miercuri, 26 ianuarie 2022



                Imagine similară
                                             
Iisus a spus: „«Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea».
 Toma i-a zis: «Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea»? Iisus i-a zis: «EU SUNT CALEA,ADEVARUL SI VIATA. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns». Iisus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?    Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea».“ (Ioan 14, 1-11).
  
Calea adevărului, am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima meaLege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale şi o voi păzi purureaÎnţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. (Ps.118,31-35).
 
Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi,
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi,
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi,
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi,
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi,
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Ma iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu ma învinuiţi pe Mine."

 
Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta,(credinţa apostolică ortodoxă) sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit!  Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele
.(
II Ioan 1,10-11)

„Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.” „Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.” „Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.” (
Serafim Rose).

 Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“. (Arsenie Boca)

Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii ( – Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un jet de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). 
 E mai mult si mai deosebit: e învatatura lui Hristos,adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta.(pr.Nicolae Steinhardt)
                                

Obiectivul religiei este desăvârșirea morală și spirituală a individului, cel al ideologiilor şi falselor religii, este anihilarea indivizilor și integrarea lor într-o mare masă de zombi, oameni lipsiți de simț critic și conștiință.


Astăzi, ca niciodată, se duce un război deschis împotriva creştinilor. Ni se impun legi şi norme de viaţă anticreştineşti,provenite din occidentul descreștinat. Nepăsarea noastră și lipsa de atitudine, dă curaj vrăjmașilor să acţioneze cu multă încredere şi insistenţă. De aceea astăzi, ca şi altădată, noi creştinii trebuie să dăm dovadă de unitate deplină şi trezvie duhovnicească, să demonstrăm că suntem conştienţi de realităţile ce ne înconjoară,să ne unim forțele și să acționăm hotărât,pe toate fronturile,să alegem la conducerea țării,doar români patrioți și buni creștini ortodocși,să apărăm familia și biserica strămoșească,pentru că,ceea ce vom apăra noi acum, va rămîne moştenire pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri!
  
 Sunt ortodox,din tată-n fiu
 Sunt ortodox,de când mă știu
 Și în al lumii paradox
 Eu,creștinul ortodox
 Eu nu mă lepăd de Hristos!
 Nu pun crucea vieții,jos
 Merg spre poarta Împărăției
 Pe calea Ortodoxiei
 Ortodox,e Dumnezeu
 Ortodox,trăiesc și eu!
 Doamne ajută încrezător
 Drumul,să-l străbat ușor
 Român sunt, ortodox,creștin
 Ție,Doamne,mă închin!

  ,,Biserica Ortodoxă este mama neamului românesc!” (Mihai Eminescu)
,,Biserica Ortodoxă a fost,dintotdeauna,una cu neamul românesc,
identificându-se cu toate aspirațiile  acestui neam!” (Nicolae Iorga)
,,M-aș bucura,mult,să reveniți la biserica cea adevărată!(Valeriu
Gafencu)
,,Să apărăm cu râvnă,ortodoxia și acest pământ,de sfinți și de eroi!(Radu Gyr)
,,De nu vom păzi Ortodoxia,ne vom pierde și neamul!”(Părintele Justin Pîrvu)
         

Ortodocși ne-am născut de la origini,de la colonizarea Daciei,ortodocși am trăit,timp de două mii de ani și ortodocși trebuie să rămânem,până la moarte! ( Arh. Ilie Cleopa)

Sf. Maxim Mărturisitorul zice că dragostea fără adevăr este mizantropie, ură față de oameni. Așadar mizantropii sunt ”iubiriștii ecumeniști căci împotrivindu-se Părinților, au rămas cu spurcăciunea sufletului necurățată. Iar virtuțile, ostenelile lor, de vreme ce nu se nasc din Dreapta Credință, chiar dacă înaintea oamenilor se arată a fi plăcute, zice Sf. Maxim, totuși nu vor fi răsplătite de Dumnezeu întru Împărăția Sa ci doar în această viață, acestea devenind pricină de veșnică pierzare pentru toți cei care urmează astfel de pseudo-păstori, lupi în piei de oaie.



                                                       
                                        Istoria creştinismului - schiţă   
                       

, Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Sculatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.

             

   

    Patimile, moartea şi învierea 

                      Mântuitorului nostru Iisus Hristos


                                                                   Invierea domnului. Tablou de Pop Florin Marian
                                          
                                                                                 

                               Hristos a înviat! Paște fericit și multă sănătate,vă doresc,tuturor!
                                                                    La Cina Domnului,nu mai intrăm
                                                                    Lumina Învierii,nu mergem s-o luăm
                                                                    Dar,prin market,de zor,defilăm
                                                                    Îngrijindu-ne,doar trupul să ne-ndestulăm
                                                                    Creștini drept măritori,vreme e să ne trezim
                                                                    Și la Biserica lui Hristos,să revenim..
                                                                    Doar aici,pe Domnul,Îl vom întâlni
                                                                    Și sufletele noastre,se vor mântui!
                                                                    Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
                                                                    Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
                                                                    Să știți,nepăsători,de vom coninua,așa
                                                                    Vine vremea,în biserici,să nu mai putem intra.
                                                                                                                       Nicolae Trițoiu
                   

