia după Matei PGB 12, 272.  PG 58, 733)
Nu lucrează dintr-o dată,  ci treptat
Atunci când vor să ademenească pe cineva,  demonii nu se grăbesc. Nu-l îndepărtează de la litera Evangheliei,  ci de la duhul ei. în acest chip ne duc ei în rătăcire şi ne întind capcane ascunse.
Dacă le-ar spune oamenilor „fugiţi de Hristos”,  oamenii s-ar păzi de ei ca de nişte rătăcitori şi pierzători de suflete, dar dacă îi lasă în pace în credinţa lor, încercând să-i rătăcească în numele Evangheliei, lesne încep să surpe construcţia. Şarlatanii se folosesc de numele Evangheliei ca să-şi ascundă planurile viclene.
(Către Galateni,  cap. I PGB 20, 190.  PG 61, 621)
Nu ştie dacă va birui
„… ca nu cumva să vă fi ispitit ispititorul” ( Tesaloniceni 3, 5). Diavolul ispiteşte,  dar nu ştie dacă va birui. Şi totuşi,  atacă. De ce noi,  dar,  care ştim că ne vom ridica deasupra lui,  nu priveghem?
Una dintre pilde este Iov. Vicleanul îi spunea lui Dumnezeu: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui,  în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui… Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui sa vedem dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov 1, 10-l 1). Diavolul ispiteşte. Dacă vede că cineva e slab,  va încerca,  dar dacă vede că e puternic,  va pleca.
(Cuvântul IV la Epistola I către Tesaloniceni PGB 22, 430-432. PG 62, 417)
Diavolul îl umileşte pe om
Ce este mai înjositor pentru un om decât a cădea de la mântuire şi a-L socoti vrăjmaş pe Dumnezeul tuturor,  supunându-se şi închinându-se celor neînsufleţite şi adorând pietre? Căci Dumnezeu ne-a înălţat la o prea mare cinste,  iar diavolul a avut grijă să-i coboare pe cei ce cred în el într-atât încât să-i facă mai nesimţitori decât cele nesimţitoare. De aceea spune profetul: „S-a smerit bărbatul”.
(La Isaia, cap.II PGB 8, 286. PG 56, 37)
Ura diavolilor pentru oameni
Dacă ar întreba cineva „De ce Hristos a făcut ce I-au cerut demonii?”,  de ce,  adică,  le-a îngăduit să intre în turma de porci (Luca 8, 32),  i-am putea răspunde că n-a făcut-o ascultând de demoni,  ci voind să ne arate multe cu această lucrare a Sa.
Mai întâi,  a voit să le arate celor ce s-au izbăvit de acei tirani înspăimântători ce mare pieire pot aduce şi cu ce înverşunare le doreau răul. Apoi, ca să cunoască toţi că nici în porci nu cutează să intre, dacă nu le îngăduie Domnul. În al treilea rând,  ca să le arate că demonii le-ar fi putut pricinui rele mult mai îngrozitoare decât răul pe care l-au făcut porcilor, dar numai dacă n-ar fi fost păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci Dumnezeu îi păzea pe acei nefericiţi, chiar posedaţi fiind de duhurile rele.
Este limpede pentru fiecare că demonii ne urăsc pe noi, oamenii, mult mai mult decât pe dobitoacele necuvântătoare. Prin urmare,  dacă nu le-a fost milă de porci,  cu atât mai mult,  ce le-au făcut lor le-ar fi făcut şi oamenilor stăpâniţi de ei,  pe care i-au colindat prin toată pustia; aceasta,  însă,  numai dacă nu s-ar fi arătat pronia lui Dumnezeu chiar şi pentru aceşti robi ai diavolului,  căci numai ea le-a potolit şi le-a înfrânat mânia neîmpăcată.
De aici se vede limpede că nu este om care să nu se bucure de purtarea de grijă şi de ocrotirea lui Dumnezeu.
Dacă nu toţi se bucură de ea în acelaşi chip,  însuşi acest fapt este o mare dovadă a purtării de grijă a Domnului,  fiindcă ea se arată fiecăruia după trebuinţă.
Diavolul se bucură întotdeauna
când duce oamenii la pierzare
De ce demonii i-au făcut pe porci să se arunce în adânc? Pentru că,  cu mare zel,  se străduiesc să-i facă pe oameni să-şi piardă curajul şi să-i afunde în deznădejde şi pentru că se bucură întotdeauna de pieirea oamenilor.
Aşa a făcut diavolul şi cu Iov,  dar tot cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Domnul nici aici n-a ascultat de el, ci a voit a-l face şi mai plin de slavă pe robul Său. A voit a-i tăia diavolului neruşinarea şi a arunca asupra sa toate câte a pătimit dreptul Său.
Acum Domnul a făcut exact ce nu voiau demonii,  fiindcă puterea lui Hristos s-a vestit după această minune pretutindeni,  iar viclenia diavolului,  de care i-a scăpat pe cei aflaţi în stăpânirea lui,  s-a arătat în toată hidoşenia ei. Domnul a arătat,  astfel,  că duhurile necurate nici de porci nu s-ar fi putut atinge dacă n-ar fi îngăduit-o Dumnezeu,  Care pe toate le stăpâneşte.
(Cuvântul XXVIII la Evanghelia după Matei PGB 10, 262-264. PG 57, 354-355)
Diavolul nu se satură niciodată de relele omeneşti şi e nesătul de necazurile noastre.
(La Statui,  XIV PGB 32, 416. PG 49, 147)
Când se înfurie diavolul cel mai tare
Diavolul se supără cel mai tare şi se face mai rău ca o fiară turbată,  atunci când ne vede că luăm seama la noi înşine şi că ne păzim.
Când vede că mari şi multe sunt la noi lucrările virtuţii,  atunci se îngrijeşte să facă naufragiul cât mai înspăimântător.
Dacă diavolul îl va împiedica pe unul de mijloc,  care nu e cunoscut de mulţi şi nu se distinge prin virtute,  să se îmbunătăţească şi să sporească duhovniceşte şi-l va face să decadă,  nu va pricinui celorlalţi o aşa mare vătămare. Dacă,  însă,  va împinge să cadă pe unul care a ajuns pe culmile virtuţii, care e cunoscut, văzut şi admirat de mulţi, căderea aceluia va pricinui multă pagubă celorlalţi. Şi nu doar pentru că s-a prăbuşit de la o mare înălţime, ci fiindcă pe mulţi din cei ce-l admirau i-a făcut să sfârşească în nepăsare.
(La Statui,  I PGB 31, 578. PG 49, 20)
Dacă duşmanii sunt mulţi,  şi acesta este un semn că Evanghelia lucrează în oameni,  pentru că furia vicleanului niciodată nu devine mai sălbatică decât atunci când vede că,  pe mulţi dintre cei ce se făcuseră uneltele lui,  cuvântul Domnului îi răpeşte de la el.
(Cuvântul XLIII la Epistola I către Corinteni PGB 18A.730. PG 61, 371)
Când se bucură şi când se smereşte diavolul
Aşa cum se bucură şi simte mulţumire şi plăcere când ne mâniem, când ne păruim şi ne înfruntăm între noi,  tot aşa se face mic şi se smereşte când între noi e pace şi înţelegere şi ne înfrânăm mânia,  ca unul care e duşmanul păcii şi al înţelegerii între oameni şi tată al pizmei.
(Cuvântul II la David şi Saul PGB 7, 582. PG 54, 680)
Diavolul suferă când sufletul omului se depărtează de păcat
Diavolul suferă cumplit când e alungat din trupul omului. Cel mai mult,  însă,  se întristează când sufletul se depărtează de păcat,  fiindcă păcatul este marea lui putere. Pentru aceasta S-a jertfit Hristos,  ca să se desfiinţeze păcatul care a adus moartea în lume. Din pricina păcatului,  cele de sus s-au coborât jos. Dacă l-ai lepădat,  ai tăiat tăria diavolului şi i-ai spart capul,  i-ai zdrobit toată puterea,  i-ai risipit oştirea şi ai (acut o minune mai mare decât toate minunile.
(Cuvântul XLVI la Evanghelia după Matei PGB 10, 826-828. PG 58, 481)

Lucrarea diavolului este credinţa în mai mulţi dumnezei
şi închinarea la idoli
Demonii duc pe oamenii la idoli, îi depărtează de Dumnezeu şi îi conving să nu creadă în viaţa veşnică. Diavolul,  când e ocărât,  nu face bine,  dar şi când nu e ocărât îi vătăma pe cei ce cred în el şi-l cinstesc.
(Cuvântul XXXII la Evanghelia după Matei PGB 10, 374. PG 53, 378)
Era un obicei la neamuri să-i socotească pe oameni dumnezei. De aceea, când te întreabă cineva de unde vine închinarea la idoli,  să ştii care a fost începutul. Chiar şi pe apostoli,  deşi erau oameni,  îi socoteau dumnezei (Fapte 14, 11).
În acelaşi chip, şi diavolul s-a străduit, la început, din răsputeri, să le zdruncine oamenilor cucernicia,  căci a zis: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). Pentru că n-a reuşit, a încercat s-o facă mai târziu,  străduindu-se mereu să-i determine pe oameni să creadă în zei.
(La Daniil,  cap.II PGB 8, 564. PG 56, 209)
Viclenia diavolului
Aceasta este viclenia fără seamăn a diavolului. Se străduieşte să-şi răspândească învăţăturile pierzătoare fie adăugând ceva,  fie scoţând ceva,  fie denaturând,  fie interpretând greşit textul Scripturii. (Aceasta este explicaţia apariţiei sectelor,  Not. Ed.)
(Cuvânt la „Doamne, nu a omului este calea lui?” PGB 8A, 482. PG 57, 210-211)
Metoda înşelăciunii
Aceasta este metoda diavolului. Îi scoate pe cei ce i se supun şi ascultă de el din hotarele ce ne-au fost date de Dumnezeu,  pentru unele mai înalte,  spune el.
Ne momeşte cu speranţe deşarte şi ne scoate din harul lui Dumnezeu.
Nu numai că nu ne mai dăruieşte nimic în plus faţă de ce ne-a dăruit Dumnezeu (cum ar putea,  doar e diavol) şi nu ne mai lasă să ne întoarcem unde vieţuiam mai înainte (unde eram ocrotiţi,  lipsiţi de orice grijă şi unde nu duceam lipsă de nimic),  dar ne poartă dintr-un loc în altul,  fără a ne lăsa să ne statornicim în vreunul.
Aşa l-a făcut pe părintele nostru,  Adam,  să piardă traiul binecuvântat din Rai. După ce l-a amăgit,  promiţându-i o cunoaştere şi o treaptă mai mare,  lesne l-a despuiat apoi şi de cele ce avea. Fiindcă strămoşul nostru nu numai că n-a devenit egal cu Dumnezeu, precum îi făgăduise vrăjmaşul, ci, dimpotrivă, a intrat sub stăpânirea morţii. Şi nu numai că n-a mai căpătat nimic altceva mâncând din pomul vieţii,  ci a pierdut şi mare parte din ştiinţa pe care o avea,  amăgindu-se că va dobândi mai multă. După ce a gustat din pomul vieţii,  a început să se ruşineze şi să se ascundă din pricina goliciunii,  în vreme ce,  înainte de ispitire,  era mai presus de ruşine. Atunci s-a văzut pe sine gol şi a înţeles că trebuie să se acopere cu veşminte şi să îndure şi alte patimi ce urmau să vină.
Ca să nu pătimim şi noi la fel, să avem încredere în Dumnezeu şi să stăruim să păzim toate câte ne-a poruncit,  să nu le cercetăm cu de-amănuntul,  ca să nu pierdem şi toate bunătăţile ce ne-au fost dăruite.
(Cuvântul VII la Evanghelia după Ioan PGB 12, 570-572. PG 59, 63)
Nu ne duce la căinţă
Vezi când s-a pocăit Iuda ? După săvârşirea păcatului. Acesta este diavolul. Pe cei ce nu priveghează nu-i lasă să vadă răul decât atunci când s-a împlinit,  pentru ca,  astfel câştigaţi fiind de el,  să nu apuce a se căi şi a se întoarce de la păcat.
Deşi Iisus i-a spus multe,  Iuda nu s-a lăsat înduplecat şi nu s-a îndreptat. Mintea i s-a deschis şi s-a căit numai după ce căzuse fără întoarcere în greşeală,  însă nu i-a fost de folos.
Căinţa lui, faptul că a aruncat argintii şi că nu s-a ruşinat de mulţimea evreilor,  pe toate le putem îngădui,  dar de neiertat rămâne faptul că s-a spânzurat. Aceasta este lucrarea celui viclean care l-a depărtat mai întâi de căinţă,  ca să nu aibă vreun folos din ea,  şi l-a omorât apoi cu o moarte nevrednică,  de care au aflat toţi,  convingându-l să se sinucidă.
(Cuvântul LXXXV la Evanghelia după Matei PGB 12, 278. PG 58, 759)
Arma cea mai puternică a diavolului este deznădejdea
Nici o armă nu este mai puternică în mâna diavolului decât deznădejdea. De aceea nici nu se simte prea mulţumit când păcătuim, ci cel mai mult se bucură când ne lăsăm cuprinşi de disperare.
Ascultă, dar. Pavel se teme mai mult de deznădejde decât de desfrânare,  căci spune: „îndeobşte se aude că la voi e desfrânare,  şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte” (I Corinteni 5, 1).
(Despre căinţă I PGB 30, 96. PG 49, 278)
Vezi, dar, cum Pavel se teme de deznădejde ca de arma cea mai tare a diavolului? Căci,  după ce a zis „… să întăriţi în el dragostea …”,  adaugă şi de ce: „… că să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta” (II Corinteni 2, 7).
Să apucăm să scoatem din gâtlejul diavolului acest mădular al nostru,  înainte de a fi pierdut şi înghiţit. Corabia e în mijlocul furtunii şi în primejdie să se scufunde. Să ne străduim s-o salvăm înaintea naufragiu. Căci, aşa cum corabia se scufundă când marea se umflă şi valurile se ridică uriaşe din toate părţile,  tot aşa şi sufletul, când e împresurat de pretutindeni de tristeţe, se îneacă repede dacă nu-i întinde cineva o mână să-l ajute. Întristarea,  prin care ne mântuim de păcate,  aduce după sine pieirea,  dacă e lipsită de măsură.
Vezi cu câtă atenţie a folosit cuvintele? Căci n-a zis „poate o să-l piardă diavolul”,  ci „poate ni-l va smulge satana prin înşelăciune,  pentru că lăcomia este a dori să iei cu sila ceva ce nu este al tău”.
Căderea lui Iuda
Cunoscând,  aşadar,  Pavel ce-i făcuse diavolul lui Iuda,  s-a temut ca nu cumva acelaşi lucru să se întâmple şi aici. Ce i-a făcut, dar, lui Iuda? Iuda s-a căit, căci a spus: „Am greşit vânzând sânge nevinovat”. Diavolul a auzit această mărturisire şi a înţeles că Iuda începuse să se îndrepte şi să se întoarcă spre mântuire şi s-a temut că se va căi.
Are un Stăpân iubitor de oameni, îşi zicea el, Stăpân care, atunci când acest ucenic era pregătit să-L trădeze,  a plâns pentru el şi l-a rugat de multe ori. De aceea,  cu atât mai vârtos acum,  îndreptat prin căinţă,  nu-l va primi din nou la Sine?
Dacă Domnul îl chema să se alipească de El chiar şi atunci când nu mai părea a se îndrepta,  cu atât mai mult nu l-ar fi chemat acum,  când s-a îndreptat şi când şi-a înţeles păcatul? Doar pentru aceasta a venit Domnul în lume,  ca să fie răstignit.
Ce a făcut,  aşadar,  diavolul? I-a strecurat în suflet nelinişte şi i l-a întunecat cu o durere prea mare. L-a prigonit,  l-a depărtat şi l-a dus până la spânzurătoare,  luându-i,  în acest fel,  viaţa prezentă şi lipsindu-l de prilejul de-a se pocăi.
Într-adevăr,  dacă ar mai fi trăit,  s-ar fi putut mântui. E limpede dacă ne gândim la cei ce L-au răstignit pe Hristos; dacă Domnul i-a mântuit chiar şi pe aceştia şi dacă,  chiar de pe cruce,  L-a rugat pe Tatăl şi I-a cerut să-i ierte pentru cutezanţa lor, este de la sine înţeles că şi pe Iuda l-ar fi primit înapoi cu toată dragostea Lui,  dacă ucenicul s-ar fi căit cum se cuvine. Acela,  însă,  n-a mai răbdat otrava părerii de rău; fiindcă o durere prea mare l-a copleşit.
De aceasta,  temându-se şi Pavel,  îi sileşte pe Corinteni să-l smulgă pe om chiar din gâtlejul diavolului.
(Despre căinţa I PGB 30, 100-l04. PG 49, 278-279)

Diavolul ne ia nădejdea la Dumnezeu
Diavolul tocmai de aceea ne trimite gânduri de deznădejde, ca să ne lipsească de nădejdea la Domnul,  adică de această ancoră şi temelie a vieţii noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la cer, ca şi de mântuirea sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).
Nădejdea, precum o sfoară tare ce atârnă de cer,  ne ţine sufletele şi îi trage încet,  încet,  în sus,  pe aceia care se ţin strâns de ea,  ridicându-i deasupra valurilor necazurilor şi suferinţelor vieţii.
Dacă puterile cuiva scad şi el slăbeşte în nădejde,  lăsând să-i scape această ancoră sfântă,  va cădea şi se va îneca în adâncul răutăţii şi al păcatului.
