Sfaturi ortodoxe pentru cei ce vor să vină și să rămână pe calea adevarului

  Îndemnuri pentru toți oamenii ce vor să vină la Hristos


Viaţa omului şi timpul de viaţă sunt daruri de la Dumnezeu,de o valoare inestimabilă.Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre spun că timpul este o comoară a vieţii pământeşti de care depinde starea fiecărui om după moarte: rai sau iad,fericire sau nefericire. Repede trec zilele vieţii noastre şi niciodată nu ne gândim că o zi petrecută în plăceri,preocupări uşuratice şi păcate,departe de Dumnezeu,este o zi pierdută care nu se mai întoarce niciodată.
Mulţi creştini îşi petrec timpul fără să lucreze nimic serios,ocupându-se cu luxul,moda lumii,distracţii şi traiul în plăceri,alţii bând, fumând,jucând jocuri de noroc,clevetind,minţind,furând,etc. Întrebi pe un tânăr ce mai face şi de obicei îţi spune că,,mă plictisesc”(atenţie cel ce spune că se plictiseşte este un leneş!),,îmi pierd timpul”,,,îmi omor vremea”...şi,într-adevăr,pentru mulţi,vremea este omorâtă. Alţi tineri şi nu puţini,zic că se vor ocupa de lucrurile lui Dumnezeu mai târziu,la bătrâneţe,atunci când nu se vor mai putea distra şi cheltui viaţa în plăceri. Dar cine oare,ştie ceasul sfârşitului său?. Poate cineva să fie sigur că va ajunge la bătrâneţe,când noi nu ştim sigur nici dacă vom mai apuca ziua de mâine?
De aceea,fraţilor şi dragii mei copii tineri este absolut necesar să umblăm acum şi nicidecum mai târziu,pe căile Domnului!. Doar acum,în prezent şi nu mâine sau peste ani, avem lumina lui Hristos şi timpul de mântuire,doar prezentul este în mâinile noastre şi nu viitorul ,care este în puterea lui Dumnezeu.Un proverb românesc,plin de înţelepciune spune aşa: ,,Ce poţi face azi,nu lăsa pe mâine” Să nu vă amăgiţi cu gândul,insuflat de diavol,că nu aveţi păcate mari,că doar n-aţi omorât pe nimeni,fiindcă la vremea judecăţii de după moarte Mântuitorul Iisus Hristos vă va cere socoteală,nu numai pentru toate faptele voastre rele ci şi pentru orice cuvânt sau gând păcătos şi nefolositor,ba chiar şi pentru binele pe care aţi fi putut să-l faceţi şi nu l-aţi făcut, din lene, din nepăsare sau din răutate şi invidie.
Auziţi ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: ,,În ceea ce te voi găsi,în aceea te voi judeca” şi,,Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va pierde?”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!. Dacă vom pierde Împărăţia lui Dumnezeu şi ne vom agonisi osânda iadului,ce folos că am fost bogaţi,lăudaţi de oameni şi răsfăţaţi cu moda,luxul şi plăcerile vieţii?. De ar avea omul toate bogăţiile şi plăcerile lumii dar pe Dumnezeu nu îl are este cel mai sărac şi mai de plâns fiindcă va trece gol în veşnicie.Iar cel ce are pe Dumnezeu are totul căci pe Dumnezeu nu îl ai doar aici,pe pământ ci pentru totdeauna. Căci nimic din cele ce avem nu le vom putea lua cu noi dincolo de mormânt,ci doar virtuţile şi faptele bune săvârşite din iubire faţă de oameni. Regele Solomon,marele înţelept şi cel mai bogat om din lume la vremea sa,spune un mare şi trist adevăr: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor,toate ale lumii sunt deşertăciune”. Iar Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă: ,,Deşi sunteţi în lume,trăiţi ca şi cînd nu aţi fi în ea”..,,căci lumea se află în puterea celui rău”...şi,,îndrăzniţi,Eu am biruit lumea!”. A trăi după moda lumii , a căuta doar traiul în plăceri şi cum să fim pe plac oamenilor păcătoşi şi să fim lăudaţi de ei, este cea mai mare greşeală pe care o putem face şi care ne poate costa pierderea mântuirii. Fiindcă aflâdu-se în puterea diavolului,lumea în care trăim,cu toate modele,ispitele şi falsele ei străluciri, este o lume întunecată, satanizată iar noi nu ne putem lăsa în voia ei,căci,dacă vrem să ne mântuim,ce legătură are lumina cu întunericul sau lumea plină de păcate cu Împărăţia lui Dumnezeu,în care nimic păcătos şi spurcat nu va putea intra!. Păcătosul ştie că Dumnezeu nu poate locui în inima omului împreună cu păcatul şi că dacă păcătuieşte,Duhul lui Dumnezeu va pleca din inima sa. Şi dacă Dumnezeu îl părăseşte intră atunci duhul cel rău,diavolul şi îşi face sălaş în inima lui. Când omul acceptă ispita diavolului şi săvârşeşte păcatul este ca şi cum ar spune: ,,Ieşi de la mine,Doamne,ca să poată intra diavolul,căci mă simt mai bine cu el; el mă îndeamnă şi mă lasă să fac ce vreau eu,să fiu liber şi să nu ascult de nimeni”. Omule prntru ce izgoneşti pe Iisus din sufletul tău?.Aşa răsplăteşti tu binele pe care ţi l-a făcut El dându-şi sufletul pentru tine şi murind în chinuri,pe Crucea Golgotei?. Te uneşti cu vrăjmaşul Său şi al tău ca să lupţi împotriva Creatorului tău?.Oare nu înţelegi că,singur îţi pregăteşti pieirea?.
Întoeace-te dar,la Dumnezeu cât mai este timp de pocăinţă,cerându-I iertare cu lacrimi şi căinţă şi primind iertare prin Sfânta Taină a Spovedaniei!. Căci El,ca un Părinte Mult Milostiv şi îndurător te aşteaptă încă..te cheamă,te strigă,prin chemări şi semne divine, prin mustrări de conştiinţă,prin preoţii Bisericii,prin necazuri,boli,suferinţe,prin moartea celor dragi..Dar sufletul tău împietrit şi aproape mort nu mai înţelege toate acestea şi fugi mereu de El, nu vrei să-L asculţi ..
A sosit timpul să te opreşti din vârtejul ucigaş al acestei lumi nebune şi demonizate şi să te împaci,în sfârşit,cu Creatorul tău. Numai El este,,Calea,Adevărul şi Viaţa”! În afara lui Dumnezeu,totul este pulbere,amărăciune,suferinţă şi moarte. Nu mai sta pe gânduri,nu mai amâna căci este,poate,ultima oară când El te mai cheamă! Fiindcă Dumnezeu,,nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” şi,,bucurie mare se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte” Să nu uităm,însă,că Dumnezeu este şi Dumnezeul dreptăţii. El rabdă imens fiindcă ne iubeşte imens dar răbdarea Sa nu este fără de sfârşit fiindcă dacă ar fi aşa,oamenii ar păcătui mereu şi nimeni nu s-ar mai mântui. A crede că poţi să păcătuieşti mereu fiindcă Dumnezeu e bun şi te iartă este un păcat împotriva Duhului Sfânt,care te va duce la împietrirea şi moartea sufletului. Dumnezeu aşteaptă şi iartă îndelung dar trebuie să ştim că,precum El a rânduit numărul anilor pe care îi avem de trăit,tot aşa a rânduit şi numărul păcatelor pe care ni le va ierta.Iar când s-a împlinit acest număr atunci vine asupra noastră pedeapsa,ca dreptate a lui Dumnezeu. Teme-te, dar,de Domnul fiindcă şi îndelunga Sa răbdare,are un sfârşit!
Şi cu cât a aşteptat mai mult Dumnezeu,cu cât s-a arătat mai Milostiv,cu atât mai degrabă îl va părăsi El pe păcătos şi pedeapsa va fi mai aspră. Cum pedepseşte Dumnezeu pe cel păcătos şi neândreptat?. Fie că trimite asupra lui moarte grea şi timpurie,bruscă sau cu suferinţă îndelungată, fie că îi retrage harul şi îl lasă să trăiască în păcatele sale prin întunecarea minţii,împietrirea inimii .sub stăpânirea urii, lăcomiei, viciilor şi comportamentelor idolatre. El îi lasă pe unii ca aceştia,nepedepsiţi în viaţa aceasta,încât vedem şi nu înţelegem de ce totul le merge din plin , adună multe bogăţii şi primesc multe onoruri lumeşti.Acesta este,însă,semnul cel mai sigur că,dincolo de moarte,aceşti nefericiţi vor cunoaşte urgia dreptăţii lui Dumnezeu şi vor moşteni osânda veşnică,în chinurile şi focul cel veşnic al iadului.
Să înţelegem aşadar,odată pentru totdeauna că viaţa noastră aici, pe pământ, este o călătorie ,al cărei scop este dobândirea Duhului Sfânt şi mântuirea sufletului. La capătul acestei călătorii se află examenul judecăţii pe care,dacă îl vom trece,vom putea în sfârşit să ne întoarcem în adevărata noastră patrie,care este Împărăţia lui Dumnezeu. Căci,adevărata noastră patrie, nu este lumea aceasta trecătoare şi înşelătoare ci Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu,,unde nu este nici durere,nici întristare,nici suspin ci viaţă fără de sfârşit”!
Iată,acum şi câteva sfaturi ortodoxe practice pentru mântuirea sufletului,pe care,dacă le vom urma,cu ajutorul şi cu mila lui Dumnezeu,vom reuşi să dobândim harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre. Dar reţineţi nu prin puterea noastră,ca să nu ne mândrim ci numai cu sprijinul şi mila lui Dumnezeu:
Pentru neortodocşii care vor să-L găsească ,cu adevărat,pe Mântuitorul Iisus Hristos nu am decât un singur sfat şi anume să meargă neântârziat la preotul ortodox din parohia în raza căreia locuiesc şi să facă ce-i va sfătui acel om al lui Dumnezeu,chiar dacă nu au o părere prea bună despre el.(cu atât mai mult trebuie să-şi ceară iertare pentru că l-au judecat iar judecata nu este a noastră ci a lui Hristos). Dacă vor asculta de preot,de acel trimis al lui Dumnezeu atunci vor putea intra în calea adevărului şi îşi vor mântui sufletele lor!
Iar noi,păcătoşii,să ne rugăm, fraţilor pentru ca şi acestia să găsească calea adevărului şi a mântuirii în Hristos fiindcă numai aşa vom împlini cuvântul evanghelic al Sf.Ap.Pavel:,, Aşadar, înainte de toate vă îndemn să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii..”(I Tim. 2,1) iar iubirea noastră pentru aproapele va fi desăvârşită. Ne putem ruga,deci,doar pentru întoarcerea la ortodoxie a ereticilor pe care îi cunoaştem dar numai în rugăciunile noastre particulare. Pentru ereticii morţi nu este permis să ne rugăm(exceptie tată,mamă,frati,cu dezlegarea duhovnicului.). La Biserică nu îi putem pomeni.
Pentru creştinii drept măritori ortodocşi ,am îndrăznit,eu,păcătosul,să inserez aici cinci îndemnuri prin care să rămânem în calea adevărului regăsindu-L pe Mântuitorul Iisus Hristos,de care ne-am îndepărtat prin păcat şi străduindu-ne să rămânem,cât mai strâns,uniţi cu El:
1. să credem ,cu tărie,că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu,Unul din Sf.Treime,împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,Dumnezeu adevărat şi Mântuitorul sufletelor noastre.Să credem în lucrarea sa de mântuire a lumii care a culminat cu Jertfa Supremă de pe Crucea Golgotei,că El a înviat din morţi şi că la sfârşitul veacurilor ne va învia şi pe noi în vederea Judecăţii Universale. De asemenea se cuvine să aducem cinstire şi închinare(nu adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu) Maicii Domnului,Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului,Sf.Apostoli,Sf.Martiri şi tuturor sfinţilor Bisericii care au avut un rol deosebit în organizarea,întărirea şi continuitatea Bisericii creştine timp de mai bine de două mii de ani. Nu se pot mântui cei separă pe Hristos de Maica Sa şi de prietenii Săi,Apostoli şi sfinţi(Ioan 15,14).Nu voi dezvolta acum acest subiect fiindcă fiindcă s-a vorbit mult despre aceste rătăciri sectare şi există suficientă literatură pe tema acestor cumplite rătăciri sectare.Voi face doar o singură precizare,în legătura cu cinstirea icoanelor.
Multă vreme,veacuri de a rândul,duşmanii lui Hristos s-au opus, cu vehemenţă,adevarului venirii in trup a Fiului lui Dumnezeu. Erezia iconoclastă a fost ultima încercare de data aceasta,subtilă şi înşelătoare a diavolului şi slujitorilor lui de a nega,coexistenţa şi întrepătrunderea celor două firi ale Mântuitorului: cea divină şi cea umană,fără amestecare, separare sau schimbare. Sinodul al VII lea ecumenic de la Niceea din anul 787 a pus capăt acestei erezii printr-o hotărâre sinodală din care redăm fragmentele referitoare la icoane:
,,Si, rezumand, zicem: [noi] pastram neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, incredintate noua [cu sfintenie]. Intre ele se afla si zugravirea Icoanelor, in acord cu relatarea propavaduirii evanghelice, in vede­rea intaririi credintei in intruparea, adevarata si nu inchipuita, a lui Dumnezeu Cuvantul, [aces­tea] aducandu-ne bun folos; caci lumina cu care se lumineaza intre ele [propovaduirea si icoana] este spre marirea amandurora .
Asa stand lucrurile, inaintand pe calea imparateasca si urmand invatatura [de Dumne­zeu] insuflata a Sfintilor nostri Parinti si a Predaniei Bisericii Sobornicesti, caci noi recunoastem ca ea este a Duhului Sfant Care locuieste intr-insa, hotaram cu toata grija si acrivia: impreuna cu chipul Cinstitei si De-viata-facatoarei Cruci, in sfintele biserici ale lui Dumnezeu sa se puna si: Cinstitele si Sfintele Icoane, pictate sau lucrate in mozaic, sau facute din materii potrivite, pe Sfintele Vase si Vesminte, pe ziduri si scanduri, in case si pe drumuri; Icoa­na Domnului si Dumnezeului si Mantuitoru­lui nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Stapanei noastre, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, ale Cinstitilor Ingeri si ale tuturor Sfintilor si Dreptilor Barbati.
Caci cu cat mai des sunt vazute acestea, prin Icoane, cu atat mai mult cei care privesc la ele sunt adusi a-si aminti si a iubi prototipurile [icoanelor] si a le da cuvenita sarutare si cinstita inchinaciune; nu inchinarea adevarata, care dupa credinta se cuvine numai Dumnezeirii, ci [tot asa] cum se face cu semnul Sfintei si De-viata-facatoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, si cu toate lucrurile sfinte; intru cinsti­rea lor se vor face tamaieri si se vor aprinde lumini [candele], dupa evlaviosul obicei al celor de demult. Caci cinstirea [acordata chipului] urca la prototip (cf. Sfantul Vasile cel Mare: Despre Sfantul Duh 18, 45; PG 32, 149), si cel care se inchina la Icoana se inchina persoanei zugravite in ea.
... [Iar] cei care cuteaza sa cugete sau sa invete altfel, sau, urmand blestematilor eretici, [indraznesc] sa dispretuiasca predaniile Bisericii, nascocind sau lepadand ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al Crucii, fie Icoana zugravita, fie Sfinte Moaste de Mucenici, sau [indraznesc] sa cugete stramb si viclean pentru a rastalmaci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Sobornicesti, inca si [de vor indrazni cu necuviinta] sa foloseasca in chip de obste [profan] sfintitele odoare sau cinstitele manastiri: poruncim ca toti acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti, iar daca sunt monahi sau laici, sa fie indepartati de la impartasanie [sa fie afurisiti]. Deci hotărârea dogmatică a ultimului sinod ecumenic din istoria Bisericii creştine vorbeşte despre necesitatea introducerii icoanelor(nu şi a statuilor!) în cultul divin şi a cinstirii lor.Această erezie avea să fie reânviată de Martin Luther şi de toate cultele protestante şi neoprotestante,până în zilele noastre,acestea interzicând nu numai cultul icoanelor ci şi cultul Maicii Domnului,al Sf.Cruci şi al sfinţilor.
Aici aş vrea să fac o remarcă personală.Mă întreb, dacă nu cumva,protestanţii şi neoprotestanţii,negând posibilitatea reprezentării chipului omenesc al Mântuitorului,neagă ,în chip implicit şi existenţa firii sale omeneşti?Fiindcă,există o contradicţie logică aici: nu poţi să spui că Mântuitorul s-a întrupat şi s-a făcut om şi în acelaşi timp,să respingi posibilitatea reprezentării Chipului său omenesc,motivând că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată.Şi dacă acestă supoziţie este adevărată nu ne rămâne decât să ne amintim cuvântul Sf.Ap. şi Ev.Ioan:,, Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! (II Ioan 1,7) (va urma).
2. să recunoaştem,cu sinceritate şi frângere de inimă că suntem cei mai mari păcătoşi şi să dorim cu adevărat să ne îndreptăm înaintea lui Dumnezeu. ,, "Fiindcă pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele, fără să păcătuiască" (Eclesiastul 7:20) şi ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.”(I Ioan 1,8) 
Din moment ce suntem conştienţi de păcatele noastre şi ne căim pentru ele este necesar să alergam neântârziat la preotul nostru duhovnic şi să ne spovedim fără nici o întârziere căci orice întârziere ne poate fi fatală.Aceasta pentru că nimeni nu ştie ziua morţii sale şi orice zi poate fi ultima din viaţa noastră.Iată,în acest sens,două avertismente ale Mântuitorului care trebuie să ne cutremure până în adâncul sufletului: ,,Vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit“.(Matei 12,36,37); ,,În ceea ce vă Voi afla,în aceea vă Voi judeca”.Cu alte cuvinte,dacă în momentul când moartea ne va surprinde având fie doar şi un singur păcat greu şi nemărturisit avem deja asupra noastră paşaportul de trecere călătorie spre iad.Spre exemplu, clevetirea(vorbirea de rău) şi judecarea aproapelui un păcat universal răspândit, pe care îl săvârşim aproape zilnic şi de care nimeni nu este scutit. Deci sa tinem minte ca " pacatul este calcarea Legii lui Dumnezeu si este uraciune si necuratie inaintea Lui " si ca mania Domnului vine asupra celor rai si pacatosi care mor nespovediti si fara pocainta. Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, intorc mania cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mantuirea sufletelor lor. Nu degeaba Sf.Părinţi spun că Spovedania este ca un al doilea Botez fiindcă ea restabileşte legătura harică a omului cu Dumnezeu.
Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înşine, către ţară, si aşa să păşim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Ştiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Împărtăşanie. De aceea si grăieşte Sfântul Apostol Pavel: «Să se cerceteze omul pe sine si aşa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după mărturisirea cu sinceritate şi cu frângere de inimă a păcatelor sale.