 
Suntem în postul mare al Paştelui şi nu putem să nu ne gândim la cele ce s-au întâmplat, acum mai bine de două mii de ani, când Domnul Iisus Hristos s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre. 
Suferinţa lui Iisus începe în ziua de joi. El aranjase locul unde să se pregătească Paştele şi unde să mănânce împreună cu apostolii săi. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină şi prima dată s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos. Prin urmare Iisus a luat măsuri pentru pregătirea acestei sărbători, dorind ca această ultimă cină împreună cu ucenicii săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut trimite ostaşi să-L ia din foişorul unde s-au făcut pregătirile şi pentru ca nici Iuda să nu ştie, nu i-a anunţat pe ucenici decât în faptul serii. Joi seara a avut loc Cina cea de Taină al cărui scop a fost instituirea Sfintei Euharistii (împărtăşanii).


Când s-a făcut seara, s-au aşezat toţi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă că unul dintre voi mă va vinde. Fiul omului merge precum este scris pentru El”. Învăţătorul i s-a mai adresat lui Iuda:”Ceea ce faci, fă mai reoede(adică să-l trădeze mai repede), fiindcă ştia că încă de miercuri Iuda primise cei trezeci de arginţi pentru a-L da în mâna fariseilor. Ucenicii n-au înţeles crezând că-i spune să cumpere ce mai trebuie pentru sărbătoarea Paştelui.


Întreaga cină a fost plănuită în secret, ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea sfintei împărtăşanii şi aceasta pentru ca să nu lipseacă pe ucenici şi pe creştini de prezenţa Sa palpabilă până la sfârşitul veacului.Luând apoi pâine şi vin li s-a adresat


apostolilor:


„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”


Iuda n-a înţeles semnificaţia împărtăşaniei şi s-a împărtăşit fiind nevrednic,fiindcă deja luase cei treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus şi pentru care mai târziu îşi va lua osânda.Mântitorul a dorit ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise.


Deşi i-a dat să înţeleagă că ştia totul atunci când le-a spus că unul dintre ei îl va vinde,


nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest gest de bunăvoinţă nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.După cum afirma Dan Puric la una din lansările cărţii sale „Fii demn !”, marea vină a lui Iuda a fost că nu a avut încredere în Mâtuitorul că-l va ierta. De aceea a dus trădarea până la capăt, deşi a avut mustrări de conştiinţă când a aruncat punga cu arginţii primiţi, mustrări care-l va determina în final, să se sinucidă. La sfârşitul cinei, îi previne pe ucenici că în viitor vor trece prin prigoniri şi se roagă pentru ei şi pentru lume.După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Acolo Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi a luat doar pe Petru, Iacob şi Ioan ca să privegheze cu El,dar ei au adormit. Când s-a întors Iisus după ce se rugase le-a spus:”Sculaţi-vă să mergem.


Iată se apropie cel care mă va vinde”.


În momentul acela apare Iuda care-L sărută pe obraz pe Iisus ca să fie recunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-L arestează.Ben-Hur, personajul princioal al romanului amintit este martorul acestei scene.În faţa intrării în grădina Ghetsimani „soldaţii prinseră curaj şi-L împresurară; iar când Ben-Hur se uită după ucenici,ei plecaseră.


Cel părăsit pleacă înconjurat de mulţimea care îl scuipa, îl batjocorea ,îl lovea……..


Nazarineanul mergea încet cu capul în jos, cu mâinile legate la spate; părul des îi cădea pe faţă; şi era mai aplecat decât de obicei; părea să nu vadă, să nu audă nimic din ce se petrecea în jurul Lui.”1)


Urmează judecata prin procesul religios şi prin procesul politic. Au fost aduşi doi martori care au spus că Iisus vrea să strice legea şi să dărâme templul iudaic, că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu.Procesul politic se naşte când Caiafa îl trimite pe Iisus la Pilat acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Pilat ştia că Iisus este nevinovat, de aceea recurge la tot felul de şiretlicuri pentru ca el să nu se implice privind moartea Mântuitoru-


lui.De aceea li se adresează iudeilor în diferite momente:”Luaţi-L voi şi judecaţi-L”, „La voi


este obiceiul ca de Paşte să eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-L eliberez pe împăratul iudeilor? „. Ca să-i înduioşeze şi mai mult, a pus pe ostaşi să-L bată pe Iisus, să-i pună o coroană de spini pe cap şi în această situaţie deplorabilă i l-au prezentat:”Ecce Homo! „.




Iudeii care voiau să fie eliberat Baraba, celălalt deţinut, nu s-au lăsat impresionaţi de starea jalnică a lui Iisus şi strigau tot mai tare; „Dacă-L eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului”. Speriat Pilat a luat un vas cu apă, s-a spălat pe mâini spunând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei sale care după un coşmar ce-l avusese în vis noaptea, insistase să nu-L condamne). Furioşi iudeii au strigat:


” Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” De fapt ei erau revoltaţi împotriva romanilor care îi asupreau. De câte ori se isca vreo revoltă, erau primii pe câmpul de luptă.