Ştiind bine aceasta, vicleanul, cum simte că faptele noastre cele rele ne apasă conştiinţa,  vine şi el şi ne îngreuiază şi mai mult cugetul, trimiţându-ne gândul deznădejdii, care este mar greu şi decât plumbul. Dacă-l primim şi nu-l alungăm pe dată, greutatea pe care o simţim de la păcatele noastre ne va trage în jos,  vom scăpa din mâini frânghia ce ne ţine legaţi de cer şi”! ne vom afunda în abisul relelor.
(Către Teodor cel căzut,  PGB 28, 750-752. PG 47, 279)
Păcatului dă îndrăzneală
Fii cu luare-aminte la ce ţi-a făcut diavolul. Două sunt lucrurile pe care le ai de la el: păcatul şi căinţa. Păcatul este rana,  iar căinţa este leacul. Aşa cum sunt răni şi leacuri pentru trup,  tot aşa pentru suflet sunt păcatele şi căinţa. Păcatul are ruşinea,  iar căinţa are îndrăzneala.
Adună-te,  rogu-te,  şi fii cu cea mai mare luare-aminte la cele ce-ţi spun,  ca să nu le încurci şi să pierzi folosul ce-l poţi avea din dreapta lor înţelegere. Există rană şi leac,  există păcat şi căinţă. Rana este păcatul,  iar leacul este căinţa. Rana naşte putreziciune,  iar leacul o curăţă. Păcatul naşte putreziciune,  păcatul naşte ruşine,  păcatul naşte batjocură,  în vreme ce căinţa dăruieşte îndrăzneală,  dăruieşte libertate,  curăţă păcatul.
Fii acum atent. Păcatului îi urmează ruşinea,  în vreme ce căinţei îi urmează îndrăzneala cea bună. Ai fost atent la ce ţi-am spus? Satana le-a răsturnat şi a dat păcatului îndrăzneală şi căinţei ruşine. (…)
Face cineva o faptă ruşinoasă şi nu se sfieşte de ea şi nu roşeşte să o spună? Acesta este răul pe care ni-l face diavolul. Când păcătuieşti,  nu te lasă să te ruşinezi, ba te îndeamnă să păcătuieşti în văzul lumii; în schimb,  te face să-ţi fie ruşine să te căieşti.
Două rele face. Ne târăşte în păcat şi ne îndepărtează de căinţă. Acum – îţi spune el – de ce te mai ruşinezi? Când te dedai desfrâului nu-ţi era ruşine?
Când iei un medicament – îţi spun eu – ţi-e: ruşine? Când te izbăveşti pe tine de păcat ţi-e ruşine? Atunci trebuia să te ruşinezi,  când păcătuiai. Păcătuind nu te sfiai, de ce te ruşinezi dar când te ridici din păcat,  îndreptat?
(Despre căinţă VIII PGB 30, 290-294. PG 49, 278-338)
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11). Vezi,  n-a spus „în luptele”,  nici „în războaiele”,  ci „împotriva uneltirilor”,  fiindcă vrăjmaşul nu ne războieşte nici în luptă dreaptă,  nici pe faţă,  ci uneltind împotriva noastră şi prefăcându-se că ne doreşte binele.
Ce înseamnă uneltire sau vicleşug? A mă sluji de un vicleşug înseamnă să duc în rătăcire,  să birui şi să dobor pe cineva născocind ceva ce nu există. Acest lucru se întâmplă atunci când cei ce vor să ne rătăcească folosesc fie cuvântul,  fie făptaş fie stratagemele celor ce luptă în arenă.
Să fiu mai lămurit. Diavolul niciodată nu spune păcatului că e păcat,  închinarea la idoli,  idolatria,  n-o numeşte înclini nare la idoli,  ci te face s-o vezi altfel decât este în realitate înfăţişându-ţi-o ca pe un lucru bun. Pentru aceasta se slujeşte de vicleşuguri,  adică te face să crezi în cuvintele lui care nu fac decât să te învăluie şi să te înşele.
(Cuvântul XXII la Epistola către Efeseni PGB 21, 282. PG 62, 158)

Cel mai mult ne vătăma prin limbă
Diavolul ne vătăma prin orice mădular, dar înainte de toate, slujindu-se de limbă şi de gură (Iac. 3, 5-l2). Nici o unealtă nu e mai potrivită pentru el ca să ne înşele şi să ne piardă decât limba neînfrânată şi gura neferecată. Ele ne pricinuiesc cele mai multe căderi,  mai multe chiar decât fărădelegile înfricoşate.
(Cateheze VI PGB 30, 536)

Ne dăruieşte lut ca să ne răpească cerul
Vai nouă pentru multa noastră nesimţire, fiindcă, în vreme ce aşteptăm bunătăţile cele cereşti,  rămânem la cele prezente având gura slobodă. Nu băgăm de seamă răutatea diavolului care,  îmbiindu-ne cu cele mici şi vremelnice,  izbuteşte să ne lipsească de cele mari,  dăruindu-ne lut ca să ne răpească cerul. Ne arată doar umbra ca să ne scoată din adevăr.
În afară de aceasta ne face să trăim lucruri minunate în vise (căci aceasta este bogăţia prezentă) ca să ne facă apoi cei mai săraci din lume,  când va veni ziua.
Învăţându-le pe acestea,  iubiţilor, să ne ferim de ispitirile lui. Să ne păzim şi de osânda pe care am primi-o împreună cu el, ca să nu ne spună şi nouă Judecătorul: „Duceţi-vă de la Mine,  blestemaţilor,  în focul cel veşnic,  care este gătit diavolului şi îngerilor.” (Matei 25, 41).
Dar Dumnezeu este iubitor de oameni – spune diavolul – n-o să ne osândească.
Atunci,  fără nici un scop s-au scris aceste?
Nu,  zice tot el. S-au scris ca să ne temem de ce ne-ar putea aştepta şi să fim cumpătaţi şi înţelepţi.
Dar dacă nu ne arătăm înţelepţi,  ci rămânem răi,  spune-mi,  n-o să ne pedepsească?
Atunci nici pe cei buni n-o să-i răsplătească?
Ba da, zice diavolul, pe cei buni îi răsplăteşte,  fiindcă tocmai aceasta este firea lui Dumnezeu,  să facă numai bine,  chiar dacă cineva nu-l merită.
Adică,  ce s-a scris despre răsplăţi e adevărat şi se va întâmpla oricum întocmai,  iar ce s-a spus despre pedepse nu se va adeveri?
O,  viclenie fără margini a diavolului! O,  iubire de oameni omenească!
Socoteala aceasta este numai a diavolului,  care ne dă desfătări fără folos şi ne face trândavi.
Ştiind că teama de pedeapsă ne înfrânează sufletul ca un căpăstru şi ne depărtează de rele,  luptă şi face tot ce poate ca să dezrădăcineze din noi teama de pedeapsă şi să ne îndreptăm liniştiţi şi lipsiţi de orice teamă spre prăpastie.
(Despre iubirea desăvârşită,  PGB 21, 282. PG 62, 158)

Întotdeauna îi prigoneşte pe oamenii lui Dumnezeu
„Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu” (Psalmul 142, 3). Putem crede că David se gândea la Saul care-i era duşman şi-l prigonea atunci, dar, dacă folosim metoda alegorică, putem înţelege că vrăjmaşul e diavolul,  pentru că diavolul nu încetează niciodată a-i prigoni pe oamenii lui Dumnezeu.
Cum am putea să scăpăm de prigonirea lui? Găsind un loc unde nu va putea intra. Unde? Unde altundeva decât îi cer. Dar cum putem urca la cer? Ascultă-l pe Pavel care ne arată că putem trăi în cer chiar şi în trup fiind,  căci zice „… căutaţi cele de sus,  unde Se află Hristos,  şezând de-a dreapta  lui Dumnezeu.  Cugetaţi cele de sus,  nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, l-2); iar în altă parte: „… cetatea noastră este îi ceruri …” (Filipeni 3, 20)
(Cuvânt la Psalmul 142 PGB 7, 356. PG 55, 450)
Cel mai mult îi războieşte pe monahi
Fraţilor,  hoţul nu vine acolo unde sunt paie,  fân sau lemne ci unde se găseşte aur,  argint sau mărgăritare. Cu alte cuvinte diavolul nu intră acolo unde sunt desfrânaţii, pângăritorii prădătorii de cele sfinte,  răpitorii sau lacomii,  ci acolo unde vieţuiesc monahii.
(Când a plecat în exil,  PGB 33, 404-406. PG 52, 437)
Îi prigoneşte pe cei bine-credincioşi
Aşa cum în viaţa de toate zilele, nu unde sunt paie şi fân săi unde este nisip, ci unde sunt aur şi mărgăritare caută sa ajungă piraţii şi cei ce scufundă corăbii sau prădătorii săi spărgătorii,  uneltind răul şi aducând tulburare şi supărare aşa şi diavolul vine acolo unde vede prisos de credinţă şi evlavie. Acolo îşi pune capcanele şi îşi urzeşte planurile. Dar,  dacă cei pe care-i războieşte priveghează,  nu numai că nu voi fi vătămaţi şi păgubiţi cu nimic,  ci mai multă bogăţie de virtute vor aduna.
(Către cei se scandalizează,  PGB 33, 628. PG 55, 525-526)
Se teme de rugăciune
Nu va greşi nimeni spunând că rugăciunea este temelia a toată virtutea şi dreptatea şi că nici unul din lucrurile din care se nasc evlavia şi credinţa nu va putea intra în sufletul pustiu din care lipseşte rugăciunea.
Aceasta pentru că sufletul din care lipseşte rugăciunea este precum o cetate neîntărită şi neapărată pe care lesne o poate supune orice vrăjmaş, dat fiind că nu întâmpină nici o împotrivire. Acest suflet neîntărit de rugăciuni lesne va fi supus de diavol care-l va umple fără nici cea mai mică greutate de păcate.
La început,  desigur,  dacă va vedea că sufletul poartă platoşa rugăciunii,  nu va îndrăzni să se apropie,  temându-se de puterea şi de tăria pe care o dau rugăciunile,  căci ele hrănesc sufletul mai mult decât o face hrana trupul.
Apoi toţi cei ce se roagă cu credinţă nu rabdă nimic nevrednic de rugăciune,  ci sfiindu-se de Dumnezeu, cu Care tocmai au vorbit, alungă fără zăbavă orice viclenie a celui rău. Aceasta,  gândindu-se cât de rău este ca cineva,  care tocmai a vorbit cu Dumnezeu şi L-a rugat să-i dăruiască înţelepciune şi sfinţenie, să cadă în cel mai scurt timp de partea diavolului, să primească în suflet plăcerile ruşinoase şi să îngăduie ispitei să-i intre în cugetul pe care,  numai cu puţin înainte,  l-a vizitat Dumnezeu; gândindu-se,  de asemenea,  cât de rău este să îngăduie demonilor să pătrundă în sufletul căruia harul Duhului Sfânt i-a arătat cea mai mare iubire de oameni şi purtare de grijă.
(Despre rugăciune,  PGB 31, 200-202. PG 50, 780)
Viclenia diavolului la vremea rugăciunii
Să nu dispreţuim rugăciunea, căci mai mare câştig au şi cu mai multă înlesnire trăiesc aceia care se apropie de Dumnezeu. Pentru că atunci te vei împăca şi vei vorbi mai adânc cu El şi atunci mai lesne îţi va da ceea ce îi ceri,  când tu însuţi îl rogi, când inima ta este curată,  când gândurile tale sunt izvorâte din înţelepciune şi când nu-L rogi cu nepăsare,  lucru pe care-l fac mulţi rostind cuvintele rugăciunii numai cu buzele,  în vreme ce mintea lor rătăceşte prin casă,  prin piaţă,  pe drumuri sau în multe alte părţi.
Aceasta este cursa pe care a născocit-o diavolul. Ştiind că la ceasul rugăciunii putem primi iertarea păcatelor noastre şi voind să ne închidă acest liman, se întărâtă şi ne depărtează gândul de la cuvintele rugăciunii,  ca să plecăm păgubiţi mai degrabă decât câştigaţi.
(Cuvânt la Săptămâna Mare,  PGB 35, 550. PG 55, 527-528)

Îi atacă pe cei singuri
Fii atent şi la ce-ţi voi spune acum. Unde L-a luat şi unde L-a purtat Duhul pe Hristos? Nu în cetate,  nici în piaţă,  ci în pustie,  voind a-l atrage pe diavol şi a-i da prilej să-L ispitească pe Domnul nu numai prin foame,  ci şi prin pustietatea locului.
Diavolul se năpusteşte asupra noastră atunci când ne vede singuri şi îndepărtaţi de lume,  avându-ne numai pe noi înşine. Aşa a făcut şi la începutul vieţii,  s-a năpustit asupra femeii când s-a întâmplat şi a aflat-o singură,  fără soţul ei.
Când ne vede,  însă,  că suntem împreuna cu alţii,  adunaţi mai mulţi,  nu are curaj şi nu ne atacă. De aceea trebuie să trăim întotdeauna împreună cu ceilalţi,  spre a nu cădea uşor în mâinile lui.
(Cuvântul XXIII la Evanghelia după Matei,  PGB9, 408. PG 57, 209)
La sfârşit se năpusteşte cu mai multă furie
Profetul strigă,  zicând „să nu te pierzi la sfârşit”,  deşteptând sufletul nostru când trândăveşte şi ţinându-l şi sprijinindu-l când e gata să cadă.
La început,  bineînţeles,  n-avem nevoie de multă întărire. De ce oare? Pentru că un om,  fie el şi cel mai trândav dintre toţi,  când se apucă de un lucru arată,  la început,  multă tragere de inimă.
Râvna fiindu-i mare şi puterea de asemenea,  căci e tânăr,  avansează repede şi uşor spre ţelul dorit. După ce am parcurs, însă, cea mai mare parte din drumul vieţii şi râvna noastră s-a veştejit,  puterile ne-au secat şi suntem aproape gata să cădem,  atunci dar,  la ceasul cel mai potrivit,  dinaintea noastră se înfăţişează profetul dându-ne drept toiag acest stih: „să nu te pierzi la sfârşit”.
Într-adevăr,  diavolul atunci atacă mai vârtos. Aşa cum piraţii care bat mările nu lovesc corăbiile când ies din port (la ce le-ar folosi să scufunde o corabie goală?),  ci când se întorc cu cămările pline,  slujindu-se de toate stratagemele pe care le ştiu,  tot aşa şi cel viclean; când vede că am adunat multe – post,  rugăciuni,  milostenie,  cuminţenie şi toate celelalte virtuţi,  când vede corabia noastră plină cu nestematele credinţei şi ale cucerniciei,  atunci o atacă,  lovind-o din toate părţile ca s-o spargă,  să ne fure comoara şi s-o scufunde la intrarea în port,  iar pe noi să ne trimită goi pe uscat.
De aceea,  profetul îi îndeamnă pe toţi,  spunând „să nu te pierzi la sfârşit”,  fiindcă după o asemenea cădere e greu să ne ridicăm. „Cel ajuns în adâncul relelor le dispreţuieşte pe toate”.
Pe cel ce cade la început îl iertăm toţi, dată fiindu-i neştiinţa, dar pe acela care cade spre sfârşitul vieţii,  nimeni nu l-ar putea ierta sau scuza uşor,  pentru că, în cazul lui, căderea pare a fi urmarea lenevirii. Dar pentru el, nu e acesta singurul rău, ci mai sunt şi ceilalţi care,  scandalizaţi de cădere,  fac ca păcatul lui să fie de neiertat.
(Cuvântul III la „L-am văzut pe Domnul şezând …”,  PGB 8A, 366. PG 56, 114-115)

Duşmănia neîmpăcată şi războiul cel greu
Nimeni nu poate avea,  nici faţă de cei mai răi duşmani,  o ură atât de neîmpăcată ca aceea pe care o are cel viclean faţă de oameni. Dacă stăm să cercetăm râvna cu care se luptă, vom  vedea că e neîntrecută în comparaţie cu aceea a oamenilor. Dacă, iarăşi, alegem fiarele cele mai sălbatice şi cele mai crude şi le comparăm sălbăticia cu furia diavolului, vom vedea că fiarele sunt cu mult mai blânde. Aşa de mare şi de neîmblânzită îi e mânia când ne atacă sufletele.
O bătălie obişnuită e scurtă şi plină de răgazuri de odihnă. Venirea nopţii, oboseala după luptele şi omorurile din timpul zilei, în câmpul de bătaie, ora mesei şi altele sunt prilejuri de odihnă pentru oştean, care-şi poate scoate armura, poate respira puţin şi se poate răcori cu apă,  îşi alină foamea şi îşi recapătă puterile.
Nu la fel este războiul cu diavolul,  pentru că nimeni nu poate lăsa armele nici o clipă. Cine voieşte să fie nebiruit nu poate dormi. Neapărat se va întâmpla una din două: fie va lepăda armele, şi atunci va cădea şi va pieri, fie va rămâne mere îmbrăcat în armele sale,  în picioare,  neadormit şi veghetor.
Pentru că diavolul,  cu toată oştirea sa,  nu doarme niciodată,  ci e veşnic treaz şi ne pândeşte momentele de nepăsare. El se îngrijeşte să ne piardă mai mult decât ne îngrijim noi de propria noastră mântuire. Faptul că nu-l vedem şi că ne poate ataca oricând pe neaşteptate (lucru ce le pricinuieşte nenumărate rele celor ce nu priveghează) ne arată că războiul cu el este mult mai greu decât un război între oameni.
(Despre preoţie VI, ” PGB 28, 304. PG 48, 69l-6921)
Scump este darul,  lung este războiul
De ce acum ne loveşte cu şi mai multă îndârjire? Pentru că, cu cât darul este mai mare,  cu atât mai lung este războiul cui diavolul. Un singur om a văzut în rai şi n-a răbdat.
