Iisus a spus: „«Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea».

 Toma i-a zis: «Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea»? Iisus i-a zis: «EU SUNT CALEA,ADEVARUL SI VIATA. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns». Iisus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?    Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea».“ (Ioan 14, 1-11).
  

Calea adevărului, am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima meaLege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale şi o voi păzi purureaÎnţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. (Ps.118,31-35).
 
Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi,
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi,
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi,
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi,
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi,
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Ma iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu ma învinuiţi pe Mine."

 
Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta,(credinţa apostolică ortodoxă) sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit!  Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele.(II Ioan 1,10-11)

„Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.” „Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.” „Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.” (Serafim Rose).

 Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“. (Arsenie Boca)

Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii ( – Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un jet de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). 

 E mai mult si mai deosebit: e învatatura lui Hristos,adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta.(pr.Nicolae Steinhardt)

                                

Obiectivul religiei este desăvârșirea morală și spirituală a individului, cel al ideologiilor şi falselor religii, este anihilarea indivizilor și integrarea lor într-o mare masă de zombi, oameni lipsiți de simț critic și conștiință.

Astăzi, ca niciodată, se duce un război deschis împotriva creştinilor. Ni se impun legi şi norme de viaţă anticreştineşti,provenite din occidentul descreștinat. Nepăsarea noastră și lipsa de atitudine, dă curaj vrăjmașilor să acţioneze cu multă încredere şi insistenţă. De aceea astăzi, ca şi altădată, noi creştinii trebuie să dăm dovadă de unitate deplină şi trezvie duhovnicească, să demonstrăm că suntem conştienţi de realităţile ce ne înconjoară,să ne unim forțele și să acționăm hotărât,pe toate fronturile,să alegem la conducerea țării,doar români patrioți și buni creștini ortodocși,să apărăm familia și biserica strămoșească,pentru că,ceea ce vom apăra noi acum, va rămîne moştenire pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri!
  
 Sunt ortodox,din tată-n fiu
 Sunt ortodox,de când mă știu
 Și în al lumii paradox
 Eu,creștinul ortodox
 Eu nu mă lepăd de Hristos!
 Nu pun crucea vieții,jos
 Merg spre poarta Împărăției
 Pe calea Ortodoxiei
 Ortodox,e Dumnezeu
 Ortodox,trăiesc și eu!
 Doamne ajută încrezător
 Drumul,să-l străbat ușor
 Român sunt, ortodox,creștin
 Ție,Doamne,mă închin!

  ,,Biserica Ortodoxă este mama neamului românesc!” (Mihai Eminescu)
,,Biserica Ortodoxă a fost,dintotdeauna,una cu neamul românesc,
identificându-se cu toate aspirațiile  acestui neam!” (Nicolae Iorga)
,,M-aș bucura,mult,să reveniți la biserica cea adevărată!”(Valeriu
Gafencu)
,,Să apărăm cu râvnă,ortodoxia și acest pământ,de sfinți și de eroi!”(Radu Gyr)
,,De nu vom păzi Ortodoxia,ne vom pierde și neamul!”(Părintele Justin Pîrvu)
         

Ortodocși ne-am născut de la origini,de la colonizarea Daciei,ortodocși am trăit,timp de două mii de ani și ortodocși trebuie să rămânem,până la moarte! ( Arh. Ilie Cleopa)

Sf. Maxim Mărturisitorul zice că dragostea fără adevăr este mizantropie, ură față de oameni. Așadar mizantropii sunt ”iubiriștii ecumeniști căci împotrivindu-se Părinților, au rămas cu spurcăciunea sufletului necurățată. Iar virtuțile, ostenelile lor, de vreme ce nu se nasc din Dreapta Credință, chiar dacă înaintea oamenilor se arată a fi plăcute, zice Sf. Maxim, totuși nu vor fi răsplătite de Dumnezeu întru Împărăția Sa ci doar în această viață, acestea devenind pricină de veșnică pierzare pentru toți cei care urmează astfel de pseudo-păstori, lupi în piei de oaie.

 

                                                       
                                  Istoria creştinismului - schiţă   
                        

                    

 

26 Octombrie - Sf.M.Mc.Dimitrie ,,Izvoratorul de mir"

La mulţi ani,tuturor,celor ce îi poartă numele!

O, răbdătorule de chinuri al lui Hristos, Izvorâtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, această a noastră netrebnică rugăciune, ce aducem ție acum cu umilință, primește-o, și de bolile sufletești și trupești și de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți, cu rugăciunile tale cele bineprimite către Dumnezeu, ne păzește, ca împreună cu tine în veacul ce va să fie, să cântăm Lui: Aliluia!

Învățătorului dreptslăvitoarei credințe celei întru Hristos, surpătorului și rușinătorului păgânătății, Izvorâtorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostașul cel adevărat al lui Hristos, care s-a arătat Bisericii ca un soare și mare apărător credincioșilor, toți acum cântări de mulțumire și laude din suflet cu dorire aducându-i să-i cântăm:

Bucură-te, Izvorâ­­torule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

În calendarul creştin, la mijlocul toamnei, ne străluceşte în amintirea tuturor chipul unui mare martir: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – unul dintre cei mai cunoscuţi şi cinstiţi martiri ai Bisericii. Un om care a arătat că mai de preţ decât poziţia socială, averile sau funcţiile pe care le poate dobândi un om în această viaţă, este credinţa în Dumnezeu, râvna pentru viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu. Iar Sfântul Dimitrie a arătat aceasta din plin. Numele său îndeamnă la respect, cinstire şi la urmarea exemplului său extraordinar.

Sfântul Dimitrie s-a născut şi a trăit în cetatea Tesalonic (Grecia) pe la sfârşitul secolului al III-lea - începutul celui de-al IV-lea, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-305) – cunoscuţi în istorie mai ales pentru sângerosele persecuţii pe care le-au declanşat împotriva creştinilor, în care vedeau un mare pericol pentru stabilitatea imperiului. Chiar dacă timpul a dovedit că se înşelau, căci creştinii erau cetăţeni model, oameni de o mare probitate morală, cu o viaţă clădită pe principii religios-morale creştine pe care le respectau cu convingere, persecutorii i-au asuprit cu o ură greu de înţeles. Ultima perioadă dinaintea Edictului de la Milano, prin care Constantin cel Mare a pus capăt persecuţiilor nedrepte, a fost una extrem de sângeroasă. Mii de creştini au suferit moarte martirică doar pentru „vina” de a fi mărturisit credinţa în Hristos. Şi Sfântul Dimitrie a fost unul dintre aceştia. S-a născut într-o familie aleasă, a unui mare dregător din Tesalonic şi a primit o educaţie aleasă. Credinţa creştină a primit-o în familia sa, crescând în respectul faţă de cele sfinte şi faţă de semeni, în iubirea învăţăturilor creştine şi a virtuţilor pe care Mântuitorul ne îndeamnă să le urmăm cu credinţă. A ajuns un tânăr înţelept, un model pentru mulţi tineri din vremea sa, pentru calităţile sufleteşti cu care îşi împodobise viaţa. Pe plan social el a urcat în poziţii înalte, tocmai datorită calităţilor sale deosebite, pentru care se făcuse admirat şi preţuit de către cei din Tesalonic. Se ştie despre Sfântul Dimitrie că a ajuns să fie o importantă căpetenie militară în Tesalonic, remarcat pentru seriozitatea şi vitejia sa. Faptul că era creştin avea să fie adus la cunoştinţa împăratului Maximian de unii binevoitori, lucru ce a stârnit mânia acestuia. În timpul persecuţiilor, proba de credinţă faţă de împărat era să îi fie aduse jertfe la templu, ca unul ce se socotea zeu în viaţă. Cei care refuzau să jertfească pentru împărat, erau socotiţi nişte trădători, nesupuşi împăratului, oameni periculoşi pentru ordinea din Imperiul Roman.

Martiriul Sfântului Dimitrie avea să se petreacă atunci când însuşi împăratul a trecut prin Tesalonic. În semn de omagiu şi supunere, toate căpeteniile i s-au închinat şi i-au adus jertfă la templu, ca unui zeu pe pământ. Dimitrie a refuzat categoric acest lucru, ceea ce l-a mâniat rău pe Maximian. La porunca sa a fost aruncat în temniţă, în speranţa că se va căi şi va renunţa la credinţa creştină. Ştia că în faţa pericolului morţii, mulţi oameni cedează şi fac compromisuri. Nu ştia însă ce fel de om era Dimitrie şi cât de mult însemna pentru el credinţa în Hristos – Adevăratul Împărat al acestei lumi. Nu deşertăciunile acestei vieţi trecătoare erau mai importante pentru el, ci viaţa veşnică cu Hristos! De aceea a fost gata să renunţe la toate acestea şi chiar la viaţă, rămânând întru toate credincios Domnului. Un act de mare eroism spiritual!

Pentru a-i înfricoşa până şi pe cei mai curajoşi dintre creştini, împăratul a organizat un spectacol sângeros în mijlocul Tesalonicului, punându-i pe creştinii pe care îi prinsese să se lupte cu un soldat fioros pe nume Lie, un om de statura lui Goliat din Biblie. Mulţi creştini au fost omorâţi de crudul soldat. Unul dintre aceştia, pe nume Nestor, a mers la temniţa unde era închis Dimitrie, cerându-i să se roage pentru el, căci se va lupta cu fiorosul Lie. I-a cerut binecuvântarea celui ce pătimea pentru Hristos, pentru că recunoştea că este un om sfânt, un om al lui Dumnezeu. Dimitrie i-a zis doar atât: „Şi pe Lie vei birui şi pe Hristos îl vei mărturisi!” . Precum David odinioară, şi Nestor avea să-l biruiască pe Lie, spre uimirea tuturor. Împăratul s-a înfuriat când a auzit că Dimitrie este cel ce l-a îndemnat pe Nestor şi l-a încurajat prin binecuvântarea sa. Tânărului Nestor i s-a tăiat capul, iar Dimitrie a fost omorât, soldaţii străpungându-i trupul cu suliţele. Amândoi şi-au dat viaţa ca nişte martiri, ca nişte viteji ai lui Hristos. Trupul lui Dimitrie a fost luat şi îngropat cu multă cinste de către creştini, aşa cum se cuvenea unui erou ca el. Cu timpul, din mormântul său au început să curgă picuri de mir frumos mirositor, prin care s-au săvârşit multe minuni şi vindecări, aşa cum Dumnezeu lasă multe semne pentru adeverirea aleşilor Săi. De aceea Sfântul Mare Mucenic Dimitrie mai este cunoscut şi ca Izvorâtorul de mir.

Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pământ moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorât mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pământ moaştele sfântului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvârşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărând sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce sluţeau în ea. Leontie, întorcându-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfântului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis să nuîndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sângele sfântului şi, punându-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfântului, căci trecând el un râu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfântul Mucenic Dimitrie, zicându-i: “Racla cu giulgiu ia-o în mâinile tale şi nu te teme”. Astfel făcând el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie râul acela. Ajungând în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfântului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi până la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sânge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvârşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încât mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfântul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurând limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grâu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Când dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfântă Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiţi ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfântului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungând trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstită raclă a sfântului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorind pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: “Să nu îndrăzniţi”. Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luând numai ţarină din acel pământ, s-au dus la împărat. Spunându-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţarina luată de la mormântul sfântului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tânăr, pe care îl chema Onisifor, era rânduit la biserica Sfântului Dimitrie să aprindă lumânările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumânările şi le vindea în taină şi îşi făcea câştig necinstit. Iar sfântul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicându-i: “Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumânările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osândirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte”. Onisifor, sculându-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura luminările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculându-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumânări foarte mari pe care, aprinzându-le, le-a dus la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie, apoi, rugându-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergând spre acele lumânări, şi-a întins mâna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormântul sfântului mucenic, zicându-i: “Iarăşi faci acelaşi lucru rău?” Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pământ şi zăcea ca un mort, până ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintâi a sfântului în vis, cât şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimântat, auzind aceasta.

De multe ori Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ţi-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. În vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se rugă cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfântului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dânşii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: “Unde este stăpânul cel ce locuieşte aici?”. Şi iată, s-a arătat alt tânăr, ca un slujitor, zicând: “Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: “Domnul ne-a trimis la dânsul ca să-i spunem un cuvânt”. Iar slujitorul, arătând spre mormântul sfântului, a zis: “Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: “Spune-i despre noi”. Şi mergând, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfântul Dimitrie în întâmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

Era luminat ca soarele, încât nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dânsul, ci tremura de frică, văzând ceea ce se petrecea.

Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfântul Dimitrie, iar el a grăit către dânşii: “Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veniseră au răspuns: “Stăpânul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dânsul, vrând ca să o dea pe ea vrăjmaşilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecându-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: “Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpânului meu de voi”. Apoi Sfântul Mucenic Dimitrie a început a grăi: “Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpânul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sânge, să o dea în mina vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfânt al Lui?” Iar cei ce veniseră i-au răspuns: “De nu ar fi voit aşa Stăpânul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta”.

Iar el le-a zis: “Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpânului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpâne, Doamne, care covârşesc păcatele noastre, încât chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sângele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dânşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfânt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: “Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?” A zis Dimitrie: “Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu până la sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia”. Acestea zicându-le, a intrat în mormânt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dânsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfârşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzând la pământ, a mulţumit sfântului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpânul să nu fie daţi în mâinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerând milă, iar pe sfântul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi până aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputând să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfântul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătându-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus până la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducându-le în pământul lor, le-au dăruit stăpânitorului. Amândouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcând în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţându-se stăpânitorul de meşteşugul lor, le-a zis: “Am auzit că în pământul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pânza curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: “Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpânitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti”. Iar stăpânitorul a zis: “În mâinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată”. Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pânză subţire chipul Sfântului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezând fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plângă, zicând: “Să nu te mânii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpânitor are să batjocorească sfântul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfânta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temându-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plângând deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecând îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfântul Dimitrie, luând pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, când era praznicul său, şi le-a pus în biserică lângă mormântul sfântului, pe când se făcea cântarea cea de toată noaptea.

Poporul, văzând această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deşteptându-se, au strigat: “Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sunt în vis. Apoi, cunoscând cu adevărat că sunt în Tesalonic şi văzând mormântul sfântului şi popor mult stând în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfântului Mucenic Dimitrie şi toate cele întâmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfântului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mâinile agarenilor (turcilor), mergând câţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întâlnit amândoi. Mai întâi ostaşul a zis către arhiereu: “Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: “Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfârşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: “De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?” Atunci Sfântul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: “Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gând s-o dea în mâinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. “Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!”.

Atunci a lăcrimat şi Sfântul Dimitrie şi i-a zis: “Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dânşii şi mi-a poruncit să-i las, că cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicând acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Când au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia şi minunea aceea.

După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfântul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

Trupul său a stat mai mulţi ani într-o catacombă din Tesalonic, desupra căreia un anume dregător Leontie avea să construiască în anii libertăţii creştinismului o biserică mare şi încăpătoare, în care moaştele Sfântului au fost aşezate cu multă cinstire. Şi astăzi se poate vizita catacomba în care a fost aşezat pentru prima oară trupul Sfântului Dimitrie, pe care tesalonicenii l-au socotit mereu ca un ocrotitor sfânt. Nici tânărul Mucenic Nestor nu a fost uitat. El este pomenit de Biserică a doua zi după Sfântul Dimitrie, pe 27 octombrie.