Nutreau dorinţa de răzbunare alimentată de aşteptarea sosirii unui rege puternic, glorios al Israelului care să le împlinească visul de a doborî Roma şi de a-şi extinde stăpânirea.Le fusese deajunns să audă profeţiile cum că va veni un Mesia care va fi mult mai puternic decât Cezarul şi mai măreţ decât Solomon şi a cărui împărăţie va fi veşnică, încât s-au şi dedicat cu trup şi suflet acestei cauze.Ben-Hur personjul din romanul cu acelaşi nume a şi instruit trei legiuni de luptători din Galileea ca să lupte alături de acest rege.Când au auzit de venirea lui Iisus, au fost foarte bucuroşi că le-a sosit salvatorul, dar foarte dezamăgiţi că Mântitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune decât gloria personală.


Atunci,ei s-au răzvrătit împotriva Lui şi au vrut să-l piardă cerându-i moartea.


După ce a fost judecat, s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota, cuvântul ebraic însemnând „Căpăţână”. O legendă spune că în locul răstignirii se aflau osemintele strămoşului nostru Adam şi Crucea s-ar fi înfipt tocmai în locul unde cândva fusese craniul primului om.


Chiar dacă nu există un temei biblic sau istoric, legenda ilustrează adevărul că Iisus a şters


prin Cruce osânda lui Adam.


Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă de Lew Walace în romanul său cu lux de amănunte:”Mulţimile se perindau ca puhoaiele unui râu. Erau acolo toate clasele sociale ale


Ierusalimului, toate sectele Iudeei, toate neamurile lui Israel şi reprezentanţi ai tuturor


naţiilor pământului(n.n.care veniseră la Ierusalim să sărbătorească Paştele)….treceau în grabă să-L vadă pe sărmanul Nazarinean….


Odată cu puhoiul veneau mii de oameni care nu erau evrei- mii care îi urau şi îi dispreţuiau- greci, romani, arabi, sirieni, africani, egipteni, orientali. Aşa că studiind mulţimile, părea că întreaga lume urma să fie prezantă la răstignire.”2).Autorul înfăţişează şi starea Mântuitorului: „Era aproape mort. Se clătina la fiecare pas de parcă avea să cadă. Picioarele Lui goale lăsau urme roşii pe pietre. Avea legată la gât o scândură cu o inscripţie pe ea.O coroană de spini îi fusese îndesată cu putere pe cap făcând răni crude, din care şiroaie de sânge îi curseseră pe faţă şi pe gât.


Părul lung încurcat în spini era năclăit în sânge. Gloata care răzbea la El îL lovea cu bâte şi ÎL scuipa….nici un sunet nu scăpa de pe buzele Lui,nici de dojană, nici de durere….”3).


„Povestea despre Hristos” ilustrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de a-L elibera pa Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota. Caută să mobilizeze pe galelienii din legiunile instruite de el:”Sunteţi aceia care aţi luat săbii de la mine pentru libertate şi pentru regele care venea. Găsiţi-i pe fraţii noştri şi spuneţi-le că-i aştept la copacul crucii ca să-L scăpăm pe Nazarinean”, dar ei i-au răspuns:”Nazarineanul nu este Regele….a întors spatele lui Dumnezeu şi a refuzat tronul lui David. Nu e rege şi Galileea nu e cu El. Îşi marită moartea”.4).Balthazar ,unul dintre cei trei magi, singurul care mai era în viaţă,ce fusese martor la naşterea lui Iisus şi care era prezent şi acum, văzând,chinurile Mântuitorului se prăbuşi de durere.Ben-Hur care-l însoţea,impresionat profund , abia acum dă sens cuvintelor pe care i le spusese Balthazar şi înţelege că oricât


ar vrea să-L scape pe Iisus nu se poate, că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului, este


voia lui Dumnezeu.De aceea exclamă neputincios şi îndurerat:”O,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”5).


După un drum de 2 km. cortegiul ajunge pe Golgota,unde Hristos este răstignit pe cruuce.


 Avea doar 33 de ani. A fost cea mai grea moarte a epocii.Fiecare cui avea de la 15 la 20 de cm.Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă.În încheietura mâinii există un tendon care ajunge până la umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea obligându-L pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui pentru a ţine încheiturile în cuie şi pentru a putea respira,fiindcă pierdea tot aerul din plămâni. Din cauza asta era obligat să se sprijine pe cuiul bătut în picioare care era mai mare decât cele de la mâini,pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Cum nici picioarele nu puteau supota mult timp fără să se rupă,Iisus era obligat să alterneze acest ciclu ca să poată respira.Această situaţie a fost suportată de Iisus mai mult de trei ore.Câteva minute înainte de a muri, Iisus nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.


După consemnările evangheliştilor,în timp ce puterile îi scad stând pe cruce, El rosteşte şapte expresii;


„Părinte,iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.(S-a gândit mai mult la cei ce-L batjocoreau şi-L ocărau decât la El).


„Adevăr îţi spun ţie, azi vei fi cu mine în rai”.(Se adresază tâlharului care îşi recunoaşte vina, pocăindu-se.).