Cum va răbda el,  spune-mi,  să vadă atât de mulţi în cer? Ai stârnit fiară, dar nu te teme. Ai primit o putere mai mare şi o sabie mai ascuţită. Loveşte cu ea şarpele!
Dumnezeu l-a lăsat pe diavol să se năpustească asupra ta ca o fiară sălbatică ca să-i cunoşti puterea şi trăind-o.
Hristos se poartă cu noi cum ar face-o cel mai bun antrenor de palestră. Acesta ia mai întâi în primire un luptător începător, neexersat, slab şi nepăsător. Îl pregăteşte şi-i întăreşte trupul pentru luptă,  dar apoi nu-l mai lasă să se odihnească,  ci îl trimite mereu în arenă,  să lupte cu cât mai mulţi,  ca să-i arate şi în practică câtă putere i-a dat.
Domnul ar fi putut,  desigur,  să-l scoată de la mijloc pe vrăjmaş,  dar ca să cunoşti prisosul de har care ţi-a fost dăruit şi cât de mare este puterea duhovnicească pe care ai primit-o prin Botez,  îl lasă să te înfrunte,  dându-i multe prilejuri să te atace,  ca tu să câştigi cununile.
(Împotriva celor ce se îmbată şi Cuvânt la înviere,  PGB 36, 166-l68.PG 50, 440-441)
Diavolul acoperă păcatul cu plăceri
Aşa cum copiii acoperă cu pământ capcanele,  tot aşa şi diavolul acoperă păcatele cu plăcerile lumeşti. Dar tu învaţă să nu te amăgeşti şi cercetează bine, când întâlneşti vreun câştig,  să nu-l vezi numai pe el,  ci caută bine, ca nu cumva acolo să se ascundă moartea şi păcatul. Dacă le vezi,  nu-l primi.
Iarăşi,  în desfătarea şi în dulceaţa negrăită pe care o vei simţi cândva cuprinzându-te să nu vezi numai plăcerea,  ci veghează ca nu cumva,  în adâncul ei,  să fie ascunsă vreo necuviinţă şi călcare a legilor dumnezeieşti. Dacă aşa este,  fugi repede,  departe.
Dacă cineva ne sfătuieşte sau ne linguşeşte,  dacă ne înconjoară cu atenţii şi se poartă cu mare grijă,  dacă ne promite cinstiri şi orice altceva,  pe toate să le cercetăm bine,  să privim în toate părţile şi să ne încredinţăm că nu ne paşte nici o primejdie nici din sfatul lui,  nici din cinstea pe care ne-o făgăduieşte şi nici din grija pe care ne-o arată. In nici un caz să nu alergăm la ele fără a ne gândi mai întâi dacă e bine ce facem.
(La Statui,  XV,  PGB 32, 448-450. PG 49, 156)
Pilda pe care ne-o dau păsările
Păsările,  atâta timp cât zboară la înălţime,  nu se pot prinde uşor. Aşa şi tu, cu cât priveşti mai mult în sus (la Dumnezeu, nota Ed.), cu atât mai greu poţi cădea pradă capcanelor sau uneltirilor diavolului. El este un ţivlitor. Zboară,  deci,  mai sus de vergile lui unse cu clei.
Cel ce se înalţă spre Dumnezeu nu mai admiră şi nu mai| râvneşte nimic din cele ale vieţii. Când urcăm pe creasta muntelui,  atât zidurile cât şi cetăţile ni se par mici,  iar oamenii furnici ce mişună pe pământ. Tot aşa, când te ridici până la gândirea înaltă a filosofiei creştine,  nimic din cele de pe pământ nu te va mai putea uimi,  ci toate ţi se vor părea mici: şi bogăţia,  şi slava,  şi puterea,  şi celelalte asemenea,  odată ce le-ai cunoscut pe cele cereşti.
Aşa s-a petrecut şi cu Pavel,  căruia toate frumuseţile acestei vieţi i se păreau neînsemnate şi mai nefolositoare decât nişte morţi. De aceea a şi strigat, zicând: „… lumea este răstignită pentru mine…”  (Galateni 6, 14).  De aceea ne şi îndeamnă,  spunând: „Cugetaţi cele de sus…” (Coloseni 3, 2).
Sus? Ce înţelegi prin sus? Spune-mi. Acolo unde se aflai soarele şi luna? Nu, desigur. Dar unde? Unde se află îngerii şi Arhanghelii şi Heruvimii şi Serafimii? Nu,  spune. Dar atunci! Unde? „Unde se află Hristos,  şezând de-a dreapta lui Dumnezeu”! (Coloseni 3, 1).
Să ascultăm; aşadar,  şi într-acolo să ne îndreptăm neîncetat gândul. Pentru că,  aşa cum unei păsări prinse într-o capcană nu-i sunt de nici un folos aripile şi în zadar le mişcă,  vrând să scape,  tot aşa şi tu,  nu vei avea nici un câştig de la raţiune,  dacă te laşi stăpânit în întregime de dorinţa înşelătoare.
Cu cât te vei zbate şi te vei strădui mai mult să scapi, cu atât mai vârtos te prinde şi devii robul ei. De aceea au păsările aripi, ca să evite capcanele. De aceea i s-a dat omului raţiune,  ca să se păzească de păcate.
Ce iertare am mai putea avea şi cum ne-am mai putea apăra când noi suntem mai lipsiţi de minte şi decât dobitoacele fără raţiune. O pasăre care a căzut o dată într-o capcană şi a scăpat sau un cerb care s-a prins o dată în plasa vânătorului şi a reuşit să scape, greu se vor mai prinde cu aceleaşi mijloace.
Experienţa este un dascăl pentru fiecare, un îndrumător care ne învaţă să ne păzim. Noi,  totuşi,  chiar dacă am căzut de multe ori în aceleaşi păcate,  cădem mereu în aceleaşi şi în aceleaşi greşeli şi nu luăm exemplu de la vietăţile necuvântătoare să ne purtăm de grijă,  să ne păzim şi să,  veghem,  noi,  care am fost cinstiţi de Ziditor cu raţiune.
(La statui,  XV Pbfi 32, 452-454. PG 49, 157)

Când se lasă biruit diavolul?
Când diavolul va vedea o schimbare atât de mare şi va vedea că aceia care mai înainte se aflau sub stăpânirea lui s-au ridicat atât de sus şi s-au învrednicit de necuprinsa iubire de oameni a Domnului, se depărtează prearuşinat şi preasmerit şi nici privirea nu mai cutează a o ridica asupra lor. Aceasta pentru că nu rabdă strălucirea şi lumina care iese din ei şi care-l orbeşte. Atunci le întoarce spatele luând-o la fugă.
(Cateheze IV PGB 30, 404)
Cu armele cu care îi războieşte pe robii lui Dumnezeu
îşi pierde şi propria-i putere
Diavolul îşi pierde propria-i putere şi se biruie cu aceleaşi arme cu care-i războieşte pe robii lui Dumnezeu. Acest lucru nu se întâmplă cu voia lui,  ci este lucrarea înţeleptului şi atotştiutorului Dumnezeu Care întoarce şi armele şi înşelăciunile diavolului asupra capului lui.
Aşa s-a întâmplat şi acum. Diavolul l-a îndemnat pe tiran să nu mai taie capetele sfinţilor şi să nu-i mai arunce la fiare,  nici să-i pedepsească în vreun alt fel,  ci l-a îndemnat să poruncească să fie aruncaţi în foc. Aceasta ca să nu mai rămână nimic din trupurile lor şi deci să nu se păstreze sfintele lor moaşte,  iar cenuşa lor să fie amestecată cu cenuşa jijiţelor. Dumnezeu,  însă,  S-a folosit de acest mijloc ca să desfiinţeze necredinţa (Sfintele moaşte nu sunt arse de puterea focului – nota ed.).
(La Statui,  IV PGB 32, 76. PG 49, 64)
Dumnezeu are acest obicei să întoarcă, încă de la început şi din primul ceas, împotriva diavolului, toate vicleşugurile cu care încearcă să ne piardă. Le întoarce asupra capului lui şi le preschimbă în aşa fel încât să slujească mântuirii noastre.
Ia  aminte! Diavolul l-a alungat  pe om din rai, dar Dumnezeu i-a deschis omului cerul. Diavolul l-a depărtat pe om de stăpânirea sa pe pământ, dar Dumnezeu i-a dat împărăţia   cerurilor şi a aşezat firea omenească pe tronul împărătesc. Aşadar, Dumnezeu ne dăruieşte mereu mai mari bunătăţi decât acelea de care diavolul încearcă să ne lipsească. Dumnezeu lucrează aceasta făcându-l pe diavol şi mai înspăimântător în uneltirile lui, iar pe noi învăţându-ne să nu ne temem de ele.
Împotriva diavolului mărturisesc mucenicii
Moartea ucenicilor arată neputinţa demonilor şi mărturiseşte despre tăria lor.
(La Sfântul Mare Mucenic Drosida,  PGB 37, 322. PG 50, 686-687)
Prin femeie a biruit şi iarăşi prin femeie a fost biruit diavolul.
Iubesc pomenirile mucenicilor,  le iubesc şi le primesc cu mare bucurie. Pe toate,  dar mai cu seamă pe acelea ale muceniţelor şi nevoitoarelor,  pentru că,  cu cât mai slab este vasul,  ni atât mai mare este harul,  cu atât mai strălucit este semnul biruinţei şi cu atât mai slăvită este biruinţa.
Strălucite sunt luptătoarele, deşi firea lor e slabă, fiindcă vrăjmaşul a fost înfrânt de cele pe care,  odinioară,  le înfrânsese.
Printr-o fecioară,  diavolul l-a omorât pe Adam şi tot printr-o Fecioară,  Hristos a luptat şi l-a biruit pe diavol.
Spada pe care demonul o ascuţise ca să ne răpună pe noi i-a tăiat lui capul. Lucru care s-a întâmplat şi în cazul lui David. Aşa cum, odinioară,  dreptul David s-a luptat cu Goliat şi i-a retezat capul cu spada ce-i fusese lui gătita,  aşa şi acum.
Prin femeie (Eva,  nota Ed.),  diavolul a biruit atunci omul,  lot prin femeie (Maica Domnului,  nota Ed.) a fost biruit acum. Femeia i-a fost atunci armă,  tot femeia este acum unealta prin care a fost răpus şi armă nebiruită.
(Op. cit. PGB 37, 324. PG 50, 687)
Cum să-l înfruntăm şi să-l biruim pe diavol?
Duşmanul cel viclean
De un singur lucru trebuie să avem grijă, anume cum să punem bună rânduială în cele ale noastre.
Dacă facem aceasta, nici diavolul însuşi nu ne va putea birui vreodată,  ba, dimpotrivă, ne va folosi,  fiindcă ne deprinde să fim prevăzători şi să veghem neîncetat, în acest fel i-a îndemnat şi Pavel pe Efeseni,  spunându-le cât de nemilos este diavolul.
Dar noi dormim şi sforăim când, de fapt, ducem război cu un duşman atât de viclean. Dacă am şti, de pildă, că în patul nostru s-a cuibărit un şarpe, ne-am strădui din răsputeri să-l omorâm,  dar noi,  acum,  că în sufletele noastre s-a cuibărit însuşi diavolul,  nu ne temem că
ne-ar face vreun rău şi rămânem nepăsători,  pentru că nu-l vedem cu ochii trupului.
Tocmai de aceea ar trebui să fim mai prevăzători şi să priveghem. De un duşman în carne şi oase ne putem apăra uşor,  dar de unul nevăzut,  dacă nu suntem mereu înarmaţi şi pregătiţi de luptă,  nu vom putea scăpă lesne, mai ales că el nu luptă la vedere, căci aşa ar fi uşor de stăpânit.
Dar,  de multe ori,  prefăcându-se prieten,  îşi varsă în noi otrava răutăţii.
Aşa a îndemnat-o şi pe femeia lui Iov,  punându-i masca iubirii, să-i dea soţului ei un sfat viclean.
Vorbind cu Adam, diavolul se prefăcea grijuliu şi doritor să-l apere,  zicându-i:”… în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii…” (Facerea 3, 5).
În acelaşi fel l-a convins şi pe Ieftae, folosindu-se de pretextul dreptei-credinţe, să-şi înjunghie fiica şi s-o aducă jertfă necurată.
Trebuie să cunoaştem şi să ne păzim de uneltirile diavolului
Îi cunoşti vicleşugurile? Ai văzut de câte feluri e războiul lui împotriva noastră? Să te păzeşti,  ca să fii apărat din orice parte,  având totdeauna cu tine armele duhovniceşti.
Apoi să-i cunoşti fiecare vicleşug în parte,  ca să nu fii niciodată descoperit şi să-l învingi uşor.
Aşa l-a învins şi Pavel,  învăţându-i bine toate uneltirile,  căci spune: „… gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11).
Să-i învăţăm şi noi toate uneltirile,  ca să ne păzim de ele şi atunci când câştigăm biruinţă împotriva-i, să fim socotiţi biruitori şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare şi să dobândim bunurile cele nestricăcioase…
(Cuvântul XI la Epistola către Romani PGB 17, 40-42. PG 60, 483-484)
Să-i închidem orice intrarea diavolului prin rugăciune
Dacă îi dispreţuieşti pe fraţii tăi,  cel puţin fie-ţi milă de tine şi închide-i acestui duh viclean orice intrare în sufletul tău.
Cu adevărat, nimic nu-i opreşte mai mult furia de-a ne pierde decât rugăciunea şi cererea noastră fierbinte către Dumnezeu.
Porunca diaconului la liturghie „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…” nu s-a rânduit nici întâmplător, nici fără pricină, ci ni se dă ca să îndreptăm şi să ne ridicăm sufletele care se târăsc pe pământ,  încât să ne putem înfăţişă sufletul drept dinaintea lui Dumnezeu,  îndepărtând moliciunea pe care o avem de la grijile şi desfătările lumeşti,
(Despre Cel Necuprins,  IV PGB 35, 138.-PG 48, 734)
Să-l imităm pe arcaş
Ia aminte la arcaş. Când vrea să ţintească fără greş,  are grijă mai întâi să ia poziţia cea mai potrivită şi,  numai după ce se aşează drept în faţa ţintei,  îşi slobozeşte întruna săgeţile.
Aşa să faci şi tu. Ţinteşte capul vrăjmaşului,  dar ai grijă mai întâi gândurile să-ţi fie în starea cea mai potrivită ca,  luând poziţia cuvenită în care nimic să nu te stânjenească,  să-ţi arunci fără greş săgeţile asupra lui.
(Despre Cel Necuprins,  IV PGB 35, 140. PG 48, 734)
Ca să ne ferim de capcanele diavolului avem nevoie de
credinţă dreaptă şi de viaţă curată
Unii cad în capcanele diavolului prin viaţa pe care o duc, dar nici pentru ei nu trebuie să deznădăjduim. Capcană a diavolului este şi a nu face voia lui Dumnezeu.
O vrăbiuţă,  chiar dacă şi-a prins într-o cursă numai o gheruţă,  tot este în puterea celui care a întins cursa. Tot aşa şi noi,  chiar dacă diavolul nu ne stăpâneşte cu totul,  adică avem credinţă,  tot ne aflăm în puterea lui,  prin viaţa păcătoasă pe care o ducem.
Căci spune Evanghelia: „Nu oricine îmi zice: Doamne,  Doamne,  va intra în împărăţia,  cerurilor” (Matei 7, 21),  sau iarăşi: „… Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23). Vezi că n-avem nici un folos numai cu credinţa,  dacă Domnul nu ne va cunoaşte? Căci acelaşi lucru le spune şi fecioarelor: „Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12).
Ce folos avem din feciorie şi din multele noastre nevoinţe şi sudori dacă Stăpânul nu ni le va cunoaşte şi nu ni le va socoti? Unora nu li se va găsi nici o greşeală pentru credinţa lor şi nici pentru multe,  dar vor fi pedepsiţi totuşi pentru viaţa pe care au dus-o. Sau dimpotrivă,  altora nu le va găsi nici o vină pentru viaţa lor curată,  dar vor fi osândiţi pentru dogma rătăcitoare în care au crezut şi care i-a dus la pierderea mântuirii. Toate acestea se leagă între ele.
Vezi că,  dacă nu facem voia lui Dumnezeu,  vom cădea în capcana diavolului?
(Cuvântul VI la Epistola a Il-a către Timbtei PGB 23, 572. PG 62, 633)
Să veghem să nu cădem în capcanele diavolului
Înfricoşat lucru,  iubite,  înfricoşat lucru este a cădea în cursele diavolului. Aceasta pentru că sufletul,  prins fără scăpare ca în nişte mreje nevăzute sau simţindu-se asemenea porcului fericit în troaca lui plină de glod,  este împrejmuit de năravul cel rău şi nu mai simte mirosul greu al păcatelor.
De aceea, trebuie să fim cu luare aminte, să priveghem şi să fim treji, ca să nu lăsăm vicleanului nici o poartă deschisă să intre în noi şi să nu-i îngăduim să ne facă să cădem în abis, căci, ca nişte orbi, am pierde lumina soarelui şi n-am mai putea privi spre Soarele Dreptăţii. Aceasta fiindcă cel rău ne-ar ucide raţiunea şi ne-ar orbi cu totul ochiul cugetării.
(Cuvântul XXII la Facere PGB 2, 664. PG 59, 190)
Cercetând Scripturile îi zădărnicim atacurile
Pentru aceasta vă aşternem vouă,  în fiece zi,  această masă duhovnicească,  ca să respingem şi să zădărnicim toate uneltirile demonului celui rău,  atât prin îndemnurile pe care vi le dăm neîncetat cât şi prin cercetarea temeinică a Sfintelor Scripturi.
Când va vedea că ne îngrijim foarte tare de viaţa noastră duhovnicească,  nu numai că nu se va mai năpusti asupra noastră,  dar nici măcar nu va mai cuteza să ne ispitească,  ştiind că o va face fără nici un folos şi că îndrăzneala lui se va întoarce împotriva lui.