La spovedanie trebuie să spunem toate păcatele pe care le-am făcut chiar dacă ne este ruşine şi ne simţim umiliţi deoarece ruşinea şi umilinţa sunt medicamente de vindecare a sufletului de păcat ca şi canonul pe care îl vom primi de la preot şi la care trebuie să fim foarte atenţi şi să facem tot ce ne stă în putinţă spre a-l îndeplini întocmai. Dacă se întâmplă să primim un canon mult prea greu este mai bine să discutăm cu preotul decât să promitem că îl facem şi apoi să nu-l facem. Mai trebuie spus că pentru un un singur păcat nemărturisit(ascuns cu bună ştiinţă) Dumnezeu,nu numai că nu ne iartă păcatele ci le vom lua înapoi dublate,aşa cum zice şi preotul în rugăciunea de dezlegare. Sectarii eretici nu recunosc Sfânta Taină a Spovedaniei.Ei zic că nu e nevoie să se mărturisească la preot şi că îşi mărturisesc păcatele direct la Dumnezeu şi nu la un om păcătos cum este preotul. Vai de mărturisirea lor! .Desigur că este bine seara când ne rugăm să ne căim înaintea lui Dumnezeu pentru relele ce am făcut.deşi el le ştie dinainte.Dar trebuie neapărat să ne mărturisim şi trimişilor lui Dumnezeu fiindcă,altfel,de ce ar mai fi spus Mântuitorul Sf.Apostoli aceste cuvinte,atunci când,după Învierea Sa din morţi,i-a trimis să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23)şi „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”(Matei 18, 18).Iar preoţii ortodocşi sunt,după cum bine ştim,urmaşii Sf.Apostoli. Iar Sf.Ap.Iacov zice:"Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi". (Iacob 5,16). Cum putem oare să ne curăţim şi să ne vindecăm de păcate dacă nu le mărturisim în primul rând preoţilor căci numai prin ei dobândim iertare de la Dumnezeu şi medicamentul potrivit(canonul) de vindecare a bolii păcatului şi apoi să le recunoaştem,deschis,în faţa tuturor,ca nişte fii ai luminii ce suntem şi care nu au nimic de ascuns. Dacă le mărturisim doar lui Dumnezeu şi le ascundem în faţa oamenilor,nu cumva încercăm să-L facem pe El părtaş la fărădelegile noastre? V-aţi gândit vreodată la asta?. Şi nu numai atât dar aceştia îl şi judecă pe preot spunând că este păcătos deci mai fac încă un păcat de moarte în plus,ca şi când nu ar avea destule!. Aici se cuvine să adresez un avertisment special creştinilor ortodocşi: FRATILOR NU VORBITI DE RAU SI NU JUDECATI PE PREOTI INDIFERENT CÂT DE PĂCĂTOSI CREDETI CĂ SUNT FIINDCA DUMNEZEU STIE DE EI SI TOTUSI II TINE IN BISERICA.. AVETI VOI MAI MULTA PUTERE SI INTELEPCIUNE DECAT DUMNEZEU? Doamne fereşte! Judecarea preotilor este un păcat foarte răspândit în Biserica Ortodoxă şi din păcate,foarte puţini oameni îşi dau seama de gravitatea lui. Dacă considerati că va sminteste comportamentul preotului,aveţi curajul să vorbiţi cu el între patru ochi,dar cu respect şi nu cu cuvinte de ocară. Trebuie sî-i respectăm pe preoţi,ca să nu călcăm porunca a treia a bisericească,căzând,astfel,sub afurisenia Bisericii şi să ajungem direct în iad!
Pe preoţi trebuie sa-i cinstim mai mult decat pe parintii trupesti. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Stiti voi cine este preotul? Este Ingerul Domnului. De aceea, preotii trebuie cinstiti mai mult decat parintii trupesti, caci sunt slujitorii Domnului pe pamant. Cei care-i cinstesc pe ei, Il cinstesc pe Hristos”. Ei primesc binecuvântarea lui Hristos, pe care preotul îl închipuieşte: “Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte…”( Matei 10,40).
3. Să ne împărtăşim cât mai des cu Trupul şi Sângele Domnului,fiindcă doar aşa putem să ne unim deplin cu El şi astfel să avem viaţă în noi: "Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (loan 6;54). Ideal ar fi să primim lunar Sfânta Taină a Împărtăşaniei sau chiar mai des pentru cei cu viaţă îmbunătăţită. Oricum trebuie să împlinim porunca a patra bisericească: ,, Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, daca in fiecare post nu putem, cel putin odata pe an, in Postul Pastilor.” Sfantul Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, in secolul al XV-lea, recomanda dar nu obliga impartasirea deasa, spunand ca acei care iubesc pe Domnul "sa nu depaseasca 40 de zile" fara a se impartasi. Aceasta iarasi nu inseamna ca cineva ar fi oprit inainte de acest termen, deoarece in continuare Sfantul Simeon zice: "de se va putea, credinciosii sa se apropie de Impartasanie in toate duminicile, si mai ales cei batrani si bolnavi, pentru ca aceasta este viata si tarie". Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Este un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment bisericesc mântuitor,ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.
Cel neîmpărtăşit, chiar dacă trăieşte este deja mort pentru Dumnezeu: "Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3;1).
Impartasirea cu Sfintele Taine reprezinta „arvuna vietii vesnice” si „antidotul nemuririi”, asa cum frumos ne invata Sfintii Parinti. Insa ea este si „foc care arde pe cei nevrednici”. "Oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit" (1 Corinteni 11; 27,30). Sfântul Ignatie Briancianinov zice despre cei ce se împartasesc cu nevrednicie: Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din putoarea pacatului, aruncându-se în putoarea pacatului dupa primirea Tainelor, nevazând asupra lor pedeapsa neîntârziata, ei presupun ca nu urmeaza niciodata vreo pedeapsa. Gresita parere! Iudeilor le-a fost prezisa pedepsire desavârsita si nestramutata pentru uciderea de Dumnezeu; aceasta însa a urmat la câteva zeci de ani dupa savârsirea neîntrecutei nelegiuiri. Negraita milostivire si îndelunga-rabdarea lui Dumnezeu înca mai astepta pocainta lor. Aceasta milostivire si îndelunga rabdare asteapta si pocainta noastra. Pedeapsa este amânata iar si iar; ea însa va veni negresit asupra pacatosilor nepocaiti, îndaratnici, care savârsesc dinadins pacatul. Începutul ei se vede cel mai des în moartea naprasnica sau într-o boala care înlatura putinta pocaintei. Pedeapsa ca atare e împlinita în tarâmul de dincolo de mormânt.
Asadar, sa nu ne înselam pe noi însine vazând ca nu suntem pedepsiti de Dumnezeu la scurt timp de la împartasirea cu nevrednicie. Pedeapsa va veni cu siguranta, fie si mai târziu sau, daca nu, sa fim siguri, vom fi osânditi vesnic în viata viitoare. Iar atunci când suntem pedepsiti înca în viata aceasta, prin boli si necazuri de tot felul, sa ne gândim întâi la aceasta cauza a cauzelor a tuturor pedepselor venite asupra crestinilor zilelor noastre: împartasirea cu nevrednicie. Bine ar fi ca atunci când crestinii vin la preot pentru a gasi explicatii si solutii la diversele lor probleme sa fie întrebati în primul rând acest lucru: Nu cumva te-ai împartasit cu nevrednicie?
Cand preotul te dezleaga sa te impartasesti, iar canoanele si constiinta ta te opresc, sa nu te impartasesti, pentru ca Sf. Apostol Pavel zice: "Sa se cerceteze omul pe sine si numai asa sa manance din paine si sa bea din pahar". Aceasta este o problema spinoasa, caci se intampla de multe ori sa se marturiseasca crestini care fac pacate mari cum ar fi betia, curvia, mandria, ferirea de a face copii, fumatul etc., la preoti care fac si ei astfel de pacate, iar acestia sa le spuna ca nu-i pacat si sa le dea si dezlegare la Sfanta Impartasanie! Nicidecum sa nu ne impartasim, desi am putea sa o facem pentru ca avem dezlegare, ci sa cautam un duhovnic iscusit şi cu viaţă îmbunătăţită, nu pentru ca ar avea mai mult har, cum zic unii, ci pentru ca sa ne sfatuiasca mai bine.
Femeile, in perioada ciclului lunar nu au voie sa se atinga de nimic sfintit, dar daca se afla cineva pe patul de moarte, nu se mai tine cont de asta si se poate spovedi si se poate impartasi.
Femeile care vor sa se impartaseasca fara sa se osandeasca sa nu vina la impartasit fardate, cu rochii şi fuste stramte, scurte, despicate, in pantaloni, cu palarii, cu fel de fel de zorzoane şi podoabe, cu capul gol(sau desi îşi pun o esarfa lasa părul pe jumătate descoperit,etalându-şi,cu mândrie partea din faţă a unei tunsori sau coafuri ,,la modă”), rujate, cu unghiile şi părul vopsite; daca vin astfel arata necredinta, nepasarea de cele sfinte şi îşi vor lua,, plata “lor.
Aici ar fi potrivit să detaliem problema femeilor care vin la Sf. Împărtăşanie cu ruj pe buze. Rujul fiind fabricat din grăsimi animale, rămâne pe linguriţa de împărtăşanie, se introduce în Sfântul Potir şi se amestecă cu Sfânta Împărtăşanie, fiind această o greşeală de moarte, făcându-te vinovat de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos şi se scârbeşte de el Duhul Sfânt din Sfânta Împărtăşanie. Ţinuta aceasta îl jigneşte pe Dumnezeu care te-a creat şi ţi-a dat frumuseţe fizică, de care tu te faci nemulţumită. Pângărirea pe care o fac femeile fardate şi cu ruj pe buze se extinde batjocorind toată Biserica, lăsând rujul de pe buze pe icoane, pe Sfânta Evanghelie, pe Sfânta Cruce, pe care le sărută.
De geaba săruţi şi te închini la Sfintele Icoane cu rujul pe buze, pentru că nu laşi pe ele „căldura buzelor tale, iubindu-L pe Dumnezeu” ci laşi grăsimea de pe buze, murdărind icoana. Femeia care se rujează pe buze, nu poate posti curat, pentru că de fiecare dată când mănâncă sau bea ceva, odată cu mâncarea de post ia şi rujul, acesta fiind din grăsimi animale cu el pângăreşte postul pe care-l face, se înfruptă. Faptul că se rujează în post nu este semn de smerenie, ci de trufie, deci nu face un post smerit.
Acelasi avertisment şi pentru bărbaţii care vin să ia Sf.Împărtăşanie raşi în cap,cu diferite frizuri excentrice,tatuaţi,cu cercei în urechi sau sumar şi indecent îmbrăcaţi.
Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin inselaciune sa primeasca Sfanta Impartasanie, va intra satana in el (Ioan 13, 27), asemanandu-se lui Iuda. Daca cineva este pe patul de moarte si nu mai poate vorbi i se poate da Sfanta Impartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste, plangand amar, asemenea talharului de pe cruce, poate fi impartasit. Iar daca cineva nici pe patul de moarte nu vrea sa se impace cu aproapele, sau refuza cele sfinte, nu trebuie sa fie impartasit.
Biserica primeşte la Sfânta Împărtăşanie pe copilul în vârstă de până la şapte ani fără ca acesta să fi fost spovedit înainte, considerând că păcatele acestuia sunt mici şi Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, le iartă. Cu toate acestea copilul trebuie să ţină ajun (să nu mănânce nimic din seara precedentă). După vârsta de 7 ani, toţi copii se vor împărtăşii după rânduiala respectată de toţi credincioşii.
De la vârsta de şapte ani omul nu mai poate primi Împărtăşania decât precedată de Spovedanie.
Cei ce păşesc la Sf.Taină a Împărtăşaniei trebuie să spună,cu luare aminte,cu frică şi cutremur dar şi cu multă credinţă şi nădejde,rugăciunile de dinainte de Împărtăşanie precum şi pe cele de mulţumire de după primirea acestei Sf.Taine. Dincolo de nevoia si de dorinta pentru iertare, impacare si tamaduire este, trebuie sa fie, pur si simplu dragostea pentru Hristos, pe care-L iubim "fiindca El ne-a iubit cel dintai" (I Ioan IV, 19). Si, in cele din urma, iubirea si nimic altceva este aceea care face posibila trecerea noastra peste abisul ce desparte creatura, de Creator, pe cel pacatos de Cel Sfant, aceasta lume de imparatia lui Dumnezeu. Aceasta iubire este cea care transcende si aboleste toate divagatiile noastre omenesti - prea omenesti - asupra "vredniciei" sau "nevredniciei" indeparteaza temerile si retinerile noastre, ne fac sa ne deschidem catre dumnezeiasca Iubire. "In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire" . (I Ioan IV, 18).
Să nu îndrăznim,fraţilor,să ne apropiem de Sfântul şi cinstitul Trup şi Sânge al Domnului dacă încă mai avem de gând să blestemăm,să lovim,să chinuim, să dispretuim şi să judecăm pe aproapele,dacă mai avem gânduri de ţinere de minte a răului şi de răzbunare,dacă suntem încă roşi de invidie şi ură sau dacă nu ne-am împăcat cu toţi oamenii şi nu am îndreptat relele făcute acestora!.
Iar după ce am primit Sf.Împărtăşanie trebuie să ne petrecem ziua în cuminţenie,curăţie şi cumpătare să ne rugăm,să citim din Sf.Scriptură şi din lecturile bisericesti,să mărturisim şi altora ce am învăţat la Biserică şi să ne străduim să facem cât mai multe fapte bune fiindcă îl avem în trupul nostru pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi nu vrem să Îl întristăm şi sî să-L îndepărtăm, iarăşi şi iarăşi,de la noi.
Cât despre practica interzicerii sărutării icoanelor şi altor lucruri sfinte după primirea Sf.Împărtăşanii deşi pare a pleca din respectul faţă de Sf.Taine,este totuşi,exagerată Desigur, se recomandă multă luare aminte pentru ca Sfânta Împărtăşanie să rămână în totalitate în fiinţa celui care se cuminecă. Dealtfel, după ce fiecare credincios se împărtăşeşte preotul folosind procovăţul şterge buzele acestuia pentru a-l feri de pericolul risipirii Sfintei Împărtăşanii Deci,Impartasania, nu ramane pe buze, ci se inghite. De aceea e binevenit obiceiul de a primi, dupa Impartasanie, anafora si chiar un pic de vin, acestea pentru ca din Impartasanie sa nu ramana nimic afara
Dacă ne împărtăşim putem săruta icoanele şi alte obiecte sfinţite (Crucea, Evanghelia) pentru că acestea nu întinează în niciun fel primirea Sfintelor Taine. Obiectele sfinţite nu pot diminua sau şterge caracterul Sfintei Împărtăşanii, pentru că, în primul rând, sunt sfinţite şi cinstirea acordată acestora prin sărutare aduce binecuvântare şi har sfinţitor. Obiectele sfinţite, în cazul nostru icoanele, sunt „ferestre spre cer“, mijlocesc creştinilor persoana sfântă prin chipul zugrăvit pe ele. Icoanele sunt legătură şi asemănare cu prototipul, cu sfântul pictat pe acestea. Ele mijlocesc harul divin şi pun în relaţie harică pe creştini cu Sfinţii reprezentaţi pe acestea. Să nu uităm că în Sfânta Împărtăşanie primim pe Însuşi Izvorul harului, pe Hristos, şi, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi lucrător şi atotputernic“ (Dogmatica). În acelaşi mod în care sărutarea potirului şi a icoanei este permisă, se poate săruta chiar şi mâna preotului (Sf. Nicolae Cabasila: mâna preotului se sărută după Sfânta Liturghie,la momentul miruitului, pentru că a ţinut trupul lui Hristos).
Este permisă şi sărutarea apropiaţilor în ziua împărtăşirii, dar doar în măsura în care aceste gesturi exprimă bucuria comuniunii cu Hristos;
In ce priveste sarutul cu nuante erotice, acolo apare pacatul. Acest fel de sarut face rau oricand, nu doar dupa impartasire, mai ales in vremurile noastre, cand este la moda si se practica intr-un stil animalic,respingător. Unii Părinţi zic că nu se cuvine sa sarutam icoanele şi nici mâna preotului după primirea Sf.Împărtăşanii,cel putin timp de două ore până după servirea mesei de prânz.Nu respingem nici părerea lor atâta vreme cât nu există o prevedere canonica a Bisericii în acest sens.De aceea este bine şi vă îndemn ca,dacă aveţi nelămuriri şi probleme de conştiinţă în acest sens dar şi pentru alte probleme nereglementate clar de canoanele Bisericii, fiecare să-şi întrebe pe părintele său duhovnic şi cum îi va spune acela aşa să facă,aşa încât toate să le împlinim sub ascultare de preot şi atunci nu vom greşi.
După primirea Sf.Împărtăşanii este bine să nu mâncăm cel puţin două ore pentru ca harul divin sa lucreze cu maxima eficacitate în sufletul şi în trupul nostru.La masa să fim cumpătaţi şi să nu folosim băuturi spirtoase ci, eventual,putin vin.
Sfanta Impartasanie este de mare folos omului, daca se impartaseste cu adevarat cu credinta, cu pregatire si cu dezlegarea duhovnicului. Ca cel ce se apropie cu nevrednicie,osanda isi ia, ca foc este care arde pe cei nevrednici - ai vazut ce spune in rugaciuniledinainte de impartasanie.- Cine se poate imparatsi ?- Cine are viata curata, neprihanita; cine are stiinta gandului sau curata, cine nu are impedimente canonice si este dezlegat de duhovnic, poate sa se impartaseasca, iar cine nu este marturisit si dezlegat de duhovnic si n-a facut canonul dat, nici nu se poate apropia de impartasanie. Ca si o data in an de se va impartasi, ca Iuda este, care o data s-aimpartasit si a intrat satana in el si l-a vandut pe Domnul.Daca nu-i vrednic cineva, nici o data pe an sa nu se impartaseasca. Ai vazut ce zice in Cuvantul 53, Sfantul Ioan Gura de Aur :
" ... Si voi preotilor, care dati PreacurateleTaine, nu mica munca zace asupra voastra, daca stiti pe cineva nevrednic, de-l veti impartasi cu aceste prea infricosatoare si preasfinte si dumnezeiesti Taine.
Si daca te temi tu, o preotule, ca cel ce vine la tine este sachelar, adica general, sau ipat,adica prefect, sau voievod sau cel ce este cu coroana pe cap, adica imparat, si te temi ca se va supara ca nu-i dai Impartasania, daca te temi tu, adu-l la mine !
Tot trupul meu il voi da sa-l arda, mai inainte de a da Trupul cel Preasfant si Preacurat celui nevrednic. Tot sangele meu il voi varsa mai inainte de a da Sangele, atat de infricosat si Preasfant la cel ce nu-i vrednic ".
Iar daca s-a curatit si s-a pregatit dupa randuiala canonica a Bisericii lui Hristos prin marturisire, si a facut canonul cuvenit, sa se apropie cu frica si cutremur.
- Ce ne puteti spune de impartasania copiilor pana la varsta de sapte ani ? Necesita spovedanie ?- Copiii cei nevinovati pana la varsta de cinci ani, este bine sa-i impartasiti, daca se poate,si in fiecare Duminica. Iar copiii de 6 - 7 ani mai ales acum, este bine sa fie spovediti si apoi impartasiti, ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, in casa, la televizor si peste tot,nefiind supravegheati de parinti.La fel si despre cei batrani si bolnavi zice Sfantul Simeon al Tesalonicului : " Cei batrani si bolnavi, care nu au impedimente canonice, este bine sa se impartaseasca mai des si in sarbatorile mari ".Totdeauna, inainte de a te impartasi, dupa ce ti-ai facut metaniile, dupa ce ai parasit pacatul si ti-ai facut canonul dat de preot, inainte de a te impartasi trei zile cel putin n-ai voie sa bei vin nici sa mananci de dulce sau cu untdelemn. Iar in afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamana de post sau macar trei zile nu te poti impartasi. Cel putin trei zile inainte de a te impartasi sa nu mananci cu untdelemn si sa nu bei vin; numai mancare uscata. Asa este randuiala cu Sfanta Impartasanie, fratilor.
- Spuneti-ne ceva despre impartasania calugarilor, despre deasa impartasanie.
- Calugarii din manastiri, daca au duhovnic bun, sa se spovedeasca cat mai des. La noi spovedania, cum vedeti, e o data pe saptamana, vinerea. Da, am calugari foarte treji, carevin de doua-trei ori pe saptamana la marturisire : " Parinte, n-am fost la Utrenie; parinte,am ramas in urma cu canonul; parinte, am mancat inainte de masa ", sau te miri ce. Daca il mustra constiinta, el vine, ii pui mana pe cap, il dezlegi si se usureaza.Asa ca si calugarii batrâni si bolnavi se pot impartasi o data pe saptamana; ceilalti, daca le da voie duhovnicul, se pot impartasi, cel mai rar, la patruzeci de zile, cel mai potrivit, odata pe luna.
- Dar avem vreun temei la Sfintii Parinti pentru impartasania la patruzeci de zile ?
- Da, avem la Sfantul Simeon al Tesalonicului. El zice ca o data la patruzeci de zile fiecare sa se pregateasca si sa se impartaseasca, daca n-are vreo oprire canonica. Este pacat care te opreste douazeci de ani de la impartasanie.In caz de moarte, daca vezi ca omul este gata, ii dai impartasania. Nu-l mai poti opri in caz de moarte; iar daca nu moare si mai traieste, face in continuare canonul dat. Asa sa stiti.
- Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?
-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca.
- Dar de cate feluri este Sfanta Impartasanie ? In cate feluri ne putem impartasi ?
- Impartasirea cu Preacuratele Taine este cea mai infricosata, cea mai buna si cea mai sfanta. A te impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, zice Mantuitorul : Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru dansul