„Femeie, iată fiul tău, iată mama ta”.(Se adresează mamei Sale arătându-l pe Ioan şi lui Ioan


arătând-o pe mama Sa)


” Dunezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit !”(momentul cel mai tragic când Iisus este lăsat singur de tatăl ceresc pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii, pentru răscumpărarea noastră.).
„Mi-e sete.”(ilustreză cumplita durere îndurată.).
„Săvârşitu-s-a”.(Se arătă că în Hristos s-au împlinit toate profeţiile şi că acum opera Sa mântuitoare este terminată.).
„Părinte, în mâinile Tale îmă dau duhul Meu”.( exprimă absoluta încredere a lui Hristos în Dumnezeu Tatăl).
În clipa când Iisus şi-a dat duhul, aşa după cum se ştie, s-a făcut întuneric mare, catapeteasma templului s-a despicat în două, s-a cutremurat pământul şi după cum mai puţin se cunoaşte „…s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor.”6).Sutaşul şi cei care împreună cu el păzeau pe Iisus s-au înfricoşat zicând:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”.După ce a cerut încuvinţarea lui Pilat, „Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al lui Iisus i-a luat trupul şi l-a îngropat în grădina casei sale, într-un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun mort” 7),fiind ajutat şi de Nicodim.M-a surprins această afirmaţie, că nu ştiam acest lucru. Probabil că acea grădină, a acelui ucenic Iosif, se va fi întins pe locul unde azi se află mormântul Domnului Iisus la Ierusalim, unde vine şi se închină atâta lume.Altă explicaţie nu găsesc.
Iudeii care-şi aduceau aminte că Iisus vorbise despre învierea Sa, au cerut lui Pilat ostaşi ca să-i păzească mormântul.
Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi.

 Când femeile mironosiţe au vanit dis-de-dimineaţă la mormânt, au văzut un înger ca un fulger străbătând grădina lui Iosif. Au alergat la mormânt şi-au văzut acolo doi îngeri care le-au spus că Iisus a înviat şi să se ducă să dea ucenicilor această ştire.Ostaşii stăteau morţi de lumina învierii Domnului.După înviere,Iisus
s-a arătat mai multor ucenici. Aceştia au spus apostolilor, dar ei tot nu credeau. S-a arătat apostolilor fără Toma, apoi tuturor şi la mai multe grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor
timp de 40 de zille, după care la ultima arătare S-a înălţat la cer.
După cum ne aminteşte biserica, noi suntem părtaşi la răstignirea lui Hristos prin fiecare faptă rea pe care o săvârşim. De aceea s-a orânduit acest post în care ne aflăm ca respectându-l să ne ispăşim păcatele.
PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ
Prima dată, după cum s-a menţionat mai sus, s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.În casele israeliţilor nu a murit nimeni.Sângele mielului era garanţia luării în serios a avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.
Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos.Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie:(„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”).
Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevastească ce se va întâmpla mai târziu
sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.




În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare,un rol important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai sunt vopsite şi în alte culori.


În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în invierea Sa stă bucuria noastră.După cum a afirmat părintele Gh. Calciu:”Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru,bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.