(Cuvântul XXXVII la Facere PGB 3, 356. PG 53, 283-284)
Duşmanii diavolului: lucrările luminii şi virtutea
Aşa cum liliecii nu iubesc soarele şi lumina,  ci le socotesc duşmani,  iubind,  însă,  noaptea şi întunericul,  tot aşa şi demonii,  împreună cu aceia pe care-i poartă în rătăcire,  iubesc viclenia şi toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite eu firea lor, iar duşmanii lor sunt virtutea şi lucrările luminii.
Când acestea strălucesc,  celelalte se întunecă,  încât cel ce-şi petrece viaţa în virtute nu mai are trebuinţă a se nevoi,  de vreme ce e de ajuns să apară virtutea şi toată răutatea va dispărea şi se va desfiinţa.
(La Isaia,  cap. II PGB 8, 294. PG 56, 39)
Diavolul nu se apropie de locul în care
domneşte legea lui Dumnezeu
Diavolul nu se va apropia de noi dacă vede că în sufletul nostru este scrisă legea lui Dumnezeu şi că inima omului se face tablă a legii Sale.
Dacă în cugetul nostru,  iubitor de Dumnezeu,  sunt scrise literele împărăteşti,  dar nu ca şi cum ar fi săpate pe o stelă de bronz,  ci cu adevărat întipărite de Sfântul Duh şi strălucind de harul cel bogat,  diavolul nici să ne privească în faţă nu poate,  ci de departe o ia la fugă.
Aceasta,  pentru că nimic nu-l sperie mai tare, nici pe el, nici gândurile pe care ni le insuflă,  decât mintea care cercetează cele dumnezeieşti şi sufletul aflat pururea scufundat în izvorul sfinţeniei.
Nimic din cele prezente nu pot mâhni şi ispiti acest suflet,  chiar dacă prin purtarea lui îi îndepărtează pe ceilalţi şi nu-l pot face să se umfle de trufie şi să se mândrească. În mijlocul celei mai grele ierni şi în vremurile cele mai tulburi,  în acest suflet Va domni o pace adâncă,  de care se va bucura la nesfârşit.
(Cuvântul III la Evanghelia după Matei PGB 12, 474,  PG 59, 38)
Nu trebuie să dispreţuim nici cele
mai neînsemnate lucruri
Diavolul ne războieşte cu o sălbăticie fără seamăn şi ne pizmuieşte mântuirea împresurând-o din toate părţile. Suntem datori, de aceea, a priveghea şi a fi cu luare aminte şi a ne păzi de loviturile lui ce pot veni de pretutindeni.
De va afla un cât de mic prilej,  îşi va găti sieşi o intrare cât mai încăpătoare şi,  pe nesimţite,  îşi va strecura în noi toată puterea.
Dacă ne preocupăm de propria noastră mântuire,  nu-i vom îngădui să înainteze nici până la cele mai neînsemnate lucruri,  ca să le păzim,  astfel,  pe cele mai însemnate.
Ar fi un lucru de neînţeles,  el să arate un zel atât de mare,  străduindu-se să ne piardă sufletul,  iar noi să nu dovedim nici măcar atâta grijă cât zelul său de-a ne pierde,  luptând pentru propria noastră mântuire.
(Cuvântul XXIII la Evanghelia după Ioan PGB 13, 68. PG 59, 137)
Când pricinuieşte vreun rău îi face şi
mai străluciţi pe cei ce-l îndură
Răul pe care-l face diavolul hrăneşte şi înteţeşte strălucirea virtuţii, pentru că Dumnezeu îl întoarce în bine pentru noi, ca să ne folosească,  şi face ca cele ale noastre să fie şi mai pline de slavă. Astfel că pricinuind un rău, diavolul îi face şi mai străluciţi pe cei ce-l rabdă; dar de ce atunci, spune, nu s-a întâmplat aşa şi în cazul lui Adam care, dimpotrivă, şi-a pierdut cinstea pe care o avea la început?
Fireşte că Dumnezeu l-a întors şi lui pedeapsa în câştig,  spre a se folosi de ea.
Dacă a suferit ceva,  atunci acest lucru s-a întâmplat,  fiindcă el însuşi şi-a făcut nedreptate sieşi.
Relele pe care le suferim de la alţii se fac pricină pentru noi de mari bunătăţi,  în timp ce,  din relele pe care ni le pricinuim noi înşine,  nu ne folosim cu nimic.
Când alţii ne fac nouă nedreptate,  suferim,  nu însă şi atunci când noi înşine greşim faţă de noi.
Dumnezeu ne arată că se vătăma de către el însuşi acela care greşeşte faţă de sine,  ca să răbdăm cu curaj răul de la alţii,  nu,  însă,  şi pe acela care vine de la noi.
De altfel, în cazul lui Adam, vina pentru cădere apasă numai şi numai asupra capului lui. De ce te-ai încrezut în vorbele femeii? De ce n-ai respins-o când te-a îndemnat să faci lucruri potrivnice acelora pe care ţi le-a poruncit Dumnezeu?
Tu,  până la urmă,  eşti vinovatul,  pentru că,  dacă ar fi fost diavolul,  ar fi trebuit ca toţi cei pe care-i ispiteşte să fie pierduţi,  căci aşa ar fi voit; dar,  întrucât nu se întâmplă aşa,  pricina răului se află în noi.
Multe rele le suferim din pricina nepăsării noastre
Ar fi trebuit, atunci, zice, ca toţi cei ce sunt ispitiţi de diavol să fie biruitori,  sau,  dacă pricina răului se află în noi,  ar trebui să mergem spre pierzare şi fără diavol.
Acest lucru se şi întâmplă, fiindcă mulţi sunt duşi la pierzanie şi fără a-i ispiti diavolul. Aceasta întrucât,  cu siguranţă,  nu el este pricina tuturor relelor,
Multe clin ele se întâmplă din cauza nepăsării noastre. Dacă,  pentru unele,  el este vinovatul,  aceasta se datorează faptului că noi am făcut începutul.
Spune-mi rogu-te,  când l-a biruit diavolul pe Iuda? Atunci când,  zice Evanghelia,  a intrat în el. Ascultă care e adevărata pricină: „… era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 6). Dar Iuda însuşi l-a lăsat să intre şi să se sălăşluiască în el,  fără nici o împotrivire. Prin urmare,  nu diavolul face începutul,  ci noi îl primim şi-l chemăm.
(Cuvântul LIV la Fapte PGB 16B.266-268. PG 60, 377)
Când nu ne poate lovi,  el este cel lovit
Aşa este mintea. Când prinde aripi, când se sloboade din grijile de fiecare zi, nimic n-o mai poate opri. Se ridică mai presus de toate şi, mai ales, se ridică deasupra săgeţilor arzătoare ale diavolului.
Fiindcă vicleanul nu este bun ţintaş şi nu ne poate ajunge acolo sus, ce face? Îşi aruncă săgeţile,  neruşinat cum este, dar ele nu-şi ating ţinta, ci cad în gol şi nu numai în gol,  ba îi cad chiar în cap.
Oricum, săgeata pe care ne-o trimite, odaia pornită, trebuie să lovească ceva. Aşa cum o săgeată,  odată slobozită din arc,  îşi loveşte negreşit ţinta,  fie ea pasăre,  zid,  haină,  copac sau,  pur şi simplu, străbate văzduhul, tot aşa şi săgeata diavolului, obligatoriu va lovi pe cineva. Dacă nu izbuteşte să-l lovească pe cel împotriva căruia e îndreptată,  îl va lovi pe cel care a tras-o.
Multe lucruri ne arată că aşa se întâmplă,  anume că,  dacă nu noi suntem cei loviţi,  atunci este el.
Eu înţeleg aşa lucrurile: a vrut să-l amăgească pe Iov,  dar,  fiindcă nu l-a putut lovi,  el a fost cel lovit.
A vrut să-l amăgească pe Pavel. Nu l-a rănit,  în schimb,  s-a rănit pe sine. Dacă suntem atenţi,  putem vedea că pretutindeni se întâmplă la fel.
Când se pregăteşte să lovească, nu face altceva decât să se lovească pe sine şi,  cu atât mai vârtos se vătăma,  cu cât ne păzim mai mult,  ca să fim nebiruiţi,  înarmându-ne şi întărindu-ne împotriva lui cu spada şi cu pavăza credinţei.
(Cuvântul XXII la Epistola către Evrei PGB 25, 130. PG 63, 159)
Poruncile lui Hristos şi poruncile diavolului
Să purtăm cu stăruinţă jugul lui Hristos, care este uşor, lesne de purtat şi care nu ne sileşte la nici unul din lucrurile pe care mamona ne Sileşte să le facem. Acesta din urmă ne porunceşte să fim duşmani cu toată lumea,  în vreme ce Hristos,  dimpotrivă,  ne porunceşte să-i iubim pe toţi şi cu toţii să fim prieteni.
Diavolul,  după ce ne ţine lipiţi de lut şi de cărămizi (fiindcă acestea sunt aurul),  nici noaptea nu ne lasă să răsuflăm  liniştiţi. Domnul Hristos, dimpotrivă, ne eliberează de grija noastră cea multă şi necugetata pentru cele ale lumii şi ne porunceşte să ne adunăm comori în ceruri şi,  mai ales aceste comori pe care le-am dobândit nu nedreptăţind pe alţii şi făcându-le rău, ci din dreapta noastră osteneală.
După atâtea sudori şi osteneli chinuitoare în care ne-am petrecut în chip necugetat viaţa,  când vom fi osândiţi şi ne vom supune legilor Iui Hristos, diavolul nu numai că nu ne poate ajuta cu nimic, ci mai tare va aprinde focul cel veşnic în care vom arde. Domnul Hristos, însă, şi atunci când ne porunceşte să dăm de pomană un pahar cu apă rece, nu îngăduie să rămânem nerăsplătiţi şi fără plata cuvenită,  ci ne întoarce milostenia cu prisosinţă.
Cum dar n-ar fi o mare nesocotinţă din partea noastră săi dispreţuim un Stăpân atât de blând şi de îngăduitor, Care ne dăruieşte atât de multe bunătăţi, făcându-ne robii unui tiran nerecunoscător şi nemulţumitor, care nici în lumea aceasta nici în cealaltă nu le poate fi de nici un folos celor care-l ascultă şi-l slujesc?
Iar acesta nu este cel mai îngrozitor lucru şi nu reprezintă paguba cea mai mare, faptul că nu ne vine în ajutor şi nu ne sprijină la vremea osândei,  ci,  pe lângă toate acestea,  îi înconjoară cu nenumărate rele,  cum am spus,  pe cei ce-l ascultă.
Cei mai mulţi dintre cei osândiţii iadului, vedem că au fost pedepsiţi, fiindcă s-au făcut robi banului şi fiindcă au iubit aurul şi nu i-au ajutat pe cei ce se aflau în nevoie.
(Cuvântul VIII la Evanghelia după Ioan PGB 12, 592. PG 59, 68)
Diavolul se străduieşte să ne piardă,  iar noi
ne străduim să câştigăm mântuirea aproapelui
Diavolul întotdeauna luptă împotriva mântuirii noastre, dar nu biruie nicicând, ba,  dimpotrivă,  se vătăma din pricina propriei sale răutăţi. Cu toate acestea,  sminteala şi furia îi sunt atât de mari,  încât,  adeseori,  încearcă lucruri cu neputinţă. Bunăoară,  îi atacă nu numai pe cei de la care se aşteaptă să se poticnească,  ci şi pe cei despre care ştie sigur că-i vor birui toate vicleşugurile.
Auzindu-L vicleanul pe Dumnezeu,  Care cunoaşte toate tainele,  lăudându-l pe Iov,  a crezut că va putea să-l răstoarne şi nu s-a dat înapoi de la nimic. Pe toate le-a lucrat şi le-a uneltit,  ca
să-l facă să se poticnească. Cu nimic nu se dădea bătut acest demon necurat şi preaviclean,  deşi Dumnezeu a încercat virtutea celui drept atât cât a fost cu putinţă.
Apoi,  spune-mi,  să nu ne ruşinăm şi să nu roşim că,  în timp ce diavolul nu deznădăjduieşte nicicând,  aşteptându-ne pieirea,  noi ne pierdem uşor nădejdea în mântuirea fraţilor noştri?
În cazul lui Iov,  deşi ar fi trebuit să renunţe de la început la planurile sale şi să nu încerce să-l tenteze,  ştiind bine că Dumnezeu cunoştea virtutea celui drept,  diavolul nu s-a depărtat.
Dimpotrivă,  chiar şi după ce Domnul a dat mărturie pentru credinciosul Său,  purtat de ura-i oarbă împotriva noastră,  a sperat că-l va putea birui,  deşi Iov se arătase în toate curajos.
Noi însă,  în ciuda faptului că nu ne-au fost date patimile lui Iov ca să ne descurajăm,  nu ne ducem lupta până la capăt. Diavolul,  însă,  cu toate că Dumnezeu îl opreşte,  nu încetează nicicând să ne războiască.
Tu, cu toate că Dumnezeu te îndeamnă şi te deşteaptă să-i ajuţi pe păcătoşi, dai înapoi speriat? Vrăjmaşul L-a auzit pe Dumnezeu zicând: „… că nu este nici unul ca el pe pământ fără
prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care sa se ferească de ce este râie?” (Iov 1, 8) şi totuşi, după atâtea mari şi grăitoare mărturii, stăruie spunând: „Poate dacă voi abate asupra lui  întruna rele tot mai mari voi putea să-l înfrâng şi să-l surp din turnul lui nebiruit”.
Ce iertare vom avea noi, iubiţilor, ce apărare dacă diavolul, uneltind cu atâta sfruntată ură împotriva noastră,  nu ne ostenim pentru mântuirea fraţilor noştri nici a mia parte din câţi se osteneşte el să ne piardă,  cu toate că noi îl avem de partea noastră pe Dumnezeu?
(Cuvântul I la Săracul Lazăr PGB 25, 398-400. PG 48, 967)
Păcatul este mai rău decât diavolul
Un lucru de seamă nu este atât a izbăvi pe cineva de uni demon,  cât a-l izbăvi de păcat. Nu diavolul ne împiedică să dobândim împărăţia cerurilor,  dimpotrivă,  el chiar ne ajută,  fără a o voi,  fireşte,  făcându-l mai înţelept pe cel pe care l-a stăpânit,  spre deosebire de păcat,  care ne scoate din împărăţia lui Dumnezeu.
Va spune,  poate,  cineva: „De n-aş avea niciodată parte de o îndreptare ca aceasta”. Nici eu n-o doresc, dar pe toate le fac din altă pricină, din iubirea mea aprinsă pentru Hristos. Mi se poate întâmpla şi mie,  dar mai bine să nu fie,  şi mă rog să nu fie!
Atunci, dacă nu diavolul ne alungă din împărăţia cerurilor, ne alungă păcatul şi mai mare binefacere este a izbăvi pe ci va de păcat. Atunci,  să ne îngrijim şi să-i izbăvim pe fraţii noştri de păcat,  dar mai înainte de a-i scăpa pe ei,  să ne izbăvim pe noi înşine.
Să ne cercetăm bine pe noi înşine şi să vedem dacă nu cumva avem demon. Fiecare să fie cu luare-aminte la sine. Păcatul este mai greu lucru decât a avea demon, fiindcă demonul ne smereşte. Sau nu-i vedeţi pe demonizaţi când scapă de răul din ei şi se însănătoşesc ca de o boală,  cât sunt de smeriţi,  de mâhniţi şi de ruşinaţi? Nu-i vedeţi că nici ochii nu cutează a-i ridica şi a-i privi pe semenii lor?
Iată ce lucru de mirare: ei se ruşinează pentru cele ce pătimesc,  dar noi nu ne ruşinăm pentru cele ce făptuim. Ei, deşi li s-a făcut nedreptate, se ruşinează, în schimb noi, chiar dacă facem altora nedreptate,  nu ne ruşinăm.
Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de ruşine, ci sunt vrednice de milă,  de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusă admiraţie şi de multe laude, pentru că, deşi luptă cu un demon,  toate le rabdă cu mulţumire.
Toate câte le facem noi,  însă,  cu adevărat sunt vrednice de râs,  de osândă,  de pedeapsă şi de focul gheenei. Toate câte ne ruşinează şi ne fac vinovaţi de păcatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare.
Vezi,  dar,  că păcatul este mai înspăimântător decât demonul? Vezi că ei,  posedaţii,  au un îndoit folos din patimile lor? Mai întâi, fiindcă se fac mai înţelepţi şi mai cucernici şi,  în al doilea rând, pentru că, ispăşindu-şi pedeapsa aici, pe pământ,  pentru păcatele lor,  merg apoi,  curaţi şi îndreptaţi,  la Domnul.
De n-ar fi fost Domnul cu noi …
La fel spunem şi noi acum: „De n-ar fi fost Domnul cu noi… de vii ne-ar fi înghiţit pe noi…” (Psalmul 123, l-3).
Ce n-ar fi putut face vrăjmaşul nostru,  diavolul,  de nu era Domnul cu noi? Ascultă ce-i spune Hristos lui Simon Petru: „Şi a zis Domnul: Simone,  Simone,  iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta…” (Luca 22, 31). Pentru că fiara e rea şi nesătulă şi,  dacă n-ar fi strunită,  mereu pe toate le-ar răsturna şi le-ar întoarce pe dos.