Ziua sarbatorii crestine a Sf. Dimitrie, Izvoratorul de Mir, este numita popular „Samedru“. Impreuna cu Sangiorzul (Sf. Gheorghe), Samedru imparte anul pastoral in doua anotimpuri egale: vara, de la 23 aprilie pana la 26 octombrie, avand ca mijloc al anotimpului data de 20 iulie (Santilie); iarna, intre 26 octombrie si 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sanpetru de iarna). In ajunul sarbatorii Sf. Dimitrie, oamenii aprind focuri in curti. Peste acestea obisnuiesc sa sara copiii, pentru a fi sanatosi, sau tinerii, pentru a se casatori. Carbunii ramasi sunt sfaramati si presarati prin gradini si livezi, pentru ca anul ce va veni sa fie imbelsugat. Se crede ca daca este belsug de gutui si nuci, iarna va fi grea. In aceasta zi se fac pomeni pentru morti, femeile impartind copiilor nuci, mere, struguri si prune uscate. Ziua propriu-zisa a Sf. Dimitrie este considerata un adevarat indicator meteorologic. Daca este frig, iarna va fi buna. Daca este nor, vant si ploaie, va fi zapada multa, ger si o iarna lunga. Daca este luna plina, iarna va fi ploioasa, iar daca este luna noua, va fi scurta si usoara. Oamenii tin sarbatoarea Sf. Dimitrie pentru a fi feriti de boli, iar animalele, de lupi. Cailor li se tunde coama, pentru a avea par frumos. Ziua de Samedru se mai numeste si Ziua Soroacelor, pentru ca in aceasta zi se rezolvau si se lichidau toate socotelile, chiriile, imprumuturile, slujbele sezoniere si alte intelegeri incheiate cu sase luni in urma, la Sangiorz (23 aprilie) si se incheiau noi invoieli. In popor, exista si o vorba de duh legata de Ziua Soroacelor. „Arvuna te leaga, plata te scapa. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plateste de doua ori.“

   

                                       Sf.Cuv.Parascheva de la Iaşi

    

   Troparul Sf.Parascheva: ,,Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mân­tuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai în­vă­țat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel ne­muritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău. 

Întru tine,maică,noi românii am aflat
Dar de la Dumnezeu şi ajutor,preaminunat
Căci tu,sfântă Parascheva,mult folositoare eşti
Moldovei ocrotitoare şi ţării româneşti.

Bucură-te,crin fecioresc,înmiresmat
Că,în ceata îngerilor,Domnul te-a adăugat
Celor ce te cinstesc,caldă mijlocitoare
La Domnul Iisus,fierbinte rugătoare.

Să nu ne laşi,curată,pe noi,cei ce te iubim
Căci,săraci de fapte,suntem şi mult pătimim
Pururi,sprijin să ne fii şi ocrotitoare
Bucură-te,Paraschevo,mult folositoare!   

                                       

                                                                         

     Sfanta Parascheva de la Iasi este pomenita de catre Biserica Ortodoxa Romana pe 14 octombrie. Sfanta Cuvioasa Parascheva este cea mai cunoscuta dintre toti sfintii ale caror moaste se afla in tara noastra. Onomasticul grecesc paraskevi inseamna "a cincea zi a saptamanii, vineri". In traditia populara "Sfanta Vineri" era considerata stapana peste lumea femeilor, indeletnicirile acestora (cusutul, torsul, tesutul) fiind controlate de ea.

Ocrotitoarea Moldovei aduna an de an, la Iasi, sute de mii de pelerini.

Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o face sa-si daruiasca hainele sale saracilor.

Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.

Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit"

Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.

A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.

Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.

In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului., iar pentru o vreme au fost duse la Belgrad. În 1521, sfintele moaşte au ajuns la Constantinopol, fiind răscumpărate de la turci de Patriarhia Ecumenică, şi au fost aşezate pentru început în Biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. În urma transformării acesteia în geamie, moaştele Sfintei Parascheva au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) şi Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).

După 120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc

În anul 1641, după ce domnul Moldovei Vasile Lupu 1634-1653) a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, patriarhul Partenie I (1639-1644), împreună membrii Sinodului, a hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva Racla cu sfintele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi

Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva a fost aşezate în Biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului, în 13 iunie 1641. Au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a lăcaşului, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. În seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, a izbucnit un incendiu care s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea. A doua zi s-a constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse, deşi totul era scrum în jur. Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi strămutate în noua Catedrală mitropolitană, care a fost sfinţită la 23 aprilie 1887.

Cinstirea Cuvioasei nu are granite

Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul "Sfanta Parascheva", construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.

Se poate observa ca in zilele de sarbatoare Sfanta Cuvioasa Parascheva poarta vesminte de culoare deschisa, iar in posturi, de culori inchise. Vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba de Craciun, la inceputul Postului Sfintelor Pasti (cand primeste un vesmant inchis la culoare), cu o zi inainte de Pasti (se pune un vesmant alb, pastrat pana dupa sarbatoarea Cincizecimii), cu o seara inainte de a fi scoasa din Catedrala si dupa hram.

In cursul anului, vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba cu o seara inainte de pelerinajul pe "Calea Sfintilor“, de Craciun, la inceputul Postului mare, de Pasti - vesmant care ramane pana dupa Sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant, iar dupa aceste sarbatori, Sfanta Parascheva primeste un vesmant nou, care va fi schimbat la hramul urmator.

In momentul in care are loc invesmantarea moastelor Sfintei Parascheva, Catedrala se inchide. Preotii desfac agrafele care prind vesmantul la spate, moastele ramanand invelite intr-un al doilea vesmant care nu se schimba niciodata. Se spune ca acela este vesmantul in care s-au adus sfintele moaste si este ca un fel de sigiliu. Acest giulgiu este dintr-o panza de in, ros de trecerea anilor, si care are inscris pe el, ca un sigiliu, blestemul lui Vasile Lupu si al Mitropolitului Varlaam: "Blestemat sa fie cel care va imprastia vreodata Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva".

Noul vesmant care se infasoara in jurul trupului Cuvioasei Parascheva este prins cu agrafe la spate in anumite locuri. Coroana din zona capului sfintei, fixeaza vesmantul ca pe o broboada. Dupa ce sunt schimbate si pernutele care sunt in racla - pernuta de la capul sfintei si pernuta de la picioare, Cuvioasa Parascheva este asezata in racla.                     

               Minuni ale Cuvioasei Paraschiva, povestite de credincioşi:

  După al II-lea război mondial, cam prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea credincioşilor s-a făcut procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei Paraschiva prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi cu prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către Ştefăneşti, făcând popasuri şi rugăciuni în mai multe sate.

  Ajungând în satul Călăraşi, carul cu boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au mai putut fi urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e cauza. După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un alt convoi cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani, însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi, făcând de asemenea rugăciuni pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La întâlnirea celor două procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu, iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului şi-a continuat drumul spre sud.

  Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie, aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i întâietate să treacă ea mai întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre nord.

  Ca şi în alte daţi când au fost scoase sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, Dumnezeu s-a milostivit şi a trimis ploi binecuvântate.

  In amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.

   Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: "Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori.    Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă".

  Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă.    Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte - ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.

                                                                                      * * *

   Mărturisesc părintii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe când oamenii asteptau la rând să se închine, au venit si două crestine bătrâne din Focsani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa:

- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, si să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeti si vă închinati!

  În clipa aceea, preotii si credinciosii au văzut un lucru cu totul sfânt si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă si s-au închinat, Sfânta Parascheva si-a lăsat iarăsi capul pe pernă. 

                                                                                     ###

   Acestea sunt doar cateva dintre nenumaratele minuni savarsite de cuvioasa Parascheva de a lungul veacurilor. La acestea as vrea sa adaug si eu,pacatosul,o minune ce s-a petrecut,cu mine si cu sotia mea,in anul 1994,pe cand ne aflam la Iasi si am mers sa ne inchinam la sfintele ei moaste

  Mai intai a avut loc o minune cu sotia mea,minune pe care mi-a relatat-o la cateva minute,dupa ce si-a revenit din socul suferit.Ce se intamplase ? Apropiindu-se de sicriu si atingand mana sfintei a constatat ca este intarita.In acel moment a avut o puternica indoiala,gandind ca este imposibil ca trupul ei sa nu fi putrezit de aproape o mie de ani si ca,probabil,preotii au asezat acolo un fel de papusa din lemn sau alt material tare.In timp ce gandea astfel,o minune,mana sfintei a devenit moale si s-a incalzit sub mana ei !

  Apoi a  venit la mine,ravasita si emotionata si mi-a povestit tot ce i s-a intamplat.Din acel moment nu a mai avut nici o indoiala cu privire la sfintele moaste.

   La plecare,am mers  sa-mi iau ramas bun de la sfanta stiind ca probabil nu voi mai avea ocazia sa vin la Iasi  si i-am vorbit asa : ,,Preacuvioasa maica nu o sa mai pot sa vin sa te vad !  

  Si atunci s-a intamplat inca o minune fiindca am auzit ,telepatic,dar foarte clar,raspunsul ei :,,Nu e nevoie ! ‘’ Ca si cand mi-ar fi dat de inteles ca de fapt nu e nevoie sa fac un drum atat de lung,fiindca daca voi crede si ma voi ruga,va veni ea la mine si nu voi fi lipsit de ajutorul ei. 

                                             Rugaciune catre Sfanta Parascheva

 Viaţă pustnicească iubind şi în urma lui Hristos, Mirelui tău, cu dragoste alergând şi jugul cel bun al Aceluia în tinereţile tale luând, cu semnul Crucii întrarmându-te, cu postul, cu rugăciunile şi cu picăturile lacrimilor, cărbunii patimilor ai stins, vrednică de laudă, Sfântă Preacuvioasă Parascheva; şi acum, în Cămările Cereşti stând înaintea lui Hristos, împreună cu înţeleptele fecioare, roagă-L pentru noi, cei ce cinstim sfântă prăznuirea ta.

 Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis și s-a făcut toată făptura, nu întoarce fața Ta de la noi păcătoșii, ca să nu vină asupră-ne mânia cea groaznică și înfri­co­șă­toare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre, ce în toată ziua, nenumărate, cu ne­so­co­tință le săvârșim. Noi suntem păcătoși, ne­treb­nici și plini de răutate; iar Tu ești izvorul vieții și al milostivirii. Nu ne lăsa, Doamne! Nu trece rugăciunea noastră, a păcătoșilor, nici ne răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci pentru că nu suntem vrednici a câștiga mi­los­tivirea prin sârguința cea de toate zilele, dă­ruiește-ne-o Tu ca un îndurat mult-Milostiv. Arătatu-te-ai, Cuvioasă Parascheva, Bisericii, ca alt soare, luminând-o pe ea cu fulgerele minunilor tale şi luminând pe cei ce strigă ţie cu credinţă: Bucură-te, lauda pustnicilor şi podoaba fecioarelor! Bucură-te, alinarea de suferință;Bucură-te, nădejdea noastră cea tare;Bucură-te, izbăvirea tuturor celor ce te cheamă spre ajutor;Bucură-te, mare folositoare a sufletelor;

Bucură-te, vindecătoarea de răni ale trupurilor; Bucură-te, sprijinitoarea bătrânilor; Bucură-te izgonitoarea demonilor: Bucură-te, învingătoare a stăpânirii iadului; Bucură-te, leacul durerii;Bucură-te, mâna vindecării; Bucura-te, sprijinitoarea si a mea, a smeritului pacatos;Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare! Izbăvește-ne pe noi, Maică, de lăcuste, de gândaci și de toată răutatea; izbăvește-ne pe noi, Maică, de foc, de grin­dină și de fulger; izbăvește-ne pe noi, Maică, de chinul cel de veci și de ceasul osândirii și ne învrednicește a dobândi prin rugăciunile tale starea de-a dreapta în ziua judecății, prin mântuirea sufletelor noastre, ocrotindu-ne și hrănindu-ne în pace până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Doamne, pentru rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, dăruiește-ne nouă sănătate și viață ferită de toată răutatea și ne întărește cu Duhul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor, cu bucurie să slăvim prea­sfânt numele Tău în veci. AMIN

                 Sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului

Pe data de 1 octombrie românii au parte de o mare sărbătoare. Este vorba despre Acoperământul Maicii Domnului care este trecută în calendar cu cruce roșie.

Acoperamantul Maicii Domnului este sarbatoarea randuita de Biserica in amintirea aratarii Maicii Domnului in biserica din Vlaherne. Pe 1 octombrie 911, se facea priveghere in aceasta biserica, pentru salvarea cetatii care era asediata. La ora patru dimineata, Maica Domnului s-a aratat inaintea poporului, stand in vazduh si rugandu-se cu lacrimi. Sfantul Acoperamant era tinut in maini deasupra capetelor credinciosilor. In jurul ei se aflau apostolii, sfintii si mucenicii.

Sfantul Andrei cel Nebun pentru Hristos a zis catre ucenicul sau iubit, Epifanie: "O vezi, frate, pe Imparateasa si Doamna tuturor cum se roaga pentru intreaga lume?" Iar Epifanie a zis: "O vad, Parinte, si ma minunez!".

Acesta este evenimentul pe care il prazanuieste Biserica astazi, spre a ne aminti ca prin nevointa si rugaciune, putem primi si noi, in greutatile vietii noastre, neincetatul ajutor al Maicii Domnului.

Amintim ca 1 octombrie este si Ziua Internationala a Persoanelor Varstnice. Ea a fost stabilita in mod oficial in sesiunea ONU din decembrie 1991, la propunerea lui Arghir Anastasios, profesor la Universitatea din Atena.