                                 INTRAREA  DOMNULUI  ÎN  IERUSALIM.  FLORIILE



În Duminica a VI-a a Postului Mare prăznuim Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile.
Mântuitorului Hristos intră în Ierusalim smerit, călare pe mânzul asinei, înconjurat de cei 12 Apostoli, împlinind astfel profeția lui Zaharia: "Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin" (Zaharia IX, 9). Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: "Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!" (Matei 21, 9), semn al pogorârii lui Dumnezeu din Ceruri și venirea Sa pe pământ pentru a-i mântui lumea.
Intrarea Sa în Ierusalim avea să descopere că El este Mesia, că poporul nu trebuie să mai aștepte un alt Împărat, dar să le arate că este un altfel de Împărat, neasemănător celor cunoscuți în istorie. Din acest motiv El n-a intrat călare pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al neacceptării tronului lumesc. Ierusalimul în care intră Hristos este chipul Ierusalimului ceresc, acolo unde Fiul domnește veșnic împreună cu Tatăl și cu Duhul și preînchipuie Noul Ierusalim – Biserica în care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfânt.
Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe un măgar din smerenie. În fiecare moment al vieții Sale Hristos rămâne smerit. Deci, chiar și când intră triumfal în Ierusalim, Domnul o face smerit. Părintele Staniloae, în notele la Comentariul Sfântului Chiril la Evanghelia după Ioan, mărturisește: "Intrarea în Ierusalim, șezând pe asin, mai indică și blândețea Împăratului veșnic al Împărăției cerurilor. Nu forța, ci iubirea va caracteriza relațiile în acea Împărăție. Membrii ei vor fi nevinovați asemenea copiilor".
După Sfântul Gherman I al Constantinopolului și Nicolae Cabasila, drumul Mântuitorului spre Ierusalim și spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieșirea Mare. Preotul iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă "Ca pe împăratul tuturor să-L primim…", traversează naosul, pentru a intra înapoi prin ușile împărătești. El poartă Sfântul Potir și Sfântul Disc, pe care sunt așezate miride (pentru îngeri, sfinți și credincioșii vii și adormiți), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneț (pe Sfântul Disc sunt așezate bucățele de pâine - acestea reprezintă puterile cerești și pe Sfinți, numite Miride; în centru este Sfântul Agneț, care după prefacere, devine Trupul Domnului Hristos din care, împreună cu Sfântul Sânge din Sfântul Potir, se împărtășesc Preoții și Credincioșii). Așa cum interpreta ieromonahul Makarios Simonopetritul în "Triodul explicat": "Întreg cosmosul, pâinea, vinul, spațiul și timpul, și întreaga lume sensibilă (cuvântul sensibilă are aici sensul de văzută și palpabilă, care poate fi văzută) … intră în sanctuar pentru a fi aduse jertfă, pentru a fi asumate de Logosul divin (Hristos Dumnezeu - Cuvântul), pentru a fi îndumnezeite și transfigurate".
Proscomidie - Sfântul Disc
Intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viața Sa pământească. Astfel, din aceasta zi începe Săptămână Patimilor. În toate bisericile se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii sunt chemați să-L însoțească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea și Învierea Sa.
Duminica Floriilor - Duminica Stâlpărilor
Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc, anul acesta (Floriile 2023) este sărbătorită pe data de 16 aprilie. Această sărbătoare este numită și Duminica Stâlpărilor – de la ramurile de măslin și finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.
Simbolistica sărbătorii Floriilor
Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. După ce a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut omului haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu El, așadar, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem. Acum suntem plini de îndrăzneală, strigând "Osana", prin care întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.
Ramurile de Salice
În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, numai salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a fost biruită moartea iernii.
Semnificația ramurilor de salcie
Obiceiul sfințirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menționat din secolele III-IV, și împodobirea icoanelor cu ramurile sfințite își are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute și pe malul unui râu a ajuns la o salcie care și-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată și să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind cinstit ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioși la biserică, sunt sfințite și împărțite acestora, ca semn al biruinței asupra morții.
Salcia este menționată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care amintește de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei și al vieții, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflați în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinței și al disperării.
Simbolul salciei este întâlnit pentru prima dată în gândirea creștină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiți "ramuri de salcie purtătoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinți Părinți, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deși alege fecioria – viața fără rod, Îl naște pe Hristos.
Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanență o simbolistică duală: viața și moartea.
Încă din cele mai vechi timpuri, salcia și-a dovedit și calități terapeutice, scoarța – având în compoziție salicina – și frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor și a febrei.
Floriile, salcia și Maica Domnului
Biserica nu a fost nevoită să adopte simboluri care nu au temei Evanghelic sau Biblic. În acest sens, redăm un articol al Profesorul Remus Rus: "Punctul culminant al simbolismului creștin legat de salcie este legat, așa cum era și de așteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria și care a conceput mai presus de fire, viața, pe Hristos cel întrupat. Iată ce spune în acest sens Albertus Magnus: «Ea (salcia) este numită salix deoarece sare, adică crește foarte repede și ni se spune că sămânța ei, dacă este băută, produce sterilitate.» Acest lucru a fost împlinit în Preamărita Fecioara căci ea a ales fecioria, dar după cum salciei îi place să crească pe malul râurilor, tot așa și Preamărita Fecioara a înflorit lângă apele harului și ale darurilor cerești."
Am făcut această scurtă incursiune în simbolismul salciei pentru a arăta că tinerele mlădițe care sunt aduse în biserică pentru a sărbători în fiecare an intrarea în Ierusalim a Mântuitorului aduc cu ele învățături, sensuri și simboluri ce trebuie cunoscute. Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci își are bogăția ei, funcția ei simbolică în viața rituală a Bisericii creștine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioară umbreau porțile întunecate ale lipsei de speranță, ale morții, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vieții celei veșnice, ale vieții pure luate din "copacul îndumnezeitor și binecuvântat".
Ca simbol al adevărului creștin, salcia ne învață că adevărata "putere de viață" este în noi înșine; că nouă ne revine să adăpăm această viață din nemuritoarele izvoare ale "apei vieții" care este Hristos și Biserica Sa și astfel să ajungem să trăim prin noi înșine, cu puterea raiului, adevărata noastră menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".
Surse: Doxologia Link 1 Link 2, Creștin Ortodox Link 1 Link 2, Radio România.
Duminica Floriilor - mențiuni istorice despre această sărbătoare
Primele mențiuni despre serbarea duminicii Floriilor provin din secolul al-IV-lea: Sfântul Epifanie îi atribuie două predici, iar pelerina apuseana Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim. În Biserica Apuseană primele mențiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).