Dacă lui Iov,  cu îngăduinţă de la Dumnezeu,  i-a distrus casa din temelii,  pe el l-a umplut de răni,  a abătut asupra lui încercări năprasnice,  i-a risipit averea,  pe fiii şi pe fiicele lui i-a
dus la groapă,  i-a umplut carnea de viermi,  pe nevastă a întors-o împotriva lui,  pe prieteni i-a prefăcut în duşmani,  iar l pe slugi le-a făcut să-i arunce cuvinte grele,  de n-ar fi fost strunit de Dumnezeu,  pe toţi i-ar fi pierdut.
(Cuvânt la Psalmul 131,  PGB 6, 664-666 PG 55, 353)
Războiul este greu
Câtă vreme există război şi există oştirile răului,  câtă vreme începătoriile sunt netrupeşti,  câtă vreme există stăpânitori ai lumii acesteia şi duhurile răutăţii,  spune-mi,  cum poţi să petreci bine,  gustând din dulceţile vieţii,  nepăsător la toate acestea? De ce eşti împrăştiat? Cum vom birui dacă nu suntem înarmaţi?
Să-şi spună fiecare sieşi toate acestea,  în fiece zi,  ori de câte; ori se mânie sau se lasă pradă dorinţelor materiale şi ori de câte ori va căuta viaţa deşartă,  cea a desfătării trupului.
Să asculte ce spune fericitul Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui,  ci împotriva începătoriilor,  împotriva stăpâniilor întunericului…” (Efeseni 6, 12).
Războiul acesta nevăzut este mult mai greu decât cel obişnuit,  lupta e mult mai încrâncenată. Gândeşte-te numai de câtă vreme luptă) diavolul,  pentru cine se luptă şi păzeşte-te.
Cum se dezvinovăţesc leneşii: diavolul trebuia să dispară …
Da,  spune,  diavolul trebuia să dispară şi noi toţi ne-am fi mântuit,  susţin cei ce s-au moleşit,  dezvinovăţindu-se.
Ar trebui să fii mulţumit, omule, că poţi birui un duşman aşa de temut, neîndoios dacă vrei,  dar tu cârteşti nemulţumit ca un ostaş somnoros şi trândav.
Dacă vrei,  cunoşti prilejurile. Veghează,  că nu ştii din ce parte vine răul. Întăreşte-te,  fiindcă lupta nu este numai împotriva diavolului, ci şi împotriva puterilor lui.
Cum vom lupta, întreabă, împotriva întunericului? Atunci când vom fi lumină. Cum vom înfrunta duhurile răutăţii ? Făcându-ne buni,  fiindcă răutatea este potrivnică binelui şi lumina alungă întunericul.
Dacă noi înşine suntem întuneric,  vom cădea fără scăpare în mâinile vrăjmaşului. Cum să fim deasupra lui? Să ne facem, prin voia noastră, ceea ce el este din fire,  adică duh,  fără trup şi sânge. Numai aşa îl vom răpune.
Sigur,  era firesc ca demonii să fi fost izgoniţi din cei mulţi, dar să nu crezi, spune,  că semenii noştri ne războiesc, ci demonii, care lucrează în ei şi pe ei trebuie să-i înfruntam şi să-i biruim.
De ce luptăm împotriva diavolului?
De ce ne luptăm cu diavolul? Pentru că avem un ajutor atotputernic,  harul Sfântului Duh,  de la care am învăţat cum trebuie să luptăm sau, mai bine zis, împotriva cui. Nu împotriva oamenilor,  ci împotriva demonilor trebuie să luptăm.
Dacă există iubire,  nu e nevoie de luptă
Dacă voim,  nici nu e nevoie să luptăm ca să-i înfrângem,  dar,  de vreme ce voim să luptăm,  atunci există lupta.
Trebuie să ştim că puterea Duhului care locuieşte în noi este nebiruită,  căci spune: „Iată,  v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii,  şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19).
Ne-a lăsat să alegem pe deplin liberi şi ne-a dat tot dreptul s-o facem,  fie să luptăm fie să nu luptăm. Dar,  fiindcă ne-am moleşit,  se face că din prea multă lene,  nu luptăm împotriva lor.
Pavel,  însă,  n-a luptat cu ei,  şi ascultă ce spune: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul,  sau strâmtorarea,  sau prigoana sau foametea,  sau lipsa de îmbrăcăminte,  sau primejdia,  sau sabia?”
Şi ascultă iarăşi ce zice: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” (Romani 16, 20).
Neîndoios că îl avea pe satana în puterea lui,  de aceea spune: „în numele lui lisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea…” (Fapte 16, 18).
Totuşi,  cel ce alege să lupte nu are această putere,  fiindcă el n-a biruit încă; cel ce a biruit,  însă,  nu luptă,  pentru că el l-a supus pe diavol şi l-a robit cu totul.
Nici Petru nu s-a luptat cu diavolul, ci a făcut ceva mai bun decât să lupte. Printre catehumeni,  printre credincioşi,  printre cei ce veneau să-l asculte,  se aflau mulţi care-l biruiseră deja pe diavol,  de aceea şi spune fericitul Pavel:”… căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” ( I Corinteni 2, 11).
Ascultă iarăşi ce spune: „Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii…” (II Corinteni 11, 15). Cunoştea lupta şi nimic nu-i era străin …
Diavolul luptă până la capăt să ne piardă
Cel ce luptă nu ştie de va învinge sau nu,  ajunge,  însă,  să nu cadă.
Biruinţa este mai lăudată când se sfârşeşte lupta. De pildă, să presupunem că ne încearcă o dorinţă amăgitoare. De mirare este nu să n-o primim,  ci s-o lepădăm. Dacă nu ne este,  totuşi,  cu putinţă, atunci să ne nevoim şi s-o îmblânzim. Dacă ieşim din această bătălie, dar rămânem în luptă, atunci am biruit, pentru că aici nu e ca în arenă. Acolo, dacă nu ţi-ai doborât adversarul,  n-ai învins. Aici,  însă,  daca nu te-a biruit adversarul,  atunci ai biruit tu.
Prin urmare,  dacă nu eşti înfrânt,  ai biruit.
Cu dreptate este aceasta. Să luăm drept pildă doi luptători care se înfruntă în arenă pentru
victorie. Dacă unul dintre ei cade înfrânt,  celălalt primeşte cununa.
În lupta cu dorinţele amăgitoare nu se întâmplă acelaşi lucru. Diavolul tare se mai străduieşte să ne biruiască. Dar dacă eu îl lipsesc de lucrul pentru care luptă am biruit,  fiindcă diavolul nu luptă doar ca să ne învingă,  ci ca sa ne doboare şi să ne piardă pe vecie.
Deja diavolul a fost biruit. A fost răpus şi e pierdut. El căuta biruinţa nu ca să primească cununa,  ci ca să mă piardă pe mine. Prin urmare,  dacă nu-l voi birui,  dar nici nu mă voi lăsa biruit,  se cheamă că am învins.
Care este,  aşadar,  biruinţa cea mai lăudată? Să-l răpunem cu totul,  aşa cum a făcut Pavel,  socotind că lucrurile vieţii acesteia nu au nici o însemnătate. Pe el să-l urmăm şi să ne îngrijim să fim întotdeauna mai presus de diavol şi sa nu-i dăm niciodată prilej să ne atace.
Prilejurile
Prilejurile pe care i le putem da sunt: avuţia,  banii şi vanitatea. De multe ori,  ele l-au înviat şi l-au întărâtat.
De ce este,  dar,  nevoie să luptăm? De ce trebuie să ne înfruntăm cu el?
Cel ce înfruntă un adversar nu ştie cum se va sfârşi lupta, dar ştie că nu trebuie sa Se lase înfrânt şi că nu trebuie să-l lase pe celălalt să-l predomine. Cel care-şi calcă în picioare adversarul are biruinţă sigură. Să călcăm,  dar,  în picioare puterea diavolului,  să călcăm în picioare păcatele şi prin ele înţeleg cele ale vieţii acesteia: mânia,  dorinţa,  semeţia şi toate patimile.
Ca să ne trezim,  când ne vom muta la viaţa cealaltă,  că am renunţat din voia noastră la stăpânirea pe care ne-a dat-o nouă Dumnezeu. Pentru că numai ca stăpânitori peste patimi şi diavol vom avea parte de bunătăţile viitoare …
Patimile noastre să fie arme împotriva diavolului
Dacă avem un duşman, dacă ne-a greşit şi dacă suntem porniţi împotriva lui,  să strângem toată mânia pe care o simţim şi s-o vărsăm în capul diavolului. Numai aici mânia e bună,  numai aici iuţimea e folositoare şi numai aici pomenirea răului trebuie lăudată. Altfel,  pomenirea răului este vătămătoare.
Prin urmare, dacă avem cusururi şi neputinţe, diavolului să i le dăm. Dacă nu ne putem lepăda de o patimă,  s-o lepădăm şi s-o tăiem atunci cu mădular cu tot,  fie!
Cineva te-a rănit cu vorba? Ţine minte acest rău ca să-l arunci în capul diavolului şi niciodată să nu laşi să-ţi slăbească duşmănia pentru el.
Nu te-a rănit nimeni? La fel să ţii minte răul,  fiindcă L-a defăimat pe Stăpânul tău,  fiindcă L-a războit şi a încercat să-L ispitească şi fiindcă pe mulţi din fraţii tăi îi pierde şi acum.
Vrăjmaşii săi din totdeauna
Fii în veci vrăjmaşul diavolului,  fără încetare arată-i silă şi mânie. Numai aşa se va smeri şi va ajunge de plâns şi numai aşa va cădea lesne.
Dacă noi îl războim,  nu ne va mai război el pe noi. Dar dacă suntem îngăduitori,  diavolul ne va lovi cât de tare va putea.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu fraţii noşti. Diavolul este vrăjmaş şi duşman vieţii şi mântuirii noastre,  dar şi mântuirii lui. Dacă nu se iubeşte pe sine,  cum ne-ar putea iubi pe noi?
Să fim, aşadar, pregătiţi de luptă şi să-l lovim, avându-L mereu lângă noi, ca un ajutor puternic,  pe Domnul Iisus Hristos,  Cel Care şi pe noi ne va puteai face nebiruiţi în ispitirile diavolului şi deopotrivă vrednici de bunătăţile viitoare…
(Cuvântul XXII la Epistola către Efeseni PGB 21, 288-298. PG 62, 160-l64)
De ce Dumnezeu nu l-a făcut să dispară?
Ar putea întreba cineva: de ce Dumnezeu nu l-a pierdut pe diavol după ce l-a amăgit pe om? Îi vom răspunde: Dumnezeu n-a făcut-o tot din marea Sa grijă pentru noi.
Dacă spurcatul acela l-ar fi biruit pe om slujindu-se de puterea sa, atunci discuţia noastră ar mai fi avut un temei, dar, de vreme ce el îşi pierduse orice putere, rămânându-i numai aceea de-a convinge (iar a nu ne lăsa convinşi de el stă în puterea noastră),  de ce să-l lipseşti pe om de pricina izbânzii şi de prilejul de-a câştiga cununile?
În plus,  chiar dacă Dumnezeu ar fi ştiut ca diavolul e nebiruit şi că i-ar învinge pe toţi,  tot l-ar fi lăsat să facă ce-a făcut şi acest lucru nu trebuie de loc să te mire,  pentru că tot de noi ar fi depins să nu-i înfrângă şi să nu-i stăpânească pe cei ce nu cu sila, ci de bună voie i s-au supus.
Nici asta n-ar fi de ajuns pentru unii ce vor să fie neapărat nerecunoscători.
Atunci,  dacă sunt mulţi aceia care l-aii biruit şi mulţi cei care-l vor birui de acum încolo,  de ce vrei să-i lipseşti de o asemenea cinste pe cei ce vor progresa în virtute şi vor avea o izbândă plină de slavă?
Dumnezeu i-a îngăduit să facă ce a făcut ca să-l zdrobească tocmai aceia care au fost biruiţi de el. Aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru diavol,  pedeapsă ce-i poate aduce o şi mai mare osândă.
Va spune,  poate,  cineva: nu-l vor putea birui toţi. Ce legătură are asta cu ceea ce discutăm noi? E mai drept ca cei viteji să aibă prilejuri ca să-şi poată dovedi curajul,  iar cei laşi să fie pedepsiţi pentru trândăvia lor,  decât ca vitejii să sufere din pricina celor laşi.
Aceasta pentru că păcătosul e învins nu de vreun duşman,  ci de propria lui nepăsare. O arată mulţimea de oameni care l-au biruit până acum pe satana.
Numai atunci laşii îi vor vătăma pe cei viteji, când nu le vor mai lăsa nici un prilej să-şi dovedească curajul.
De pildă,  un agonotet are doi luptători,  dintre care unul este dornic să-şi înfrunte adversarul şi să dovedească că poate lupta şi câştiga cununa victoriei,  iar celălalt preferă,  în loc să se ostenească,  să evite înfruntarea,  alegând o viaţă de trândăvie şi de plăceri. Atunci,  din cauza celui laş, întrecerea nu mai are loc,  iar cel ce iubeşte lupta e nevoit să părăsească arena.
Astfel,  cel dornic să lupte suferă din pricina celui nepăsător,  iar acesta din urmă va fi laş nu din pricina celui curajos,  ci din cauza răutăţii sale.
Această pildă ne arată cum este diavolul.
Nu aceasta este judecata corectă
Mergând mai departe cu raţionamentul nostru,  am ajunge să judecăm şi să condamnăm însăşi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să defăimăm întreaga creaţie…
Dacă ar fi aşa,  atunci ar trebui să renunţăm la mâncare şi băutură,  la cer şi la soare,  la stelele toate şi la lună şi la toate felurile de vieţuitoare,  pentru că,  la ce-ar mai folosi dacă omul,  pentru care toate s-au făcut,  a fost schilodit într-un chip atât de vrednic de plâns?
Vezi cum ne poate pierde această judecată atât de nebunească?
Diavolul sieşi îşi face rău
Diavolul sieşi îşi face rău,  şi nu nouă. Dar noi,  dacă vrem,  putem avea de la el foarte multe foloase,  fireşte,  fără ca el să vrea sau să ştie.
Acest lucru face ca minunea să fie şi mai mare şi ne arată negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu.
Când oamenii se fac mai buni,  lucrul acesta îl sfâşie şi-l doare peste măsură pe satana. Iar atunci când se întâmplă chiar din pricina lui,  îi e de-a dreptul cu neputinţă să îndure această lucrare întoarsă împotriva lui.
Cum ne face diavolul nouă bine?
Cum ne poate face diavolul bine nouă? Temându-ne de sălbăticia şi de necontenitele lui atacuri şi urzeli,  lăsăm somnul cel mult,  veghem amintindu-ne la tot ceasul de Domnul.
Cuvântul acesta nu este al meu, ci al fericitului Pavel, şi ascultă cum, aproape cu aceleaşi vorbe,  îi deştepta pe mulţi din credincioşii ce dovedeau nepăsare faţă de cele duhovniceşti.
în Epistola sa către Efeseni el spune: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,  împotriva duhurilor răutăţii,  care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).
Acestea le spunea nu ca să-i descurajeze, ci ca să le trezească spiritul adormit. Petru,  la rândul său,  spune: „Fiţi treji,  privegheaţi. Potrivnicul vostru,  diavolul,  umblă,  răcnind ca un leu,  căutând pe cine să înghită. Căruia staţi împotrivă,  tari în credinţă…” (I Petru 5, 8-9).
Le spunea acestea ca să-i facă mai puternici şi să-i convingă să se apropie mai mult de Dumnezeu. Căci dacă cineva vede un duşman stându-i dinainte,  aleargă cu mai mult îndemn să se unească cu cel care-l poate ajuta.
Aşa aleargă copiii,  când se sperie,  în braţele mamei,  unde se simt la adăpost,  şi se agaţă,  se ţin de poala ei şi nu-i mai dau drumul în ruptul capului,  deşi mama nu pleacă nicăieri. Dar tot ei,  dacă nu e nimic care să-i sperie,  nici nu le-ar îngădui pe mame în preajma lor şi se fac că nu le aud când îi strigă, ci râd sau fug, deşi dânsele încearcă în toate chipurile să-i aducă acasă,  ba dispreţuiesc chiar şi masa aşternută pentru ei.
De aceea,  multe mame,  când n-o mai pot scoate la capăt cu copiii lor năzdrăvani şi nu-i pot aduce acasă,  îi sperie cu măşti sau sperietoare pe care le fac ca să-i convingă să vină când îi cheamă.
Lucrul acesta nu se întâmplă numai cu copiii,  ci şi cu noi,  căci numai atunci când diavolul ne sperie sau ne aduce tulburare,  ne înţelepţim,  ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine şi numai atunci alergăm eu mare îndemn la Dumnezeu.
Dacă diavolul ar fi dispărut,  mulţi poate n-ar fi dat crezare faptelor din vechime despre care ne relatează Scriptura,  cum este,  de pildă,  faptul că l-a înşelat pe om şi că l-a lipsit de multe bunătăţi. Oamenii ar fi spus,  poate,  că Dumnezeu l-a desfiinţat pe diavol din pizmă şi din ură.
Aceasta pentru că,  dacă şi astăzi sunt unii care cutează s-o spună,  chiar după marea dovadă pe care a primit-o omul când a fost amăgit de diavol,  câte n-ar zice şi câte n-ar povesti,  dacă n-ar fi avut nici o mărturie a răutăţii lui?
Nu diavolul face toate relele
Dacă,  în general,  cercetăm cu de-amănuntul toate câte s-au întâmplat,  o să vedem că nu diavolul ne împinge să facem toate relele. Face şi el multe,  dar şi noi multe le facem din dispreţ şi din nepăsare.
Ca să ne întoarcem la început,  să ne punem întrebarea: când anume s-a apropiat diavolul de Cain şi când l-a îndemnat să făptuiască omorul? Nu de Cain s-a apropiat,  ci de mama sa,  cu care a stat de vorbă,  pregătindu-şi capcana.