CELE CINCI FELURI DE IMPARTASIRI

Ne putem impartasi cu adevarat in cinci feluri, in Biserica lui Hristos.
Prima impartasire si cea mai importanta este cea cu Trupul si Sangele Domnului.
A doua cale de impartasire, dupa Marele Vasile, este impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii. Poti sa vii in biserica si chiar daca esti oprit de preot sa te impartasesti pe cativa ani, te poti impartasi de o mie de ori pe zi si mai mult,pe alta cale, pe calea rugaciunii. Daca vii in biserica si zici rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoae, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul ", cu toata inima, de cate ori ai suspinat dupa numele lui Iisus, de atatea ori te-ai impartasit, ca si cel ce a luat cu lingurita Sfintele Taine.Aceasta este impartasirea pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii, cu care omul poate reusi sa se impartaseasca de multe ori pe zi, nu numai o data, cu aceeasi putere cu care se impartaseste si cel cu lingurita din Sfantul Potir.
Al treilea fel de impartasire este pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos.
Mantuitorul a spus sa postim, ne-a aratat cum sa postim; a zis sa ne rugam, ne-a aratat cum sa ne rugam; a spus sa primim pe cel strain, sa adapam pe cel insetat, sa hranim pe cel flamand,sa cercetam pe cei inchisi si sa iertam pe cei ce ne gresesc.Cand facem aceste porunci, ne impartasim pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de impartasire. Si cu aceasta te poti impartasi de multe ori pe zi, de cateori ai lucrat poruncile lui Hristos.Auzi ce spune dumnezeiescul Maxim in Filocalie : " Hristos sta ascuns in poruncile Sale.Cine face o porunca il primeste pe Hristos. Si nu numai pe Hristos, ci toata Sfanta Treime". Si auzi ce spune Scriptura :
Cel ce Ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele, si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni si lacas la dansul vom face. Clar ! Nu numai Fiul, ci si Tatal vine. Si unde-i Tatal si fiul pe toata Sfanta Treime o primeste acela care lucreaza poruncile lui Dumnezeu, macar de ar fi oprit de la Sfanta Impartasanie de vreun preot. Intelegeti Acesta-i al treilea chip de impartasire pe cale lucrarii poruncilor.
A patra impartasire este prin auz. Cum ? Eu sunt oprit de preot pe atatia ani de la impartasire, fie ca sunt femeie sau barbat. Dar merg la biserica si ascult cu evlavie SfantaLiturghie, Apostolul, Evanghelia, Heruvicul, Axionul, si predica preotului. Daca ascult cu evlavie cuvantul Domnului, de cate ori am luat un inteles duhovnicesc prin auz, de atatea ori m-am impartasit cu Hristos.Aceasta este impartasirea prin urechi, al patrulea fel de impartasire. Si Apostolul spune clar : Credinta vine prin auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu. Tu primesti cu lingurita pe Hristos; eu il primesc prin urechi, cand ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, cantarile si predica preotului. Si ma impartasesc de mii de ori pe zi, fara sa stii tu. Tu poate, daca nu te-ai pregatit bine, spre osanda primesti Sfanta Impartasanie. iar eu,daca stau cu credinta, ca vamesul, in Biserica si ascult cu evlavie slujba, ma impartasesc prin urechi. Acesta este al patrulea fel de impartasire.
Al cincilea fel de impartasire este pe calea miridelor, a particelelor ce se scot pentru noi la Sfanta Liturghie.
De aceea nu putem pune la Sfanta Liturghie pe cei betivi, pe cei ce injura, pe cei ce traiesc necununati, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru ca acea particica care se scoate, reprezinta fata acelui suflet.Aceste particele se sfintesc la Sfanta Epicleza, prin invocarea Duhului Sfant si, la sfarsitul slujbei, dupa ce s-a pus in potir partea cu Iisus, si se zic cuvintele : " Plinirea paharului credintei Duhului Sfant ", apoi se pun si particelele ce se scot pentru credinciosi. In dumnezeiescul Sange din Sfantul Potir este Trupul si Sangele lui Hristos viu.Din prescura a patra se scot particele pentru vii, din a cincea pentru morti si le trage in Sfantul Potir. Din aceste particele ca faina, ce s-au adapat cu dumnezeiescul Sange inPotir, atatea mii si milioane de suflete au primit impartasirea si comuniunea direct cu Iisus Hristos, cu Trupul si Sangele Lui.Acestea patru din urma sunt cai de impartasire, pe calea lucrarii faptelor bune, dar nuinlocuieste pe cea dintai. Numai o impartasire temporara si in caz de ceva, tot trebuie sase impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului, cu Preacuratele Taine.Iata asa ne putem impartasi in cinci feluri in Biserica Universala.
- Daca un neoprotestant se impartaseste pe cele patru cai, dar nu se impartaseste cuTrupul si Sangele Mantuitorului, poate avea nadejde de mantuire ?
- Nu ! Nu are nici o valoare, pentru ca este rupt de Biserica lui Hristos si nu are Darul preotiei. Acela ii sectar, om ratacit. Asa-i, mai baiete ! Nu putem noi schimba ceea ce a intemeiat Hristos pentru toata lumea. El a zis : Luati, mancati, acesta este Trupul Meu;beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu ...( Ioan 6,53 )De ce v-am spus despre Sfanta Impartasanie ? Este bine sa va pregatiti, mama. Fratiile voastre de la tara, macar in posturi si macar o data la patruzeci de zile sa va impartasiti
Pr.Ilie Cleopa.
4. Păzirea poruncilor. Pentru mântuirea sufletelor noastre este absolut necesar să învăţăm cele 10 porunci ale Decalogului,să ne străduim să le împlinim,dar şi cele 9 porunci ale Bisericii noastre,după Cuvântul Mântuitorului:,,De vrei să intri în viaţă ,păzeşte poruncile!”.De aemenea trebuie să învăţămm şi să rostims zilnic ,,Crezul creştinului”ca şi rugăciune particulară. Astfel Îl putem mărturisi zilnic pe Mântuitorul Îisus Hriastos în viaţa noastră însă să-l mărturisim nu numai cu cuvântu ci şi prin fapte bune,învăţându-i şi pr semenii noştri poruncile Domnului şi oferindu-le spre pildă modelul nostru comportamental.
În cele ce urmează redăm o explicaţie pe înţelesul tuturor a celor zece porunci biblice precum şi cele nouă porunci ale Bisericii pe care orice creştin ortodox este obligat să le respecte deoarece altfel riscă să fie îndepărtat din Biserică şi să piardă posibilitatea mântuirii sufletului:

DECALOGUL – DATORIILE FAŢĂ DE DUMNEZEU ŞI APROAPELE

Decalogul(de la cuv.greceşti:,, deca”=zece şi,, logos”=cuvânt) este un grup de zece porunci date de Dumnezeu poporului evreu prin proorocul Moise, singurele rămase valabile din Legea Vechiului Testament,porunci ce constituie norme de conduită obligatorie pentru toţi oamenii care cred într-un singur Dumnezeu şi vor să se mântuiască.
Explicarea celor 10 porunci:
1. ,,Eu Sunt Domnul,Dumnezeul tău,să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”(Ieşire 20,2-3).
Porunca întâi ne învaţă că există un singur Dumnezeu adevărat şi numai Lui trebuie să ne închinăm şi să-I slujim.Păcătuiesc contra ei ereticii(cei rătăciţi de la dreapta credinţă a Bisericii),vrăjitorii,descântătorii,hulitorii,schismaticii,ateii.
2. ,,Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici o asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer şi nici din câte sunt pe pământ; să nut e închini acelora şi nici să le slujeşti lor”(Ieşire 20,4-5). 
Porunca a doua opreşte închinarea la idoli(dumnezei falşi,fără corespondent în realitate,fiinţe,fenomene şi obiecte din natură sau făcute de mâna omului).Tot idolatrie mai înseamnă şi a pune orice lucru mai presus de Dumnezeu şi a-I acorda mai mare importanţă(mîncare,bani,podoabe,plăceri,televizor,calculator,muzică,distracţii,plăceri,moda,etc). Porunca a doua nu opreşte închinarea la icoane deoarece creştinii nu se închină materiei din care este confecţionată icoana ci chipului sfânt imprimat pe ea(Mântuitorul,Maica Domnului,sfinţi).
3. ,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert(Ieşire 20,7).”
Porunca a treia ne învaţă că est oprit a se huli numele Lui Dumnezeu,adică a-l rosti fără cinstea şi respectful cuvenit. Luăm în deşert numele Domnului atunci când:
- îl folosim în cuvinte de ocară,înjurături,blesteme.
- când ne purtăm necuviincios în Biserică şi necinstim persoanele şi obiectele sfinte.
- când cârtim împotriva lui Dumnezeu.
- nesocotim făgăduinţele şi jurămintele făcute în numele lui.
- când jurăm strâmb(mincinos),cu uşurinţă sau călcăm jurământul făcut.
Jurământul poate fi folosit doar în cauze şi situaţii de mare importanţă,pentru stabilirea adevărului sau la cererea autorităţilor legale.
4.,, Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti pe ea. Şase zile să lucrezi iar în a şaptea să te odihneşti,căci e ziua Domnului”.(Ieşire 20,8-11).
Porunca a patra ne învaţă două lucruri:
- datoria de a munci cinstit în cele şase zile ale săptămânii.
- datoria de a sărbătorii ziua a şaptea ca zi închinată lui Dumnezeu şi de a ne sfinţi viaţa prin
- participarea la slujbele Bisericii. În Vechiul Testament sâmbăta era ziua de odihnă pe care evreii o ţin şi în prezent.Creştinii,însă,de la început au ţinut ca zi de odihnă Duminica,deoarece:
- este prima zi a creaţiei
- ziua Învierii Domnului
- Ziua Pogorârii Duhului Sfânt şi întemeierii Bisericii creştine.
- Ziua în care apostolii şi primii creştini săvârşeau,,frângerea pâinii”adică Sf.Liturghie.
5. ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.(Ieşire 20,12).
Porunca a cincea ne învaţă să-I cinstim pe părinţi deoarece ne-au dat viaţă iar după Dumnezeu,sunt cei mai mari binefăcători ai noştri.Pe părinţi îi cinstim atunci când:
- îi iubim,adică îi respectăm,îi ascultăm,nu-I supărăm,îi apărăm,îi vorbim numai de bine şi îi ajutăm la nevoie.
- ne rugăm pentru sănătatea şi ajutorarea lor iar după moarte,pentru odihna sufletelor lor,le împlinim dorinţele,le îngrijim mormintele şi le cinstim memoria.
6.,, Să nu ucizi”(Ieşire 20,13). Porunca a şasea opreşte luarea vieţii aproapelui precum şi ridicarea vieţii proprii(sinuciderea) deoarece viaţa este darul lui Dumnezeu şi numai El poate hotărî asupra ei. Tot uciderea aproapelui mai înseamnă:
- istovirea lui prin muncă peste puteri
- purtarea cu asprime,dispreţ,ură şi răzbunare faţă de el. .,,Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni (I Ioan 3,15).
- lipsirea de cele necesare traiului a celui neputincios,neacordarea asistenţei şi ajutorului celui aflat în primejdie
- avortul (pruncuciderea).
Uciderea poate fi şi sufletească,atunci când:
- prin cuvinte sau fapte îndemnâm şi pe alţii să păcătuiască.
- clevetim(vorbim de rău) pe semeni,Îi certăm pe nedrept şi îi judecăm.
Calcă această poruncă şi cei ce chinuiesc animalele şi le ucid fără rost.
7. ,,să nu fii desfrânat”( Ieşire 20,14). Porunca a şaptea opreşte:
- orice legătură trupească între bărbat şi femeie în afara căsătoriei.
- orice gânduri,bancuri,glume şi cântece,imagini,lecturi şi filme necuviincioase şi indecente,beţia,lăcomia,,lenea,drogurile,frecventarea locurilor şi persoanelor care ne îndeamnă la necurăţie şi desfrâu( baruri,petreceri,cluburi,discoteci,anturaj,teatru,circ,etc.)
8. ,,să nu furi”(Ieşire 20,15). Furtul poate fi săvârşit prin:
- luarea în ascuns sau pe faţă şi cu forţa a bunului altuia
- prin viclenie adică falsificarea de acte,bani,înşelăciunea,camăta,specula,fuga de muncă şi cerşetoria,copiatul(furt intelectual).
- oprirea pe nedrept a plăţii lucrătorilor.
- neachitarea datoriilor contractate.
- purtarea unor procese nedrepte.
9. ,,Să nu mărturiseşti strâmb âmpotriva aproapelui tău” (Ieşire 20,16)