Predica părintelui Ilie Cleopa

Pe 1 octombrie Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare sarbatoreste Acoperamântul Maicii Domnului. Sarbatoare mare pentru Biserica lui Hristos si pentru tot crestinul. Mai întâi sa stim cum a luat fiinta praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împaratului Leon cel Întelept, care a fost un împarat crestin si a facut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împaratiei lui sa se faca o minune ca aceasta. Se facea o priveghere de toata noaptea spre Duminica la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul marii, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserica era multa lume adunata, fiind biserica mare. Şi s-a întâmplat ca a venit la biserica si Sfântul Andrei, care se facuse si se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, dupa ce auzise de la Apostolul Pavel ca cel nebun al lui Hristos este mai întelept decât toata lumea.Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos statea în biserica în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adica la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserica si a vazut pe Maica Domnului ca tinea un omofor, adica un brâu asa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta stralucea mai mult decât soarele si îl tinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurata de toti îngerii cerului si de toti sfintii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezatorul si Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând asa: „Împarate Ceresc, primeste pe tot omul care se roaga Ţie si cheama numele meu întru ajutor, ca sa nu plece nimeni de la fata mea neajutorat si neascultat” (Acatistul Acoperamântului Maicii Domnului, icosul 10).Stând asa Sfântul Andrei si, având mintea curatita prin raza Sfântului Duh, a zis catre ucenicul sau, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împarateasa tuturor cum acopera poporul în biserica cu Sfântul ei acoperamânt, si auzi cum se roaga pentru toata lumea si cum mijloceste pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndata ce a zis cuvintele acestea – auzind si Epifanie rugaciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodata a disparut vedenia din biserica. Şi au pastrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urma au spus patriarhului si altora ca Maica Domnului a fost în biserica în noaptea aceea, la priveghere, si a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperamânt. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia si la alte popoare crestine, sarbatoarea aceasta, care se cheama în ruseste Pocrov, adica Acoperamântul Maicii Domnului.Astazi, când sarbatorim Acoperamântul Maicii Domnului, au sosit la noi mila si îndurarile ei.Fratii mei, dupa Prea Sfânta si de viata facatoarea Treime, în ceruri, nu exista alta persoana, alta fata mai înalta pe scara duhovniceasca decât Maica Domnului. Asa ne învata Biserica lui Hristos si toti dumnezeiestii învatatori ai Bisericii. Deci, pentru ca Dumnezeu a înaltat pe Maica Domnului la atâta slava si cinste vesnica, ca sa fie mai cinstita decât Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adica mai presus de toate cetele îngeresti cu slava, cu puterea si cu darul, sa stiti ca prin rugaciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se tine lumea aceasta pâna astazi.Mila Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Parintelui Sau si a Prea Sfântului Duh, adica a Prea Sfintei Treimi, care coboara peste toata lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastra cea din ceruri. Avem o mama duhovniceasca, ce mijloceste si pururea se roaga pentru toate popoarele de pe fata pamântului, dar mai cu seama pentru popoarele crestinesti. Asa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstita si preanevinovata si mai presus decât toata faptura, când se dezlantuie pe fata pamântului razboaie între popoare si rautati, Maica Domnului mijloceste în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi sa le potoleasca si sa le linisteasca, sa-i fie mila de atâta amar de oameni care mor vinovati sau nevinovati. Când se întâmpla seceta pe fata pamântului si nu ploua si pier dobitoacele si pasarile, sau, cum zice prorocul Ieremia, ca „boul va rage de seceta si s-a uscat iarba pamântului si ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta seceta ca tipa pasarile de sete în vazduh, Maica Domnului pleaca genunchii si se roaga: „Doamne, da-le ploaie. Ştiu ca Ţi-au gresit, stiu ca Te-au amarât, Doamne, stiu ca merita pedeapsa, stiu ca merita sa-i risipesti pe toti pentru pacate, ca toti sa moara de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinta omului, adu-Ţi aminte ca sunt tarâna si gresesc din neputinta, gresesc din rautatea diavolului care cauta sa-i piarda”. Şi asa pleaca mila Mântuitorului, Care trimite iarasi ploaie si nor pe pamânt.Când pornesc din rada vapoare încarcate cu bogatii mari si cu mult popor, pe oceane si pe mari, si se ridica furtuni mari, tulburari ale stihiilor, si este cu neputinta sa mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stapâna aduce ruga ei peste acea corabie în care se roaga în genunchi, unul, cu credinta. Şi iata ca acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salveaza prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredinciosi, sunt trufasi, sunt mândri, sunt curvari, sunt camatari, sunt negustori iubitori de argint si nu Te cunosc pe Tine, dar iata ca înlauntrul corabiei o biata vaduva striga catre mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajuta-ma sa ajung acasa, ca am copii mici si nu are cine sa-i îngrijeasca”.Ati auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugaciunile acelei vaduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îsi întoarce mânia Sa, se linistesc valurile marii, face sa rasara din nou soarele si ajunge corabia cu bine la liman.Când este boala pe fata pamântului, sau fel de fel de epidemii, ciuma sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru pacatele noastre, când mor copiii, mor parintii, mor fratii si surorile si se despart unii de altii, ea le aduce scapare. Nimeni nu are putere sa aduca sanatate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Caci Maica Domnului, ca o Maica preabuna, cade iar în genunchi si se roaga:„Doamne, trimite sanatate si fa vazduhul sa le fie sanatos. Doamne, ridica osteneala si durerea de pe vaduve si de pe copii, de peste sarmani si de peste tot omul, ca sunt multi, Doamne, care ma cheama în ajutor si voiesc ca prin rugaciunile mele sa capete mila si îndurarea Ta”. Şi asa boala si molima, si orice alta durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai stiau ce sa faca cu atâtia morti, cu atâtia raniti, cu atâtia care transmit boala. Iar Maica Domnului se straduieste ca pe toti sa-i faca sanatosi si pe toti sa-i mângâie.S-au zidit în lume închisori si sunt atâtea boale pentru oamenii care au gresit lui Dumnezeu, ca zice: „Cel ce pacatuieste împotriva Ziditorului sau, sa cada în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Asadar si boala, si temnita sunt pentru ca am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu stie si atunci, undeva în temnitele acelea, pe cei care poarta lanturi la mâini si la picioare si se chinuie, si vazând ca n-au alta nadejde, îsi îndreapta gândurile lor catre Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei si al îndurarii: „Maica Domnului, scoate-ma de aici; am gresit, ne rugam Ţie. Tu poti sa dai un gând bun stapânirii care ne-a robit aici, caci Tu poti sa-i îmblânzesti pe stapânitori; scoate-ne de aici, ca e greu. Da drumul la tot detinutul” – cum s-a întâmplat în tara noastra. Cine a facut aceasta mila si îndurare? Maica Domnului, Prea Curata si Prea Sfânta Maica a milei. Ea le-a dat conducatorilor tarii gând bun si dragoste, încât i-a eliberat, cu conditia sa fie cuminti de acum înainte. Asa a facut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare si cu toti de pe uscat.Dar sa vedem ce va mai face Maica Domnului în viata noastra:În casele unora, dupa cum vine la urechea noastra, este mare tulburare. Nu se împaca sotul cu sotia, nu se iubesc fratii, se bat, se judeca, se cearta – neorânduiala. Şi atunci, vazând biata mama atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenuncheaza undeva singur într-o camera si începe a se ruga: „Maica Domnului, linisteste casa noastra, linisteste pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalti, si da-le întelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iutirea, tulburarea, dorinta de razbunare, si s-a linistit familia. De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheama în ajutor.Dar avem si ceata monahilor si monahiilor care duc mare razboi contra firii. Caci spune dumnezeiescul Scarar: „Monahul este sila necontenita a firii si taierea voii pâna la moarte”. Calugarul este un ostas al lui Dumnezeu care se lupta cu firea sa pâna la ultima suflare. Firea cere mâncare si el se lupta sa posteasca; firea cere somn, el privegheaza; firea da îndemnul la lucruri desarte, el se lupta sa pazeasca curatia si nici cu mintea sa nu greseasca lui Dumnezeu; firea cere razbunare, avere sau slava, el se lupta pentru smerenie, pentru saracie si pentru gânduri de umilinta si cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, asezaminte calugaresti, 1855). În razboiul nevazut al fiecarui suflet de crestin, si mai cu seama al monahilor, cea mai mare ajutatoare si ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei si a milostivirii. El se roaga Mântuitorului sa-l izbaveasca de toate patimile trupesti: „Doamne, nu-mi lasa în primejdie fecioria, departeaza gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul sa-Ţi gresesc, pentru ca am auzit ca se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linisteste ispitele acelui calugar sau calugarite, si le da gând linistit, gând curat în inima, si asa este slava si mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viata curata si în feciorie. Ea este pururea grabnica ajutatoare si pentru monahi, si pentru monahii, si pentru tot crestinul care are sfântul si dumnezeiescul botez.Dar, fratilor, vine ceasul cel mai de pe urma, când fiecare din noi avem sa trecem pragul acestei vieti. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu stim când vine ziua aceea. Vai de noi si de noi în vremea mortii! Spaima va fi mare, caci satana – cum se arata în Razboiul nevazut – toata viata lupta sa ne duca prin pacate la iad, la vesnica munca, dar niciodata nu da el atâta lupta ca în vremea mortii.Sa se stie ca patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne da razboi vrajmasul în vremea mortii. Întâi este razboiul împotriva credintei; al doilea, împotriva nadejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava desarta si cu mândria; al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerile slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina.Şi ne învata Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri si grele ispite din vremea mortii. Şi iata cum: când vrajmasul va începe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucari prin gânduri de necredinta în mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem înapoi degraba, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tata al minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos!”.Şi sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon:„De se va sui peste tine duhul celui puternic – adica al vrajmasului –, sa nu-ti lasi locul tau”; si daca vrajmasul sarpe îti va aduce îndoiala în ce crede Biserica, nu-l baga pe el în seama si sa nu raspunzi lui. Ci vazând minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte de el. Iar daca esti puternic în credinta si în gând, si voiesti sa faci pe vrajmasul de rusine, raspunde lui: „Biserica crede adevarul”. Şi de-ti va zice tie: „Ce este adevarul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; si pururea fii în gând cu rugaciunea catre Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar când ne va razboi cu deznadejdea, sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.Când ne va razboi cu slava desarta si mândria, sa ne socotim ca suntem praf si cenusa, si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, caci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul” (Psalmi 33, 21).Iar daca ne vor da noua razboi cu nalucirile si prefacerile lor în chip de îngeri de lumina, sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: „Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru, ca mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele si goneste-le departe de la tine cât poti. Şi sa nu te temi ca nu place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Caci daca vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El stie sa te curateasca prin ele si nu-I va parea rau daca tu le gonesti. Pentru ca Cel ce da dar celor smeriti, nu îl ia pe el de la dânsii pentru lucrurile ce le fac unii ca acestia din smerenie. Asadar, tineti minte, fratii mei, ca acestea sunt armele cele mai de obste pe care obisnuiesc vrajmasii nostri draci a le unelti împotriva noastra în ceasul cel mai de pe urma al mortii. Şi fiecaruia îi da razboi dupa placerile si patimile la care îl cunoaste ca este supus mai mult. Şi sa nu uiti a cere cu toata inima în ceasul acela ajutorul rugaciunilor Prea Sfintei si Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, si grabnicul ei ajutor te va izbavi si va aduce peste sufletul tau mila ei si îndurarea Prea Puternicului Dumnezeu! Amin.

Rugăciune la sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, Împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul, dacă tu, Stăpână, nu-L vei milostivi asupra noastră. Ție toate sunt cu putință de la Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstorilor noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; soților, dragoste și înțelegere; fiilor, ascultare; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății.

Așa, Doamnă Preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor. Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Î

Sf.Cruce – semnificatiile si importanta ei pentru crestini

Tropar: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui protivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Citate biblice si patristice:

"Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie".. caci…."cel ce nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu" ( (Marcu, 8, 34 : Luca, 14, 27)

“Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).

Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

“Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

« Crucea este puterea lui Dumnezeu care, asumata de noi,transforma lumea in paradis » (Pr.prof..D Staniloae)

,,Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu’’. (Sf. Teodor Studitul)

,,Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia .să asculţi. si sa rabzi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!’’ (Arh..Arsenie Papacioc)

“Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci (Tertulian)

“Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Spunînd "cruce", numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul "cruce" vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram ("a chinui", "a tortura"), sau icram (" a încovoia", "a strîmba"). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută - sau, cel puţin, nu a fost utilizată - de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi.

În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări - prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică - aceia ce crucea urma să fie în creştinism.

Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de diavoli.

Cea mai interesantă dintre ele leaga crucea de pomul cunoaşterii binelui si al raului din raiul edenic,originar. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît sa taie acest copac ce semnifica pacatul stramosesc al neascultarii si să-i facă sicriu din lemnul lui. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului dar şi al promisiunii răscumpărării noastre.

Mai tarziu,atunci cand Dumnezeu a hotarat sa curateasca lumea de pacat prin potop, Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul bisericii,corabia mântuirii noastre, folosind lemnul ramas din copacul originar,tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.Oamenii au observat ca acest lemn era practic,indestructibil,fiind provenit dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare , care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii tuturor generatiilor de oameni,pana la sfarsitul lumii.

Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, sensul spiritual legaturii dintre păcatul adamic şi iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare. . Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o aduce în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.

Golgota a rămas un loc blestemat pentru evrei care aruncau acolo,gunoaiele Ierusalimului.

Crucea Rastignirii Domnului si crucile pe care au fost rastigniti cei doi talhari,au fost îngropate sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos.fiind data uitarii timp de aproape trei veacuri.

Dar prin aratarea semnului Sf.Cruci pe cer,prin porunca data de Mantuitorul Iisus Hristos,imparatului Constantin cel Mare,de a pune acest semn pe scuturile ostasilor sai,semn prin care acesta a invins pe rivalul Maxentiu,apoi prin decretul de la Milano din anul 313,dat de acest binecredincios imparat,Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, creştinismul fiind scos de sub interdicţia legii romane şi acordandu-i se aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului roman,imperiu ce cuprindea pe atunci,intreaga lume civilizata..

De aici inainte,crestinii au practicat venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului. Dar si pana atunci,inca din perioada crestinismului primar,apostolic,Sf.Cruce era venerata,ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul chinurilor si suferinţei la care erau supusi şi mureau fericiţi.

Cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã, in primele trei veacuri crestine,încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

Exista insa si dovezi arheologice ce ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat, de obicei, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cã semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

Conform unei vechi traditii, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a,cea care a adus la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omeniri creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului bani si ajutoare pentru a face săpături pe Golgota si a cauta Sfânta Cruce. Cu ajutor de la Dumnezeu,care a descoperit Patriarhului Macarie ca cele trei cruci sunt ingropate sub templul lui Adrian,in anul 326,cele trei cruci au fost scoase de sub daramaturile acestui templu pagan. Cucea Rastignirii lui Hristos a fost usor recunoscuta, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Insa, pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat pe loc, rostind cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost asezata în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bisericii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417.

Impãratul Constantin cel Mare si pe succesorii lui vor desfiinta, prin legi speciale, pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

În urma unui război cu perşii, Sfânta Cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta,împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor si in urma victoriei obtinute a readus Sf.Cruce la Ierusalim.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã). Fragmente din Sfanta Cruce exista,in prezent, in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare"de pe Calea Victoriei,in manastirile Tiganesti si Caldarusani,la Manastirea "Panaghia Soumela" Veria si in alte Biserici

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan , prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos .'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox

1. Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''Ufwai Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:

- Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.

- Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.

Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei.

Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.

Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului. Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post

2.A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:

3.Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

4.Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii

******

Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)

Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului

******

Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului

Cel care NU isi face Cruce sau își face o cruce inversată este un eretic,un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Iată,cât de convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !

„Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

Sfîntul Apostol Pavel, ne spune: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi ereticii şi necredincioşii cand vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită.

Sfanta Scriptura ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim:

„Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Lipsa de respect fata de Sf Cruce ,arata clar cine este stapanul lor . Nu vor găsi atunci, nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de strălucirea Sf Crucii a lui Hristos, care va străluci de mii de ori mai mult decît soarele.

Atunci vor cunoaşte că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mantuitorul nostru a zdrobit porţile iadului.

Sfantul Apostol Ioan ,precizeaza ca odata cu arătarea Sfintei Cruci pe cer ,se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă.

Îngerii se sfătuiesc între ei zicand ca ” vom pecetlui, frunţile lor„cu Sfanta Cruce.

„Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri …” Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. „(Apoc. 7,2-3).

De aceea crestinul se insemneaza cu semnul Crucii, ca si cu o pecete a lui Hristos.

Semnul Sfintei Cruci este o ARMA de aparare in ”razboiul”nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. Semnul crucii este o sursa de binecuvantare si un mijloc de protectie in fiecare activitate zilnica ,prin semnul Sf Cruci, demonii sunt indepartati.

Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la Biserică , oriunde şi oricând, trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Parintii bisericesti din primele secole limpezesc si mai bine lucrurile ,Tertulian ( 160-240) ne spune despre Sf Cuce ca: „Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

Iar Ipolit al Romei ,”Dacă eşti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne ţinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).

Treaba este destul de clara ,diavolul ii indeamna pe toti cei rataciti de la adevar ,adica slugile lui ,sa huleasca impotrica Crucii lui Hristos.

Crucea este arma contra diavolului pentru ca intareste in noi duhul de sacrificiu..”In crucea Domnului …lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14).

Prin puterea care ne vine din jertfa lui Hristos , noi trebuie sa realizam sfatul Sf. Ap. Pavel: „Sa prezentam trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu„.(Rom.12,1)

Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?

De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi a lehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,ci, dimpotrivă, spre osândire. Crucea, făcută în bătaie de joc sau in graba, nu ne poate mântui.

Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (putin deasupra de buric), ridicăm mâna şi o ducem la umarul dreapt, apoi la cel stâng, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin"

Atentie! Semnul Sf.Cruci trebuie facut incet,cat mai amplu(nu doar schitat cu iuteala pe piept!).