Lui Cain nu i s-a arătat niciodată,  doar dacă nu luăm în seamă,  ar putea spune cineva,  faptul că i-a pus în minte gândurile cele viclene.
Dar şi pentru aceasta vinovat este cel ce l-a primit şi l-a crezut încă de la început şi cel ce i-a îngăduit să se năpustească asupra lui.
Dumnezeu,  însă,  nici pe acesta nu-l părăseşte,  ci doreşte să-i dea o lecţie şi să-l mustre aspru,  părând că-l pedepseşte.
(Către Stagirios I PGB 29, 42-50. PG 47, 432-434)
Dacă Dumnezeu nu i-ar fi îngăduit,
nu s-ar fi apropiat de Adam
Unii spun că,  dacă nu-i îngăduia Dumnezeu,  diavolul nu s-ar fi putut apropia de primul om şi nu l-ar fi putut ispiti. Dar nici Adam n-ar fi putut înţelege cât de mari erau bunătăţile dăruite lui şi nici n-ar fi putut lepăda mândria.
Unul care se socoteşte pe sine vrednic de o atât de mare cinste încât să aştepte să se facă Dumnezeu,  ce nu cuteza să facă,  dacă nu era pedeapsa care să-l facă mai înţelept şi să-l îndrepte?
Să presupunem că diavolul nu l-a sfătuit nimic şi că n-a vorbit cu Eva despre pomul vieţii. Ar fi rămas ei,  totuşi,  fără păcat?
Nu putem spune da cu tărie. Pentru că unul care cu atâta uşurinţă a dat crezare cuvintelor soaţei,  chiar dacă nu exista diavol,  foarte repede ar fi ajuns la păcat chiar din propria-i voie,  fără să-l ispitească nimeni,  dar atunci pedeapsa i-ar fi fost cu mult mai mare.
Nu toate se întâmplă,  însă,  din pricina diavolului. Femeia a căzut în ispită după ce a fost biruită de dorinţă,  cum o arată Scriptura: De aceea femeia,  socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit,  pentru că dă ştiinţă,  a luat din el şi a mâncat…” (Facere 3, 6).
Ce spun acum n-o spun ca să-l dezvinovăţesc pe diavol ci,  pentru că voiesc să arăt că,  dacă n-ar fi căzut cu voia lor,  nimeni nu i-ar fi putut doborî.
Unul care cu atâta uşurinţă a primit să fie amăgit de un altul şi înainte de a fi fost ispitit tot în nepăsare şi goliciune petrecea.
Nu aceeaşi ar fi fost urmarea dacă diavolul ar fi vrut să ispitească un suflet care s-ar fi păstrat luminos,  curat şi treaz.
(Către Stagirios I PGB 29, 54-56. PG 47, 435)
Cum sfârşesc supuşii diavolului
Acestea sunt capcanele diavolului. Dacă întâlneşte oameni gata să i se supună şi să-l asculte,  la început îi momeşte doar cu o plăcere măruntă,  ca să cadă,  iar apoi îi scufundă în adâncul răutăţii. După ce-i umple de toată ruşinea şi necinstea îi lasă căzuţi,  ca o privelişte nespus de tristă pentru ceilalţi.
(Cuvântul XVIII la Facere,  PGB 2, 502. PG 53, 149)
În cele din urmă slujitorii diavolului
ajung de toată batjocura
O altă cursă a răutăţii diavolului este să-i supună pe cei ce-l slujesc şi pe cei ce-i amăgeşte la asemenea osteneli încât să-i smulgă (de la iubirea Domnului) şi să-i arate ca pe cei mai de batjocură dintre toţi. Pentru că o osteneală care nu aduce nici un folos este lipsită de orice laudă.
(La marele Vavila,  PGB 34, 454. PG 50, 505)
Diavolul în faţa lui Hristos
Neputinţa diavolului în faţa lui Hristos
Când Hristos a flămânzit,  spune evanghelistul, „… apropiindu-se,  ispititorul a zis către El: De eşti tu Fiul lui Dumnezeu,  zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 5).
Auzise el glasul pogorât din ceruri,  care spunea „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).
Îl auzise şi pe Ioan mărturisind câte şi mai câte despre El şi apoi L-a văzut că flămânzea. Era nedumerit. Nu-i venea a crede că Iisus era un om ca toţi oamenii,  dar nici să accepte că era Fiul lui Dumnezeu nu putea,  de vreme ce-L vedea flămând.
Chinuit de această nedumerire,  rosteşte cuvinte care-i vădesc îndoiala. Nu ştia ce să creadă. Aşa cum,  la începutul vieţii oamenilor,  s-a apropiat de Adam şi l-a amăgit cu născociri,  ca să afle adevărul,  aşa şi acum.
De vreme ce nu cunoştea taina negrăită a dumnezeieştii iconomii şi cine era cu adevărat Acela Care stătea lângă el,  I-a întins alte mreje,  ca să afle ce lui îi era tăinuit şi ascuns.
Ce spune,  dar? „De eşti Tu fiul lui Dumnezeu,  zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. N-a spus: „pentru că ţi-e foame” ci „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu”,  crezând că laudele Il vor ispiti.
De aceea a trecut sub tăcere foamea,  ca să nu pară că,  pomenind de un lucru care,  vădindu-se,  L-ar arăta necinstit,  L-ar putea face de ocara lumii.
Diavolul nu cunoştea ce lucruri mari se împlinesc prin taina iconomiei şi credea că pomenind de foame L-ar face de ruşine pe Hristos.
De aceea,  linguşindu-l,  aminteşte numai de cinstea pe car J o avea ca Fiu al lui Dumnezeu.
Ce face Hristos? Îi surpă mândria şi-i arată că foamea nu e un lucru vrednic de ruşine,  nici nevrednic de înţelepciunea Sa,  când tocmai foamea o trecuse diavolul sub tăcere voind să-l linguşească. Şi atunci,  Hristos însuşi aduce vorba de ea spunând: „Nu numai cu pâine va trăi omul…” (Matei 4, 4).
Îşi începe,  aşadar,  răspunsul de la nevoia pe care o ari omul din partea stomacului.
Tu fii,  rogu-te,  atent,  la răutatea demonului viclean,  vezi de unde îşi începe războiul şi vezi cum nu-şi uită niciodată meşteşugul.
Aceleaşi înşelăciuni cu care l-a scos pe primul om din ral umplându-l de toate relele,  le foloseşte şi acum ca să-şi împletească nada pentru Hristos. Vreau să spun,  lipsa de înfrânară a pântecelui. Şi astăzi mai poţi asculta pe unii nu prea înţelepţi punând nenumărate rele pe seama neînfrânării pântecelui.
Chiar dacă demonii ne spun şi lucruri folositoare,
nu trebuie să-i ascultăm
Hristos,  însă,  arătând că nici tirania foamei nu-l poate sili pe cel virtuos să facă vreun lucru necuvenit,  rabdă foamea şl nu ascultă de porunca diavolului.
În acest fel ne învaţă că în nimic să nu ascultăm de diavol pentru că,  din pricina lui,  primul om s-a rupt de Dumnezeu şi I-a călcat porunca,  Domnul Iisus nu oboseşte nicicând să te înveţe că nu trebuie să asculţi de diavol,  orice ţi-ar cere,  chiar dacă nu te îndeamnă deschis la neascultare şi la călcarea poruncii.
Dar ce spun eu neascultare? Chiar dacă demonii îţi cer să faci ceva folositor,  nici atunci să nu-i bagi în seamă. Aşa le-a închis Hristos gura şi demonilor care-L vesteau Fiu al lui Dumnezeu (Luca 4, 3). Iarăşi,  când demonii voiau să-l propovăduiască Fiu al lui Dumnezeu,  Pavel i-a certat,  chiar dacă propovăduirea lor era un lucru folositor.
După ce i-a smerit şi i-a făcut de ocară pe diavoli,  zădărnicind uneltirile cu care voiau să ne piardă – cu toate că Vesteau învăţături mântuitoare – i-a depărtat,  închizându-le gură şi poruncindu-le să tacă (Fapt,  16, 18 ).
De aceea,  nici aici în pustie,  Hristos n-a încuviinţat spusele diavolului,  ci i-a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul …”,  aceasta însemnând că Dumnezeu îl poate sătura pe cel înfometat şi cu cuvântul.
Mărturia o ia din Vechiul Testament ca să ne înveţe că nici atunci când aproape murim de foame sau pătimim dintr-o pricină sau alta,  nicicând nu trebuie să ne depărtăm de Domnul nostru.
Nici dacă ne sileşte nu trebuie să-l ascultăm
Dacă cineva ar spune că Iisus trebuia să-i dea diavolului dovada pe care a cerut-o,  îl voi întreba: pentru ce motiv şi de ce? Diavolul n-a cerut minune ca să creadă,  ci ca să-L dovedească pe Iisus necredincios,  cum credea el că este.
Pe primii oameni tot aşa i-a amăgit şi i-a vădit că nu credeau cu putere în Dumnezeu. Le-a făgăduit lucruri potrivnice celor făgăduite de El,  i-a umplut cu amăgiri şi nădejdi deşarte că vor ajunge dumnezei şi i-a dus la necredinţă,  în acest chip i-a scos din bunătăţile pe care le aveau.
Hristos,  însă,  S-a arătat pe Sine neîncuviinţând nici purtarea diavolul,  nici pe cea a iudeilor de mai târziu,  care asemenea lui,  cereau semne. Hristos ne învaţă,  în toate împrejurările,  că şi atunci când putem face lucruri minunate,  nimic să nu facem fără pricină şi fără să fie cu adevărat nevoie. Ne mai învaţă să nu ne încredem în diavol şi să nu ascultăm de el,  oricât ne-ar sili.
Şi atunci,  spurcatul ce-a făcut? Văzând u-se înfrânt şi văzând că nu-L poate convinge pe lisus să facă ce-L îndemna,  mai ales că răbda de foame,  a mai făcut o încercare: „Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu,  aruncă-Te jos,  că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti pe piatră piciorul Tău” (Matei 4, 6).
De ce,  dar,  la fiecare poruncă începe cu cuvintele: „Dacă este Fiul lui Dumnezeu”‘? Ce a făcut atunci face şi acum.
Atunci L-a defăimat pe Dumnezeu zicând „În ziua în care veţi mânca din el vi se vor  deschide ochii” (Facerea 3, 5),  ca să arate că Dumnezeu i-a amăgit şi i-a înşelat şi că n-au avut nici binefacere de la El,  iar acum spune: „Pe nedrept Te numeşte Fiul Lui. Te-a înşelat la dar,  căci dacă aşa este cu adevărat dovedeşte că ai această putere”. Pentru că Iisus i-a vorbit din Scripturi (Deuteronom 8, 3),  diavolul aduce şi el mărturia profetului (Psalmul 90,  1l-l2).
Lupta împotriva diavolului trebuie s-o ducem
cu îngăduinţă şi cu îndelungă-răbdare
Cum i-a răspuns Hristos? Nu S-a revoltat şi nici nu S-a mâniat,  ci, cu mare bunătate i-a vorbit din Scripturi,  zicând „Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru…” (Deuteronom 6, 16),
În acest fel ne învaţă că pe diavol nu cu minuni trebuie să-l batem, ci cu îngăduinţă şi cu îndelungă-răbdare şi că nimic ni trebuie să facem din înfumurare, ca să arătăm lumii ce putem sau din ambiţie.
Vezi-i nesocotinţa chiar din mărturia pe care o aduce. Mărturiile aduse de Domnul Hristos din Scriptură,  amândouă sunt cum nu se poate mai bine alese,  în timp ce mărturiile diavolului sunt pomenite aşa,  la întâmplare,  nu se potrivesc de loc şi nu au nici o legătură cu împrejurarea. Cuvântul care s-a scris: „îngerilor Săi va porunci pentru Tine” nu te îndeamnă să te arunci în prăpastie şi,  de altfel, nici n-a fost scris pentru Domnul.
Domnul nu l-a pedepsit atunci, chiar dacă, în gura lui,  cuvintele Scripturii sunau necuviincios şi pe dos,  fiindcă nimeni nu cere asemenea lucruri de la Fiul lui Dumnezeu. A te arunca jos şi a te prăbuşi este lucrarea diavolului şi a demonilor, pe când lucrarea lui Dumnezeu,  dimpotrivă,  este a-i ridica pe cei căzuţi.
Domnul putea să-şi arate puterea, dacă ar fi fost nevoie, dar nu aruncându-Se jos şi prăbuşindu-Se în prăpastie,  ci mântuindu-i pe alţii. A te arunca în prăpăstii şi în adâncuri este lucrarea tagmei aceluia. Aşa face mereu şi în toate împrejurările vicleana lor căpetenie …
„Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da ţie,  dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei,  satano,  căci scris este: „Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 8-l0).
Domnul l-a certat pe diavol pentru că păcatul lui se îndrepta împotriva Tatălui,  spunând că toate ale lui sunt şi nu ale lui Dumnezeu şi voind a se arăta pe sine dumnezeu şi creatorul tuturor. Dar nici de această dată nu l-a mustrat cu asprime,  ci i-a zis doar simplu: piei,  satano! E mai degrabă o poruncă decât o mustrare. I-a zis „du-te” şi l-a şi pus pe fugă. De atunci,  vrăjmaşul nu I-a mai dat alte ispite.
De ispitele cele mai puternice se slujeşte la sfârşit
Şi de ce zice Luca că a trecut toată ispita? Eu cred că dacă le-a spus pe cele mari,  de fapt,  le-a spus pe toate,  pentru că în ispitele mari mai sunt cuprinse şi altele.
Patimile cele mari,  în care se cuprind mii de alte rele,  sunt: lăcomia pântecelui,  a lucra îndemnat de slavă deşartă şi a fi stăpânit de patima iubirii banilor. Cunoscând aceasta spurcatul,  cunoscând că cea mai grea patimă este lăcomia,  a lăsat-o la sfârşit. A păstrat-o ultima,  pentru că e cea mai puternică dintre toate.
E o lege pe care diavolul o urmează în toate luptele sale. Ispitele cele mai tari,  acelea care pot doborî,  le lasă la sfârşitul luptei. Aşa a făcut şi cu Iov. Aşa şi acum,  a început cu ispitele ce par a fi cele mai neînsemnate şi mai neprimejdioase şi a sfârşit cu cea mai puternică.
Cum să-l înfruntăm pe diavol?
Cum îl vom putea birui? Aşa cum Domnul Hristos ne-a învăţat: alergând şi găsindu-ne scăparea numai la Dumnezeu. Nici de foame să nu ne simţim zdrobiţi,  ci să ne încredem în Acela Care şi numai cu cuvântul Său ne poate hrăni.
Primind bunătăţi,  să nu-L ispitim pe Acela Care ni le-a dat,  ci să fim mulţumiţi cu slava cea cerească şi deloc să nu ne îngrijim de cea omenească.
În sfârşit,  întotdeauna să dispreţuim ce nu ne este cu adevărat necesar. Pentru că nimic altceva nu ne face să cădem în mâinile diavolului decât dorinţa de-a avea mai mult şi lăcomia fără saţ.
Vedem că toate acestea sunt adevărate din ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Există unii care zic: „toate acestea vor fi ale tale,  cazi doar dinaintea noastră şi închină-te nouă”.
Aceştia sunt oameni după fire,  dar unelte ale diavolului. Pentru că de Hristos diavolul nu s-a apropiat singur, ci împreună cu alţii, şi ne-o spune lămurit Luca: „S-a îndepărtat de la El până la o vreme” (Luca 4, 13). Vrea să impună că după aceea s-a apropiat de El prin uneltele sale.
După biruinţa asupra diavolului te vor întâmpina îngerii
„…şi iată îngerii,  venind la El,  îl slujeau” (Matei 4, 11). Îngerii nu s-au arătat cât timp L-a ispitit diavolul,  fiindcă Dumnezeu nu i-a lăsat,  ca să nu se sperie gonitorul şi să fugă,  dar s-au arătat după ce Domnul l-a biruit în toate şi l-a alungat.
Aceasta ca să ştii că după biruinţele asupra diavolului te întâmpină îngerii,  înconjurându-te din toate părţile cu strajă,  însoţindu-te pretutindeni şi lăudându-te.
Îngerii l-au întâmpinat şi pe Lazăr şi l-au dus cu ei,  după cuptorul sărăciei şi al foamei şi după toate suferinţele îndurate în viaţa sa pământească (Luca 16, 22).
Aceasta am spus-o şi mai devreme,  anume că Hristos,  ne arată acum multele lucruri de care ne vom bucura şi noi.
Neschimbate sunt vicleşugurile diavolului
De vreme ce toate acestea pentru tine s-au făcut,  râvneşte-te biruinţa Domnului şi imit-o. Dacă vreunul din slujitorii aceluia sau vreunul care are gânduri asemenea lui se va apropia de tine şi va încerca să te ispitească cu cuvinte ca acestea: „dacă eşti într-adevăr minunat şi (cu credinţă) mare,  mută muntele acesta din loc”,  nu te tulbura şi nu te speria,  ci răspunde-i cu blândeţe şi spune-i ce ţi-a spus şi Domnul ţie: „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.
Dacă-ţi făgăduieşte putere şi bogăţii nenumărate şi-ţi porunceşte să te închini lui,  iarăşi să te împotriveşti cu bărbăţie, căci diavolul n-a încercat să-L ispitească cu ele numai pe Stăpânul nostru al tuturor,  ci zi de zi cu aceleaşi capcane ne încearcă şi pe noi robii Săi.
Şi o face nu numai în munţi sau în pustie şi nu numaidecât el însuşi,  ci şi în oraşe,  în pieţe,  în tribunale,  slujindu-se de oameni asemenea nouă.
Ce trebuie să facem? În primul rând,  să nu ne încredem în el şi să ne astupăm urechile când ne vorbeşte.