În vechime, Duminica Floriilor era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la botez pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toții, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admiși la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței. Această sărbătoare se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei împărații acordau grațieri.
După un obicei străvechi, menționat chiar în secolul al-IV-lea de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.
Potrivit tradiției, atât la Bizanț, cât și la curțile domnești din Țările Românești, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. La ea luau parte împărații (domnii) cu demnitarii lor, cărora li se împărțeau făclii aprinse ca la Paști.
Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?
De cele mai multe ori, termenul Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini. În cinstea ei erau organizate serbările de primăvară numite Floralia, care se desfășurau în luna aprilie. Pentru că popoarele păgâne au fost convertite la noua religie, se presupune că Biserica ar fi dat un alt conținut acestei sărbători, un conținut legat de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim și de înnoire a lumii prin Jertfa și Învierea Lui din morți. Însă există specialiști printre care se numără și părintele Ioan-Florin Florescu, co-autor al volumului al IX-lea din ediția critică a Bibliei de la 1688, care susțin că, din punct de vedere etimologic, numele de Florii nu are de-a face cu sărbătoarea păgână (redescoperită abia în jurul secolului al XIV-lea), ci este simplul plural al substantivului floare, afirmație susținută și de vechile noastre cărți de cult, precum Cazania lui Varlaam din anul 1643 sau Liturghierul de la București, din 1680. Acestea au tradus din limba slavonă vechea pericopa evanghelică numită "Nedĕlia țvĕtnaia" care se citea de praznicul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin "Duminica Florilor".
Ne întrebăm, apoi, ce legătură are această sărbătoare cu florile, având în vedere că Sfânta Scriptură nu ne vorbește decât despre haine și ramuri în pericopa referitoare la Intrarea Domnului în Ierusalim (Matei 21, 😎. Explicația are legătură cu un obicei desfășurat în Constantinopol și atestat documentar prin secolul al X-lea, în cadrul căruia participau aproape toți demnitarii orașului. Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa "De cerimoniis", consemnează faptul că, la acest praznic împăratul le oferea demnitarilor lumânări, cruci din argint și încă un dar: "Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» (din Constantinopol) și fiecare dintre ei primește, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon"
.
Icoana Duminicii Floriilor – a Intrării Domnului în Ierusalim
Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.
În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (smochin) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.
Icoana Sărbătorii Floriilor - Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim
Mai jos de Domnul care vine călare pe mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.
Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.
Obiceiuri și tradiții de Florii
Duminica Floriilor este precedată de momentul Învierii lui Lazăr de către Iisus Hristos, moment care prefigurează Învierea Domnului și învierea de obște de la sfârșitul veacurilor.
La greci, în Sâmbăta lui Lazăr există obiceiul unei procesiuni cu caracter funerar, în care cei mici cântă pe la casele vecinilor "Lazarakia", fiecare copil primind o mică prăjitură specifică sărbătorii.
În Cipru, există obiceiul unor jocuri în care rolul lui Lazăr este jucat de copii, iar la vecinii bulgari, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele tinere cântă și dansează pe la casele cunoscuților "Lazarița" – în fapt un ritual care semnifică trecerea de la copilărie la adolescență.
În Franța există tradiția veche de a imita aclamațiile iudeilor "Osana!", care în limba aramaică semnifică o rugăciune.
În legătură cu tradiția sfințirii ramurilor la biserică, se întâlnesc asocieri legate de ramuri de măslin, de dafin, conifere, salcie sau flori.
Spre exemplu, în Grecia, după slujbă, credincioșii primesc o mică cruce împreună cu un buchet din ramuri de dafin, numit "vaya", care este ținut la icoanele din casele credincioșilor, similar obiceiurilor ramurilor de salcie din Rusia sau țara noastră. La greci există obiceiul ducerii la cimitir a unor ramuri binecuvântate, iar în Franța sau în țările latine există, de asemenea, obiceiul punerii sau plantării ramurilor sfințite la mormintele celor dragi.
În ziua Floriilor, arabii aprind candele împodobite cu flori pe care le pun printre frunze de palmier, iar la popoarele slave există obiceiul de a dărui celor apropiați ramuri de salcie.
În Germania, Duminica Floriilor se numește Duminica Verde datorită florilor și ramurilor specifice sărbătorii, iar în Slovacia, copiii realizează pentru procesiune un copac, care se crede că are ramuri cu proprietăți tămăduitoare. Obiceiul împodobirii unui copac este prezent și în Polonia, unde este împodobit cu flori, în Țările Baltice, unde este împodobit cu flori uscate și cereale și în Austria, unde este decorat cu mere și covrigi.
Tradiții din România de Duminica Floriilor
Sărbătoarea Floriilor este însoțită în România de o mulțime de tradiții și obiceiuri.
În Sâmbăta lui Lazăr, spre exemplu se adună ramuri înmugurite de salcie, care se strâng în mănunchiuri și se duc la biserică la slujba din dimineața Floriilor pentru sfințire, apoi ramurile de salcie sunt aduse acasă și se pun la icoane, iar în unele zone ale țării și la uși, ferestre, grajduri sau fântâni.
În unele regiuni, oamenii își pun în jurul brâului crenguțe sfințite de salcie, pentru a se proteja de boli.
În unele regiuni rurale, Duminica Floriilor este ultima zi în care se poartă mărțișorul, în această zi acesta urmând să fie pus pe un copac înmugurit.
În unele zone încă se mai obișnuiește ca în sâmbăta dinaintea Floriilor, Sâmbăta lui Lazăr, să se dea diferite produse de post de pomană, această sâmbătă fiind denumită popular "Moșii de Florii".
Pelerinajul de Florii din București
Pasaje Biblice în legătură cu Duminica Floriilor
Evanghelia din Duminica Floriilor
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: "Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei". Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
(Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan 12, 1-18)
Pasaje din Sfânta Scriptură în legătură cu Duminica Floriilor
Iar când s-au apropiat de Ierusalim și au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, Zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, veți spune că-I trebuie Domnului; și le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prorocul, care zice: "Spuneți fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele. Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, Iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileii. Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: "Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!" Și au venit la El, în templu, orbi și șchiopi și i-a făcut sănătoși. Și văzând arhiereii și cărturarii minunile pe care le făcuse și pe copiii care strigau în templu și ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat, Și I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă? Și lăsându-i, a ieșit afară din cetate la Betania, și noaptea a rămas acolo. (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei 21, 1-17)
Și când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe și la Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, Și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta? Spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei ce stăteau acolo, le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și și-au pus hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții așterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăția ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.(Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu 11, 1-11)