********

Cand ducem mana la umeri o ducem exact la incheietura umarului cu bratul si nu peste umar sau catre piept,asa cum fac unii crestini.De asemenea trebuie sa atingem,cu finete si nu in aer sau prin bataie, cele patru puncte amintite mai sus!

Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin,adica ,,asa sa fie''.

De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?

Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Am putea asemana un creştin fără de Cruce la gât cu un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

A purta insa,cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte "aducătoare de noroc", din mandrie si vanitate lumeasca,fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare si o jignire adusa lui Hristos !

Efecte miraculoase ale semnului Sf.Cruci!

Descoperire incredibila facuta de oamenii de stiinta din Rusia! Acestia au descoperit efecte miraculoase ale semnului crucii facut asupra mancarii care urmeaza a fi consumate.

Specialistii rusi spun ca semnul crucii poate sa purifice mancarea pe care o consumăm, avand proprietati antibacteriene.

“Am stabilit ca obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncarii si bauturii, înainte de masa, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificata efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmpla fizic în fiecare zi”, a spus fizicianul Angelina Malakhovskaya, potrivit libertatea.ro.

Studiile au fost efectuate de fizicianul Malakhovskaya timp de 10 ani! Aceasta spune ca a descoprit cu precadere ca semnul crucii are efecte antibacteriene asupra apei.

Oamanii de stiinta au efectuat mai multe studii pe mai multe esantioane de apa din diferite surse: fantani, rauri sau lacuri, toate avand o anumita cantitate de bacterii. In mod surprinzator, numarul bacteriilor au scazut cu pana la zece sau chiar sute de ori in momentul in care asupra apei respective era rostita rugaciunea Tatal Nostru si se face semnul crucii.

TROPARUL SF. CRUCI: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

RUGĂCIUNEA SFINTEI CRUCI

Sa se scoale Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de fata focului, asa sa piara demonii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii, zicand:

Bucura-te, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, care gonesti demonii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorat la iad, si a calcat puterea diavolului, si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrajmasul.

O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi mie cu Sfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii, in veci. Amin.

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Maică, pururea Fecioară!

8 septembrie – Naşterea Maicii Domnului

 

Tropar: Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

,,Astăzi uşa vieţii se deschide, astăzi raza Soarelui Celui intelegător răsare, astăzi Maica bucuriei se naşte spre mântuirea a toata lumea. Veseliţi-vă popoare şi vă bucuraţi şi, cu credinţă, din inimă, laudaţi-o aşa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi spre mântuirea a toată lumea!  (Fragment din Acatistul Naşterii Maicii Domnului )

                       

În cântările şi pricesnele bisericeşti închinate Fecioarei Maria, Măicuţa noastră cea din totdeauna, poartă diferite denumiri care o elogiază ca apărătoarea creştinilor şi născătoare a Luminii. Menţionăm şi noi câteva: deschizătoarea uşilor Raiului, steaua care arată Soarele, scara cerească pe care s-a pogorât Dumnezeu, ajutătoarea săracilor, bucuria mâhniţilor.. Toate nume care exprimă bunătate şi sfinţenie
Astăzi, 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului, sărbătoare care în popor se numeşte Sântă Mărie Mică.
Maica Precista, cum mai este numită fecioara Maria, are un rol important în viaţa ţăranului român precum şi în tradiţia bisericească.
Ioachim şi Ana, părinţii pământeşti ai Mariei, nu aveau copii deşi se aflau la o vârstă înaintată. Într-o zi Ioachim a fost apostrofat de către preotul templului unde obişnuia să-şi aducă jertfă: – Ioachime, degeaba vă mai trudiţii să aduceţi atâta jertfă tu şi femeia ta, căci Dumnezeu nu o primeşte pentru că nu aveţi copii.
Alte legende spun că până şi aerul dinăuntrul lăcaşului de cult îi respingea, nelăsându-i să-şi aducă prinosul în faţa Dumnului.
Cuprinşi de supărare, cei doi soţi se hotărăsc să se despartă şi să meargă fiecare, atât cât l-or ţinea puterile şi o vedea cu ochii şi să nu se întoarne înainte de împlinirea unui an. Astfel că, ajunşi în faţa unui pod, se despart, luând-o unul într-o parte, altul în cealaltă.
În drumul ei, Ana junge la salaşul unui pustnic, pe care-l găseşte gol întrucât acesta murise şi se stabileşte acolo
Din acel moment, ea şi-a petrecut zilele şi nopţile în rugăciune cu speranţa că doar-doar s-o îndura Dumnezeu de ea şi i-a hărăzi un prunc. Într-o zi, în timp ce se ruga, Ana văzu venind spre dânsa, purtată de vânt, o frunză de păr care se aşezătaman pe cartea sa de rugăciuni. Femeia privi mirată frunza apoi o ridică, o sărută pe amândouă părţile şi o bagă în sân
După împlinirea anului, Ioachim şi Ana, viitorii părinţi ai Fecioarei Maria, se întâlniră la acelaşi pod unde s-au despărţit, numai că de această dată Ana purta în pântec un prunc, pe Fecioara Maria.
În acest praznic luminat, creştinii fac pelerinaje la locurile de cult închinate Fecioarei Maria. Unii dintre pelerini fac ocolul lăcaşului cultic pe coate şi pe genunchi. Este cazul pelerinajului la mănăstirea Radna (jud.Arad) unde unii pelerini urcă pe coate şi pe genunchi până în vârful dealului sau până unde îi ţin puterile.
Potrivit tradiţiei populare, Ziua Naşterii Maicii Domnului marchează încheierea verii în calendarul arhaic. Se spune că în această zi rândunelele pleacă spre locurile de iernat, semn că omul se poate apuca de lucrările agricole de toamnă.
Un vechi proverb care spune „ O trecut Sântă Mărie, leapădă şi pălărie”, iar tradiţia spune că de acum şi pană la Sângeorz să se poarte căciulă. De asemenea, este oprită scălda în râuri şi dormitul afară, pe prispă.

Predică la Nașterea Maicii Domnului

Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile şi la rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lângă noianul cel mare al laudelor ei.

Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?

Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bisericesc, adică în 8 zile ale lunii septembrie, prăznuim Naşterea ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lunii august, Adormirea ei.

Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina cea tainică pentru care începutul şi sfârşitul anului nou bisericesc sunt pecetluite cu praznicele Maicii Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Maicii Domnului, Prea Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi umbros, chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15).

Căci cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit capul şarpelui, sămânţa femeii se zice, ca Unul ce nu s-a născut din sămânţă de bărbat (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325).

Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu în chip tainic a arătat prin Eva cea veche pe cea nouă şi duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit prin a Lui întrupare capul şarpelui, al morţii şi al păcatului: „deoarece, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22).

Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit? Nu, cu adevărat nu. Să înţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboluri şi mărturii se găsesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură despre Maica Domnului, din care şi noi în cuvântul ce urmează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre a vă da seama de acest mare adevăr.

Deci să ţineţi minte că în planul mântuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de Duhul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a încetării păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6). Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe care S-a pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit până de-a dreapta lui Dumnezeu (canonul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816).

Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17. Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a răsărit şi întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a zămislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35).

Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui Ilie Miniat, traducere de preotul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245).

Maica Domnului a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul Dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a legii darului (Canon de panahidă, pesna.

Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricând cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2).

Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea Împodobită, pe care prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăratul, a văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scaunului Dumnezeirii (Psalmii 44, 11).

Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35).

Maica Domnului este Muntele cel Sfânt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii cu raze de aur, întru care s-a ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi împăratul (II Regi 6, 5).

Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea multe mărturii şi simboluri, care de la începutul lumii şi până astăzi au închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are o obârşie foarte veche şi vestită, deoarece de la începutul lumii a fost vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a împlinit în legea darului această dumnezeiască faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc.

Dar o mare mâhnire aveau ei în toată viaţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme cei care n-aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie).

De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească, în Biserică erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici jertfele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi Ioachim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă osârdie ce aveau, au vrut să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul nu voi să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”.

Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, ieşiră afară din Biserică. Şi mergând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă trage inima să mai intru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în această lume, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ana, du-te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în grădină şi acolo să te rogi din toată inima lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”.

Deci, se despărţiră unul de altul şi Ana se duse acasă şi după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă, zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara, femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai dăruit Anei de a născut pe Samuel Proorocul, dă-mi şi mie roadă pântecelui meu şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30).

Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere în inimă.

Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, trimise pe Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în munte şi-i zise lui: „Bucură-te, Ioachime şi te veseleşte, că am venit să-ţi vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul lumii, Dumnezeu; deci lasă scârba şi amărăciunea sufletului tău şi te du vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”.

Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei aceste cuvinte: „Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor bucura”.

Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă luni, Ana născu o fiică şi după obiceiul legii vechi, la opt zile o duseră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume.

Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria însemnează Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii.

Încă şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele acesta se compune din cinci litereşi cuprinde tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este Rahila, soţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, femeia lui Elcana (ibidem).

Prin acestea se înţelege că toate darurile şi faptele cele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dumnezeiască pruncă, întrecându-le cu neasemănare.

Fiindcă Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria rămâne de-a pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1, 48).

Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fecioara Maria mai ales pentru smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48).

Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului.

Iudit a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş înţelepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Da-maschin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât pe Olofern cel fără de trup.

Ana, fiind stearpă, s-a slăvit că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită, că nu stearpă, ci Fecioară fiind, s-a făcut Maica Marelui Emanuel (Isaia 7, 14).

Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor (Ilie Miniat, op. cit., p. 508).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiindcă astăzi Maica luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mila şi izbăvirea neamului omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut (Ilie Miniat, op. cit., p. 511).

Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci Naşte-rea Maicii Împăratului Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77).

Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axionul Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând şi s-a veselit foarte înaintea chivotului legii vechi, care în chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare câtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, când nu umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit?

Dacă cele întunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea fericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prunca lui Dumnezeu, Maria, prin care şi Soarele mân-tuirii neamului omenesc S-a arătat?

Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanuel (Isaia 7, 14).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naşterea Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dumnezeiască, Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul rugăciunii şi al milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu lacrimi şi prin multe milostenii şi faceri de bine a fost câştigată de la Dumnezeu de Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana (Prolog, luna septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste şi cu câtă evlavie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie?

Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul inimii le va da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să se înfrâneze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci Maica curăţeniei astăzi se naşte.

Astăzi fecioarele şi cei feciorelnici să se veselească cu cucernicie, că slava fecioriei vine în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea bolnavilor în lume a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se mângâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi s-a născut.

Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul inimii, au dobândit pe această Prea Sfântă Fiică, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.

Dar acum, fraţii mei, să adresez o întrebare: Oare câtă muncă şi câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a împiedica în orice fel naşterea fiilor lor?

Dacă numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Împărtăşanie (Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cernica, 1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au omorât cu a lor voie?

Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau tună deodată se vede şi lumina şi deodată auzim şi tunetul, aşa şi la împreunarea soţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.).

Iar cine după împreunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină decât aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii.

Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de episcop V. Suciu, pp. 155, 172).

Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se duce din moarte la viaţă (Ioan 5, 24).

Dar cei ce omoară copiii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de două ori ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară şi sufletele lor le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mântui-torului care zice: „Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16).

Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate, spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îmblânziţi mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată pocăinţă, ca să izbăviţi sufletul vostru din moartea cea veşnică, care este munca iadului (Apocalipsa 21,

.

Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea păcatelor să cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în lumea aceasta şi de o mie de ori canonul cel mai greu, nimica nu este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului.

Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie dintr-o carte sfântă.

Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei.

Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).

Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”.

Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).

Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”.

Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”.

Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332).

Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am povestit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN!

Parintele Ilie Cleopa

RUGĂCIUNE LA PRAZNICUL NAȘTERII MAICII DOMNULUI

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Astăzi ușa vieții se deschide, astăzi raza Soarelui celui înțelegător răsa-re, astăzi Maica bucuriei se naște spre mântuirea a toată lumea. Veseliți-vă popoare și vă bucurați și cu credință, din inimă lăudați-o așa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria și mân-tuirea a toată lumea!

Sfinţii Ioachim şi Ana din defăimarea nenaşterii de fii, iar Adam şi Eva din stricăciunea morţii au scăpat, Preacurată, prin Sfântă naşterea ta. Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor mântuindu-se, când striga către tine: cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi Hrănitoarea vieţii noastre.

Fecioara Maria şi Născătoarea de Dumnezeu cu adevărat, ca un Nor al Luminii, astăzi ai Strălucit nouă şi din cei drepţi ai ieşit spre lauda noastră. Nu se va mai osândi Adam, că Eva din legături s-a dezlegat. Pentru aceasta, glăsuind, să strigăm cu îndrăzneală, către cea Singură Curată: Bucurie vesteşte naşterea ta la toată lumea.

O, Preacurată și Preasfântă, dumnezeiască Pruncă Maria, care te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea, ascultă rugăciunile nevrednicilor robilor tăi, care cu credință și cu evlavie, din inimă lăudăm nașterea ta cea prea cinstită și cerem prin tine, de la Dumnezeu, iertare păcatelor noastre, pace și mare milă, cântându-I: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea! Amin.

                           Rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu

  Preasfanta stapana, de Dumnezeu Nascatoare, departeaza de la noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, trandavirea, uitarea, nerecunostiinta, lenevirea si toate gandurile cele rele si viclene, urate si defaimatoare. Alunga-le de la inimile noastre cele ticaloase si de la sufletele noastre cele intinate si de la mintea noastra cea intunecata. Stinge vapaia patimilor noastre si ne ajuta ca neputinciosi santem. Fereste-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene si de toate faptele cele rele, din noapte si din zi si ne izbaveste de ele. Ca prebinecuvantat si preamarit este numele tau cel sfant, in cer si pe pamant, in vecii vecilor. Amin

                                        Pogorârea Sfântului Duh

               

                                                                                                                    

Troparul sărbătorii: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!”.

Textul biblic: ,,Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreunã în acelaşi loc. Şi din cer, fãrã de veste, s-a fãcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toatã casa unde şedeau ei. Şi li s-au arãtat, împãrţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început sã vorbeascã în alte limbi, precum le dãdea lor Duhul a grãi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bãrbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, cãci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iatã, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastrã, în care ne-am nãscut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în pãrţile Libiei cea de lângã Cirene, şi romani în treacãt, iudei şi prozeliţi, Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul cãtre altul: Ce va sã fie aceasta? Iar alţii batjocorindu-i, ziceau cã sunt plini de must. Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bãrbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta sã vã fie cunoscutã şi luaţi în urechi cuvintele mele; Cã aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouã, cãci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: "Iar în zilele din urmã, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bãtrânii voştri vise vor visa. Încã şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pãmânt semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strãlucitã. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui". (Fapte 2, 1-13)

Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare, este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor (II, 1-4) Ea cade totdeauna la 10 zile dupa Inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi serbau si ei praznicul Cincizecimii. E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in aceeasi zi, in urma cuvantarii insufletite a Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de suflete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul Bisericii de mai tarziu.

Nu incape indoiala ca Rusaliile sunt cea mai veche sarbatoare crestina impreuna cu cea a Pastilor, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor Apostoli, ca o increstinare a sarbatorii iudaice corespunzatoare. Despre ea amintesc si Sf. Apostol Pavel (1 Cor. XVI, 8) si Sf. Luca (Fapte XX, 16). E numarata si in Constitutiile Apostolice, printre sarbatorile in care sclavii se cuvine sa fie eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300) , Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie s.a.. In timpul privegherii din ajun, se facea odinioara botezul catehumenilor. Ca si la Pasti, erau oprite ingenuncherea si postirea in toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri si palestre, spectacolele pagane de teatru etc. Se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc sau de tei, asa cum se face pana azi, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh,

În sâmbăta Rusaliilor(sâmbăta morţilor,Moşii de vară) în biserici se fac parastase de pomenire generală a morţilor.