Porunca a noua opreşte minciuna (mărturia mincinoasă,jurământul strâmb,pâra nedreaptă,exagerarea,vorba cu două înţelesuri,prefăcătoria,linguşirea,făţărnicia,calomnia,batjocura şi orice alte fapte c ear atinge,numele bun,demnitatea şi onoarea persoanei.
10. ,,să nu pofteşti nimic din câte sunt ale aproapelui tău” (Ieşire 20,17).
Porunca a zecea opreşte invidia,dorirea sau însuşirea bunurilor altuia,faptele şi vorbele rele,gândurile ruşinoase şi păcătoase. 
Respectarea celor 10 porunci este obligatorie pentru ca noi să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu. 
Marea poruncă a iubirii 
Dată fiind importanţa celor 10 porunci Mântuitorul Iisus Hristos le-a rezumat în ,,Marea poruncă a iubirii”:
,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău din tot cugetul tău şi din toată puterea ta Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă” (Mc.12,30-31)
Pe Dumnezeu Îl iubim atunci când împlinim cele 10 porunci,ne rugăm,postim,mergem la Biserică şi ne împărtăşim cu Sf.Taine(în special Spovedania şi Împărtăşania),îi iubim pe toţi oamenii,chiar şi pe vrăjmaşii noştri. : „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni." (Matei 5, 44-46)
Iubirea faţă de Dumnezeu este dovedită şi prin iubirea faţă de semeni,care începe cu ascultarea de părinţi şi se extinde la toţi oamenii manifestându-se prin fapte bune, milostenie, prin respectul acordat acestora, prin rugăciunea rostită pentru ei. Domnul Iisus Hristos le-a spus oamenilor că sunt datori să îi iubească pe semenii lor, deoarece toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu şi fraţi între ei, pentru că au acelaşi Tată ceresc
Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
Cele 9 porunci bisericeşti
1. Sa ascultam cu evlavie Sfanta Liturghie in fiecare Duminica si sarbatoare.
2. Sa tinem toate posturile de peste an.
3. Sa cinstim pe preoţii şi slujitorii Bisericii
4. Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare din patru posturi mari de peste an, ori, daca in fiecare post nu putem, cel putin odata pe an, in Postul Pastilor.
5. Sa ne rugam pentru conducatorii ţării.
6. Sa tinem posturile randuite de episcopul sau mitropolitul locului in vreme de primejdii,molime sau alte necazuri.
7. Sa nu ne rugăm cu ereticii sau sectarii,să nu mergem la adunările lor,să nu citim Biblia şi cărţile lor
8. Sa nu instrainam, nici sa folosim, spre scopuri straine, lucrurile sau averea Bisericii.
9. Sa nu facem nunti si ospete, sau alte petreceri, in timpul posturilor
5.Faptele bune:
Cele mai mari fapte bune ale creştinului sunt: postul,rugăciunea şi milostenia
a.Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. 
El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).
Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu. 
Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit” (Fac. 2, 17),
Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.
Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”( Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)
Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2). 
Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească
Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi
In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia
Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperin trupul nostru ca templu al prezentei Lui.
Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare). 
Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.
Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).
Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."(Ioan 5, 14).
Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.
Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare şi lăcomia trupului prin înfrânare. 
Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F. Ap. 13,3; 14, 23; I Cor. 7,5; II Cor. 11, 27).
Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.
Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.
Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:
FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA. APROPIAŢI-VA DE DUMNEZEU CU POST,RUGACIUNE,SPOVEDANIE,IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!
La polul opus sunt acei creştini plini de zel care se supun unor perioade lungi şi aspre de post negru sau post aspru .Pe aceştia îi atenţionăm să nu o facă de capul lor fiindcă vor cădea în păcatul mândriei şi în mari ispite ci numai sub ascultarea strictă a duhovnicului.
Postul se respecta si în Legea Veche. “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37, 32-34)
Iudeii posteau lunea si joia si în anumite zile dupa rânduiala de cult a Vechiului Testament.
Sfintii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pornind de la cultul iudaic, au rânduit doua zile de post saptamânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzarii Domnului de catre Iuda si vinerea, în cinstea rastignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit si lunea zi de post, mai ales pentru calugari, ca sa prisoseasca în toate Biserica crestina fata de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit si celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocainta si cresterea noastra duhovniceasca este Postul Mare.
Din punct de vedere al felului sau asprimii lui, atât în practica veche a Bisericii cât si în cea rasariteana, postul poate fi de mult multe feluri sau grade:
1)Postul integral (total) sau ajunarea propriu-zisa, care consta în abtinerea completa de la orice fel de mâncare si bautura pe un timp anumit (care, bineînteles, nu poate fi prea lung); e postul tinut, timp de 40 de zile, de catre Moise pe Muntele Sinai (Iesire 24, 18), de Sf. Prooroc Ilie (3 Regi 19, 8) si de Mântuitorul în ajunul începerii activitatii Sale mesianice (Luca 4, l-2);
2)Postul aspru (xirofagie), în care se îngaduie numai consumarea de hrana uscata: pâine, fructe uscate sau seminte, legume si apa. E postul pe care l-a practicat Sf. Ioan Botezatorul în pustia Iordanului (vezi Matei III, 4 si Marcu I, 6), precum si marii asceti si pustnici crestini din epocile de stralucire a monahismului;
3)Postul comun (obisnuit), în care se admite consumarea mâncarilor gatite din alimente de origine vegetala (inclusiv untdelemnul), excluzându-se orice aliment de provenienta animala (carnea, inclusiv cea de peste, untura sau grasimea, ouale, laptele si toate derivatele lui). Este postul practicat de marea majoritate a credinciosilor, în cele mai multe cazuri;
4)Postul usor, numit si dezlegare, în care se îngaduie consumarea pestelui si a vinului, precum si a untdelemnului, în perioadele când e impus post aspru. Astfel de dezlegari se acorda pentru sarbatorile mai importante care cad în timpul posturilor de durata, când e prescris post aspru sau post comun, ca de exemplu, Bunavestire, care cade totdeauna în timpul Paresimilor; ele sunt reglementate prin traditia si practica bisericeasca, fiind consemnate în Mineie si în Triod (la sarbatorile respective), în Tipicul cel Mare, precum si în Sinaxarul de la sfârsitul unora din editiile mai mari ale Ceaslovului (vezi mai departe, la posturile de durata).
Din punct de vedere al lungimii posturilor, ele se clasifica astfel:
a)Posturile de o singura zi cand se tine post in toate zilele de miercuri (amintind vanzarea de catre Iuda a Mantuitorului), si vineri (amintiond rastignirea Domnului), cu exceptia celor trecute in calendar cu „harti”.
Alte posturi de o singura zi sunt:
-Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie);
-Taierea Capului Sfantului Ioan Botrezatorul, (29 august)
-Ajunul Bobotezei (5 ianuarie).
b)Posturile de mai multe zile:
Postul Sfintelor Pasti sau Postul Mare
Acest post tine sapte saptamani. Primele sase saptamani inchipuie postul de 40 de zile al Mantuitorului, iar a saptea saptamana este pentru cinstirea Patimilor Sale
Este cu data schimbatoare, fiind legat de data Sfintelor Pasti.
Nu se mănânca : carne , oua , brânza, precum si peste, untdelemn si vin.
Este dezlegat la untdelemn si vin sambata si duminica, in ziua de 24 februarie (Aflarea Capului Sf Ioan Botezatorul), 9 martie (Sfintii 40 de Mucenici).
Se mananca peste la Buna Vestire (25 martie) si in Duminica Floriilor.
Bolnavii au voie sa manânce bucate cu untdelemn si sa bea vin în Postul Mare.
În acest sfânt post crestinii merg cît mai regulat la biserica, se împaca unii cu altii, sotii tin definitiv curatenie trupeasca. Apoi toti se roaga mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii si milostenie dupa putere, se spovedesc si se împartasesc în post de doua ori, sau macar odata pâna la Sfintele Pasti, renunta la judecati, la certuri si distractii care robesc mintea si înseala pe multi.
Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (Sanpietru)
Biserica a asezat acest post in cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum si a celorlalti Apostoli. Sta in legatura cu Pastele si Pogorarea Sfantului Duh, sarbatori care au date schimbatoare. De aceea poate dura mai mult sau mai putin.
Se lasa sec in prima Duminica dupa Rusalii (Duminica Tuturor Sfintilor) seara si se posteste pana la 29 iunie, Ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, care daca va cadea intr-o zi de miercuri sau vineri, se mananca de post, insa este dezlegat la peste.
In acest post nu se manaca carne, oua si branza. Lunea, miercurea si vinerea nu se mananca cu untdelemn si bea vin.
Este dezlegat la peste in ziua Nasterii Sf Ioan Botezatorul (24 iunie), chiar daca va cadea miercurea sau vinerea.
Daca in zilele de luni, marti si joi, cade un sfant mai mare insemnat in calendar cu cruce neagra (+), atunci se poate mananca peste, iar in zilele de miercuri si vineri, se poate manca cu untdelemn si bea vin.
Postul Sfintei Adormirii Maicii Domnului
Acest post se tine in cinstea Sfintei Fecioare Maria.
Dureaza doua saptamâni : de la 1 la 14 August
Lasam sec la 31 iulie ; iar de va cadea aceasta zi miercurea sau vinerea, se lasa sec la 30 iulie.
În acest post se mananca cu untdelemn si bea vin, numai Sâmbata si Duminica 
Este dezlegat la peste la 6 august, cand este Schimbarea la Fata.
Daca Adormirea Maicii Domnului cade în zi de post, mâncam de dulce a doua zi, adica la 16 August , insa este dezlegat la peste.
Postul Nasterii Domnului (Craciunului)
El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moise, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament, care asteptau venirea lui Mesia cu post si rugaciune.
Postul tine 40 de zile : de la 15 noiembrie la 25 decembrie.
Se lasa sec în seara Sfântului Filip , la 14 Noiembrie.
Daca aceasta zi cade miercurea sau vinerea, postul incepe din ziua de 14 noiembrie, lasandu-se sec in seara zilei de 13 noiembrie.
Nu se mananca carne , oua si brânza . Lunea , miercurea si vinerea se mananca bucate fara untdelemn si nu se bea vin. Martea si joia se dezleaga la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile, pâna la 20 decembrie exclusiv , este dezlegat la untdelemn , vin si peste.
Intre 20 - 24 decembrie postul este mai aspru. Nu se mai consuma peste.
Daca în zilele de Luni , Miercuri si Vineri praznuim vre-un sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagra (+) , mâncam untdelemn si bem vin; iar de va cadea hramul bisericii sau sarbatoare însemnata în calendar cu cruce rosie (+) , atunci dezlegam si la peste.
În ziua de Ajun se manânca tocmai seara si anume : grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrigi sau turte din faina, caci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit - mai înainte - Nasterea lui Hristos. 
B) Rugăciunea:Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu,hrana sufletului şi una dintre cele mai importante fapte bune necesare pentru mântuirea sufletului.
Despre rugăciune Însuşi Mântuitorul ne vorbeşte astfel:,,Tu,însă,când te rogi,intră în cămara ta şi închizând uşa,roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi…îţi va răsplăti ţie.Când vă rugaţi nu spuneţi multe ca şi păgânii,că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă,mai înainte de a cere voi de la El(Matei 6,6-8).
Aşadar,rugăciunea este ridicarea minţii spre Dumnezeu,împreuna vorbire a inimii cu El.Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele,nu vin pe altă cale,în sufletul nostru,decât pe calea rugăciunii.Rugăciunea curată nu numai că îl aduce pe om în imediata apropiere a lui Dumnezeu ci îl şi lipeşte de El,îl face un duh cu El.
Având în vedere spaţiul în care se desfăşoară,numărul de persoane angrenate precum şi cuprinsul ei,putem distinge mai multe tipuri de rugăciune:
Tipuri de rugăciune:
a. după locul şi numărul de persoane antrenate
- rugăciunea publică(cultul divin al Bisericii).
- rugăciunea particulară.
b. după conţinut şi lucrare:
- rugăciunea de laudă
- rugăciunea de mulţumire
- rugăciunea de cerere.
Este foarte important să folosim mai ales rugăciuni de laudă şi mulţumire.De ce? Findcă atunci când,cu iubire şi cuget curat Îl slăvim pe Dumnezeu,Îl lăudăm şi îi mulţumim SUNTEM,DEJA,CU SUFLETUL ÎN INTERIORUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU !.Iar atunci când cerem ceva de la Dumnezeu,neapărat să-I mulţumim şi să-L lăudăm,ca şi cum am fi primit deja ceea ce am cerut.
Trebuie să ne rugăm neâncetat,cu EROISM ŞI SPIRIT DE JERTFĂ,CHIAR DACĂ LA INCEPUT NU NE ESTE UŞOR,CA NIŞTE ADEVĂRAŢI OSTAŞI AI LUI HRISTOS,după cuvântul Mântuitorului,ca să nu fim ispitiţi de diavol şi să ne îndepărtăm,astfel de Dumnezeu.
,,Mijlocul de a realiza aceasta este, precum am zis, osteneala în rugăciune. Când se freacă lemn de lemn, ele se încing şi iese foc. La fel şi cu su¬fletul: când este frecat prin osteneala rugăciunii, el dă în cele din urmă focul acesteia. Ostenea¬la rugăciunii este alcătuită din săvârşirea cuve¬nită a celor două feluri de rugăciune despre ca¬re am vorbit deja, şi anume din săvârşirea evla¬vioasă, cu luare-aminte şi cu simţire, a pravilei noastre obişnuite şi după aceea deprinderea su¬fletului să se înalţe deseori către Dumnezeu prin cugetarea la cele dumnezeieşti, prin întoarcerea spre Dumnezeu a tot ceea ce lucrăm şi prin dese¬le strigări din inimă către Dumnezeu. Ne rugăm dimineaţa şi seara: depărtarea este mare. Dacă ne vom întoarce către Dumnezeu numai atunci, cu oricâtă osârdie s-ar ruga cineva, ziua sau noap¬tea tot se va împrăştia, şi la vremea rugăciunii sufletul se va face iarăşi rece şi pustiu ca înainte. Chiar dacă te vei ruga din nou cu osârdie, ce fo¬los, dacă iarăşi te vei răci şi te vei împrăştia? As¬ta va fi ca şi cum ai zidi şi ai dărâma, şi iar ai zi¬di, şi iar ai dărâma – osteneală şi doar atât. Dacă acum ne vom hotărî nu doar să săvârşim pravila de rugăciune dimineaţa şi seara, cu luare-amin¬te şi cu simţire, ci în afară de asta să ne mai şi exersăm zilnic în cugetarea la cele dumnezeieşti, să întoarcem orice lucru al nostru spre slava lui Dumnezeu şi să strigăm din inimă deseori că¬tre Dumnezeu prin cuvinte scurte de rugăciune, vom umple şi acest lung răstimp dintre rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară cu dese întoarceri spre Dumnezeu, cu dese lucrări ale rugăciu¬nii. Deşi aceasta nu va fi rugăciune neîncetată, va fi totuşi rugăciune foarte des repetată, care cu cât va fi repetată mai des, cu atât se va apropia mai mult de cea neîncetată. In orice caz, această oste¬neală este o treaptă neapărat trebuincioasă către aceasta din urmă Să presupunem că împliniţi osteneala aceasta zilnic, fără scăpări şi neobosiţi: ia vedeţi, ce tre¬buie să se petreacă în sufletul vostru?
Din cugetarea la cele dumnezeieşti se naşte fri¬ca de Dumnezeu, pentru că frica de Dumnezeu este în sine atingere prin gândul evlavios şi per¬cepere prin simţire a nesfârşitelor desăvârşiri şi lucrări dumnezeieşti. Din întoarcerea tutu¬ror lucrurilor noastre spre slava lui Dumnezeu se naşte aducerea-aminte de Dumnezeu, altfel spus umblarea înaintea lui Dumnezeu, pentru că umblarea înaintea lui Dumnezeu este aceas¬ta: orice ai face, să-ţi aminteşti că te afli înain¬tea lui Dumnezeu. În fine, din desele strigări că¬tre Dumnezeu sau, altfel spus, din desele ţâşniri din inimă ale simţămintelor evlavioase faţă de Dumnezeu ia naştere continua chemare caldă, iubitoare, a numelui Lui.
Când sufletul este cer¬cetat de acestea trei: frica de Dumnezeu, aduce¬rea-aminte de Dumnezeu sau umblarea înaintea lui Dumnezeu şi această întoarcere iubitoare a inimii către El, altfel spus alintare drăgăstoasă a preadulcelui nume al Domnului în inimă, atunci se va aprinde în inimă negreşit şi focul duhovni¬cesc de care vă vorbeam la început şi va aduce cu sine pace adâncă, trezvie neîncetată, priveghere lucrătoare de viaţă. Omul va intra atunci în sta¬rea aceasta, mai presus de care nu are nevoie să dorească vreuna pe pământ şi care este adevă¬rata pregustare a fericitei stări care îi aşteaptă în viitor pe toţi cei mântuiţi. Aici se împlineşte cu lucrul spusa Apostolului: viaţa noastră este ascun¬să cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3).
Aceste trei lucruri să le şi căutaţi în osteneala rugăciunii voastre. Ele sunt plata ostenelii şi, îm¬preună, cheia bisericii ascunse a împărăţiei ce¬rurilor. După ce au deschis cu ele uşa, adevăra¬ţii rugători intră înlăuntru, sunt duşi la picioare¬le tronului Dumnezeiesc şi se învrednicesc din partea Tatălui Ceresc de încuviinţare, de atinge¬re şi îmbrăţişare mulţumită cărora toate oasele vor zice: „Doamne, Doamne! Cine este asemenea Ţie?” (Ps. 34, 9) Pentru aceasta să se şi roage, ostenindu-se în rugăciunea sa, fiecare, şi pentru aceasta să suspine: când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale, Doamne? Ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele (Ps. 41, 2; 26, 7).
Rugăciunea este un proces continuu şi pentru a se ajunge la rugăciunea desăvârşită trebuie parcurse şapte trepte:

Treptele rugăciunii:

- rugăciunea gurii pe care o realizăm prin mişcarea buzelor
- rugăciunea minţii – ce spunem înţelegem cu mintea
- rugăciunea inimii – înţelegem cu mintea dar simţim şi cu inima
- rugăciunea de sine mişcătoare – care s-a întipărit în inima noastră şi curge fără efort.
- rugăciunea văzătoare – treaptă la care rugătorul cunoaşte gândurile oamenilor,vede duhurile rele şi pe îngeri.
- rugăciunea în extaz sau uimire – mintea omului se înalţă la cer şi faţa sa capătă o lumină harică.,
- rugăciunea duhovnicească – vedere a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Rugătorul exemplar trebuie să ţintescă spre toate aceste trepte,,numai că nu toate stau în puterea lui.Dacă se roagă cu credinţă,smerenie,curăţia sufletului şi voinţă neclintită,Duhul lui Dumnezeu îl va ajuta să urce pe trepte din ce în ce mai înalte de rugăciune.
Pentru a fi bine primită şi ascultată de Dumnezeu,orice rugăciune trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

Condiţiile rugăciunii:

. curăţia inimii
. smerenie,umilinţă
. credinţă tare
. neâmprăştierea minţii -
. participarea la rugăciunile Bisericii (ATENŢIE! TREBUIE NEAPĂRAT SĂ MERGEM SĂ NE RUGĂM ŞI LA BISERICĂ,PARTICIPÂND LA SF.LITURGHIE ÎN DUMINICI ŞI SĂRBĂTORI,ALTFEL DEGEABA NE RUGĂM DOAR ACASA.AUD PE UNII SPUNAND CĂ EI NU MERG LA BISERICA CI SE ROAGA DOAR ACASA.ACEIA SUNT DE FAPT NECREDINCIOSI ŞI CRESTINI DOAR CU NUMELE,SĂ NU VĂ LUAŢI DUPĂ EI! ).
. împărtăşirea cu Sf.Taine
ale Bisericii
. râvnă şi dorinţă intensă
. perseverenţă
. sacrificii şi mortificări(post,milostenie, îngenunchieri,metanii,închinăciuni,ier tarea tuturor,semnul Sf.Cruci,etc.
. împlinirea poruncilor lui Dumnezeu
. Rugăciunea trebuie făcută în numele lui Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Ioan 16.23
. Rugăciunea trebuie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Luca 22,42

Când ne rugăm la biserică şi acasă, în faţa icoa¬nelor, stăm în genunchi, cu capul plecat şi cu mâinile împreunate, gândindu-ne doar la Dumnezeu.
La şcoală putem să ne rugăm în picioare, cu capul plecat, şi cu mâinile împreunate.
,,Îngenunchind la rugăciune,mărturisim evlavia,pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui Dumnezeu.Prin prosternarea sau căderea noastră cu faţa la pământ,mărturisim credinţa noastră înaintea lui Dumnezeu.Prin metanie cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască.Prin închinăciune cinstim milostivirea sfinţilor.Prin ridicarea braţelor în sus mărturisim dragostea noastră în faţa lui Dumnezeu şi unirea,prin rugăciune cu Hristos Cel Răstignit pe cruce.Prin încrucişarea mâinilor pe piept,mărturisim ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu”(Ierom.Nicodim Măndiţă, Vămile Văzduhului,vol.I).
Rugăciunea este, după fiinţa ei, apropierea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, rugăciunea este puterea susţinătoare a lumii, împăcarea cu Dumnezeu.
Rugăciunea este o stare de permanentă recunoştinţă. (Sfântul Ioan de Kronstadt)
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: „Rugăciunea, după calitatea ei, este petrecerea si unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Iar după lucrare, este hrana sufletului, întărirea duhovnicească a inimii, împăcarea cu Dumnezeu, maica si fiica lacrimilor duhovnicesti, podul care ne trece peste ispite, focul care arde si alungă pe diavoli, lucrarea îngerească, luminarea mintii, curătirea inimii, alungarea întristării si a deznădejdii, îmblânzirea mâniei, oglinda sporirii duhovnicesti, descoperirea asezării sufletesti, prevestitoarea răsplătirii viitoare, semnul slavei ceresti, vorbirea mintii cu Dumnezeu, rodul bucuriilor duhovnicesti, urcusul mintii către Dumnezeu, întrebuintarea cea mai bună si mai curată a mintii noastre, maica tuturor virtutilor crestinesti”.
Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate ( Sfântul Ioan Scărarul)
Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei ( Sfântul Augustin)

Concluzie ştiinţifică la Petersburg: Rugăciunea vindecă bolile
Data publicarii: 17.11.2009 09:56:00

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin.
"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. "Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte.
În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică..
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a coordonat peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui. Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile.
Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăşi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus a. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale..
Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. "Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia.
Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
Rugăciunile pentru cei adormiţi ai noştri
Problema rugaciunilor pentru cei morti sta intr-o strinsa legatura cu cinstirea sfintilor. Ea face parte dintre chestiunile doctrinare eshatologice, impreuna cu problema mortii, a sufletului omenesc si a vietii de dincolo de mormint.
Invatatura crestina referitoare la cultul mortilor si indeosebi la rugaciunile pentru morti se bazeaza pe o serie de idei sprijinite pe revelatia divina si practica traditionala a Bisericii.
In legatura cu moartea, de la care trebuie sa plecam, fenomen universal si inerent naturii umane, Biserica crestina invata ca ea a survenit in lume in urma pacatului originar (Romani V, 12), dar ea nu inseamna o distrugere completa a fiintei umane, ci numai o despartire a trupului de suflet. Trupul se intoarce in pamint din care a fost luat, precum spune Sfinta Scriptura: «In sudoarea fetei tale iti vei minca piinea ta, pina te vei intoarce in pamintul din care ai fost luat» (Facerea III, 19). Sufletul, insa, se intoarce la Dumnezeu de la care si-a primit existenta, precum ne da marturie aceeasi carte sfinta: «Si ca pulberea sa se intoarca in pamint cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, care l-a dat» (Ecclesiastul, XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, vesnic (Matei X, 28; XXII, 32). El este mai de pret decit trupul si decit orice alte bunuri materiale (Marcu VIII, 36-37).
De altfel, nemurirea sufletului si dainuirea lui in viata de dincolo de moarte, este ideea fundamentala prin care sta sau cade cultul mortilor si rugaciunile pentru morti. Mai mult, nemurirea individuala este strins unita, dupa invatatura crestina, bazata pe revelatia divina cu aceea de constiinta. Omul dupa moarte este in deplinatatea vietii sale sufletesti, este constient, bucurindu-se sau suferind dupa felul cum a vietuit pe pamint (Luca XVI, 22-31).
Caci, dupa invatatura Domnului Hristos toti cei morti trebuie sa fie judecati si rasplatiti in conformitate cu faptele pe care le-au savirsit in viata. Chiar si in Vechiul Testament invatatura despre judecata omului este clar afirmata. Astfel, Psalmistul spune: «Iar Domnul ramine in veac; gatit-a scaunul Lui de judecata; si El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele» (Psalm IX, 7-8). De asemenea si in Ecclesiast se spune: «Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecarui om caci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele» (Ecclesisat XII, 13-14).
La Domnul Hristos ideea despre judecata si recompensa omului dupa moarte, constituie ideea de baza a doctrinei sale. Ea strabate ca un fir rosu toata invatatura sa. «Dar zic voua: Tirul si Sidonului va fi mai usor in ziua judecatii decit voua» (Matei XI, 22). Sau: «Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Sa, cu ingerii sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale» (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirma si Sfintii Apostoli, ca o dogma fundamentala a crestinismului. «Pentru ca (Dumnezeu) a hotarit o zi in care va sa judece lumea intru dreptate» (Fapte XVII, 31). Sau «Caci toti ne vom infatisa inaintea judecatii lui Dumnezeu» (Romani XIV, 10); II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastra a sintetizat dogma despre judecata oamenilor dupa moarte in articolul sapte din Simbolul credintei: «Si iarasi va sa vie (Domnul Hristos) cu marire sa judece viii si mortii». Adica, dupa judecata, toti vor primi rasplata conform faptelor pe care le-a savirsit.
Insa invatatura ortodoxa distinge doua judecati, dupa savirsirea din viata a omului: judecata generala, obsteasca care va fi precedata de a doua venire a Mintuitorului Hristos. Despre aceasta din urma se spune ca la venirea Domnului toti cei morti vor invia, iar cei vii se vor schimba intr-o clipa (I Corinteni XV, 51) si vor iesi intru intimpinarea Mintuitorului. Astfel, imbracati in corpuri spiritualizate, vor fi judecati, intr-o atmosfera de maretie si frica, fiind recompensati spre fericire sau chinuri vesnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universala de la sfirsitul lumii.
Totusi, in legatura cu rugaciunile pentru morti trebuie accentuata, fiind de o mare importanta, judecata particulara. Caci rugaciunile celor vii pentru cei decedati spre a li se ameliora situatia, intervin dupa judecata particulara sau intru judecata particulara si cea generala.
Judecata particulara este atestata in Sfinta Scriptura. Astfel Sfintul Pavel spune: «Este rinduit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati» (Evrei IX, 27). Intrucit in cuvintele acestea Sfintul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul indata dupa despartirea de trup este supus judecatii particulare (cf. Prof. N. Chitescu, Dogmatica, tom. II, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, unde fiecare dupa moarte este rasplatit (Luca XVI, 19-31), evident dupa judecata, este o dovada a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).
Si Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila precizeaza ca exista judecata particulara, deosebita si alta judecata de apoi (obsteasca). Nici dreptii, nici pacatosii n-au primit rasplata desvirsita a faptelor lor (dupa judecata particulara), totusi nu sint toti in aceeasi stare si nu se trimit in acelasi loc (Marturisirea Ortodoxa, partea I, intreb. 61, p. 63).
Judecata particulara se savirseste imediat, dupa moartea omului, de catre Domnul Hristos, in prezenta unor ingeri buni si ingeri rai, dintre care unii dintre acestia il apara, iar altii il acuza. Evident, rolul hotaritor il are Mintuitorul Hristos.
Judecata particulara este provizorie. Ea se face deocamdata asupra sufletului decedatului si nu asupra sufletului si trupului care se va efectua la judecata obsteasca. Se mai numeste provizorie caci soarta unor dintre pacatosii pedepsiti pentru pedeapsa iadului nu este definitiva, pentru ca ea poate fi modificata in bine prin rugaciunile Bisericii. Numai dupa judecata cea din urma, universala, pacatosii vor trece in munca vesnica a iadului. 
Totusi, dupa judecata particulara sufletul decedatului se bucura in rai sau sufera in iad, in mod diferit dupa faptele savirsite in viata. «In casa Tatalui Meu multe locasuri sint» (Ioan XIV, 2) se aplica si la rai si la iad, adica se refera si la fericirea dreptilor din rai si la aceea a pacatosilor din iad (Romani II, 6-7). 
Starea sufletelor dupa moarte si dupa judecata particulara este o stare de fericire sau nefericire, o stare constienta (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucura de o serie de bunuri pozitive, vietuind in lumina, in comuniune cu Dumnezeu, iar pacatosii sint mustrati de constiinta, departe de Dumnezeu. Insa, felul fericirii si nefericirii dupa judecata particulara este deosebit de acela de dupa judecata generala. 
Viata constienta de dupa moarte nu se mai poate schimba dupa vointa omului. Adica, el nu-si mai poate schimba caracterul, din bun sa devina rau sau invers. Dincolo de mormint aceasta schimbare nu mai este posibila. «Legati-l de picioare si de miini si-l aruncati in intunericul cel mai dinafara (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu e liber sa inceapa o viata noua. Viata de pe pamint e timpul de pregatire, iar cea de dincolo e recolta aceleia de aici. 
De aceea situatia celor morti, destinati prin judecata chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor vointa ci numai prin rugaciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugaciunilor pentru cei morti. 
De altfel, rugaciunile pentru cei morti existau la pagini, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe mormite si alte obiceiuri. Aceste rugaciuni existau si la evrei. Locuitorii Galaadului au inmormintat trupul lui Saul si al fiilor sai, au plins, s-au tinguit si au postit pentru Saul si cei din casa lui Israel care cazusera de sabie in lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia porunceste ca pentru cei ce l-au parasit pe Dumnezeu sa nu se fringa pentru ei piine de jale, ca mingiiere pentru cei morti (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a dat ordin sa se faca rugaciuni pentru cei morti in lupta, spre a fi sloboziti de pacate (II Macabei XII, 46). 
In invatatura crestina rugaciunile pentru morti au o fundamentare mai precisa. Prin venirea in lume a Domnului Hristos, El a infiintat Biserica Sa, din care fac parte toti crestinii, atit cei morti, cit si cei vii. «Caci daca traim, si daca murim ai Domnului sintem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa stapineasca si peste morti si peste vii» (Romani XIV, 8-9). Crestinii formeaza un singur tot, o entitate, un organism viu, un corp. «Asa si noi, cei multi un trup sintem in Hristos si fiecare madulare unii altora» (Romani XII, 5). Deci, in Biserica crestina intre cei vii si cei morti nu este un zid despartitor, ci constituind un organism sint solidari impreuna. «Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna» (I Corinteni XII, 26). Uniti in aceeasi credinta (Efeseni IV, 5) si vietuind in acelasi trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii isi dezvolta intre ei dragostea crestina, cea mai mare porunca a Mintuitorului. «Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti» (Ioan XIII, 34; 12-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfintul Ioan arata ca dragostea fata de Domnul se concretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16). 
In adevar, in iubirea fata de aproapele noi ii dorim semenului nostru binele moral si material; iar binele spiritual cel mai inalt este, fara indoiala, mintuirea sufleteasca, dobindirea imparatiei lui Dumnezeu. Deci, rugaciunea spre indreptarea celui ratacit, pentru iertarea pacatelor lui fie vietuind in lume, fie in viata de dupa moarte este un act de iubire crestina. Rugaciunea este folositoare pentru semeni, caci spune Sfintul Iacov: “Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfintul Pavel adauga: «Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mintuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos» (Filipeni I, 19). 
Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sint eficace, au rezultat, caci Mintuitorul a spus: «Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide» (Matei VII, 7). Sau: «Si toate cite veti cere, rugindu-va cu credinta, veti primi» (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe acei pentru care sint rugati. Astfel Domnul Hristos vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26); pe tinarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste pe baza rugaciunilor celor apropiati. De asemenea si Sfintul Petru inviaza pe Tabita la rugaciunile credinciosilor apropiati ei (Fapte IX, 40-41). 
Deci, pe baza credintei si a rugaciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sint indreptatite si rugaciunile pentru cei morti, pentru ca Domnul Hristos cu mila si cu harul Sau sa ajute si sa usureze chinurile celor pacatosi. 
Asa precum noi indreptam rugaciuni catre cei alesi, catre sfinti ca sa intervina la Dumnezeu prin rugaciunile lor pentru noi cei din Biserica luptatoare, cei vii, tot astfel bazati pe aceleasi temeiuri, intervenim la Dumnezeu, Domnul Hristos si sfintii Sai pentru ameliorarea situatiei celor adormiti. 
Deci, iubirea si credinta stau la baza rugaciunilor pentru cei morti; credinta in nemurirea sufletelor si in fagaduintele Mintuitorului ca cererile noastre fata de El se vor realiza si iubirea pentru semenii nostri care sint in suferintele iadului. Mai mult, noi stim ca Domnul Hristos a eliberat din iad pe dreptii Vechiului Testament (I Petru III, 19) si are putere de a elibera din iad pe pacatosii vrednici de acest har. 
Dumnezeu iarta pe pacatos, il mintuieste, dar fara concursul omului, mintuirea este imposibila, Dumnezeu nu da decit celui ce se roaga. Ori, cum cei morti, care se chinuie in iad nu pot face nimic pentru soarta lor, este de datoria celor vii sa se roage pentru ei. 
De aceea, Biserica Ortodoxa are rugaciuni pentru cei morti in toate liturghiile sale incepind de la Sfintii Iacov, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur pina la Liturghia Sfintului Grigorie Teologul si anumite zile speciale de pomenire a mortilor: simbetele mortilor (a II-a, a III-a, a IV-a din postul Pastelui, Simbata Rusaliilor si simbata lasatului sec de carne - mosii de iarna). 
De drept, Biserica Ortodoxa se roaga numai pentru cei care au murit la credinta cea drepta si pentru cei care nu au pacate covirsitoare, pacate prea mari, de ura si dusmanie impotriva lui Dumnezeu. Caci spune Sfintul Ioan: «Daca vede cineva pe fratele sau pacatuind - pacat nu de moarte - sa se roage si Dumnezeu va da viata acelui frate, anume celor ce nu pacatuiesc de moarte. Este si pacat de moarte; nu zic sa se roage pentru asa pacate (I Ioan V, 16). Sau, dupa cum spune Mintuitorul: «Cel ce va zice cuvint impotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice imptriva Duhului Sfint, nu I se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie» (Matei XI, 32). 
Deci Biserica nu se roaga pentru acei care au murit in necainta si nepietate, hulitori si care au stins in ei complet spiritul lui Hristos ca si pentru sinucigasi, eretici, nepocaiti (cf. Pr. Mitrofan, Viata repauzatilor nostri si viata noastra dupa moarte, p. 134). 
Insa in concret, pentru ca noi nu stim niciodata cu siguranta cine a decedat cu pacate care nu se pot ierta, ci numai Dumnezeu stie, noi ne rugam pentru toti cei care au murit. Daca acestia sint in rai, ei n-au nevoie de rugaciunile noastre. Daca cei decedati au pacate ce pot fi iertate, Dumnezeu va primi rugaciunile noastre facute pentru ei si-I va scapa din suferintele iadului. Daca cei decedati sint impovarati cu pacate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugaciunile noastre in favoarea lor, ci le va intoarce in folosul celor ce le fac (Matei X, 12-13). 
Cu toata claritatea invataturii crestine ortodoxe amintite, exista o serie de crestini mostenitori ai invataturilor protestante care neaga utilitatea rugaciunilor pentru cei morti, folosind chiar anumite texte din Sfinta Scriptura in sustinerea afirmatiilor lor. Unii dintre acestia sustin ca sufletul moare impreuna cu trupul si invie la inverea generala. Deci, orice legatura cu mortii este inoperanta si rugaciunile pentru ei inutile. Vechiul Testament ca si Noul Testament prin unele din versetele lor, sint invocate de acestia. Astfel se spune: «Sa nu mincati singele nici unui trup, pentru ca viata oricarui trup este in singele lui: tot cel ce va minca se va stirpi» (Levitic XVII, 14; Deut. XII, 23). Sau: «Tot ce se misca si ce traieste sa va fie de mincare… Numai carnea cu singele ei, in care e viata ei sa nu mincati. Caci Eu si singele in care e viata voastra, il voi cere la orice fiara… (Facere IX, 3-5). 
Insa aici este vorba despre animale al caror suflet este sinonim cu viata biologica si care la ele se afla in singe. Odata cu trupul si singele lor dispare intreaga lor fiinta. Singele omului in care este si «viata» lui (Facere IX, 5), viata biologica, animala, dispare odata cu trupul, dar nu si sufletul. 
Sufletul si trupul sint doua inceputuri de sine statatoare: trupul omului e facut din tarina, iar sufletul din suflarea lui Dumnezeu: «Atunci luind Domnul Dumnezeu tarina din pamint a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facere II,7; Cf. Deut. XXXII, 49-50; Matei XXII, 32). 
Animalele au fost create in chip deosebit decit omul; ele au fost facute din pamint, fara vreo remarca asupra sufletului lor (Facere I, 24). Omul, precum s-a amintit, a fost zidit prin suflare dumnezeiasca si are origine divina (Facere II, 7).
Se mai spune ca de multe ori se afirma in Sfinta Scriptura esenta materiala a sufletului si deci murind trupul se stinge si sufletul. Astfel, David spune lui Saul: «Tu insa cauti sufletul meu, ca sa-l iei» (I Regi XXIV, 12), adica sa-l omori. Sau in alt loc: «Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine streangul, mai bine moarte, decit aceste chinuri» (Iov VII, 15). Deci, moartea este egala cu nimicirea sufletului.
Se mai invoca si expresiile din Noul Testament: «a murit saracul», «a murit bogatul» (Luca XVI, 22). «Parintii vostri au mincat mana in pustie si au murit» (Iona VI, 49). Aceste expresii ar releva faptul ca oamenii mor in intregime ca suflet si corp.
Insa, locurile unde se arata ca sufletul moare nu sint ceea ce vrea sa se demonstreze, ci ele indica strinsa legatura dintre suflet si corp, in rastimpul vietii pamintesti, ca si expresiile «a murit saracul», «bogatul», «parintii vostri». In Sfinta Scriptura se face distinctie clara intre suflet si trup: «Nu va temeti de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida» (Matei X, 28; II Corinteni V, 8-9).
Altii crestini afirma ca rugaciunile pentru morti sint inutile, deoarece cei morti, pina la judecata generala stau intr-o stare de inconsitenta si somnolenta. Acest fapt il arata Psalmistul: «Caci nu este intru moarte cel ce te pomeneste pe tine si in iad cine te va lauda pe tine» (Ps. VI, 5). Sau: «La fel si omul se culca si nu se mai scoala, si cit vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui» (Iov XIV, 12). In sfirsit, un alt citat: «Tot ce mina ta prinde sa savirseasca fa cu hotarire, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici stiinta, nici intelepciune» (Ecclesiast IX, 10).
Dar in locurile amintite nu e vorba despre sufletele oamenilor, ci despre trupurile lor. Psalmistul (VI, 5) cere ceva de la Dumnezeu sa I se dea cit este in viata, caci dupa moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. De asemenea si in celelalte citate se arata ca odata omul coborit in mormint nu mai poate lua parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune.
Cum ca sufletele sint constiente dupa moarte si se bucura sau sufera, o demonstreaza elocvent pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), aparitia lui Moise si Ilie la Schimbarea la Fata a Mintuitorului (Matei XVII, 3) si pogorirea la iad a Domnului Hristos (I Petru III, 19-20), spre a vesti Evanghelia, ca si rugaciunile sfintilor adresate Domnului Hristos (Apocalipsa V, 8; XI, 15-16).
Se mai afirma de aceiasi crestini ca rugaciunile pentru cei morti sint inutile, deoarece Dumnezeu judeca si raplateste fiecaruia fara mijlocire, ci dupa dreptate. «Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, ca fiecare sa ia dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau» (II Corinteni V, 10). Sau: «Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale» (Matei XVI, 27; cf. Galateni VI, 8).
Insa, in locurile invocate pentru respingera rugaciunilor pentru morti este vorba nu despre judecata particulara, ci despre cea obsteasca. Care, chiar daca n-ar fi vorba despre aceasta, nu insemna ca ar fi cu totul exclus folosul de a ne ruga pentru morti. Caci in nenumarate locuri din Sfinta Scriptura se recomanda rugaciunile pentru semeni, fara a socoti ca aceasta ar altera judecata divina: Iov se roaga pentru prietenii sa (Iov XLII, 8); Mintuitorul se roaga pentru Apostolul Petru (Luca XXII, 32) si pentru ceilalti Apostoli (Ioana XVII,9), precum si pentru Lazar care era mort (Ioan XI, 41-41).
Cea mai intemeiata obiectie contra rugaciunilor pentru cei morti ar fi faptul ca intre locul de chin al pacatosilor, iadul, si cel de fericire al dreptilor, raiul, ar fi o prapastie de netrecut si ca nici dreptul Avraam n-a mai incercat si nici n-a voit sa amelioreze suferintele bogatului din iad, si nici sa ajute spre indreptarea fratilor vii ai acestuia (Luca XVI, 24-31).
Este adevarat ca dreptul Avraam spune ca intre iad si rai este o prapastie de netrecut. Insa, aici este vorba despre fapte petrecute in rastimpul Vechiului Testament. Prin venirea Domnului Hristos s-a desfiintat prapastia dintre iad si rai, caci cu moartea Sa pe cruce, «a primit toata puterea in cer si pe pamint» (Matei XVIII, 18), a dobindit cheile iadului si ale mortii (Apocalipsa I, 18), a eliberat din robie pe dreptii Vechiului Testament, adica a iertat pacatele cu harul sau (I Petru III, 19) si a distrus prapastia amintita. Prin aceasta a dat posibilitate Bisericii sa intervina prin rugaciunile ei pentru ameliorarea destinului celor din iad.
Cit despre faptul ca Avraam n-a voit sa usureze soarta bogatului nemilostiv si nici a fratilor acestuia se explica prin aceea ca atit bogatul cit si fratii lui se facusera vinovati de pacate grele, de pacate de moarte, pentru care nu este iertare (Matei XII, 32). Ei erau deci sortiti chinurilor vesnice. Pentru fratii bogatului nu mai era posibila nici o reintoarcere chiar daca ar fi inviat cineva din morti (Luca XVI, 31). Pentru bogat pacatele ii erau foarte grave, caci murise fara pocainta, fara credinta, fara iubire de oameni (Luca XVI, 25). Deci, orice interventie din afara era inutila.
Se invoca contra rugaciunilor pentru morti afirmatiile Sfintului Pavel din I Corinteni VI, 9-10, unde citim: «Nu stiti oare ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: nici desfrinatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu». Deci, cei morti, fara pocainta completa nu vor mosteni imparatia cerurilor. Pentru acestia este inutila orice rugaciune, orice interventie.
Totusi citatul amintit, din Sfintul Apostol Pavel nu se refera nicidecum la rugaciunile pentru morti, ci la viata trecuta a Corintenilor, plina de pacatele citate si ca ei trebuie sa fie foarte atenti, sa nu mai recada in asemenea pacate, caci in acea stare nu ar mai putea mosteni imparatia lui Dumnezeu. Dovada versetul care urmeaza: «Si asa erati dar v-ati indreptat in numele Domnului, Iisus Hristos si Duhul Dumnezeul nostru» (I Corinteni VI, 1).
Se mai citeaza de catre aceiasi crestini versete si din Vechiul Testament, contra rugaciunilor pentru cei morti. Astfel se citeaza din profetul Ieremia unde se spune: «Si vor muri cei mari si cei mici in pamintul acesta si nu vor fi ingropati si dupa ei nimeni nu va plinge, nimeni nu-si va face taieturi, nici se va tunde pentru ei. Nu se va fringe pentru ei piine de jale ca mingiiere pentru cel mort, si nu li se va da cupa mingiierii ca sa bea dupa tatal lor si dupa mama lor» (Ieremia XVI, 6-7). Deci rugaciunile pentru morti sint nefolositoare.
Si in alt loc: «Asa zice Domnul: «Blestemat fie omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc si al carui inima se departeaza de Domnul» (Ieremia XVII, 5). Asadar, Dumnezeu osindeste pe acei oameni care se sprijina pe interventia altor semeni de-ai lor in favoarea mintuirii lor.
Dar si de data aceasta interpretarea este falsa si sint eronate obiectiile. Caci in primul citat este voba despre pacatele grave pe care le facusera unii evrei - inchinarea la idoli - si pentru care Dumnezeu ii pedepseste prin neingropare, prin lipsa de jale si nefringere de piine pentru cei morti. Atit de mari erau pacatele lor incit nu erau vrednici de toate aceste practici pentru cei morti.
Totusi, este lesne de inteles ca daca cei cazuti in pacate grave erau nevrednici de aceste practici si mingiieri, cei mai putin pacatosi aveau dreptul la ele. De unde reiese indreptatirea rugaciunii si practicile noastre pentru cei decedati.
In al doilea citat, se vede clar ca este vorba despre acei evrei care se incredeau si se inchinau la idoli si nu lui Dumnezeu.
In legatura cu interventia oamenilor la Dumnezeu pentru semenii lor, prin rugaciuni, Sfintul Apostol Pavel cere de foarte multe ori in epistolele sale sa se roage pentru el si pentru altii. Astfel el spune: «Va indemn deci, inainte de toate sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii» (I Timotei II, 1). Sau: «Fratilor, rugati-va pentru noi» (I Tesaloniceni V, 25); «Staruiti in rugaciune; … rugindu-va totodata si pentru noi» (Coloseni IV. 2-3).
Deci, rugaciunile de mijlocire pentru vii si pentru morti sint recomandabile si operante.
In sfirsit, se mai spune ca daca mortii care se chinuie in iad si pentru care se fac rugaciuni, se mintuiesc, urmeaza ca toti pentru care ne ruga trebuie sa se izbaveasca.
S-a amintit ca Biserica se roaga numai pentru cei care au credinta, pentru cei care au murit cu pacate mai putin grave, care nu au hulit (I Ioan V, 16). Totusi, in concret, faptic, noi nu stim pe cei care mor fara pocainta suficienta cu pacate grave nemarturisite, pe cei impietriti in erezii sau in necredinta. De aceea, noi facem rugaciuni pentru toti. Iar Dumnezeu, care stie faptele si gindurile tuturor, va ierta si va izbavi din munci si dureri pe acel care merita.
Oricum, rugaciunile pentru morti nu sint inutile. Ele izbavesc din muncile iadului pe multi din cei adormiti in credinta in Dumnezeu si care n-au putut, din diferite imprejurari, sa duca o viata crestina spre a se bucura de fericirea raiului. Ele ajuta si celor ce le savirsesc din dragoste pentru semeni si credinta in Domnul Hristos, pentru ca prin ele isi desavirsesc viata lor crestina. Mai mult, sint o mingiiere fata de pierderea celor plecati dintre noi si o strinsa comuniune cu ei si cu ceilalti membri ce formeaza Biserica crestina.
Rugaciunile pentru morti au o serioasa fundamentare scripturistica si sint de un nemarginit folos pentru sufletul crestin.
Pr. Prof. I.Constantinescu, “Indrumator pastoral”, Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag.120-124.