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale.
Să strigăm și noi cu bucurie: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!


                         Bunavestire – începutul mântuirii noastre

                                                           

  In fiecare an,in ziua 25 martie,in Biserica noastra are loc sarbatoarea Bunei Vestiri a Maicii Domnului,cunoscuta in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi Fecioara Maria a fost vestita de Arhanghelul Gavriil ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

.. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:,,Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea »
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea."  
(Luca 1, 24-38)

"In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.Aşa începe Evanghelia Buneivestiri.

Elisabeta,nevasta preotului Zaharia şi verişoara Fecioarei Maria,socoteste minunea zămislirii pruncului ei ca un semn al milei Dumnezeu pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari.

Lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.

Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea.Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.

Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada. Numele pe care il aleg si-l pun parintii copilei lor e un nume dintre cele mai frumoase care se obisnuiau la vechii evrei. Acest nume feminin este Miriam, Mariam sau Maria si insemneaza „cea placuta”, „cea frumoasa” sau „doamna”, „stapana” sau Despina, cum ii spun grecii. Toate aceste insemnari ale numelui ei i se potrivesc in chip desavarsit, pentru ca de la nasterea sa, minunata copila Maria era plina de toate insusirile si darurile trupesti si sufletesti.

Fiind plina de har de la nasterea sa, Sfanta Maria Fecioara a ramas plina de dar pe tot timpul vietii sale pamantesti. Deplinatatea acestui dar dumnezeiesc ce umplea fiinta sa si se revarsa peste intreaga ei faptura o apara de orice pacat. Astfel, prin darul lui Dumnezeu, pacatul n-a atins nici trupul si nici sufletul ei, incat locasul Domnului nostru Iisus Hristos s-a pastrat curat, si trupeste si sufleteste. Totusi, frati crestini, Sfanta Fecioara Maria s-a nascut dupa toate legile naturale ale nasterii omenesti si ca urmare, ea nu a fost scutita de pacatul stramosesc, de care a fost scutit numai Fiul ei dumnezeiesc. Aceasta stare de sfintenie personala, dublata ca de o umbra de pacatul stramosesc transmis prin parinti, se continua la Sfanta Fecioara pana in momentul Bunei Vestiri.

...Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.

Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari.

Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David.

Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi.Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.

Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” - Sfantul Ioan Gura de Aur:Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.

Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii.“Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata.Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul caDumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu,chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.

Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:

Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.

Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:

Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu –har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“

Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:

Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.

Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim caaceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui...In acest moment, dupa ce Sfànta Fecioara primeste, in chip liber, sa fie Maica Fiului lui Dumnezeu – prin acel cuvant catre inger: „Fie mie dupa cuvantul tau”, desi nu stia de barbat – este curatita deplin de toate urmarile pacatului stramosesc prin coborarea Duhului Sfant peste ea...

Din acest moment,Preacurata Fecioara – preacurata pe deplin in trup si in suflet – devine locas sfintit in care se alcatuieste trupul omenesc al lui Dumnezeu Cuvantul. Asadar prin lucrarea Sfantului Duh, trupul feciorelnic, preacurat si neatins de nici un pacat, a fost curatit de pacatul stramosesc, incat carnea din care Se va naste Domnul nostru Iisus Hristos si sangele care va da viata acestei carni dumnezeiesti sa nu aiba nici o urma de pacat, fie el pacat stramosesc ori personal. Numai din acest trup fara pata sau imaculat al Sfintei Fecioare Maria se putea naste un trup unit intr-un ipostas cu dumnezeirea. Numai acest trup putea lucra mantuirea lumii si numai acest trup era vrednic sa nasca pe Domnul nostru Iisus Hristos ca om..

In aceasta privinta, sfantul Chiril al Ierusalimului, in una din catehezele sale spune asa:

Hristos era Acela care avea sa Se nasca din Preacurata Fecioara si de aceea a umbrit-o pe ea puterea Celui Preainalt si Sfantul Duh S-a pogorat peste ea si a sfintit-o, pentru ca ea sa poata zamisli si naste pe Acela prin Care s-au facut toate; nasterea aceasta a fost curata si fara nici o pata”.

Sfantul Ioan Damaschin, mergand pe aceeasi cale a sfintilor Parinti si a sinoadelor ecumenice, sintetizeaza aceasta invatatura cu urmatoarele cuvinte:

Dupa ce Sfanta Fecioara Maria a primit a naste pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Lui Sfant S-a pogorat peste ea, potrivit cuvantului dumnezeiesc pe care l-a spus arhanghelul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp puterea de a naste”.

Aceeasi invatatura o aflam cantata si in imnografia Bunei Vestiri: intr-o cantare in forma de marturisire, insasi Fecioara Maria rosteste aceste cuvinte:

Sufletul mi l-a curatit, trupul mi l-a sfintit, biserica incapatoare de Dumnezeu m-a facut pe mine, cort de Dumnezeu impodobit, locas insufletit m-a facut venirea Sfantului Duh si curata Maica a Vietii.