Duhul Sfant este vistierul tuturor bunătăţilor cereşti şi dătătorul de viaţă iar dobândirea Lui este scopul suprem al vieţii noastre creştineşti.Numai prin El putem obţine iertarea păcatelor noastre şi ne putem curăţi sufletele. Prin darurile Sale oamenii se sfinţesc şi pot deveni asemeni îngerilor din cer. Cuvântul evanghelic ne spune că Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor în chip de limbi de foc,deci în chip văzut.Focul este,după cum bine ştim,un element esenţial al vieţii.Dacă trupului îi sunt necesare focul şi lumina soarelui apoi,atunci şi sufletului îi este necesar un foc spiritual care este tocmai focul Duhului Sfânt.Dacă Duhul Sfânt nu ar fi prezent în lume şi nu s-ar pogorî asupra celor ce se adună în Biserică,atunci,lumea aceasta,ar fi pierit de mult. Căci drepţii si sfinţii salvează lumea de la pieire ei fiind purtători de Duh Sfânt.

Aduceţi-vă aminte ce i-a spus Dumnezeu lui Avraam atunci când a nimicit cetăţile Sodoma şi Gomora,că,dacă ar fi găsit acolo măcar zece drepţi,cu toată mânia Sa,nu ar fi nimicit acele cetăţi. Sfânt Carte ne spune,în continuare,că limbile de foc s-au pogorât asupra fiecărui apostol în parte.Iată,deci,că Duhul Sfânt vrea să se coboare şi să-şi facă sălaş în sufletul fiecăruia dintre noi,unde să rămână şi să radieze viaţă. Dar El nu se poate sălăşui într-un suflet necurat,întunecat de păcate,ros de invidie şi de ură.De aceea este necesar ca,fiecare dintre noi, să ne curăţim cât mai des sufletele prin Sfânta Taină a Spovedaniei,dacă vrem să-L primim pe Duhul Sfânt.Este cineva atât de neânţelept încât să zică:,,eu nu vreau să ofer adăpost lui Dumnezeu,nu vreau să-mi deschid uşa inimii mele spre a-L primi pe Duhul Sfânt"?.

Cine nu are certitudinea că ,într-o zi,Duhul Sfânt se va pogorî şi în inima sa,cine nu doreşte fierbinte acest lucru,acela are serioase temeiuri de a se îndoi de credinţa sa.El poartă întreaga răspundere pentru această situaţie în care Duhul Sfânt aşteaptă,răbdător,să vină la noi,să se apropie de noi....De aceea în ziua cea mare şi sfântă a Pogorârii Sale şi nu numai,să strigăm,din adâncul sufletelor noastre:

,,Vino,Duhule Sfinte!Vino în sufletul meu! Vino,căci te aştept de multă vreme! Mi-a fost,până acum,frig şi nu ştiam de ce îmi este frig.Am fost trist şi deprimat şi nu ştiam de ce.Mi-ai lipsit,Duhule Sfinte. Vino,acum şi te sălăşluieşte întru mine şi îmi dă viaţă! Rămâi cu mine,în veci.Amin!.

   Învățătura Sfinților Părinți despre lucrarea Sfântului Duh în Biseric

În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu i-a părăsit pe aceştia nici după ce i-au nesocotit porunca, ci a ales cea mai bună modalitate de a-i scoate din robia păcatului. În acest scop, la plinirea vremii (Pr. prof. dr. Dumintru Stăniloae – CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU – Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 284-293), Dumnezeu a trimis în lume pe Însuşi Fiul Să ca să refacă legătura dintre El şi oameni, care a fost ruptă prin neascultarea poruncii dumnezeieşti. Iată, ce ne spune Sfântul Apostol Pavel în această privinţă: ,,Iar când a venit plinirea vremii (termenul hotărât de Dumnezeu pentru ca realitatea divină a planului Său mântuitor să devină realitate concretă), Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (GALATENI 4,4-5).
Prin Întrupare, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca Om a fost pusă temelia mântuirii noastre (Idem – TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ – vol. 2, Bucureşti, 1978, p. 195). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Acela Care ne-a adus MÂNTUIREA OBIECTIVĂ, adică ÎMPĂCAREA cu Tatăl Cel ceresc. Mântuirea noastră propriu-zisă, adică MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ, se înfăptuieşte însă abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu Trupul purtat de El, Înviat şi înălţat şi deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt şi devenit astfel desăvârşit transparent (Ibidem). De aceea, acelaşi Sfânt Apostol adaugă: ,,Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte! (Aramaicul abba înseamnă părinte. Cuvântul a intrat în limba română prin grafia, adică scrierea greacă avva, folosit şi astăzi în limbajul monahal. Expresia a intrat în cultul liturgic al primilor creştini; ea le amintea că Însuşi Iisus a folosit-o în rugăciunea din grădina Ghetsimani (MARCU 14,36).(GALATENI 4,6).
Prin urmare, la actul mântuirii noastre, alături de Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, participă şi cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi şi anume, SFÂNTUL DUH. Acesta este pomenit de Sfânta Scriptură chiar pe prima pagină, când ni se vorbeşte despre creearea lumii, astfel: ,,Dar pământul era nedesluşit şi ne-mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu (În limba greacă, acelaşi cuvânt pneuma, înseamnă şi ,,vânt” şi ,,duh”. Aşadar, este vorba aici de mişcarea aerului care va face posibilă ivirea pământului, dar şi de Duhul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.) Se purta pe deasupra apelor (FACERE 1,2).
Biserica ne învaţă că Sfântul Duh este DUMNEZEU ADEVĂRAT, ca şi Tatăl şi Fiul. El PURCEDE din Însăşi fiinţa Tatălui, are aceleaşi însuşiri şi lucrări dumnezeieşti ca şi Tatăl şi Fiul şi I Se aduce aceeaşi ÎNCHINARE ca Tatălui şi Fiului. Sfinţii Părinţi au definit în SIMBOLUL CREDINŢEI pe Sfântul Duh ca: ,,Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci (Prof. Nicolae Chiţescu – SFÂNTUL DUH SFINŢITORUL: LUCRAREA LUI ÎN BISERICĂ ŞI ÎN LUME – în vol. – ÎNDRUMĂRI MISIONARE – coord. Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Bucureşti, 1986, p. 361-367). Prin urmare, Duhul Sfânt este Domnul de viaţă făcător căci, împreună cu Tatăl şi cu Fiul creează şi stăpâneşte toate şi îndeosebi pentru că dă oamenilor viaţă duhovnicească, împărtăşindu-le harul dumnezeiesc câştigat de Mântuitorul, prin care îi curăţeşte şi îi sfinţeşte, pregătindu-i pentru viaţa veşnică.
Sintetizând întreaga învăţătură a Bisericii privitoare la Sfântul Duh, SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN spune următoarele: ,,De asemenea, credem şi în Unul Sfânt Duh, Domnul şi Făcătorul de viaţă, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi Fiinţă şi coetern. Credem în Duhul Cel din Dumnezeu, Cel Drept, Cel Conducător, Izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi Se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, nezidit, Atotstăpânitor, Atoatelucrător, Atotputernic, nemărginit în putere… în toate asemenea Tatălui şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El Însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine. Enipostatic, există în propria Lui Ipostază, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi de Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul, afară de nenaştere şi naştere” (Sfântul Ioan Damaschin – DOGMATICA – trad. de Dumitru Fecioru, 1938, p. 28). Şi mai departe, tot SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN spune: ,,Duhul Cel Sfânt este Dumnezeu; El stă la mijloc, între Cel Nenăscut şi Cel Născut şi este unit de Tatăl prin Fiul. Se numeşte Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, Minte a lui Hristos, Duh al Domnului, Însuşi Domn, Duh al adopţiei, al adevărului, al libertăţii, al înţelepciunii – căci este Făcătorul tuturor. Prin Fiinţa Lui umple toate, ţine toate, umple lumea cu Fiinţa Lui şi este de necuprins de lume din pricina puterii Lui… Dumnezeu este şi Duhul Cel Sfânt, putere sfinţitoare, enipostatică, purcede în chip nedespărţit din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul” (Ibidem, p. 49-50).
Dacă MÂNTUIREA OBIECTIVĂ ne-a fost adusă de către Iisus Hristos, Care este Dumnezeu Mântuitorul, însuşirea acesteia se face prin Sfântul Duh – Dumnezeu Sfinţitorul – Care ne conduce pe calea adevărului, ajutându-ne să ni-L încorporăm pe Hristos. În acest sens, tot SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN ne spune foarte limpede că ,,unirea lui Dumnezeu cu oamenii se realizează prin Sfântul Duh”. Prin Sfântul Duh, Hristos devine transparent în oameni, aşa încât mântuirea credincioşilor nu este altceva decât extinderea lui Hristos în ei, încorporarea lor în Hristos, asimilarea lor treptată cu umanitatea înviată şi înălţată la ceruri a lui Hristos. Iar această încorporare se săvârşeşte tocmai prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, ea însăşi fiind extinderea lui Hristos în umanitate prin Sfântul Duh.
Biserica însăşi a fost întemeiată de către Iisus Hristos: ,,Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Relaţia semantică Petru-piatră din acest verset este următoarea: În limba greacă, primul termen este substantiv de gen masculin: o petros şi înseamnă ,,piatră” în sens generic, materie pietroasă, simbol al durităţii – tare ca piatra – sau al insensibilităţii – inimă de piatră -, dar piatră mobilă, cu dimensiuni între pietricică şi pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e petra şi înseamnă eminamente ,,stâncă”, aceasta fiind simbol al imobilităţii – ,,neclintit ca o stâncă” – sau al inflexibilităţii – ,,voinţă de stâncă”. Aşadar, traducerea riguros exactă a textului grec este: ,,tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căreia Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru. Consecinţa exegetică este aceea că expresia ,,pe această piatră – epitavte te petra” nu se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea acestuia din versetul 16, ca temeilie a Bisericii lui Hristos. De altfel, adresându-i-Se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: ,,pe această piatră – stâncă – voi zidi Biserica Mea”, nu: Biserica ta.) şi porţile iadului nu o vor birui” (MATEI 16,18), prin Jertfa de pe Cruce: ,,Drept aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi (Acesta este text clar despre existenţa episcopatului ca treaptă harică, prin venirea şi lucrarea Sfântului Duh. Literal, grecescul episkopos înseamnă supraveghetor. Imaginea de totdeauna a episcopului a fost aceea a unui păstor care veghează asupra turmei sale.), ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Aici, evident este vorba de sângele lui Hristos, dar textul vrea să pună în lumină deofiinţimea dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul)” (FAPTELE APOSTOLILOR 20,28). Dar ca realitate istorică sau ca instituţie divino-umană, de mântuire a credincioşilor, Biserica este opera Sfântului Duh. Ea a devenit realitate istorică, văzută, prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, fapt pentru care se şi spune că Biserica începe la Rusalii, prin Pogorârea Sfântului Duh.
După pogorâre, Duhul Sfânt rămâne nedespărţit de Biserică. El rămâne în Biserică, o umple şi o construieşte, fiind izvorul ei permanent de viaţă duhovnicească. ,,Spun că Duhul Sfânt rămâne în Biserică, nu trebuie să înţelegem că Biserica ar putea fi Biserică fără Duhul Sfânt. Duhul este constitutiv pentru Biserică. Prezenţa Duhului Sfânt în ea deosebeşte Biserica de orice altă comunitate omenească. Biserica este acea comunitate omenească în care trăieşte Hristos, prin Duhul Sfânt” (Pr. prof. Vasile Mihoc – BISERICA, ORGANUL DE MÂNTUIRE ŞI DE SFINŢIRE A CREDINCIOŞILOR – în ÎNDRUMĂTOR PASTORAL, MISIONAR ŞI PATRIOTIC, vol.X, Alba Iulia, 1986, p.24).
      de Pr. Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care
a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite “limbi”, câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Or, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi:
“De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…“ (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând:
“Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh “Mângâietorul” și “Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește “Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește “la tot adevărul” Duhul Sfânt, care rămâne cu noi “în veac”, adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt “va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și “va vesti”, adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos. Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate. Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc, Mângâietorule”. Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea “Sfinte Dumnezeule”, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

                                Pogorârea Duhului Sfânt

                                                                              de Nicolae Triţoiu

Din înălţimi,azi,Duhul Sfânt,pogoară

Lumină lină, a vieţii comoară 

Să cerceteze Biserica lui Hristos 

În parte,pe fiecare drept credincios.

Nu ca atunci,la Cincizecimea străbună

Cu vuiet mare,ca de vânt şi furtună

Nu mai odihneşte,în chip de limbi de foc

Precum, peste apostoli,aflaţi la un loc. 

Cei ce,promisiune sfântă,aşteptau 

Biserica lui Hristos,în suflet purtau 

Uniţi în cuget şi înălţând rugi de foc 

Cu credinţa ,ce şi munţii,mută din loc. 

De aceea,au primit,putere mare 

Vorbind,în toate limbile,de sub soare 

Nu bolborosind,ci în limba lor vorbeau 

Şi toate neamurile,îi înţelegeau. 

Umplutu-s-au,apostolii,de Duhul Sfânt 

Şi parcă cerul,s-a pogorât,pe pământ 

Biserică Sfântă,ei au întemeiat 

Biserica Lui Dumnezeu, adevărat. 

Atunci,când,plin de har,Petru a predicat 

Trei mii de păgâni,într-o zi,s-au botezat 

Împlinindu-se,ceea ce,Hristos,spunea: 

,,Pe piatră,Eu,Voi zidi,Biserica Mea!” 

Legea Domnului,apostolii,au plinit 

Vestea cea bună,ei au propovăduit 

Răspândind creştinismul, Biserica Lui 

Până la marginile pământului. 

Trecut-au, două mii de ani,de atunci 

Şi noi,uitat-am.în credinţă,să fim prunci 

Ne-am înrăit,înstrăinat şi separat 

Biserica apostolească,am scindat. 

Avem,azi,în loc de biserici străbune 

Secte,adunări,case de rugăciune

Culte,grupări,vechi sau nou protestatare 

Prin schismă,zămislite,prin dezbinare. 

Ce,de peste,o mie de ani,încoace 

Nu au încetat, prozelitism a face 

Prin războaie,intrigi,şi daruri otrăvite

Au prins oile lui Hristos, rătăcite 

Convertit-au,neamuri idoleşti,păgâne 

La eresuri şi la rătăciri creştine 

Vedem,aici şi pronia Lui Dumnezeu 

Ce răul,ştie-a folosi,planului Său. 

În lume Vestea cea bună s-a răspândit 

Toată suflarea, de Hristos,a auzit 

Dar cum diavolul a răspândit,sămânţă 

Puţini,au primit și au,dreapta credinţă. 

Azi,trăim.înfricoşată aşteptare 

Căci veni-va, ziua Domnului,cea mare 

Dar mai răsună ,în al inimii pustiu 

Chemarea Duhului,ca un ecou tîrziu.. 

Treziţi-vă, deci,cei ce creştini,vă numiţi 

Dar,de Biserica lui Hristos,despărţiţi 

Căci,Domnul,v-a dat timp, de pocăinţă 

Întoarceţi-vă,dar,la dreapta credinţă! 

Duhule Sfinte,te rugăm,vino iară 

Precum,la Cincizecime,odinioară 

Ca prin har ,cu putere de sus, întăriţi 

Să fie,fiii Tăi,cei trişti şi oropsiţi. 