Fratilor, trebuie sa stiti ca un crestin care merge la biserica are 14 reguli canonice de buna cuviinta, daca vrea sa-l foloseasca sfanta biserica. Daca nu le implineste, se duce la biserica spre osanda.
Am sa va spun regulile de buna cuviinta pentru un crestin care merge la sfanta biserica.
Daca vreti sa fiti fii cu adevarat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmaritoare, care ne naste pe noi prin apa si prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, in Biserica lui Hristos, care este stalp si intarire a adevarului, sa stiti regulile de mergere la biserica, dupa cum urmeaza :
1. Prima conditie canonica pentru a merge la Sfanta Biserica este sa te ierti cu toti. Daca merge mama la biserica, sau tata, sa zica : " Iertati-ma, mai baieti ! Iarta-ma, sotie !"
2. A doua conditie canonica. Cand mergi la Biserica sa duci un mic dar din casa ta.
Macar o lumanarica, macar un banut, o prescura, un pahar de vin, ce poti. Ca prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserica se binecuvinteaza toata averea ta, caci il dai jertfa lui Dumnezeu.
3. A treia conditie canonica. La biserica este bine sa mergi mai de dimineata, ca sa poti apuca Evanghelia Invierii de dimineata si Slavoslovia. Si totodata daca te duci mai devreme, te poti inchina linistit, nu-i lume multa la biserica, te duci la locul tau fara sa deranjezi slujba.
4. A patra conditie canonica. Totdeauna barbatii in biserica trebuie sa stea in partea dreapta, iar femeile in partea stanga. Si in ordinea aceasta trebuie sa stea in biserica : barbatii batrani in frunte, cei mai putin carunti la spate, cei mai tineri in spatele lor, flacaii si baietii tot asa. La fel si femeile. Iar intre barbati si femei, sa lasati o carare in biserica, ca sa mearga cine vine sa se inchine si sa duca darul la Sfantul Altar.
5. A cincea conditie canonica este sa nu vorbiti in biserica, ca este mare pacat. Daca este mare nevoie sa vorbesti, vorbeste in soapta sau prin semne.
6. A sasea conditie canonica. Daca mergi la biserica, sa nu iesi pana nu se termina slujba. Numai, Doamne fereste, daca esti bolnav, sau daca patesti ceva. Dar altfel sa nu iesi, ca, daca iesi inainte de terminarea Liturghiei, esti asemenea cu Iuda, care a iesit de la Cina de Taina, unde erau la masa Mantuitorul cu Apostolii si s-a dus si L-a vandut pe Hristos. Asa arata Sfantul Ioan Gura de Aur.
7. A saptea conditie canonica pentru cei ce merg la biserica. Cand va inchinati la sfintele icoane, sa nu sarutati sfintii pe fata , ca-i pacat. Nu-i voie. Daca sfantul este pictat in picioare, ii saruti picioarele, daca este pictat pe jumatate, il saruti la partea de jos.
8. A opta conditie canonica. Sa stiti ca dupa ce da preotul binecuvantare de Sfanta Liturghie, nimeni nu mai are voie sa se inchine la icoane in biserica sau sa mai duca daruri la altar, ca este mare pacat.
Cand auzi ca zice preotul : " Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor ", este gata ! De atunci fiecare sta la locul lui linistit, nu se mai duce sa se inchine. Chiar de-ai venit cu un dar in biserica, cu lumanare si cu prescura, le dai la urma.
Ca din timpul acela preotul intra in Sfanta Liturghie si nu mai are timp sa ia darul. Ca daca te duci si el se opreste de la Liturghie, ii raman o multime de rugaciuni si are pacat. Deci darurile se dau la biserica pana se da binecuvantarea de Liturghie.
De atunci inainte nu mai este voie nici sa te inchini la icoane, pentru ca ii tulburi pe cei care vor sa asculte Sfanta Liturghie.
9. A noua conditie canonica. Crestinii trebuie sa stea in genunchi cand se sfintesc preacuratele daruri, cand se canta : " Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam... !" Altii stau in genunchi si la Evanghelie. Nu-i o greseala. La Axionul Maicii Domnului si la Tatal nostru, atunci se sta. Si dupa ce se canta Tatal nostru se face sarutarea pacii. Asa se facea inainte. Acum in unele biserici s-a uitat.
Cei ce au dezlegare si vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa-si ceara iertare de la toti, de la cei mai batrani pana la cei mai tineri. Daca sunt barbati, se duc la cei mai batrani oameni din frunte. si de la care au avut vreo suparare, Doamne fereste, sa ceara iertare : " Iarta-ma, frate ! Iarta-ma, cumetre sau vecine !"
La fel si femeile sa se duca la cele mai batrane si sa ia iertare, sa le sarute mana, iar acelea sa le sarute pe frunte. Aceasta randuiala se face inainte de a merge la Sfanta Impartasanie. Si apoi iei o lumanarica aprinsa si la iconostas o dai in mana paraclisierului; nu mergi cu ea inaintea preotului, in fata Sfantului Potir.
Pentru ca in fata Sfantului Potir, cand mergeti, nu aveti voie sa fiti cu lumanarea aprinsa, nici sa mai faceti Sfanta Cruce, ca-i mare primejdie. Multi, facand cruce, s-a intamplat ca au lovit Sfantul Potir, pe preot, si au varsat Sfintele. S-a intamplat in multe biserici.
Eu am patit-o. A venit unul de la Sasca Mare la impartasanie; eram staret la Manastirea Slatina, si m-a lovit peste Sfantul Potir si, daca nu-l tineam, il zvarlea in mijlocul bisericii. Aveam Sfintele in el. Si tot mi-a varsat cele noua cete ingeresti. Trei au cazut din acelea. Am avut de facut canon si randuiala.
Un baietan cand si-a facut cruce, a dat peste Sfantul Potir. Si daca nu-l tineam strans mi-l varsa tot si nu mai puteam sa fiu preot din cauza asta . A incremenit si el. Si doar le-am spus, ca erau sute de oameni cu lumanari aprinse : " Nu mai faceti cruce cand ajungeti in fata Sfantului Potir, si lumanarile lasati-le colo la iconostas !"
Cand mergi in fata Sfantului Potir pui mainile crucis pe piept. Si atunci preotul ia cu lingurita Preasfintele si Preacuratele Taine si ti le da sa ie mananci.
10. A zecea conditie canonica. Dupa ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la usa diaconeasca, ca acolo sa-ti dea anafora si un paharut de vin. Apoi treceti la strana sau in pridvor, sa va cititi molitfele sau rugaciunea de multumire dupa Sfanta Impartasanie.
Trebuie sa stiti ca nimeni nu are voie sa se impartaseasca daca nu si-a citit rugaciunile de impartasire ( molitfele ). Apoi, cele de multumire.
Cel ce s-a impartasit, nu mai are voie sa sarute mana preotului. Pana nu stai la masa nu mai ai voie sa saruti nici sfintele icoane, nimic, ca ai primit pe Hristos atunci. Dupa masa poti sa saruti mana si sfintele icoane.
Dupa impartasanie n-ai voie sa scuipi trei zile si trei nopti. Asa-i dupa randuiala canonica. Dar macar pana a doua zi, macar 24 de ore sa tineti minte. Dar, trei zile arata cartea. Asa este dupa Sfanta Impartasanie.
Cei casatoriti, care vor sa se impartaseasca cu Preacuratele Taine, trebuie sa pazeasca curatia in familie, macar trei zile, iar dupa ce s-au impartasit sa tina macar doua zile. Iar in posturi, trebuie sa traiasca toate zilele in curatie.
11. A unsprezecea conditie canonica. Cel ce a venit la biserica dintr-o familie, se cheama apostolul familiei. El trebuie sa ia sfanta anafora pentru toti cei de acasa.
Cei de acasa n-au voie, Doamne fereste, in Duminici si sarbatori, sa manance ceva, pana nu vine cel de la sfanta biserica, sa le aduca sfanta anafora, sa se impartaseasca cu sfanta anafora in locul Preacuratelor Taine. Ca sfanta anafora pe greceste se cheama antidoron, adica contra chip, tine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot sa se impartaseasca.
Duminica si in sarbatori, in timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie sa faci mancare, ca este mare pacat. Fa mancarea de sambata seara si pune-o undeva la rece, ca aveti acum frigidere, si o incalzesti cand veniti de la biserica. In caz de mare nevoie, dupa ce iesi de la Sfanta Liturghie, ai voie sa faci mancare. Dar in timpul Sfintei Liturghii, cand preotul leaga cerul cu pamantul si scoate particele pentru milioane de suflete, tu sa nu te apuci atunci sa faci mancare, ca-i mare pacat !
Asa a fost la stramosii nostri. Intrebati batranii. ca asa tineau inainte ! Nu se facea mancare Duminica. Este mare pacat. Nu-i voie sa faci focul si sa faci mancare cand preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atatea milioane de crestini, unde mijloceste iertarea atator suflete, si pentru cei din iad si pentru cei din ceruri si pentru cei de pe pamant.
12. A douasprezecea conditie canonica. Cel ce a fost la sfanta biserica, cand a zis preotul : " Cu pace sa iesim ! Intru numele Domnului" si a facut otpustul, adica sfarsitul Liturghiei, face trei inchinaciuni in mijlocul bisericii si merge acasa.
De la biserica sa nu se opreasca pana la usa lui. Nu cumva sa-l duca diavolul de la biserica la crasma sau la joc, ca atunci e vai de el. A inceput cu Dumnezeu si termina cu diavolul. Ca asa face vrajmasul : " Da, oare sa ma duc pe la cutare cumatru; dar, sa ma duc pana la cutare; dar, sa merg oleaca la crasma ".
Bucuria diavolului ca te-a scos din raiul lui Dumnezeu si te duce in iad, caci crasma este gura iadului. Asa o numesc toti Sfintii Parinti.
Dracul, cand ai intrat in crasma iti bate trei cuie. Primul cui, cand ai pus piciorul pe pragul crasmii; al doilea, cand ai stat pe scaun la masa, in crasma; si al treilea, cand ai luat primul pahar. Pe urma esti al lui; te tine el acolo, nu scapi degraba. Ti-a batut trei cuie.
Deci, de la usa bisericii du-te direct acasa !
13. A treisprezecea conditie canonica. Cand mergi acasa, zi o rugaciune la sfintele icoane si cand toti stau la masa, tu sa le povestesti ce ti-a ramas si tie in cap de la biserica. " Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a tinut predica cutare; uite asa a cantat dascalul, asa frumos a fost !", ca sa auda si cei ce n-au putut merge la biserica, din motive binecuvantate.
14. A paisprezecea conditie canonica. Dupa ce ai stat si tu la masa, sa te odihnesti doua ore. Apoi trebuie sa te duci in Duminici si sarbatori sa faci vizite si sa cercetezi pe cei bolnavi si saraci.
Daca stii un batran bolnav sau o femeie bolnava sau un copil, sau cineva care zace de multi ani, du-te si-l cerceteaza, ca auzi ce spune Hristos in ziua Judecatii : Bolnav am fost si nu m-ati cercetat (Matei 25, 36).
Daca nu poti duce un dar cat de mic la cel bolnav, du-te si-i spune un cuvant de mangaiere : " Rabda, frate ! Roaga-te lui Dumnezeu ca te iubeste ! Dumnezeu, pe care-L iubeste, il cearta. Si daca ai sa rabzi in lumea asta, n-ai sa mai rabzi dincolo. Asa a rabdat Iov, asa a rabdat Lazar !"
Deci regula a paisprezecea este sa cercetam pe batrani si pe cei bolnavi in Duminici si sarbatori.Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de buna cuviinta pentru crestinii care merg la sfanta biserica in Duminici si in sarbatori. 
C. Milostenia
Cât timp trăieşte pe pământ, fiinţa omenescă îndură multe şi felurite suferinţe. Unii sunt bolnavi, iar alţii sunt singuri şi părăsiţi. Unii n-au pe nimeni să-i îngrijească şi să-i mângâie. Alţii trăiesc în mare mizerie încât la moartea lor nu se găseşte nimeni să-i îngroape. În astfel de situaţii, creştinul ortodox trebuie să răspundă cu un sentiment de milă şi să acţioneze cu fapte de milostenie. Mila faţă de aproapele este o fiică a iubirii de oameni, căci zice Sfântul Grigorie de Nyssa: ”Mila este împreună pătimirea faţă de cei căzuţi în suferinţă”. Îndurarea creştină ortodoxă izvorăşte din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele (Matei 22, 36-39) şi constă din ajutorarea celor aflaţi în nevoie.
”Binefacerea este ceva măreţ şi dumnezeiesc – ne scria Sfântul Ciprian, – ea este o mare mângâiere a credincioşilor, un adăpost mântuitor, o ancoră a nădejdii. Ea este adevărata şi cea mai mare slujire a lui Dumnezeu, o slujire cu ajutorul căreia creştinul dobândeşte har, Îl câştigă pe Hristos ca judecător îndurat” Prin milostenie ne asemănăm lui Dumnezeu Cel ”mult-milostiv” (Psalmul 85, 14) şi Îl urmăm pe Fiul Său Iisus Hristos, a Cărui învăţătură, activitate şi viaţă întreagă a însemnat o revărsare a bunătăţii, milei şi dragostei Tatălui ceresc. Mântuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire mărturisită printr-o totală dăruire de Sine, până la jertfa de pe Cruce. Când îi vedea pe oropsiţii vieţii, le striga: ”Milă Mi-e de popor” şi îndată turna balsamul tămăduitor peste rănile celor suferinzi şi cu o inimă zdrobită. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: ”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Îndemnându-ne să ascultăm această poruncă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: ”Fă-te celui lipsit dumnezeu, urmând milei lui Dumnezeu”.
Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Matei 11, 28 ; 15, 32), ne-a arătat că de felul cum ne vom achita de această datorie atârnă soarta noastră veşnică, raiul sau iadul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi ( Matei 5, 7) pentru că într-adevăr ”mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). ”Cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” zice un dicton vechi. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor stă, nevăzut, mâna lui Hristos Care a zis: ”Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Această convingere o avea un om din Constantinopol care s-a deprins să fie milostiv de la vârsta de zece ani când preotul a spus în predică că cel ce dă săracului pune chiar în mâinile lui Hristos. Mergând acasă îngândurat şi îndoielnic, a văzut pe cineva dând pâine unui sărac zdrenţuros şi în clipa aceea chiar Iisus stătea alături luând în mâinile Sale pâinea şi binecuvântându-l pe cel milostiv. De atunci omul din Constantinopol era convins că tot ce dă săracului dă lui Hristos. Şi mărturiseşte că tot timpul vede chipul lui Hristos stând deasupra capului săracilor. De aceea este cuprins de frică şi face milostenie după putere.
Iubirea de Dumnezeu şi aproapele este cea mai mare poruncă divină pe care,dacă o împlinim, ne putem mântui sufletul. Creştinul este permanent cemat să-L urmeze pe Hristos în iubire,rugăciune,împărtăşirea cu Sf.Taine ale Bisericii,post şi fapte bune.
Dar proba iubirii stă în faptele de jertfă şi milostenie pe care le săvârşim faţă de semenii noştri aflaţi în nevoie şi suferinţă. Mântuitorul Iisus se află lângă fiecare om pe care noi îl miluim şi îl ajutăm şi aşteaptă să ne dăruiască Împărăţia Sa.
”Chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă”. Ele sunt cuprinse sintetic de Sfânta Biserică în cele şapte fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti.
Faptele milei trupeşti:
1. Hrănirea celor flămânzi (Matei 25, 35);
2. Adăparea celor însetaţi. (Matei 25, 35; 10, 42 );
3. Îmbrăcarea celor goi. (Matei 25, 36 ; Iacob 2, 15) ;
4. Găzduirea călătorilor. (Matei 25, 35 );
5. Cercetarea celor bolnavi. (Matei 25, 36 ; II Corinteni 1, 4);
6. Cercetarea celor aflati în robie şi în temniţe. (Matei 25, 36);
7. Îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape. (Ioan 19, 38 -42).
Faptele milei sufleteşti:
1. îndreptarea celor păcătoşi şi rătăciţi (Iacob 5, 20 );
2. Învăţarea celor neştiutori (I Timotei 2, 4);
3. sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat. (Fapte 17, 27) ;
4. rugăciunea pentru aproapele (Efeseni 6, 18 ; I Timotei 2, 1) ;
5. Mângâierea celor întristaţi (Romani 15, 4) ;
6. Răbdarea celor ce ne pricinuiesc necazuri şi suferinţe ( Luca 21, 19 ; I Petru 2, 19-21);
7. Iertarea celor ce ne greşesc (Matei 6, 12-15 ).
Faptele milei trupeşti şi sufleteşti sunt criteriile Judecăţii de Apoi,în funcţie de care vom moşteni viaţa veşnică sau chinurile cele veşnice ale iadului.