Sfantul Grigorie Palama, un mare teolog ortodox, spune intre altele :

Dumnezeu, alcatuind un univers comun al bunatatilor vazute si nevazute, ne-o arata pe Maica Domnului ca intrunind in sine toate frumusetile dumnezeiesti, ingeresti si omenesti. Si daca frumusetea superioara ce impodobeste amandoua lumile” – cereasca si pamanteasca – „este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luand trup omenesc din ea si Dumnezeu S-a aratat pe pamant si cu oamenii impreuna vietuind, fiind tuturor nevazut inainte de ea”.

Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, era din vesnicie la Tatal, insa nu era vazut de oameni. Prin intruparea Lui din Fecioara Maria devine vazut de oameni, de lume, purtand trup omenesc ca si noi, fara de pacat.

Tot asa si in veacul nesfarsit, in ceruri, toata coborarea luminii dumnezeiesti, toata forma darurilor duhovnicesti, nu o poate primi nimeni fara Maica Domnului.Ea, primind toata plinatatea Celui ce plineste toate, fiecare dupa criteriile, dupa proportia si masura curatiei fiecaruia…” – asa se dau darurile, dupa curatia fiecaruia – „…incat Maica Domnului este si vistieria si distribuitoarea bogatiei dumnezeiesti (…). Este izvorul si inlantuirea tuturor bunurilor negraite. Ea este culmea si sfarsirea intregii sfintenii”.

In incheiere redăm o frumoasa si in acelasi timp,plină de sensuri teologice,rugăciune a Sfantul Grigorie Palama : 

   „Cum te voi slavi pe tine, vistieria slavei? (…) Prin tine se lumineaza duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc in lume. Te-ai facut vistiernicul si pastratoarea harurilor, nu ca sa le tii la tine, ci ca pe toate sa le umpli de har, ca vistiernicul aduna comori spre a le imparti. Pentru ce ai tine inchisa bogatia care nu se micsoreaza”?

De aceea, te rugam, Stapana preabuna, daruieste intregului tau popor aceste mosteniri ale tale, din mila si din comoara harurilor tale, ca ceea ce esti plina de har. Din aceste comori ceresti ajuta si tamaduieste sufletele si trupurile noastre imbolnavite de patimi, lumineaza si impaca viata launtrica a fiecaruia din noi, ca ceea ce cunosti bine toate necazurile noastre. Revarsa, Preasfanta, bucurie, pace si buna intelegere in familia neamului nostru omenesc si romanesc care din adanca vechime, din vremi, te cinsteste cu multa si curata evlavie.

Si indraznim sa te mai rugam, preasfanta Fecioara, sa mijlocesti la Fiul tau si Dumnezeul nostru sa potoleasca cumplitele vrajbe din lume, pentru ca El este cu adevarat Izvorul si Stapanul pacii.Cerem cu umilinta si cu incredere toate acestea, preasfanta Fecioara si Maica a Domnului, stiind ca poti sa ne ajuti, pentru ca tu pe toate le poti cate le voiesti. Amin.

                                           Materialul cuprinde selecţiuni din predica Sf.Nicolae Velimirovici)                           

                          Incepe Postul Sf.Pasti!


Biserica noastra a închinat Duminica, din ajunul Sfantului si marelui Post al Pastelui, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai.  Episodul biblic din Cartea Facerii ne ofera cheia intelegerii semnificatiei postului pe care il vom incepe .
Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai,la începutul acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin neascultare si păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu.Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos,Cel de-al doilea Adam.
Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi.
Deci,postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor si necumpatarii sufletesti.
Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire.  Straduinta de a aseza virtutile potrivite in locul pacatelor pe care dorim sa le parasim,alungă întunericul sporind lumina si puterile noastre sufletesti.
Iata ce spune Sf.Vasile cel Mare despre rostul si foloasele postului: ,,Postul este cel mai bun strajer al sufletului si cel mai bun tovaras al trupului. El alunga spiritele rele,indeamna la pietate si infranare,inspira modestie,da curaj in razboi,contra feluritelor rautati si primejdii,da aripi rugaciunii,spre a se inalta si a patrunde pana la ceruri. Postul este sprijinitorul caselor,parintele sanatatii,povatuitorul tinerilor,podoaba varstnicilor,prietenul devotat al celor casatoriti. Postul este infranarea poftelor si omorarea patimilor,fiul pocaintei,sabia iubirii de sine,pazitorul mantuirii noastre si mijlocitor tare catre Dumnezeu,ca sa putem dobandi darurile Duhului Sfant”. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire morala dar si trupeasca. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu,datorită postului ,se uneşte, organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul.  Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Caci,un om mântuit înseamnă un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi cu unele exceptii hotarate de pronia divina şi la trup.
*************
Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.
El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).
Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.
Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit”(Fac.2,17),
Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.
Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”( Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)
Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2).
Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească   Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi
In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia  Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperi trupul nostru ca templu al prezentei Lui.
Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).
Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.
Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).
Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."  (Ioan5,14).
Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.
Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare  şi lăcomia trupului prin înfrânare.
Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F. Ap. 13,3; 14, 23; I Cor. 7,5; II Cor. 11, 27).
Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.
Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.
Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:
FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA.APROPIAŢI-VA,DEDUMNEZEU CU POST, RUGACIUNE,SPOVEDANIE,
IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!