Să nu ne părăseşti.Împărate ceresc 

Pe noi,poporul Tău iubit,drept creştinesc 

Noi,turma cea mică,a Tatălui Cel Sfânt 

Te chemăm,ca să ne fii,acoperământ! 

Vino Viaţa noastră,dulce lumină 

Şi cercetează făptura Ta, de tină 

Căci,doar cu Tine,Bunule Mângâietor 

Suntem în Împărăţia cerurilor 

Fereşte-ne de răutăţi şi ispite 

Izbăveşte-ne  de vrăjmaşi şi nevoi 

Vino,Mângâietorule,Duhule Sfinte 

Şi te sălăşluieşte,întru noi! 

Nu uitaţi,scopul vieţii noastre,pe pământ 

Este,de a dobândi pe Duhul Cel Sfânt 

Doar prin Fiul,de la Tatăl,Îl vom avea 

De vom păzi poruncile din Legea Sa 

În Biserica Sa,să ne sălăşluim 

Să ne spovedim şi să ne împărtăşim 

Cu suflet curat, rugi fierbinţi să înălţăm 

Doar fapte de iubire,zilnic,să lucrăm! 

Aşa de vom face,Duhul Sfânt vom primi 

Şi sufletele noastre se vor mântui 

Sfinţenia vieţii primi-vom,în dar 
 Fii şi dumnezei vom deveni,după har!  

                        Patimile, moartea şi învierea 

                  Mântuitorului nostru Iisus Hristos

                                                                   
                                          

                                                                                 

                               Hristos a înviat! Paște fericit și multă sănătate,vă doresc,tuturor!

                                                                    La Cina Domnului,nu mai intrăm
                                                                    Lumina Învierii,nu mergem s-o luăm
                                                                    Dar,prin market,de zor,defilăm
                                                                    Îngrijindu-ne,doar trupul să ne-ndestulăm
                                                                    Creștini drept măritori,vreme e să ne trezim
                                                                    Și la Biserica lui Hristos,să revenim..
                                                                    Doar aici,pe Domnul,Îl vom întâlni
                                                                    Și sufletele noastre,se vor mântui!
                                                                    Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
                                                                    Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
                                                                    Să știți,nepăsători,de vom coninua,așa
                                                                    Vine vremea,în biserici,să nu mai putem intra.

                                                                                                                       Nicolae Trițoiu

                   

 

Suntem în postul mare al Paştelui şi nu putem să nu ne gândim la cele ce s-au întâmplat, acum mai bine de două mii de ani, când Domnul Iisus Hristos s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre. 

Suferinţa lui Iisus începe în ziua de joi. El aranjase locul unde să se pregătească Paştele şi unde să mănânce împreună cu apostolii săi. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină şi prima dată s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos. Prin urmare Iisus a luat măsuri pentru pregătirea acestei sărbători, dorind ca această ultimă cină împreună cu ucenicii săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut trimite ostaşi să-L ia din foişorul unde s-au făcut pregătirile şi pentru ca nici Iuda să nu ştie, nu i-a anunţat pe ucenici decât în faptul serii. Joi seara a avut loc Cina cea de Taină al cărui scop a fost instituirea Sfintei Euharistii (împărtăşanii).

Când s-a făcut seara, s-au aşezat toţi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă că unul dintre voi mă va vinde. Fiul omului merge precum este scris pentru El”. Învăţătorul i s-a mai adresat lui Iuda:”Ceea ce faci, fă mai reoede(adică să-l trădeze mai repede), fiindcă ştia că încă de miercuri Iuda primise cei trezeci de arginţi pentru a-L da în mâna fariseilor. Ucenicii n-au înţeles crezând că-i spune să cumpere ce mai trebuie pentru sărbătoarea Paştelui.

Întreaga cină a fost plănuită în secret, ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea sfintei împărtăşanii şi aceasta pentru ca să nu lipseacă pe ucenici şi pe creştini de prezenţa Sa palpabilă până la sfârşitul veacului.Luând apoi pâine şi vin li s-a adresat

apostolilor:

„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

Iuda n-a înţeles semnificaţia împărtăşaniei şi s-a împărtăşit fiind nevrednic,fiindcă deja luase cei treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus şi pentru care mai târziu îşi va lua osânda.Mântitorul a dorit ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise.

Deşi i-a dat să înţeleagă că ştia totul atunci când le-a spus că unul dintre ei îl va vinde,

nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest gest de bunăvoinţă nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.După cum afirma Dan Puric la una din lansările cărţii sale „Fii demn !”, marea vină a lui Iuda a fost că nu a avut încredere în Mâtuitorul că-l va ierta. De aceea a dus trădarea până la capăt, deşi a avut mustrări de conştiinţă când a aruncat punga cu arginţii primiţi, mustrări care-l va determina în final, să se sinucidă. La sfârşitul cinei, îi previne pe ucenici că în viitor vor trece prin prigoniri şi se roagă pentru ei şi pentru lume.După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Acolo Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi a luat doar pe Petru, Iacob şi Ioan ca să privegheze cu El,dar ei au adormit. Când s-a întors Iisus după ce se rugase le-a spus:”Sculaţi-vă să mergem.

Iată se apropie cel care mă va vinde”.

În momentul acela apare Iuda care-L sărută pe obraz pe Iisus ca să fie recunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-L arestează.Ben-Hur, personajul princioal al romanului amintit este martorul acestei scene.În faţa intrării în grădina Ghetsimani „soldaţii prinseră curaj şi-L împresurară; iar când Ben-Hur se uită după ucenici,ei plecaseră.

Cel părăsit pleacă înconjurat de mulţimea care îl scuipa, îl batjocorea ,îl lovea……..

Nazarineanul mergea încet cu capul în jos, cu mâinile legate la spate; părul des îi cădea pe faţă; şi era mai aplecat decât de obicei; părea să nu vadă, să nu audă nimic din ce se petrecea în jurul Lui.”1)

Urmează judecata prin procesul religios şi prin procesul politic. Au fost aduşi doi martori care au spus că Iisus vrea să strice legea şi să dărâme templul iudaic, că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu.Procesul politic se naşte când Caiafa îl trimite pe Iisus la Pilat acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Pilat ştia că Iisus este nevinovat, de aceea recurge la tot felul de şiretlicuri pentru ca el să nu se implice privind moartea Mântuitoru-

lui.De aceea li se adresează iudeilor în diferite momente:”Luaţi-L voi şi judecaţi-L”, „La voi

este obiceiul ca de Paşte să eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-L eliberez pe împăratul iudeilor? „. Ca să-i înduioşeze şi mai mult, a pus pe ostaşi să-L bată pe Iisus, să-i pună o coroană de spini pe cap şi în această situaţie deplorabilă i l-au prezentat:”Ecce Homo! „.

Iudeii care voiau să fie eliberat Baraba, celălalt deţinut, nu s-au lăsat impresionaţi de starea jalnică a lui Iisus şi strigau tot mai tare; „Dacă-L eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului”. Speriat Pilat a luat un vas cu apă, s-a spălat pe mâini spunând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei sale care după un coşmar ce-l avusese în vis noaptea, insistase să nu-L condamne). Furioşi iudeii au strigat:

” Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” De fapt ei erau revoltaţi împotriva romanilor care îi asupreau. De câte ori se isca vreo revoltă, erau primii pe câmpul de luptă.

Nutreau dorinţa de răzbunare alimentată de aşteptarea sosirii unui rege puternic, glorios al Israelului care să le împlinească visul de a doborî Roma şi de a-şi extinde stăpânirea.Le fusese deajunns să audă profeţiile cum că va veni un Mesia care va fi mult mai puternic decât Cezarul şi mai măreţ decât Solomon şi a cărui împărăţie va fi veşnică, încât s-au şi dedicat cu trup şi suflet acestei cauze.Ben-Hur personjul din romanul cu acelaşi nume a şi instruit trei legiuni de luptători din Galileea ca să lupte alături de acest rege.Când au auzit de venirea lui Iisus, au fost foarte bucuroşi că le-a sosit salvatorul, dar foarte dezamăgiţi că Mântitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune decât gloria personală.

Atunci,ei s-au răzvrătit împotriva Lui şi au vrut să-l piardă cerându-i moartea.

După ce a fost judecat, s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota, cuvântul ebraic însemnând „Căpăţână”. O legendă spune că în locul răstignirii se aflau osemintele strămoşului nostru Adam şi Crucea s-ar fi înfipt tocmai în locul unde cândva fusese craniul primului om.

Chiar dacă nu există un temei biblic sau istoric, legenda ilustrează adevărul că Iisus a şters

prin Cruce osânda lui Adam.

Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă de Lew Walace în romanul său cu lux de amănunte:”Mulţimile se perindau ca puhoaiele unui râu. Erau acolo toate clasele sociale ale

Ierusalimului, toate sectele Iudeei, toate neamurile lui Israel şi reprezentanţi ai tuturor

naţiilor pământului(n.n.care veniseră la Ierusalim să sărbătorească Paştele)….treceau în grabă să-L vadă pe sărmanul Nazarinean….

Odată cu puhoiul veneau mii de oameni care nu erau evrei- mii care îi urau şi îi dispreţuiau- greci, romani, arabi, sirieni, africani, egipteni, orientali. Aşa că studiind mulţimile, părea că întreaga lume urma să fie prezantă la răstignire.”2).Autorul înfăţişează şi starea Mântuitorului: „Era aproape mort. Se clătina la fiecare pas de parcă avea să cadă. Picioarele Lui goale lăsau urme roşii pe pietre. Avea legată la gât o scândură cu o inscripţie pe ea.O coroană de spini îi fusese îndesată cu putere pe cap făcând răni crude, din care şiroaie de sânge îi curseseră pe faţă şi pe gât.

Părul lung încurcat în spini era năclăit în sânge. Gloata care răzbea la El îL lovea cu bâte şi ÎL scuipa….nici un sunet nu scăpa de pe buzele Lui,nici de dojană, nici de durere….”3).

„Povestea despre Hristos” ilustrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de a-L elibera pa Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota. Caută să mobilizeze pe galelienii din legiunile instruite de el:”Sunteţi aceia care aţi luat săbii de la mine pentru libertate şi pentru regele care venea. Găsiţi-i pe fraţii noştri şi spuneţi-le că-i aştept la copacul crucii ca să-L scăpăm pe Nazarinean”, dar ei i-au răspuns:”Nazarineanul nu este Regele….a întors spatele lui Dumnezeu şi a refuzat tronul lui David. Nu e rege şi Galileea nu e cu El. Îşi marită moartea”.4).Balthazar ,unul dintre cei trei magi, singurul care mai era în viaţă,ce fusese martor la naşterea lui Iisus şi care era prezent şi acum, văzând,chinurile Mântuitorului se prăbuşi de durere.Ben-Hur care-l însoţea,impresionat profund , abia acum dă sens cuvintelor pe care i le spusese Balthazar şi înţelege că oricât

ar vrea să-L scape pe Iisus nu se poate, că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului, este

voia lui Dumnezeu.De aceea exclamă neputincios şi îndurerat:”O,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”5).

După un drum de 2 km. cortegiul ajunge pe Golgota,unde Hristos este răstignit pe cruuce.

 Avea doar 33 de ani. A fost cea mai grea moarte a epocii.Fiecare cui avea de la 15 la 20 de cm.Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă.În încheietura mâinii există un tendon care ajunge până la umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea obligându-L pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui pentru a ţine încheiturile în cuie şi pentru a putea respira,fiindcă pierdea tot aerul din plămâni. Din cauza asta era obligat să se sprijine pe cuiul bătut în picioare care era mai mare decât cele de la mâini,pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Cum nici picioarele nu puteau supota mult timp fără să se rupă,Iisus era obligat să alterneze acest ciclu ca să poată respira.Această situaţie a fost suportată de Iisus mai mult de trei ore.Câteva minute înainte de a muri, Iisus nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.

După consemnările evangheliştilor,în timp ce puterile îi scad stând pe cruce, El rosteşte şapte expresii;

„Părinte,iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.(S-a gândit mai mult la cei ce-L batjocoreau şi-L ocărau decât la El).

„Adevăr îţi spun ţie, azi vei fi cu mine în rai”.(Se adresază tâlharului care îşi recunoaşte vina, pocăindu-se.).

„Femeie, iată fiul tău, iată mama ta”.(Se adresează mamei Sale arătându-l pe Ioan şi lui Ioan

arătând-o pe mama Sa)

” Dunezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit !”(momentul cel mai tragic când Iisus este lăsat singur de tatăl ceresc pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii, pentru răscumpărarea noastră.).

„Mi-e sete.”(ilustreză cumplita durere îndurată.).

„Săvârşitu-s-a”.(Se arătă că în Hristos s-au împlinit toate profeţiile şi că acum opera Sa mântuitoare este terminată.).

„Părinte, în mâinile Tale îmă dau duhul Meu”.( exprimă absoluta încredere a lui Hristos în Dumnezeu Tatăl).

În clipa când Iisus şi-a dat duhul, aşa după cum se ştie, s-a făcut întuneric mare, catapeteasma templului s-a despicat în două, s-a cutremurat pământul şi după cum mai puţin se cunoaşte „…s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor.”6).Sutaşul şi cei care împreună cu el păzeau pe Iisus s-au înfricoşat zicând:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”.După ce a cerut încuvinţarea lui Pilat, „Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al lui Iisus i-a luat trupul şi l-a îngropat în grădina casei sale, într-un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun mort” 7),fiind ajutat şi de Nicodim.M-a surprins această afirmaţie, că nu ştiam acest lucru. Probabil că acea grădină, a acelui ucenic Iosif, se va fi întins pe locul unde azi se află mormântul Domnului Iisus la Ierusalim, unde vine şi se închină atâta lume.Altă explicaţie nu găsesc.

Iudeii care-şi aduceau aminte că Iisus vorbise despre învierea Sa, au cerut lui Pilat ostaşi ca să-i păzească mormântul.

Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi.

 Când femeile mironosiţe au vanit dis-de-dimineaţă la mormânt, au văzut un înger ca un fulger străbătând grădina lui Iosif. Au alergat la mormânt şi-au văzut acolo doi îngeri care le-au spus că Iisus a înviat şi să se ducă să dea ucenicilor această ştire.Ostaşii stăteau morţi de lumina învierii Domnului.După înviere,Iisus

s-a arătat mai multor ucenici. Aceştia au spus apostolilor, dar ei tot nu credeau. S-a arătat apostolilor fără Toma, apoi tuturor şi la mai multe grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor

timp de 40 de zille, după care la ultima arătare S-a înălţat la cer.

După cum ne aminteşte biserica, noi suntem părtaşi la răstignirea lui Hristos prin fiecare faptă rea pe care o săvârşim. De aceea s-a orânduit acest post în care ne aflăm ca respectându-l să ne ispăşim păcatele.

PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Prima dată, după cum s-a menţionat mai sus, s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.În casele israeliţilor nu a murit nimeni.Sângele mielului era garanţia luării în serios a avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.

Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos.Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie:(„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”).

Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevastească ce se va întâmpla mai târziu

sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.

În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare,un rol important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai sunt vopsite şi în alte culori.

În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în invierea Sa stă bucuria noastră.După cum a afirmat părintele Gh. Calciu:”Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru,bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.

                                

                               INTRAREA  DOMNULUI  ÎN  IERUSALIM.  FLORIILE

În Duminica a VI-a a Postului Mare prăznuim Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile.