Cum putem intra în Rai

De voim în rai să fim,
Pe Domnul să-L preaslăvim,
Porunca să I-o păzim
Pe aproapele să-l iubim.


Biserica s-o cercetăm,
Pe preoţi să-i ascultăm,
În Scripturi noi să citim,
De eretici să fugim.


De rău noi să ne ferim,
Fapta bună s-o cinstim,
Curat să ne pocăim
Şi să ne mărturisim.


Pe-nsetaţi să-i adăpăm,
Pe bolnavi să îi căutăm,
Pe închişi să-i cercetăm,
Pe cei goi să-i îmbrăcăm,


Fecioria s-o păzim,
Curăţia s-o cinstim,
Limba să ne-o stăpânim,
De rele să nu vorbim.


Mintea noastră s-o păzim,
La rele să nu gândim,
De păcat să ne ferim,
Pe Dumnezeu să-L iubim.


Iar cine are copilaşi,
Frumoşi ca nişte îngeraşi,
De ei foarte să grijească,
În credinţă să îi crească.


Dac-aşa vom vieţui,
Noi raiul vom moşteni,
În veci ne vom veseli, Pe Domnul vom proslăvi.


Arhimandrit Cleopa Ilie

Îndreptar de spovedanie

Orice creştin este dator să-şi curăţească Haina îmbrăcată la Sfântul Botez care este Harul Duhului Sfânt, astfel ca să nu nimerească în focul cel nestins, pentru că spovedania superficială ne spală doar unele părţi (mâinile sau picioarele), însă spovedania generală sau totală trebuie făcută pentru a curăţa întregul suflet.
Sfânta Scriptură spune: Păcatele intenţionat tăinuite (de ruşine, neatenţie sau nepăsare) îl poate pe om îmbolnăvi, din motiv că Împărtăşania este Foc.
În privinţa spovedaniei generale, se poate imprima lista cu păcate, şi citind - să se încercuiască numărul care din ele au fost săvârşite, astfel, la scaunul Spovedaniei se va citi doar cele menţionate.
Doamne ajută!