Să-l urâm când ne linguşeşte şi mai vârtos să-i întoarcem spatele când vine să ne promită mai multe. Pentru că pe Eva a doborât-o şi i-a pricinuit cele mai mari rele,  atunci când a ridicat-o împotriva lui Dumnezeu,  deşteptând în ea speranţe deşarte.
Diavolul este duşmanul nostru neîmpăcat,  care poarta cui noi un război ascuns. Nu ne îngrijim noi de mântuirea noastră pe cât se luptă el ca să ne piardă.
Diavolul ne făgăduieşte multe
Să ne întoarcem,  aşadar,  de la el cu silă,  dar nu numai cu cuvântul,  ci şi cu lucrul,  nu numai cu mintea,  ci şi cu faptele noastre. Şi să nu facem nici unul dintre lucrurile pe care le; doreşte,  căci aşa vom face toate câte le voieşte Dumnezeu.
Diavolul multe ne promite,  dar nu ca să ne dea,  ci ca să ne ia. Ne promite multe din cele furate de la alţii ca să ne răpească împărăţia şi virtutea.
Se slujeşte de comorile de pe acest pământ ca de nişte curse şi laţuri, ca să ne lipsească şi de ele,  dar şi de comorile din; ceruri.
Ar voi să ne îmbogăţim aici ca să nu fim bogaţi dincolo. Dacă vede că nu ne poate scoate cu bogăţia din moştenirea noastră cerească,  alege altă cale ca să ne piardă,  cea a sărăciei cum a făcut şi cu Iov. Văzând că bogăţia nu l-a schimbat, şi-a împletit nada cu firul sărăciei,  aşteptând de acolo biruinţa.
Există,  oare,  vreo nădejde mai nesăbuită decât aceasta? Căci cel ce s-a folosit cu vrednicie de avere,  cu şi mai multă tărie şi curaj va răbda sărăcia.
Cel ce nu doreşte lucrurile pe care deja le are,  nu le va căuta nici atunci când îi vor lipsi. Aşa a făcut şi fericitul Iov,  care în sărăcie s-a arătat mai vrednic şi mai slăvit.
Diavolul a avut putere să-i ia averea, dar nu i-a putut scoate din suflet iubirea pentru Dumnezeu,  dimpotrivă,  a făcut-o şi mai puternică.
Deşi l-a despuiat de toate,  l-a înconjurat,  fără voia lui,  de mult mai multe bunătăţi. De aceea nu mai ştia ce să facă. Cu cât mai multe lovituri îi dădea, cu atât mai puternic îl vedea că se face.
De aceea, la sfârşit, după ce a încercat tot ce i-a stat în putinţă şi a abătut asupra lui toate nenorocirile posibile,  văzând că nimic n-a izbutit,  a alergat la vechea lui armă,  femeia.
Aceasta şi-a pus masca soţiei iubitoare şi pline de grijă,  s-a prefăcut copleşită de suferinţele şi de pătimirea soţului său şi,  prefăcându-se că doreşte să-l izbăvească de necazuri, i-a dat un sfat care să-l ducă la pierzare.
Nici aşa n-a avut parte de biruinţă. Iov, acel om minunat, a înţeles că era o cursă a vrăjmaşului şi cu multă înţelepciune i-a închis nevestei gura prin care vorbea diavolul: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune,  nu vom primi oare şi pe cele rele” şi în toate acestea,  Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale” (Iov 2, 10).
Diavolul se foloseşte până şi de rude
Ca el trebuie să facem şi noi. Chiar dacă satana ia chipul unui frate, al unui prieten drag, al soţiei noastre sau chipul unuia dintre apropiaţii noştri cei mulţi şi ne vorbeşte de lucruri nepotrivite, să nu-i primim sfatul de dragul celui care ne sfătuieşte, ci să-l depărtăm pentru îndemnurile lui pierzătoare.
Fiindcă şi acum face multe asemenea,  punându-şi masca compătimirii. Ni se înfăţişează ca prieten,  dar îşi varsă în noi cuvintele înveninate care sunt mai vătămătoare şi mai rele decât otrava.
Pentru că a lui este linguşirea cu care ne vătăma,  în vreme ce lui Dumnezeu Ii e propriu să ne înveţe,  spre folosul nostru. (Cuvântul XIII la Evanghelia după Matei PGB 9, 412-426. PG 5-7, 210-214)
Diavolul în faţa lui Hristos
După minunea petrecută pe mare, Hristos a împlinit una şi mai grozavă. Văzându-L demonizaţii ce păreau nişte robi fugari,  I-au strigat: „Ce ai Tu cu noi,  Iisuse,  Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29).
De vreme ce mulţimea îl numea om, au venit demonii să-I propovăduiască dumnezeirea. Aceia care nu văzuseră marea în furtună liniştindu-se la porunca Lui,  i-au auzit pe demoni strigând ceea ce mai înainte strigase şi marea potolindu-se.
Apoi,  ca să nu pară că-L linguşeau,  de vreme ce cunoşteau rânduiala lucrurilor,  strigau cât puteau de tare,  zicând: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”.
Tocmai de aceea, demonii şi-au mărturisit dinainte împotrivirea, ca Hristos să nu le socotească rugămintea drept una vicleană.
Ei erau în chip nevăzut biciuiţi şi chinuiţi mai rău decât fuse-se marea răscolită de furtună,  pentru că prezenţa Domnului îi rănea, îi făcea să ardă şi să pătimească fără putinţă de lecuire,  şi pentru că nimeni nu cuteza să se apropie de ei, a venit la ei Domnul însuşi (…). Şi L-au rugat să nu-i arunce în ape, crezând că era vremea osândei şi temându-se că le sosise ceasul pedepsei. Cuvintele demonizaţilor sunt suficiente ca să le vedem cruzimea şi neruşinarea,  căci spun: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”
Desigur,  nu puteau spune că nu păcătuiseră, cereau, însă, să nu fie pedepsiţi înainte de vreme.
Pentru că erau plini de rele fără lecuire şi pentru că toatei câte făcuseră chinuind în chip şi fel făpturile lui Dumnezeul erau nelegiuiri, credeau că Domnul nu va mai aştepta să vină vremea pedepsei şi că relele lor ajunseseră la culme.
De aceea L-au rugat şi L-au implorat. Astfel, unii pe cărei lanţuri de fier nu-i puteau ţine au venit legaţi la El. Unii care alergau prin munţi au coborât în câmpie. Unii care nu lăsau pe nimeni să treacă prin părţile lor L-au văzut pe Domnul; stând ca un zid în faţa lor şi s-au oprit.
(Cuvântul XXVIII la Evanghelia după Matei PGB 10, 252-256.PG 57, 352-353)
Planul viclean al diavolului împotriva
învierii lui Hristos
Pentru că învierea este nădejdea noastră cea mai mare, în ea a vrut diavolul să lovească cu toată puterea. Astfel, odată stingea de tot credinţa în înviere, iar altădată iarăşi spunea că învierea deja s-a împlinit.
De aceea,  în scrisoarea lui către Timotei, Pavel numeşte cangrenă această credinţă amăgitoare şi îi înfierează pe cei ce o răspândiseră drept învăţătură,  zicând: „Cuvântul Iar va da roade ca o cangrenă. Dintre ei sunt Imeneu şi Filet. Care au rătăcit de la adevăr,  zicând că învierea s-a şi petrecut, şi răstoarnă credinţa unora” (II Timotei l,  17-l8). Aceştia, o dată spuneau că învierea a avut loc,  iar altă dată că trupul nu învie şi că înviere înseamnă curăţirea sufletului.
Sunt lucruri pe care demonul cel viclean i-a învăţat să le spună,  voind nu numai să desfiinţeze credinţa în înviere,  ci şi să arate că toate câte le-a făcut Hristos pentru noi sunt doar un mit.
Dacă credeau că nu există învierea trupurilor,  treptat i-ar fi convins că nici Hristos n-a înviat.
Astfel pe nesimţite,  pe măsură ce i-ar fi îndepărtat tot mai mult de la adevăr,  ar fi strecurat şi o altă rătăcire,  anume că Hristos nici n-a venit pe pământ şi nici n-a făcut toate câte le-a făcut.
Acesta este răul pe care ni-l poate face nelegiuitul. De aceea şi Pavel îl numeşte uneltire,  fiindcă nu ne arată de la început ce va face,  ca să nu se cunoască că e nelegiuire. Astfel punându-şi mască,  crezi că altele plănuieşte.
Aşa cum vrăjmaşii care asediază o cetate sapă pe ascuns la temelia zidului, ca să nu se mai poată apăra,  iar ei să-şi atingă scopul, tot aşa face şi diavolul. De aceea, acel minunat şi mare bărbat, Pavel, i-a descoperit capcanele şi i-a cunoscut cursele, căci zice: „Îţi cunoaştem planurile”. Şi aici îi dă la iveală toată înşelăciunea şi toate planurile viclene, dezvăluind dinaintea tuturor toate câte vrea satana să facă,  descriindu-le pe fiecare aşa cum sunt.
(Cuvântul XXXVIII la Epistola către Corinteni PGB 18A,  548-550.PG 61, 32l-322)
Cum ar voi diavolul să ne răpească
învierea din morţi
Dumnezeu ştia că cei înviaţi din morţi nu vor fi de vreun folos celor vii, El, Care pe toate le face spre binele nostru.
Apoi,  dacă era vorba ca morţii să învie mereu şi să ne povestească toate câte se întâmplă pe lumea cealaltă,  atunci cu timpul,  ani fi dispreţuit şi aceasta.
Mai mult, vrăjmaşul ne-ar fi strecurat foarte uşor învăţăturii care să ne rătăcească, fiindcă,  de multe ori, ar fi putut să ne arate idoli sau ar fi pus pe unii să se prefacă că au murit şi că au fost îngropaţi şi să ne arate apoi că au înviat,  ca prin ei să-i facă să creadă în sufletul lor tot ce voieşte,  pe cei pe care ar reuşi să-i amăgească.
Dacă acum,  când aşa ceva nu se întâmplă,  pe mulţi îi amăgesc şi îi pierd, adesea, vise în care le apar cei morţi,  nenumărate ar fi înşelăciunile şi multă amăgirea pe care ar aduce-o în viaţa noastră demonul cel spurcat, dacă morţii s-ar întoarce printre cei vii, tulburându-le nespus sufletul.
Dumnezeu a închis bine porţile şi nu lasă pe nimeni din cei ce au părăsit lumea aceasta să se întoarcă şi să spună ce se întâmplă pe lumea cealaltă,  ca să nu dea prilej diavolului şi să ne strecoare ale sale.
Cu adevărat, când erau profeţii, el aducea profeţi mincinoşi. Când erau apostolii, el arăta lumii apostoli mincinoşi, când Hristos ne-a dat învăţăturile adevărate, el le-a strecurat pe cele pierzătoare,  semănând pretutindeni zâzania.
Dacă şi morţii s-ar mai fi întors la cei vii,  diavolul ar fii încercat prin uneltele sale să se prefacă că şi el învie morţi,  pe care nu i-ar fi înviat cu adevărat; prin vrăji şi înşelăciuni ar fi înşelat ochii oamenilor sau ar fi poruncit unora,  cum am spus mai înainte,  să se prefacă că au murit şi că apoi ai înviat.
Dacă ar fi fost aşa,  pe toate le-ar fi răsturnat,  tulburând ci totul minţile oamenilor.
Dumnezeu, însă, cunoscând toate acestea dinainte, nu i-a îngăduit să ne amăgească şi cu această uneltire şi, din purtare de grijă pentru noi, n-a îngăduit nimănui să se întoarcă din lumea de dincolo şi să vorbească cu cei vii,  ca să ne înveţe să credem în Scripturi mai mult decât în orice.
(Cuvântul IV la săracul Lazăr PGB 25, 528-530. PG 48, 1010-l011)
Relaţia diavolului cu Apostolii
Când rosteşte numele lui Dumnezeu?
Ce dar? Oare nici un demon nu pomeneşte numele lui Dumnezeu? Nu spuneau, oare,  demonizaţii: „Te ştim cine eşti,  Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 24).
Sau nu i-au spus lui Pavel: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16, 17). Da» dar n-o fac de bună voie, ci fiindcă sunt biciuiţi şi siliţi. Altfel,  de bunăvoie şi fără să fie biciuiţi de puterea lui Dumnezeu,  niciodată.
Pentru ce Apostolii nu primesc mărturisirea dată de diavol
Trebuie să cercetăm puţin. De ce demonul,  spunând acestea,  Pavel l-a certat? Pentru că şi-a imitat învăţătorul. Şi Hristos îl certase. Nu voise să fie mărturisit de diavol.
De ce, totuşi, diavolul L-a mărturisit pe Hristos? Fiindcă a vrut să răstoarne ordinea lucrurilor,  să răpească cinstea Apostolilor şi pe mulţi să-i convingă să ‘alerge la el şi la ai lui.
Dacă Domnul ar fi primit mărturisirea dată de demoni,  oamenii i-ar fi crezut uşor şi şi-ar fi putut răspândi lesne învăţăturile.
Aşadar,  Domnul le-a închis gura,  chiar dacă spuneau adevărul,  ca să nu se întâmple un lucru ca acesta,  să nu apuce să rătăcească mulţimea şi nimeni să nu dea vreo atenţie minciunilor lor,  ci dimpotrivă,  să-şi astupe urechile cu totul la propovăduirea lor.
(Cuvântul XXIX la Epistola I către Corinteni PGB 18A.248-250. PG 61, 242-243 şi din „Celor care-L iubesc pe Dumnezeu…” PGB 26, 528. PG 51, 168)
Adevărul spus de diavol nu poate fi primit
Dacă „nu este frumoasă lauda în gura păcătosului” (Înţelepciunea lui Sirah 15, 9), nici Hristos nu poate primi laudă din gura diavolului.
Iarăşi,  dacă Hristos nu poate primi mărturisire de la oameni,  nici de la Ioan,  cu atât mai mult nu poate primi mărturisire de la diavol. Pentru că propovăduirea nu este lucrarea oamenilor,  ci este lucrarea Sfântului Duh.
(Cuvântul XXXV la Fapte PGB 16A, 342. PG 60, 255)
Diavolul îi slujeşte pe Apostoli în lucrarea lor
„Să daţi pe unul ca acesta satanei,  spre pieirea trupului …” (I Corinteni 5, 5).
Nu ca să se mântuiască trupul,  ci sufletul,  fiindcă acesta este veşnic.
Cum e cu putinţă? Este cu putinţă. Aşa cum călăii,  chiar dacă ei însuşi au păcate fără număr,  îi pedepsesc pe alţii spre îndreptare,  tot aşa se întâmplă şi aici,  cu diavolul.
De ce nu i-ai pedepsit şi pe unii ca aceştia,  cum l-ai pedepsit pe Varisus sau cum l-a pedepsit Petru pe Anania,  ci i-ai dat pe mâna satanei?
De ce,  dar,  dacă apostolul are putere,  cum vedem din ce spune „ce voiţi,  să vin la voi cu toiagul?”,  sau în alt loc: „…nu ca să ne arătăm noi încercaţi,  ci pentru ca voi să faceţi binele …” (II Corinteni 13, 7) sau,  de asemenea în altă parte: „… iar nu spre dărâmare,  ci spre zidire” (H Corinteni 13, 10),  îl cheamă pe satana ca să-i pedepsească pe păcătoşi? Ca,  odată cu o pedeapsă aspră,  să simtă şi cât de tare poate diavolul să lovească.
Pe necredincioşi e mai bine să-i pedepsească apostolii,  iar pe cei se abat de la dreptate,  să-i predea satanei.
De ce Petru l-a pedepsit pe Anania,  dacă şi Anania era un necredincios care tot mai păcătuia?
Ca şi cei necredincioşi să afle că nu pot scăpa de pedeapsă. De aceea îi pedepseau apostolii înşişi.
Deci,  cei care au înţeles că greşind n-au scăpare,  dar tot rătăcesc,  sunt predaţi satanei,  ca să se arate că nu în puterea lor stătea să se înfrâneze,  ci că paza apostolilor îi ţinea departe de păcat,  iar pe mâna satanei au fost daţi toţi cei care dovedeau trufie.
Aşa cum regii îşi execută duşmanii cu mâna lor, dar pe răufăcătorii de rând îi dau pe mâna călăului,  aşa şi aici.
Vedem dar că pedeapsa se împlinea sub paza apostolilor. Fără îndoială,  nu e puţin lucru să poruncească diavolului. Pavel ne-a arătat că vrăjmaşul se supune apostolilor slujindu-i fără voia lui,  iar un lucru ca acesta arată mult har.
(Cuvântul V la Epistola I către Timotei PGB 23, 204-206. PG 62, 527)
Apostolii se slujesc de diavol ca de un călău
Călăii sunt aceia care îi biciuiesc pe vinovaţi, care îi leagă la stâlp, care le sfâşie coastele,  care îi chinuiesc şi îi pedepsesc.
Vrei să-i vezi pe apostoli? Ei nu au oameni care să aplice pedepse celor vinovaţi,  ci îi au pe diavolul însuşi şi pe demoni să-i slujească. Lor, oameni în trup, le-a fost dat să fie slujiţi de puteri netrupeşti.
Ascultă cum, cu puterea lui, Pavel le-a poruncit demonilor, căci scrie despre cel căzut în curvie: „Să daţi pe unul ca acesta satanei,  spre pieirea trupului…” (I Corirtteni 5, 5).