Mântuitorului Hristos intră în Ierusalim smerit, călare pe mânzul asinei, înconjurat de cei 12 Apostoli, împlinind astfel profeția lui Zaharia: "Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin" (Zaharia IX, 9). Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: "Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!" (Matei 21, 9), semn al pogorârii lui Dumnezeu din Ceruri și venirea Sa pe pământ pentru a-i mântui lumea.

Intrarea Sa în Ierusalim avea să descopere că El este Mesia, că poporul nu trebuie să mai aștepte un alt Împărat, dar să le arate că este un altfel de Împărat, neasemănător celor cunoscuți în istorie. Din acest motiv El n-a intrat călare pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al neacceptării tronului lumesc. Ierusalimul în care intră Hristos este chipul Ierusalimului ceresc, acolo unde Fiul domnește veșnic împreună cu Tatăl și cu Duhul și preînchipuie Noul Ierusalim – Biserica în care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfânt.

Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe un măgar din smerenie. În fiecare moment al vieții Sale Hristos rămâne smerit. Deci, chiar și când intră triumfal în Ierusalim, Domnul o face smerit. Părintele Staniloae, în notele la Comentariul Sfântului Chiril la Evanghelia după Ioan, mărturisește: "Intrarea în Ierusalim, șezând pe asin, mai indică și blândețea Împăratului veșnic al Împărăției cerurilor. Nu forța, ci iubirea va caracteriza relațiile în acea Împărăție. Membrii ei vor fi nevinovați asemenea copiilor".

După Sfântul Gherman I al Constantinopolului și Nicolae Cabasila, drumul Mântuitorului spre Ierusalim și spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieșirea Mare. Preotul iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă "Ca pe împăratul tuturor să-L primim…", traversează naosul, pentru a intra înapoi prin ușile împărătești. El poartă Sfântul Potir și Sfântul Disc, pe care sunt așezate miride (pentru îngeri, sfinți și credincioșii vii și adormiți), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneț (pe Sfântul Disc sunt așezate bucățele de pâine - acestea reprezintă puterile cerești și pe Sfinți, numite Miride; în centru este Sfântul Agneț, care după prefacere, devine Trupul Domnului Hristos din care, împreună cu Sfântul Sânge din Sfântul Potir, se împărtășesc Preoții și Credincioșii). Așa cum interpreta ieromonahul Makarios Simonopetritul în "Triodul explicat": "Întreg cosmosul, pâinea, vinul, spațiul și timpul, și întreaga lume sensibilă (cuvântul sensibilă are aici sensul de văzută și palpabilă, care poate fi văzută) … intră în sanctuar pentru a fi aduse jertfă, pentru a fi asumate de Logosul divin (Hristos Dumnezeu - Cuvântul), pentru a fi îndumnezeite și transfigurate".

Proscomidie - Sfântul Disc

Intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viața Sa pământească. Astfel, din aceasta zi începe Săptămână Patimilor. În toate bisericile se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii sunt chemați să-L însoțească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea și Învierea Sa.

Duminica Floriilor - Duminica Stâlpărilor

Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc, anul acesta (Floriile 2023) este sărbătorită pe data de 16 aprilie. Această sărbătoare este numită și Duminica Stâlpărilor – de la ramurile de măslin și finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.

Simbolistica sărbătorii Floriilor

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. După ce a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut omului haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu El, așadar, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem. Acum suntem plini de îndrăzneală, strigând "Osana", prin care întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Ramurile de Salice

În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, numai salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a fost biruită moartea iernii.

Semnificația ramurilor de salcie

Obiceiul sfințirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menționat din secolele III-IV, și împodobirea icoanelor cu ramurile sfințite își are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute și pe malul unui râu a ajuns la o salcie care și-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată și să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind cinstit ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioși la biserică, sunt sfințite și împărțite acestora, ca semn al biruinței asupra morții.

Salcia este menționată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care amintește de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei și al vieții, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflați în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinței și al disperării.

Simbolul salciei este întâlnit pentru prima dată în gândirea creștină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiți "ramuri de salcie purtătoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinți Părinți, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deși alege fecioria – viața fără rod, Îl naște pe Hristos.

Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanență o simbolistică duală: viața și moartea.

Încă din cele mai vechi timpuri, salcia și-a dovedit și calități terapeutice, scoarța – având în compoziție salicina – și frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor și a febrei.

Floriile, salcia și Maica Domnului

Biserica nu a fost nevoită să adopte simboluri care nu au temei Evanghelic sau Biblic. În acest sens, redăm un articol al Profesorul Remus Rus: "Punctul culminant al simbolismului creștin legat de salcie este legat, așa cum era și de așteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria și care a conceput mai presus de fire, viața, pe Hristos cel întrupat. Iată ce spune în acest sens Albertus Magnus: «Ea (salcia) este numită salix deoarece sare, adică crește foarte repede și ni se spune că sămânța ei, dacă este băută, produce sterilitate.» Acest lucru a fost împlinit în Preamărita Fecioara căci ea a ales fecioria, dar după cum salciei îi place să crească pe malul râurilor, tot așa și Preamărita Fecioara a înflorit lângă apele harului și ale darurilor cerești."

Am făcut această scurtă incursiune în simbolismul salciei pentru a arăta că tinerele mlădițe care sunt aduse în biserică pentru a sărbători în fiecare an intrarea în Ierusalim a Mântuitorului aduc cu ele învățături, sensuri și simboluri ce trebuie cunoscute. Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci își are bogăția ei, funcția ei simbolică în viața rituală a Bisericii creștine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioară umbreau porțile întunecate ale lipsei de speranță, ale morții, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vieții celei veșnice, ale vieții pure luate din "copacul îndumnezeitor și binecuvântat".

Ca simbol al adevărului creștin, salcia ne învață că adevărata "putere de viață" este în noi înșine; că nouă ne revine să adăpăm această viață din nemuritoarele izvoare ale "apei vieții" care este Hristos și Biserica Sa și astfel să ajungem să trăim prin noi înșine, cu puterea raiului, adevărata noastră menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".

Surse: Doxologia Link 1 Link 2, Creștin Ortodox Link 1 Link 2, Radio România.

Duminica Floriilor - mențiuni istorice despre această sărbătoare

Primele mențiuni despre serbarea duminicii Floriilor provin din secolul al-IV-lea: Sfântul Epifanie îi atribuie două predici, iar pelerina apuseana Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim. În Biserica Apuseană primele mențiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).

În vechime, Duminica Floriilor era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la botez pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toții, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admiși la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței. Această sărbătoare se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei împărații acordau grațieri.

După un obicei străvechi, menționat chiar în secolul al-IV-lea de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.

Potrivit tradiției, atât la Bizanț, cât și la curțile domnești din Țările Românești, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. La ea luau parte împărații (domnii) cu demnitarii lor, cărora li se împărțeau făclii aprinse ca la Paști.

Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?

De cele mai multe ori, termenul Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini. În cinstea ei erau organizate serbările de primăvară numite Floralia, care se desfășurau în luna aprilie. Pentru că popoarele păgâne au fost convertite la noua religie, se presupune că Biserica ar fi dat un alt conținut acestei sărbători, un conținut legat de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim și de înnoire a lumii prin Jertfa și Învierea Lui din morți. Însă există specialiști printre care se numără și părintele Ioan-Florin Florescu, co-autor al volumului al IX-lea din ediția critică a Bibliei de la 1688, care susțin că, din punct de vedere etimologic, numele de Florii nu are de-a face cu sărbătoarea păgână (redescoperită abia în jurul secolului al XIV-lea), ci este simplul plural al substantivului floare, afirmație susținută și de vechile noastre cărți de cult, precum Cazania lui Varlaam din anul 1643 sau Liturghierul de la București, din 1680. Acestea au tradus din limba slavonă vechea pericopa evanghelică numită "Nedĕlia țvĕtnaia" care se citea de praznicul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin "Duminica Florilor".

Ne întrebăm, apoi, ce legătură are această sărbătoare cu florile, având în vedere că Sfânta Scriptură nu ne vorbește decât despre haine și ramuri în pericopa referitoare la Intrarea Domnului în Ierusalim (Matei 21, . Explicația are legătură cu un obicei desfășurat în Constantinopol și atestat documentar prin secolul al X-lea, în cadrul căruia participau aproape toți demnitarii orașului. Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa "De cerimoniis", consemnează faptul că, la acest praznic împăratul le oferea demnitarilor lumânări, cruci din argint și încă un dar: "Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» (din Constantinopol) și fiecare dintre ei primește, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon"

.

Icoana Duminicii Floriilor – a Intrării Domnului în Ierusalim

Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.

În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (smochin) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.

Icoana Sărbătorii Floriilor - Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim

Mai jos de Domnul care vine călare pe mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.

Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.

Obiceiuri și tradiții de Florii

Duminica Floriilor este precedată de momentul Învierii lui Lazăr de către Iisus Hristos, moment care prefigurează Învierea Domnului și învierea de obște de la sfârșitul veacurilor.

La greci, în Sâmbăta lui Lazăr există obiceiul unei procesiuni cu caracter funerar, în care cei mici cântă pe la casele vecinilor "Lazarakia", fiecare copil primind o mică prăjitură specifică sărbătorii.

În Cipru, există obiceiul unor jocuri în care rolul lui Lazăr este jucat de copii, iar la vecinii bulgari, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele tinere cântă și dansează pe la casele cunoscuților "Lazarița" – în fapt un ritual care semnifică trecerea de la copilărie la adolescență.

În Franța există tradiția veche de a imita aclamațiile iudeilor "Osana!", care în limba aramaică semnifică o rugăciune.

În legătură cu tradiția sfințirii ramurilor la biserică, se întâlnesc asocieri legate de ramuri de măslin, de dafin, conifere, salcie sau flori.

Spre exemplu, în Grecia, după slujbă, credincioșii primesc o mică cruce împreună cu un buchet din ramuri de dafin, numit "vaya", care este ținut la icoanele din casele credincioșilor, similar obiceiurilor ramurilor de salcie din Rusia sau țara noastră. La greci există obiceiul ducerii la cimitir a unor ramuri binecuvântate, iar în Franța sau în țările latine există, de asemenea, obiceiul punerii sau plantării ramurilor sfințite la mormintele celor dragi.

În ziua Floriilor, arabii aprind candele împodobite cu flori pe care le pun printre frunze de palmier, iar la popoarele slave există obiceiul de a dărui celor apropiați ramuri de salcie.

În Germania, Duminica Floriilor se numește Duminica Verde datorită florilor și ramurilor specifice sărbătorii, iar în Slovacia, copiii realizează pentru procesiune un copac, care se crede că are ramuri cu proprietăți tămăduitoare. Obiceiul împodobirii unui copac este prezent și în Polonia, unde este împodobit cu flori, în Țările Baltice, unde este împodobit cu flori uscate și cereale și în Austria, unde este decorat cu mere și covrigi.

Tradiții din România de Duminica Floriilor

Sărbătoarea Floriilor este însoțită în România de o mulțime de tradiții și obiceiuri.

În Sâmbăta lui Lazăr, spre exemplu se adună ramuri înmugurite de salcie, care se strâng în mănunchiuri și se duc la biserică la slujba din dimineața Floriilor pentru sfințire, apoi ramurile de salcie sunt aduse acasă și se pun la icoane, iar în unele zone ale țării și la uși, ferestre, grajduri sau fântâni.

În unele regiuni, oamenii își pun în jurul brâului crenguțe sfințite de salcie, pentru a se proteja de boli.

În unele regiuni rurale, Duminica Floriilor este ultima zi în care se poartă mărțișorul, în această zi acesta urmând să fie pus pe un copac înmugurit.

În unele zone încă se mai obișnuiește ca în sâmbăta dinaintea Floriilor, Sâmbăta lui Lazăr, să se dea diferite produse de post de pomană, această sâmbătă fiind denumită popular "Moșii de Florii".

Pelerinajul de Florii din București

Pasaje Biblice în legătură cu Duminica Floriilor

Evanghelia din Duminica Floriilor

Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: "Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei". Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

(Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan 12, 1-18)

Pasaje din Sfânta Scriptură în legătură cu Duminica Floriilor

Iar când s-au apropiat de Ierusalim și au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, Zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, veți spune că-I trebuie Domnului; și le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prorocul, care zice: "Spuneți fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele. Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, Iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileii. Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: "Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!" Și au venit la El, în templu, orbi și șchiopi și i-a făcut sănătoși. Și văzând arhiereii și cărturarii minunile pe care le făcuse și pe copiii care strigau în templu și ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat, Și I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă? Și lăsându-i, a ieșit afară din cetate la Betania, și noaptea a rămas acolo. (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei 21, 1-17)

Și când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe și la Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, Și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta? Spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei ce stăteau acolo, le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și și-au pus hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții așterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăția ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.(Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu 11, 1-11)

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale.

Să strigăm și noi cu bucurie: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

           Duminica a 3 a  din Postul Sf. Paști (a Sfintei Cruci)

  

 În această Duminică am ajuns la punctul de cotitură în cele patruzeci de zile ale Postului. Primele două Duminici au fost dedicate sărbătoririi triumfurilor Bisericii: apărarea sfintelor icoane şi apoi a caracterului real al pre¬zenţei active a lui Dumnezeu în această lume. În această Duminică ni se pune înainte Crucea ca semn ce marchează jumătatea călătoriei noastre şi ca o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre cu Hristos la Ierusalim şi în Pătimirea Sa. Peste două Duminici vom sărbători doi mari sfinţi în ale căror vieţi puterea Crucii a fost lucrătoare, Sfântul Ioan Scărarul, a cărui scară este o imagine a Crucii, şi Sfânta Maria, a cărei întreagă viaţă a fost schimbată de întâlnirea cu Crucea. Hristos nu ne îndeamnă, atunci când cineva ne loveşte sau jigneşte, să lovim înapoi sau să ne răzbunăm, ci să întoarcem celălalt obraz, să ne purtăm unul altuia slăbiciunile, nu pentru a fi şi mai mult, ci să luăm asupra noastră mânia care se află în cealaltă persoană, să o neutralizăm, să o sfârşim, aşa cum Hristos Însuşi a făcut, Mielul cel nevinovat adus spre a fi ucis, sau, mai degrabă, a mers de bunăvoie, luând asupra Sa păcatul lumii. Aici nu este vorba doar despre a avea un comportament pasiv, ci, mai degrabă, despre a fi pasiv în mod activ, creator, şi de a fi creator în cel mai dumnezeiesc chip cu putinţă – fiindcă îi îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în şi prin noi, şi nu ne lasă să acţionăm de capul nostru, în necunoştinţă de cauză.

Dar Dumnezeu nu poate lucra pentru noi decât numai dacă noi înşine luăm Crucea şi trăim prin ea, fiindcă dacă facem astfel – morţi faţă de lume – noi vom fi deja, acum, în pace cu Dumnezeu, netulburaţi de nimic din ceea ce lumea aruncă împotriva noastră, iar pacea pe care o vom cunoaşte se va răspândi prin noi tuturor celor din jurul nostru. De asemenea, dacă Crucea aduce viaţă, sau viaţa vine prin Cruce, aşa cum cântăm, atunci aceasta înseamnă că ve¬nirea noastră în lume nu este o naştere în viaţa la care suntem chemaţi, fiindcă suntem chemaţi să intrăm în – şi să trăim – viaţa lui Dumnezeu Însuşi. A noastră nu este decât respiraţia care pune în mişcare trupul nostru, nu viaţa creată în noi de Duhul, care dă viaţă mădularelor muritoare. Pentru a fi născut întru viaţa la care suntem chemaţi, a fi părtaş la viaţa lui Dumnezeu Însuşi este nevoie de Cruce, fiindcă aceasta ne arată în cel mai dramatic şi paradoxal chip cu putinţă viaţa lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu.