1. Am deznădăjduit în ajutorul şi mila lui Dumnezeu.
2. Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătos (păcătoasă) şi tot în iad voi merge.
3. Am zis: dacă vrea Dumnezeu mă mântuieşte, dacă nu, nu.
4. Am zis că nu-mi ajuta Dumnezeu, că m-a uitat Dumnezeu.
5. Am crezut sau am zis că nu există Dumnezeu, rai, iad. Am îndoială că există Dumnezeu, rai, iad etc., pentru că nu le-am văzut.
6. Am socotit Sf. Scriptura mincinoasă. Nu cred în anumite minuni, întâmplări povestite în Sf. Scriptura.
7. Nu suport să se vorbească despre Dumnezeu.
8. Am avut prea mare încredere în mila lui Dumnezeu zicând: oricât aş păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun.
9. Am avut gând de sinucidere.
10. Am fumat. M-am drogat (fumatul şi drogurile sunt sinucidere). Am vândut ţigări şi/sau droguri.
11. Am înjurat. Şi de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserica, icoană, candela, Dumnezeu, Hristos, tămâie, morţi etc.)
12. N-am plătit lucrătorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împăcat cu ei. Nu i-am plătit la timp. Am cumpărat ceva şi n-am plătit.
13. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit.
14. Mi-am dorit moartea la necaz.
15. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri că prea mi-e greu, că de ce am pierdut tocmai eu, că de ce sunt prigonit eu şi păcătoşii trăiesc bine, că nu-i bine, sau că e prea e frig, cald, prea plouă etc., în loc să am răbdare.
17. Am zis zău, să mor eu, să n-am parte de, să chiorăsc, etc.
18. Am fost nemulţumit(a) cu starea mea (mai bine era aşa decât aşa).
19. Am jurat strâmb. Am jurat că voi face ceva rău.
20. Am blestemat. Şi pe mine însumi (însămi) m-am blestemat.
21. Am fost făţarnic(a), prefăcut(a), linguşitor(oare), viclean(a).
22. Am vorbit cu mai multe înţelesuri.
23. Am purtat vorba de colo-colo.
24. Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu.
25. Am împiedicat pe aproapele meu să dobândească ceva bun, din invidie şi răutate.
26. Am clevetit, discutat, bârfit, ţinut contul altuia. Am clevetit pe părinţi, pe preoţi.
27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l şi discutându-l.
28. N-am înlăturat răul pe care l-am văzut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putinţă.
29. Am împrumutat cu camăta (dobânda) la persoane fizice.
30. Fiind scumpaci, am vândut cu preţ prea mare.
31. Am fost la vrăjitoare, ghicitoare, spiritism. Am făcut farmece cuiva.
32. Ştiu să descânt de rău. Ştiu să fac farmece.
33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morţi, ca să le fie rău. Am „ întors lumânările ” pentru răul duşmanilor.
34. Am purtat aţă roşie să nu mă deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrăjitoare date „ ca să nu se mai prindă farmecele de mine ” , am făcut focuri şi am sărit peste ele şi alte obiceiuri drăceşti. Mi-am căutat norocul în zodii, cu papagalul.
35. Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale (reîncarnare).
36. Am batjocorit, lovit, bătut pe cineva. Pe părinţi, pe preoţi.
37. Am judecat pe alţii ce fac, ce zic, de ce sunt aşa şi nu altfel etc.
38. Am presupus, bănuit pe alţii.
39. Am fost iscoditor (iscoditoare).
40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia.
41. Am păcălit, înşelat pe cineva. Am vândut marfa rea că marfa bună.
42. Am nedreptăţit pe cineva.
43. Am împrumutat ceva şi n-am dat înapoi.
44. Am ascuns în casa mea lucruri străine.
45. Am găsit lucruri străine şi, ştiind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi.
46. Am furat ceva. De la stat (averea publică), sau de la om? De la biserică? De la străini sau de la părinţi, de la rude? Păcatul acesta nu se iartă până nu înapoiem lucrurile. Dacă nu mai putem ‚ să facem milostenie.
47. Am mutat hotarul ca să iau din terenul vecinului.
48. Am ascuns furtişagul altuia. Am în casă vreun lucru de furat.
49. Am vândut sau am cumpărat lucruri despre care bănuiam sau ştiam că sunt de furat.
50. Am adunat bani cu acte false şi cu vicleşug.
51. N-am întors paguba făcută aproapelui, chiar şi fără voie.
52. Din răutate, am stricat avere străină (semănaturi, pomi, maşina etc.).
53. Am înşelat statul, depunând declaraţii de venit false.
54. Am moştenit cu bună ştiinţă avere agonisită prin păcate. N-am făcut milostenie multă din ea.
55. Am dat sau am luat şpaga (mita).
56. Am câştigat bani prin metode necinstite.
57. M-am lăcomit la avere, zgârcindu-mă la milostenie.
58. Sunt necumpătat(a) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.
59. N-am ajutat biserică şi pe săraci după putere.
60. Dacă mi-au venit în gând păcate, m-am îndulcit gândindu-mă la ele, în loc să le alung imediat.
61. Am căutat momentul potrivit pentru a face un păcat (exemplu: hoţul care caută să fure, curvarul care caută femeie, etc.).
62. Am pârât pe cineva cu scopul de a-i face rău.
63. Am minţit împotriva cuiva cu scopul de a-i face rău (mărturie mincinoasă împotriva aproapelui).
64. Am mâniat sau am scârbit pe cineva cu vorbe sau fapte urâte. L-am făcut să mă urască.
65. Port ura pe cineva. Ţin minte răul. Aş vrea să mă răzbun. M-am bucurat de răul altuia.
66. Doresc răul cuiva. Doresc altora boală, necazuri, moarte, etc.
67. În timpul rugăciunii m-am gândit la altceva.
68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am mişcat de colo-colo prin biserică.
69. Nu mi-a fost gândul la slujbă. M-am uitat ce fac alţii, cu ce sunt îmbrăcaţi.
70. Am mâncat, am băut ceva pe ascuns.
71. M-am lăcomit la mâncare. Am mâncat cu nesaţ.
72. M-am ameţit la cap cu băuturi alcoolice. M-am îmbătat. Am şi vărsat după aceea.
73. Am vrut să fiu deasupra tuturor cu ceva anume dacă nu cu totul.
74. Am făcut din sărăcia sau din bogăţia mea un motiv de laudă.
75. M-am mândrit, m-am falit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am îngâmfat, m-am înfumurat. M-am mândrit cu copiii mei.
76. M-am lăudat. Am o părere bună despre mine. Mă cred a fi cineva în comparaţie cu alţii. Nu mai e nimeni ca mine.
77. Îmi place să mă laude alţii. Când fac o faptă bună, aştept laude de la alţii şi nu plată de la Dumnezeu.
78. Am încredere mare în mine, în loc să am în Dumnezeu.
79. M-am crezut mai bun(ă), mai credincios(oasă) că alţii, socotindu-i pe ei mai răi, prosti, necredincioşi, etc.
80. Am râs de păcatele şi defectele altora. Şi de faptele lor bune am râs.
81. Am lăudat păcatele altora.
82. M-am lenevit a face rugăciune în fiecare dimineaţă, seara, la fiecare masă.
83. Am mâncat de dulce în vreo zi de miercuri sau vineri.
84. N-am ţinut cele 4 posturi de peste an.
85. Am ţinut post negru sâmbătă şi duminică.
86. Am zis: mai păcat este să pofteşti mâncarea de dulce, decât să o mănânci.
87. Am postit când Biserica dezlega, exemplu miercuri şi vineri când era hărţi sau sâmbătă şi duminică când se mânca peste, socotind că nu sunt bune aceste rânduieli.
88. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia): miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, luni; în cele 4 posturi de peste an; în timpul sarcinii şi al ciclului lunar; 40 de zile după naştere.
89. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia) cu acordul lui (ei), ci fără, încât putea să cadă în păcatul preacurviei.
90. Am luat pastile anticoncepţionale, am folosit spermicide, ca să nu fac copii.
91. Am făcut păcatul onaniei ca să nu fac copii, adică: am folosit prezervativ sau am vărsat sămânţa afară ca bărbat, iar ca femeie am folosit diafragma.
92. Am făcut avort. Ca bărbat, am dat voie soţiei să facă avort.
93. Am folosit sterilet ca să nu fac copii (steriletul provoacă avort).
94. M-am împreunat cu soţul (soţia) de mai multe ori în 24 de ore.
95. M-am împreunat cu soţul (soţia) în diferite poziţii, ca animalele.
96. M-am împreunat cu soţul (soţia) în văzul sau auzul copiilor mei, crezând că sunt mici şi nu ştiu.
97. Am curvit. Am preacurvit.
98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de acelaşi sex. Când îmi vin aceste gânduri, nu le depărtez, ci mă îndulcesc cu ele, deşi n-aş vrea să fac păcatul.
99. Am preacurvit cu rudă, fin, nas, văr, frate, fiu, fiica, nepot.
100. Am gândit să preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasa, călugăr, călugăriţa.
101. Am pipăit alt trup pentru a simţi şi provoca plăceri de desfrâu.
102. Am trăit necununat(a), adică în concubinaj.
103. M-am căsătorit cu altă femeie, nefiind divorţat de prima.
104. M-am culcat cu femeia mea după ce am divorţat de ea.
105. M-am căsătorit cu rudenie de sânge, de cuscrie (nu se poate decât de la gradul al 8-lea în sus, altfel e păcatul amestecării de sânge).
106. Ca nas (naşa), m-am căsătorit cu fină (fânul) sau am dat voie copiilor mei să se căsătorească cu copiii finilor mei.
107. Mi s-au făcut mai mult de trei cununii în biserică( cununia a 4-a este păcat).
108. Am făcut păcatul malahiei singur(a) (adică atunci când o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul.
109. Am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii.
110. Am făcut păcatul sodomiei (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie).
111. Am făcut păcatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral).
112. Am preacurvit cu animale, păsări (zoofilie), cu copii (pedofilie)
113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casa poze, statui cu prostii.
114. Am vorbit prostii.
115. Am privit cu plăcere cum se împreunau animalele.
116. Am fost invidios (invidioasă). Mi-a părut rău de binele altuia. Îmi pare rău că altul are şi eu nu. Invidia este aceeaşi cu zavistia şi pizma.
117. M-am lăcomit la muncă. Am muncit peste puteri, încât poate chiar m-am şi îmbolnăvit.
118. Am minţit. Am obiceiul să mint mereu.
119. Îmi place să „ înfloresc ” lucrurile şi poveştile.
120. Am drăcuit. Am dat naibii. Şi pe mine însumi m-am dat dracului. Am zis: „ să fiu al naibii ” , „ să mă ia ” .
121. Am muncit în duminici şi sărbători.
122. Am lipsit de la biserică în duminici şi sărbători. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri deşarte, am fost la târg etc.
123. Dacă am fost la biserică, n-am dat pomelnic şi n-am aprins lumânări.
124. Am stat în faţă la toţi în biserică. I-am dat la o parte pe alţii, zicându-le că stau pe locul meu.
125. Am adus daruri, jertfe şi donaţii la biserică din ce era mai rău.
126. Am ucis animal, pasăre. Le-am chinuit, batjocorit, le-am împovărat peste puteri, le-am lăsat să moară deşi puteam să le salvez.
127. Am mâncat eu sau am pus altora în mâncare spurcăciune (animal netăiat, carne de om, jertfe sataniceşti, necurăţie etc.)
128. Am sfătuit şi învăţat pe alţii să facă păcate.
129. Am fost la petreceri destrăbălate. În posturi, miercurea, vinerea, în duminici şi sărbători.
130. Cred în superstiţii: căldare goală, să nu mă întorc că-mi merge rău, dacă întâlnesc preot îmi merge rău etc.
131. N-am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.
132. Am făcut glume, bancuri cu şi despre cele sfinte.
133. M-am machiat, rujat, vopsit la păr, am dat unghiile cu ojă etc. Am purtat cercei, mărgele, inele, coliere, brăţări, pantofi cu toc. Mi-am făcut părul.
134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fustă scurtă, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca să atrag bărbaţii.
135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împărtăşit.
136. M-am mâniat şi nu mi-a trecut îndată, ci am ţinut mânie.
137. Am ambiţie, încăpăţânare, obrăznicie, neruşinare, iubire de sine.
138. Am făgăduit ceva şi n-am împlinit. N-am ţinut învoială, promisiunea.
139. N-am tămâiat şi stropit casa cu agheasmă cel puţin o dată pe lună.
140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.
141. Nu mi-am cerut iertare pentru a depărta orice vrajbă, chiar dacă n-am fost vinovat(a).
142. N-am aprins candela la rugăciune, în duminici şi sărbători.
143. N-am făcut semnul crucii cum trebuie, drept.
144. N-am făcut cruce când am trecut pe lângă biserică.
145. Am mers la mai mulţi preoţi şi am zis la unul unele păcate, la altul altele.
146. Din pricina ruşinii sau a altor motive, am ascuns cu bună ştiinţă la Spovedanie unele păcate. M-am şi împărtăşit după aceea.
147. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul.
148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserică, atunci când am avut ciclu.
149. Am venit târziu la biserică. Am plecat înainte de sfârşitul slujbei fă ră motive întemeiate. Am făcut din acestea o regulă.
150. N-am crescut copiii şi finii în frică de Dumnezeu. Nu i-am învăţat poruncile lui Dumnezeu. I-am învăţat la rău, contribuind la uciderea lor sufletească.
151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am văzut că persista în greşeli.
152. Nu am ascultat de părinţi atunci când m-au învăţat de bine.
153. Nu mi-am iubit la fel toţi copiii. Am fost părtinitor (părtinitoare) cu unul sau mai mulţi din copiii mei.
154. Am amânat Spovedania. Am zis să păcătuiesc, că mai e timp să fac pocăinţă şi să mă spovedesc.
155. N-am făcut canonul pe care l-am primit după Spovedanie.
156. M-am împărtăşit după ce am avut necurăţie în vis.
157. Ca femeie, m-am împărtăşit când aveam ciclu.
158. Ca femeie, n-am făcut moliftele la o zi, 8 zile şi 40 de zile după naştere. Am intrat în biserica înainte de a trece 40 zile. Am citit molifta înainte de a trece cele 40 de zile.
159. Am pierdut sarcina fără voia mea. Dacă mi s-a întâmplat aşa, n-am venit la preot să-mi citească rugăciunea specială.
160. Am înăbuşit copilul lângă mine, botezat sau nebotezat.
161. Din neglijenţa mea, mi-au murit copiii.
162. Am lăsat să-mi moară copilul nebotezat.
163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, în orfelinate.
164. Am mustrat prea aspru. Am cicălit. Am stat cu gura şi am fost prea băgăcios (băgăcioasă) pe altcineva.
165. Am lăsat nefăcută sfeştania în casă mai mult de un an de zile.
166. Am făcut jocuri şi râsete la priveghiurile de morţi.
167. Nu mi-am făcut datoria faţă de rudele moarte. Nu le-am făcut tot ce trebuia.
168. N-am îngrijit mormintele. M-am zgârcit să plătesc sărindare, slujbe pentru sufletele celor adormiţi.
169. Am jelit morţii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau în mână. Am dat lucruri peste groapa lor. Am spart ceva când a fost scos mortul din casă.
170. Am în casă, am citit cărţi sectare. Am fost la adunări de sectanţi, i-am primit în casă.
171. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
172. M-am căsătorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.
173. Am dat anafora pe jos.
174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în funcţie de cele ce visez.
175. Am cântat şi am ascultat cântece lumeşti şi sectare.
176. Am jucat şi am mers la discoteci şi alte petreceri anormale.
177. Am făcut nunţi şi petreceri cu mâncare de dulce şi cu muzica în post.
178. Am smintit şi l-am făcut să păcătuiască pe aproapele meu când a auzit ce zic şi a văzut ce fac (astfel sunt răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru păcatul aproapelui meu).
179. M-am mascat.
180. N-am plătit contribuţia la Sfânta Biserică.
181. Am ascultat discuţiile altora, deşi nu-mi folosea şi îi deranjăm.
182. Am intrat în Sfântul Altar.
183. Am moştenire şi n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o.
184. Nu mi-am căutat sănătatea după datorie.
185. Am luat anafora şi agheasmă, deşi mâncasem sau băusem apa după miezul nopţii.
186. Am râvna nesocotită, habotnicie( post mult încât poate m-am şi îmbolnăvit, milostenie fără socoteala încât suferă cei din casa etc.).
187. Nu m-am rugat totdeauna cu faţa către răsărit.
188. Am dat importanţă mai mare celor trupeşti decât celor sufleteşti.
189. În loc de a mă împăca cu aproapele, l-am tras la judecată.
190. Nu mi-am iubit soţul (soţia) ca pe mine însumi. Din pricina mea a făcut păcate.
191. Am făcut diferite pariuri diavoleşti, prin care mulţi şi-au pierdut sănătatea şi viaţa.
192. N-am sfătuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învăţat pe cel nepriceput.
193. Am dat de pomană mâncare de dulce în zile de post. 


       Sf.Cruce – semnificatiile si importanta ei pentru crestini


                                                        

  Citate biblice si patristice:


"Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie".. caci…."cel ce nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu" ( (Marcu, 8, 34 : Luca, 14, 27)

Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).

Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

« Crucea este puterea lui Dumnezeu care, asumata de noi,transforma lumea in paradis » (Pr.prof..D Staniloae)

,,Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu’’(Sf. Teodor Studitul)

,,Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia .să asculţi. si sa rabzi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!’’ (Arh..Arsenie Papacioc)

Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci (Tertulian)

Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).


  Spunînd "cruce", numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul "cruce" vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram ("a chinui", "a tortura"), sau icram (" a încovoia", "a strîmba"). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare  Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută - sau, cel puţin, nu a fost utilizată - de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi.

  În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări - prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică - aceia ce crucea urma să fie în creştinism.

  Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de diavoli.

Cea mai interesantă dintre ele leaga crucea de pomul cunoaşterii binelui si al raului din raiul edenic,originar. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît sa taie acest copac ce semnifica pacatul stramosesc al neascultarii si să-i facă sicriu din lemnul lui. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului dar şi al promisiunii răscumpărării noastre.

  Mai tarziu,atunci cand Dumnezeu a hotarat sa curateasca lumea de pacat prin potop, Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul bisericii,corabia mântuirii noastre, folosind lemnul ramas din copacul originar,tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.Oamenii au observat ca acest lemn era practic,indestructibil,fiind provenit dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

  Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare , care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii tuturor generatiilor de oameni,pana la sfarsitul lumii.

  Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, sensul spiritual legaturii dintre păcatul adamic şi iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare. . Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o aduce în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.

  Golgota a rămas un loc blestemat pentru evrei care aruncau acolo,gunoaiele Ierusalimului.

  Crucea Rastignirii Domnului si crucile pe care au fost rastigniti cei doi talhari,au fost îngropate sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos.fiind data uitarii timp de aproape trei veacuri.

  Dar prin aratarea semnului Sf.Cruci pe cer,prin porunca data de Mantuitorul Iisus Hristos,imparatului Constantin cel Mare,de a pune acest semn pe scuturile ostasilor sai,semn prin care acesta a invins pe rivalul Maxentiu,apoi prin decretul de la Milano din anul 313,dat de acest binecredincios imparat,Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, creştinismul fiind scos de sub interdicţia legii romane şi acordandu-i se aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului roman,imperiu ce cuprindea pe atunci,intreaga lume civilizata..

De aici inainte,crestinii au practicat venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului. Dar si pana atunci,inca din perioada crestinismului primar,apostolic,Sf.Cruce era venerata,ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul chinurilor si suferinţei la care erau supusi şi mureau fericiţi.

  Cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã, in primele trei veacuri crestine,încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

   Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

  Exista insa si dovezi arheologice ce ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat, de obicei, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cã semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

  Conform unei vechi traditii, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a,cea care a adus la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omeniri creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului bani si ajutoare pentru a face săpături pe Golgota si a cauta Sfânta Cruce. Cu ajutor de la Dumnezeu,care a descoperit Patriarhului Macarie ca cele trei cruci sunt ingropate sub templul lui Adrian,in anul 326,cele trei cruci au fost scoase de sub daramaturile acestui templu pagan. Cucea Rastignirii lui Hristos a fost usor recunoscuta, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Insa, pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat pe loc, rostind cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost asezata în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bisericii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417.

  Impãratul Constantin cel Mare si pe succesorii lui vor desfiinta, prin legi speciale, pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

  Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

  Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

În urma unui război cu perşii, Sfânta Cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta,împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor si in urma victoriei obtinute a readus Sf.Cruce la Ierusalim.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã). Fragmente din Sfanta Cruce exista,in prezent, in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare"de pe Calea Victoriei,in manastirile Tiganesti si Caldarusani,la Manastirea "Panaghia Soumela" Veria si in alte Biserici

  Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

  Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

  Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan , prin canonul 73.

  Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

  Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos .'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox


  1. Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''Ufwai Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:

  - Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.

  - Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.

Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

  Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei.

  Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.

  Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

  Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului. Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post

2.A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:

  3.Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

 4.Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

  În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii

******

  Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)

Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului

  

 


Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului


Cel care NU isi face Cruce sau își face o cruce inversată este un eretic,un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Iată,cât de convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !  

Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

Sfîntul Apostol Pavel, ne spune: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi ereticii şi necredincioşii cand vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită.

Sfanta Scriptura ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce  venind pe norii cerului, cum citim:

Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Lipsa de respect fata de Sf Cruce ,arata clar cine este stapanul lor . Nu vor găsi atunci, nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de strălucirea Sf  Crucii a lui Hristos, care va străluci de mii de ori mai mult decît soarele.

Atunci vor cunoaşte că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mantuitorul nostru a zdrobit porţile iadului.

Sfantul Apostol Ioan ,precizeaza ca odata cu arătarea Sfintei Cruci pe cer ,se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă.

Îngerii se sfătuiesc între ei  zicand ca ” vom pecetlui,  frunţile lor„cu Sfanta Cruce.

Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri …” Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. „(Apoc. 7,2-3).

De aceea crestinul se insemneaza cu semnul Crucii, ca si cu o pecete a lui Hristos.

Semnul Sfintei Cruci este  o ARMA de aparare  in ”razboiul”nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti.  Semnul crucii este  o sursa de binecuvantare si un mijloc de protectie  in fiecare activitate zilnica ,prin semnul Sf Cruci, demonii sunt indepartati.

Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la Biserică , oriunde şi oricând,  trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Parintii bisericesti din primele secole limpezesc si mai bine lucrurile ,Tertulian ( 160-240) ne spune despre Sf Cuce ca: „Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

Iar Ipolit al Romei ,”Dacă eşti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne ţinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).

Treaba este destul de clara ,diavolul ii indeamna pe toti cei rataciti de la adevar ,adica slugile lui ,sa huleasca impotrica Crucii lui Hristos.

Crucea este arma contra diavolului pentru ca intareste in noi duhul de sacrificiu..”In crucea Domnului …lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14).

Prin puterea care ne vine din jertfa lui Hristos , noi trebuie sa realizam sfatul Sf. Ap. Pavel: „Sa prezentam trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu„.(Rom.12,1)


Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?


  De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi a lehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,ci, dimpotrivă, spre osândire. Crucea, făcută în bătaie de joc sau in graba, nu ne poate mântui.

   Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. 

   După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (putin deasupra de buric), ridicăm mâna şi o ducem la umarul dreapt, apoi la cel stâng, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin"

Atentie! Semnul Sf.Cruci trebuie facut incet,cat mai amplu(nu doar schitat cu iuteala pe piept!).

********

Cand ducem mana la umeri o ducem exact la incheietura umarului cu bratul si nu peste umar sau catre piept,asa cum fac unii crestini.De asemenea trebuie sa atingem,cu finete si nu in aer sau prin bataie, cele patru puncte amintite mai sus!

  Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin,adica ,,asa sa fie''.


De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?


  Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Am putea asemana un creştin fără de Cruce la gât cu un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

  A purta insa,cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte "aducătoare de noroc", din mandrie si vanitate lumeasca,fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare si o jignire adusa lui Hristos !





Efecte miraculoase ale semnului Sf.Cruci!


Descoperire incredibila facuta de oamenii de stiinta din Rusia! Acestia au descoperit efecte miraculoase ale semnului crucii facut asupra mancarii care urmeaza a fi consumate.

Specialistii rusi spun ca semnul crucii poate sa purifice mancarea pe care o consumăm, avand proprietati antibacteriene.

Am stabilit ca obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncarii si bauturii, înainte de masa, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificata efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmpla fizic în fiecare zi”, a spus fizicianul Angelina Malakhovskaya, potrivit libertatea.ro.

Studiile au fost efectuate de fizicianul Malakhovskaya timp de 10 ani! Aceasta spune ca a descoprit cu precadere ca semnul crucii are efecte antibacteriene asupra apei.

Oamanii de stiinta au efectuat mai multe studii pe mai multe esantioane de apa din diferite surse: fantani, rauri sau lacuri, toate avand o anumita cantitate de bacterii. In mod surprinzator, numarul bacteriilor au scazut cu pana la zece sau chiar sute de ori in momentul in care asupra apei respective era rostita rugaciunea Tatal Nostru si se face semnul crucii.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.