Şi altora,  care blestemau,  le-a făcut acelaşi lucru. „I-am dat pe aceştia satanei ca să înveţe să nu mai blesteme.” (Că de folos este citirea Sfintelor Scripturi)
Demonii nu-i hulesc pe apostoli şi nici pe Hristos
Demonii pretutindeni sunt mai recunoscători decât iudeii şi nu cutează a se împotrivi sau a-i huli nici pe apostoli nici pe Hristos, căci spune evanghelistul: „Te ştim cine eşti …”(Marcu 1, 24) sau: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29) sau iarăşi: „Te ştim cine eşti: Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 24). Sau în alt loc: „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16, 17). Sau din nou: „Pe lisus îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu bine”. Aceasta pentru că demonii se temeau foarte mult şi tremurau în faţa acestor sfinţi.
(Cuvântul XLI la Fapte PGB 16A, 520. PG 60, 292)
De ce nu piere diavolul?
La adăpost în timp de război
Diavolul ne este vrăjmaş şi potrivnic, iar atunci când ştim obiceiurile duşmanilor suntem la adăpost.
Am spus deja că diavolul nu pune stăpânire pe noi cu de-a sila şi nici în chip tiranic,  că nu ne sileşte şi nu ne impune nimic cu cruzime. Pentru că,  dacă s-ar întâmpla un lucru ca acesta,  pe toţi ne-ar pierde.
Am dat deja pilda porcilor pe care demonii n-ar fi avut îndrăzneala să-i atace,  dacă n-ar fi primit îngăduinţă de la Domnul (Matei 8, 32).
La fel turmele de vite şi cele de oi ale lui Iov,  pentru că nici pe acestea nu le-ar fi putut distruge,  dacă n-ar fi avut putere de sus (Iov 1, 12).
Primul lucru pe care l-am învăţat este că diavolul nu se înstăpâneşte asupra noastră împotriva voii noastre şi nici fiindcă aşa trebuie.
În al doilea rând,  am spus că şi atunci când biruie prin înşelăciune,  nu-i poate birui pe toţi şi iarăşi am adus pilda,  luptătorului Iov,  împotriva căruia a folosit nenumărate capcane,  fără a-l putea doborî,  căci tot el s-a retras biruit.
A mai rămas de lămurit un singur lucru: cine este diavolul? Pentru faptul că nu ne sileşte să-l primim,  spune,  ci că ne convinge s-o facem amăgindu-ne,  e mai bine să dispară,  susţin unii.
Iov a biruit,  dar Adam a fost înşelat şi biruit de diavol.
Dacă satana ar fi dispărut de la început odată pentru totdeauna,  Adam n-ar fi fost biruit niciodată. Rămânând,  diavolul a fost învins de unul,  dar i-a învins,  la rându-i,  pe mulţi.
Zece îl înving,  dar el învinge şi doboară,  poate,  mii.
Dacă Dumnezeu ar fi făcut să nu mai existe,  nici o mie nu s-ar fi pierdut.
Ce să răspundem la un astfel de argument? Că cei ce-l biruie pe vrăjmaş sunt mult mai de preţ decât cei biruiţi şi lasă fie ultimii cât mai mulţi şi primii cât mai puţini.
Căci spune: „Că îmi bun este unul care face voia lui Dumnezeu decât o mie de nelegiuiţi” (v. înţelepciunea lui Sirah 16, 4).
În al doilea rând,  vom răspunde că, dacă vrăjmaşul era dat morţii, păgubit ar fi fost biruitorul,  iar dacă potrivnicul e lăsat să existe,  păgubiţi sunt trândavii, şi nu de către cei plini de râvnă şi vrednici,  ci de propria lor nepăsare.
Dacă duşmanul piere,  atunci cei plini de râvnă vor fi păgubiţi de trândavi,  fiindcă mi-şi vor mai putea dovedi puterea şi nici primi cununa.
Poate e mai greu de înţeles,  de aceea aş voi să fiu mai limpede.
Să presupunem că avem doi luptători şi un adversar cu care se vor înfrunta. Unul dintre cei doi nu mai poate lupta pentru că nu-şi poate înfrâna pântecele şi pentru că nu s-a îngrijit,  ajungând să fie slăbit şi cu mădularele înţepenite. Celălalt,  însă,  s-a exersat,  e plin de viaţă,  îşi petrece timpul în palestră şi în gymnastirion şi îşi face antrenamentul cu regularitate.
Dacă le iei adversarul,  pe care din cei doi luptători îl păgubeşti? Pe cel trândav şi neglijent sau pe cel râvnitor în luptă şi de bună credinţă,  care s-a ostenit atât?
Lipsit de adversar, acesta din urmă va fi păgubit de leneş, pe când leneşul, chiar dacă îi rămâne adversarul, nu păgubeşte nimic din partea celuilalt, care luptă cinstit, şi tot va cădea din cauza nepăsării care l-a făcut neputincios.
Voi mai da încă un răspuns, ca să înţelegi că nu diavolul, ci propria noastră indiferenţă ne păgubeşte,  cea care-i răpune pe cei nepăsători cu sine.
De ce se numeşte diavol?
Să lăsăm,  dar,  diavolul,  care este foarte viclean. Este viclean nu prin fire,  ci prin alegere şi prin propria-i judecată.
Că nu este rău prin fire să poţi cunoaşte din numirile sale.
Se numeşte diavol, adică „defăimătorul”, de la verbul „diavallo” (a defăima), fiindcă l-a defăimat pe om în faţa lui Dumnezeu,  spunând: „Nu degeaba Te slujeşte Iov. Ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce e al lui,  să vedem dacă nu Te va blestema în faţă.” (Iov 1, 9, 11). Iar pe Dumnezeu l-a defăimat în faţa omului,  zicând: „”Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a ars oile tale” (Iov l,  16). „Încerca să-l convingă că războiul venea de sus,  din cer,  voind să-l ridice pe rob împotriva Domnului şi pe Domn împotriva robului.
Mai degrabă n-a reuşit să-i ridice pe nici unul împotriva altuia. A încercat,  dar n-a putut.
Dacă vezi un alt rob răzvrătindu-se împotriva Stăpânului, pe Adam adică împotriva lui Dumnezeu – Adam, care dăduse crezare defăimărilor aduse de diavol – să ştii că diavolul nu cu  puterea lui a biruit,  ci din pricina nepăsării omului.
De aceea s-a numit diavol. A defăima sau a nu defăima nu ţine de firea lui,  ci este un act care se împlineşte sau nu se mai împlineşte,  care se întâmplă sau care nu se mai întâmplă. Toate acestea nu sunt în fire şi nici în substanţă.
Ştiu că acest cuvânt despre substanţă şi despre „evenimente” nu este pe înţelesul tuturor,  dar există şi unii care au putinţă de-a urmări şi cugetări mai subtile. Pentru ei am spus acestea. (Prin diavol se înţelege,  în limba greacă,  „cel care nu schimbă mintea din bine în rău”. (nota. Ed.)
De ce se numeşte viclean?
Aţi voi poate să mergem acum la o altă numire a diavolului,  care-nici aceasta,  veţi vedea,  nu e legată nici de firea nici de substanţa lui?
Diavolul se mai numeşte „cel viclean”. Nici viclenia nu este o însuşire proprie firii,  ci ţine de alegerea fiecăruia. Pentru că şi viclenia,  odată este,  dar altă dată nu mai este.
Nu-mi spune,  atunci,  că rămâne în el de-a pururi! Nici în el n-a fost de la început,  ci s-a adăugat mai târziu,  de aceea mai e numit şi răzvrătit.
În vreme ce mulţi oameni sunt vicleni,  diavolul se numeşte „cel viclean” prin excelenţă. De ce? Pentru că,  deşi noi nu i-am greşit niciodată,  cu nimic,  deşi n-avea o treaptă nici mare nici mică,  când a văzut la ce mare cinste îl ţinea Dumnezeu pe om,  l-a pizmuit pentru bunătăţile pe care le avea de la Domnul.
Şi ce putea fi mai rău decât invidia din care s-a născut război şi duşmănie fără o pricină întemeiată?
Mărturii pentru a dovedi cât de greşită este o astfel de gândire:
1) Zidirea
Să lăsăm, acum, de-o parte pe diavol şi să vorbim despre zidire, ca să ştii că pricina relelor noastre,  dacă vrem să fim cu luare-aminte,  nu este diavolul; ca să ştii, iarăşi, că cel cu voinţa slabă, cel nepăsător şi neglijent cade şi se prăbuşeşte în adâncuri nesfârşite şi fără să existe diavolul.
Diavolul este viclean. O ştiu şi eu şi o mărturisesc toţi,  dar,  te rog,  ia bine seama la ce-ţi voi spune acum. Nu sunt vorbe goale, ci lucruri despre care se vorbeşte de multe ori, în multe locuri,  în jurul cărora se duce multă luptă, dar nu între credincioşi şi necredincioşi, ci chiar între credincioşi,  ceea ce este cu atât mai dureros.
Cât priveşte diavolul, toţi se învoiesc că e viclean. Ce să spunem, însă, despre această frumoasă şi minunată zidire? Şi zidirea este ea, oare, vicleană? Cine să fie atât de spurcat,  cine atât de lipsit de judecată şi nebun ca să o hulească?
Ce să spunem, dar, despre ea? Pentru că nu e vicleană, ci frumoasă şi, în acelaşi timp, o mărturie a înţelepciunii lui Dumnezeu,  a puterii şi a iubirii Sale de oameni.
Ascultă cât de mult o admiră profetul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut (Psalmul 103, 25).
Nu se minunează de fiecare lucru în parte, ci i se taie răsuflarea în faţa înţelepciunii,  cu neputinţă de cuprins cu mintea,  a lui Dumnezeu.
Ascultă iarăşi pe cineva care spune că Domnul a făcut-o atât de frumoasă şi de mare pentru a ne o da nouă spre folosinţă: „Căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine,  socotindu-le,  pe Cel Care le-a zidit” (înţelepciunea lui Sirah).
Ascultă-l şi pe Pavel care zice: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,  înţelegându-se din făpturi…” (Romani 1, 20).
Toţi au lăsat să se înţeleagă că zidirea însăşi ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi că tot ea ne ajută să ne cunoaştem bine Stăpânul.
Ce,  dacă vedem că această frumoasă şi minunată creaţie pentru mulţi a ajuns a fi pricină de necredinţă, trebuie s-o hulim? Nici vorbă! Îi vom învinui pe cei ce n-au ştiut cum să se folosească de medicament.
Cum poate fi pricină de necredinţă ceva ce ne duce la cunoaşterea lui Dumnezeu? S-au întunecat în gândurile lor filosofii,  s-au închinat şi au slujit făpturii,  în locul Făcătorului (v. Romani 1, 2l-25).
Nicăieri nu este aici diavolul, nicăieri demonii, ci în faţa tuturor se întinde numai zidirea care se face pentru noi învăţător, ca să dobândim cunoaşterea lui Dumnezeu. Cum,  dar,  s-a făcut zidirea pricină de necredinţă?  Nu prin firea ei,  ci din cauza unora care n-au privegheat.
2) Mădularele trupului nostru
Ce dar, spune-mi, o să distrugem zidirea? Dar de ce vorbesc de zidire? Să vorbim despre mădularele trupului nostru,  fiindcă, de nu priveghem, o să găsim că şi ele se fac pricină pieirii noastre,  şi nu fiindcă aşa ne-ar fi firea,  ci din vina nepăsării noastre.
Gândeşte-te,  rogu-te,  că ochiul tău ţi s-a dat ca să-L slăveşti pe Făcătorul,  văzând făptura.
Dacă nu te slujeşti bine de ochiul tău,  acesta te va împinge la adulter (Matei 5, 28).
Limba ţi s-a dat ca să-L slăveşti şi să-L cânţi pe Făcător. Dacă nu veghezi,  limba ta îţi va fi pricină de blestem (vezi lacov 3, 5-l2).
Mâinile ţi s-au dat ca să le înalţi pentru rugăciune. Dacă nu veghezi,  le vei întinde ca să răpeşti şi să furi.
Picioarele ţi s-au dat ca să alergi să faci faptele bune. Dar dacă eşti nepăsător,  ele te vor duce spre faptele rele.
Vezi cum pe un bolnav toate îl vătăma? Vezi cum şi leacurile mântuitoare îl pot duce la moarte,  dar nu pentru că sunt rele din firea lor,  ci din cauza neputinţei lui.
Dumnezeu a făcut cerul ca să-I admiri lucrarea şi să te închini Stăpânului,  dar alţii,  după ce L-au părăsit pe Ziditor,  s-au închinat cerului. Toate s-au întâmplat din vina nepăsării şi smintelii lor.
3) Crucea Domnului
Dar de ce vorbesc de zidire? Ce-ar putea exista mai mântuitor decât crucea?
Crucea a fost sminteală pentru cei slabi. „Căci cuvântul Crucii,  pentru cei ce pier,  este nebunie,  iar pentru noi,  cei ce ne mântuim,  este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). şi iarăşi: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei,  sminteală; pentru neamuri,  nebunie” (I Corinteni 1, 23).
4) Apostolii
Există,  oare,  o învăţătură mai luminată decât cea a lui Pavel şi a apostolilor? Dar apostolii pe mulţi i-au făcut să simtă mireasma morţii,  căci zice: Unora mireasmă a morţii spre moarte,  iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă.
Vezi,  dar,  că pe cei slabi în credinţă şi Pavel îi vătăma,  dar că pe cel puternic,  nici diavolul,  cu nimic,  nu-l poate atinge?
5) Hristos
Vrei să vorbim acum şi despre Hristos? Ce s-ar putea compara cu mântuirea? Ce lucru mai de folos ar putea exista decât prezenţa Lui? Dar această prezenţă mântuitoare,  folositoare pentru mulţi,  s-a făcut pricină de osândire,  căci zice: „Eu am venit să judec lumea aceasta,  ca cei ce nu vedeau să vadă şi cei ce vedeau să fie orbi” (?). Ce spui? Lumina să fie pricină de orbire? Nu lumina s-a făcut pricină de orbire,  ci,  slăbind,  ochii sufletului nu mai pot primi lumina.
În ce fel ne este de folos diavolul?
Ai văzut că cel ce e slab e vătămat de pretutindeni, pe când cel puternic are a se folosi de toate, din plin şi din toate părţile? Pentru că pretutindeni cauza este dispoziţia sufletului şi pretutindeni stăpână este judecata.
Diavolul,  dacă vrei să ştii,  ne poate fi şi folositor, dacă ne slujim de el aşa cum trebuie. Ne poate fi de mult folos şi de pe urma lui putem avea mare câştig duhovnicesc,
S-a dovedit de multe ori în cazul lui Iov. Dar o mai aflăm odată şi de la Pavel care, scriind despre desfrânat, zice: „Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască …” (I Corinteni 5, 5).
Nu cu voia lui ne e de folos diavolul,  ci prin meşteşugul apostolului. Pavel a făcut cum fac doctorii care iau vipere de la care scot veninul ca să prepare leacurile cunoscute împotriva muşcăturii de şarpe.
După ce a luat tot ce putea folosi de la pedeapsa pe care diavolul o dă oamenilor,  restul a lepădat.
Ca să ştii că nu satana este cauză a mântuirii,  ci că,  dimpotrivă,  se străduieşte din răsputeri
să-l piardă pe om şi să-l înghită,  şi că apostolul,  cu înţelepciunea sa,  îi retează gâtul,  ascultă ce spune în Epistola a II-a către Corinteni despre desfrânaţi: „… să întăriţi în el dragostea…” (2 Cor. 1, 8),  „ca să nu fie copleşit de prea multă întristare … ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana …” (II Gorinteni2,  8-l1),
Să-l scoatem pe om din gâtlejul fiarei. De multe ori apostolul (Pavel) s-a folosit de diavol ca de un călău. Dar nici călăii nu-i pedepsesc pe osândiţi cât ar vrea ei, ci atât cât le îngăduie judecătorii.
Acesta este rolul călăului,  să pedepsească,  dar întotdeauna atent la semnul judecătorului.
Ai văzut la ce înălţime a cugetării s-a ridicat Pavel? El, cel trupesc, a înfruntat călăul netrupesc.
Ai văzut ce i-a făcut Stăpânul nostru al tuturor,  spunând acestea despre Iov: „… atinge-te de carnea lui,  numai nu te atinge de sufletul lui” (vezi Iov 2, 6).
I-a fixat,  cu alte cuvinte,  hotarele şi măsura pedepsei,  ca fiara,  care e plină de cruzime,  să nu se mai arunce asupra lui şi nimeni să nu-l compătimească.
Acelaşi lucru îl face şi apostolul. L-a dat pe desfrânat pe mâna satanei şi i-a zis: „spre pieirea trupului”,  poruncindu-i adică să nu atingă de sufletul lui. Ai văzut cât de îngrădită este puterea diavolului?
Nu vă temeţi de diavol
Nu te teme de diavol, chiar dacă e netrupesc, pentru că nu poate face rău oricum şi oricât ar vrea.
Nimic nu e mai slab decât acela a cărui putere e îngrădită,  aşa cum nimic nu e mai puternic decât cel ce are îndurare,  chiar dacă are trup muritor.
Am spus toate acestea nu ca să-l dezvinovăţesc pe diavol,  ci ca să vă scap de trândăvie.
El tare ar dori să aruncăm asupra lui vina pentru păcatele noastre,  ca,  în nădejdea asta şi făcând rele de tot felul, să ne creştem pedeapsa, dat fiind că nu vom fi iertaţi cu nimic trecând asupra lui vina pentru păcatele noastre. Aşa cum nici Eva n-a fost iertată.
Noi să nu facem asta. Să ne cunoaştem bine pe noi înşine şi să ne ştim bine care ne sunt rănile şi neputinţele. Numai astfel vom putea pune leacul pe răni şi numai aşa ne vom însănătoşi.
Pentru că cel ce nu-şi cunoaşte boala nu se va îngriji nici de vindecarea ei.
(Cuvânt pentru cei ce nu înţeleg de ce diavolul n-a fost scos …PGB 31, 76-90. PG 49,  258-262)