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mc. 8,34)

Cât de greu și de dureros pare aceasta! Domnul a cerut ca oricine vine la El să se lepede de sine. Dar ceea ce poruncește nu este nici greu, nici dureros când El însuși ne ajută, în așa fel încât ceea ce ne cere să poată fi îndeplinit. Deoarece orice pare dificil în ceea ce este plăcut, dragostea îl face ușor. Mai degrabă întoarce-te către aceste învățături; ridică-ți crucea și urmează-i Domnului, deoarece, atunci când am observat că erai încetinit din scopul tău divin de preocuparea cu cele casnice, am simțit că tu erai cel purtat și tras de crucea ta, în loc să o duci tu pe ea. Ce altceva înseamnă crucea, decât mortificarea trupului? Aceasta e propria noastră cruce, pe care Domnul poruncește să o purtăm pentru a putea fi cât se poate de bine înarmați în urmarea Lui. Noi suferim pe moment, până când moartea e înghițită de biruință (Isaia 25, 8). Atunci, chiar această cruce va fi răstignită. Crucea va fi pironită, de frica Domnului. Nu este altă cale de a-I urma Domnului, decât prin purtarea ei, căci cum poți să-I urmezi, dacă tu nu ești al Lui?(Fericitul Augustin) Ceea ce poruncește nu e dificil, din moment ce El ajută la înfăptuirea poruncii. Așa cum suntem pierduți prin iubirea de sine, așa suntem regăsiți prin lepădarea de sine. Iubirea de sine a însemnat distrugerea primului om. Dacă nu s-ar fi iubit pe sine într-un mod greșit, el ar fi dorit să fie supus lui Dumnezeu, preferându-L pe El în locul sinelui său. Ce înseamnă a-ți lua crucea? Înseamnă că acela o va purta, chiar dacă este împovărătoare și, prin actul acesta, Îmi va urma Mie. Când el a început să urmeze potrivit învățăturilor și preceptelor mele, el va găsi mulți oameni care să-l contrazică și să-i stea în cale și mulți care nu numai că-l vor lua în derâdere, ci îl vor și persecuta (Mt 5,11). Mai mult, acest lucru e adevărat nu doar pentru păgânii care sunt în afara Bisericii, ci și pentru cei care par a fi în interiorul ei în mod văzut, dar sunt în afara ei din cauza perversității faptelor lor.Așadar, dacă voiești să-l urmezi pe Hristos, nu întârzia să iei crucea Lui! Tolerează-i pe păcătoși, dar nu te alătura lor. Nu lăsa falsa fericire a celui viclean să te compromită. E bine să disprețuiești toate lucrurile, de dragul lui Hristos, pentru a fi potrivit pentru prietenia Sa. (Cezar de Arles) Crucea ta înseamnă propriile tale anxietăți și suferințe din trup, trup care el însuși este format semănând cu o cruce. (Tertulian)

Prin asumarea Crucii, prin faptul că nu mai trăiesc pentru mine însumi, ci în slujba lui Dumnezeu şi a celorlalţi, noi deja – chiar de acum – intrăm întru, şi trăim, viaţa care este viaţa necreată a lui Dumnezeu Însuşi, şi începând să trăim astfel, nimic nu poate afecta viaţa pe care o trăim acum, nici măcar moartea, fiindcă în această viaţă s-a intrat prin moarte. Astăzi primim o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre pentru ca să ne înnoim eforturile şi să ne concentrăm din nou atenţia. Primele săptămâni ale Postului Mare ne-au fost date să ne pregătim pentru aceasta; ne-au mai rămas câteva săptămâni pentru a îmbrăţişa această realitate, pentru a ridica şi noi Crucea. În timp ce facem aceasta, în timp ce mai parcurgem un kilometru în plus în a doua jumătate a Postului Mare care este înaintea noastră, ne găsim într-un paradox atât de mare, cum este Crucea însăşi. Vom găsi, pe de-o parte, că slă¬biciunile noastre, patimile noastre, păcătoşenia noastră vor fi expuse. Vom înţelege că suntem păcătoşi, că avem nevoie de Hristos. Vom descoperi că greutatea cărnii noastre,nu a trupului, ci a minţii de carne, ne trage în jos, ne ţine, vom descoperi că sinele nostru căzut se afirmă singur, şi toate patimile sale lucrând pentru prinderea noastră în capcana ispitelor pe care ni le întind – „ia-o mai uşor, nu te nevoi prea mult ca să nu-ţi strici sănătatea” -, amăgindu-ne să credem că ar fi mai bine dacă ne-am afla în control, toate aceste lucruri pe care Sfântul Ioan Scărarul le diagnostichează atât de bine.

Pe de altă parte, aşa cum este cazul Sfintei Maria Egip¬teanca, a cărei viaţă a fost atât de dramatic transformată de întâlnirea cu Crucea, jugul este cu adevărat uşor, fiindcă ne vom socoti morţi faţă de lume şi vom socoti ca nimic toate tentativele ego-ului nostru căzut de a se afirma şi impune. Astfel, răstigniţi fiind cu Hristos, ne micşorăm, murind faţă de tot ceea ce se referă la eu, la ego-ul meu şi toate pretențiile sale: noi ne micşorăm, dar Hristos sporeşte, până într-atât încât putem spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Doar dacă murim astfel faţă de propria persoană pu¬tem fi creaţi din nou, pentru a trăi în raiul în al cărui centru se află lemnul Crucii. Doar dacă ne dăruim întru totul lui Hristos, aflăm că jugul Său este lumină; dacă încercăm să rămânem în control, fără a-L lăsa pe Hristos să lucreze în noi, fără a ne încredinţa Lui dacă nu parcurgem decât jumătate de drum, atunci Crucea va fi întotdeauna o povară cu ne¬putinţă de acceptat, indiferent de cât de puţin este ceea ce suntem pregătiţi să acceptăm. Având toate acestea în minte, în timp ce intrăm în a doua jumătate a Postului Mare, să ne aţintim atenţia asupra cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci; să nu ne ruşinăm să o ridicăm şi să-L urmăm pe Hristos, pregătiţi pentru toate în¬cercările pe care le aduce cu sine, dar, de asemenea, ştiind că aceasta singură este calea spre deplinătatea de viaţă.

Iată, Înaintea noastră stă Crucea. Crucea lui Hristos. Dar pe Golgota mai erau două cruci: Hristos în mijloc iar de ambele părți erau crucificați doi tâlhari. Hristos pe Cruce s-a jertfit pentru mântuirea întregii lumi. Dar tâlharii de ce au fost crucificați lângă el? Pentru crimele lor – la urma urmelor, erau hoți. Ce i-a făcut pe ei să fie hoți? A fost o vreme în care erau copii nevinovați și poate că s-au jucat împreună. Era epoca luminoasă a copilăriei. Și mai târziu, au simțit, așa cum simte fiecare din noi, două forțe care îi trag fiecare sprea ea: una bună și una rea. Iar voința lor s-a dat fie de o parte, fie de cealaltă. La început au ezitat, dar mai târziu, pentru că răul părea mai atrăgător, au început din ce în ce mai des să se dea de partea răului. La început, conștiința i-a mustrat, dar mai târziu s-a tocit și a încetat să-i mai tulbure. Iar atunci, fără niciun fel de căutătură înapoi, au luat partea răului. La început, li s-au corupt voința și sentimentele, iar mai târziu au căzut în crime fățișe care i-au adus pe acele cruci, condamnați la moarte. Și iată-i aici murind amândoi. Nu doar orele lor, ci și minutele le erau numărate. Iar între ei, Domnul murea pe Crucea Sa. Unul dintre criminali Îl ponegrea. Dar celălalt, dimpotrivă, l-a redus la tăcere pe cel hulitor și I-a spus lui Iisus: „Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23:42-43). Hristos a murit primul, iar apoi cei doi hoți. Pe fața celui care L-a hulit pe Domnul s-a întipărit grimasa blasfemiei, și doar râsul lui Mefistofel se auzea deasupra crucii sale. Râsul era îngrozitor și triumfător. Da, aceasta era victoria finală a răului asupra acestui suflet. Dar deasupra crucii tâlharului pocăit era o pace triumfătoare și un fel de lumină serenă. Și în acel moment, sufletul său, strălucitor și curat, spălat de suferințe și pocăință, a intrat în Rai. Cu bucurie și mirare, îngerii au privit spre acest prim suflet – sufletul unui tâlhar – care a intrat în Rai, acest prim suflet al Noului Testament, curățat de Sângele lui Hristos.

Astăzi ne-am adunat împreună aici în biserică înaintea Crucii lui Hristos. După opinia lumii noi nu suntem călcători de lege sau criminali. Dar suntem la fel de nevinovați înaintea lui Dumnezeu? Nu. Toți am încălcat și încălcăm poruncile lui Dumnezeu. Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că suntem călcători de lege. Dacă până acum nu am comis crime vizibile, este numai pentru că harul Domnului și îngerii noștri păzitori nu ne-au lăsat. Dar dacă am fi lăsați de capul nostru, doar Dumnezeu și conștiința noastră știu ce ni s-ar putea întâmpla. Și ceea ce se poate încă întâmpla dacă Dumnezeu ne părăsește. Să ne privim cu sinceritate conștiința noastră. Să o întrebăm și ea ne va răspunde că în acord cu Judecata lui Dumnezeu noi nu suntem mai buni decât un tâlhar, poate chiar mai răi. Suferința sa pe cruce singură a putut izbăvească atât de mult. Iar noi, cu ce ne putem izbăvi pe noi înșine? El era un hoț înțelept, dar noi…trăim fără grijă și ne gândim că o să trăim la nesfârșit. Și oare, în ultimele noastre momente, vom avea pocăința de care el a dat dovadă? Ce se întâmplă dacă trăim o stare contrară? Să dea Domnul să nu fim loviți de așa ceva! În aceste clipe, când ne apropiem și sărutăm Crucea, să spunem cu tâlharul înțelept „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”. S-ar putea să nu mai avem altă ocazie. Să ne folosim de acest moment pe care ni l-a dat Domnul: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.”

Am devenit atât de obişnuiţi cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea uşor două aspecte fundamentale în privinţa ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică şi crudă formă de exe¬cuţie din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, ano¬malia reprezentată de modul în care am preaslăvit-o în cân¬tările de noapte de la priveghere. Imnografia zilei de astăzi şi a Praznicului Înălţării Crucii se află printre cele mai frumoase ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie. Noi personificăm Crucea şi i ne adresăm direct, de obicei folosind cuvinte încărcate de paradox, precum: „Tu eşti o nebiruită armă a păcii”. Sau vorbim despre ea ca despre Hristos însuşi: noaptea trecută am numit Crucea „lumină celor în întuneric”. Am început astă-noapte la „Doamne, strigat-am“, cu „Străluceşte, Cruce a Domnului, luminatele ful¬gere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, şi cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce eşti de lume dorită” Această nepotrivire între groaza a ceea ce s-a întâm¬plat, precum faptul că ucenicii au fugit cuprinşi de frică, iar soarele şi-a ascuns faţa, şi modul în care vorbim şi cântăm, ar trebui să ne dea răgaz de gândire, pentru ca aceste cuvinte să nu devină doar nişte cuvinte drăguţe, cuvinte pe care le cântăm, dar încă nu le auzim cu adevărat; nu, ci, mai de¬grabă, pentru ca ele să pătrundă în noi şi să ne deschidă faţă de puterea lui Dumnezeu care susţine întreaga creaţie şi, prin aceasta, transformă întreaga creaţie. Fiecare dintre paradoxurile pe care imnografia ni le pune înainte ne călăuzeşte mai adânc în taina lui Iisus Hristos.

Crucea este arma păcii, cântăm noi. Totuşi, în ciuda to¬nurilor militariste, Crucea nu este pur şi simplu o armă mai puternică şi mai grozavă într-un fel de panoplie a armelor cereşti! Nu, ea este arma păcii, este o armă care nu are ne¬voie de o mare putere de foc pentru a-i sfărâma în bucăţi pe duşmanii noştri într-un cerc al violenţei, ci, mai degrabă, închide acest cerc al violenţei, inaugurând pacea lui Dum¬nezeu pentru cei care sunt pregătiţi să o trăiască.

Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor și mulțimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exercițiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voiește. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârșire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrănește cu voia liberă. Hristos nu silește pe nimeni, nici măcar în a-L iubi. În al doilea rând, această in¬tenție și decizie liberă și conștientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredințeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea și o semnificație chiar mai categorică, negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înțeles ca o dizolvare a propriei identități, ca o anulare absurdă a propriei subiec¬tivități, ci ca o renunțare de bunăvoie la conducerea propriei vieți în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma și de a-I încredința viața noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas – luarea crucii. Cuvântul grecesc (αἴρω) poate însemna și „a te lăsa (a fi) însoțit de ceva”. Astfel, luarea crucii trimite la înțelegerea potrivit căreia omul credincios care își ia crucea face, de fapt, exercițiul de a accepta această realitate a crucii în viața lui.

Ce înseamnă să accepți crucea în viața ta? Înseamnă să trăiești permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînțeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voințe ca încredințare a vieții în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârșit, va ști mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viața aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veș¬nică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească și lume văzută nu se poate apropia, ca impor¬tanță, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încre¬dințându-I lui Hristos viața noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viață numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc.

Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renun¬țarea la sine și răstignirea propriei voințe are ca scop unic câștigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtășia la această Împărăție nu este rezervată însă celor care pleacă din această viață, ci poate fi pregustată chiar și aici, în această viață, căci Biserica este Împărăția care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea. Înfricoşătoare este Crucea lui Hristos. Dar dacă o iubești ea a născut pentru tine neasemui¬ta bucurie a Sfintelor Paşti. Dar de această bucu¬rie ne putem apropia numai cu crucea mea. Și tre¬buie ca noi de bunăvoie să ne luăm crucea, trebuie să o îndrăgim, să ne socotim pe deplin vrednici de ea, oricât de grea şi de anevoioasă ar fi ea.

A lua crucea înseamnă a răbda cu blândeţe batjocurile, ponegririle, prigonirile, necazurile, cu care lumea păcătoasă nu se zgârceşte să îl co¬pleşească pe ascultătorul lui Hristos. A lua crucea înseamnă a răbda fără cârtire şi văicăreli osteneala grea, nevăzută de nimeni asupra ta, chinul şi mucenicia nevăzută a sufle-tului pentru împlinirea adevărurilor evanghelice. Aceasta este lupta cu duhurile răutăţii, care se ridică cu înverşunare împotriva celui care do¬reşte să arunce de la sine jugul păcatului şi să se supună lui Hristos. A lua crucea înseamnă a te supune de bună¬voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor, prin care se domoleşte trupul. Trăind în trup, noi tre¬buie să învăţăm să trăim pentru duh. Şi trebuie să dăm o atenţie deosebită faptu¬lui că fiecare om pe calea vieţii sale trebuie să îşi ridice anume crucea sa. Cruci sunt nenumărate, dar numai a mea îmi vindecă rănile mele, numai a mea îmi va fi mie spre mântuire şi numai pe a mea o voi purta cu ajutorul lui Dumnezeu, căci ea îmi este dată mie de Domnul Însuşi. Nu cum¬va să greşim, nu cumva să luăm crucea după voia noastră, după acea voie, care în primul rând trebuie răstignită pe crucea lepădării de sine. Nevoinţă după bunul plac este o cruce făcută cu mijloace proprii şi purtarea unei asemenea cruci întotdeauna se sfârşeşte printr-o mare cădere.

Ce înseamnă, aşadar, propria cruce? În¬seamnă a merge prin viaţă pe propria cale, tra¬sată pentru fiecare de Pronia Dumnezeiască şi pe această cale a îndura tocmai acele necazuri, pe care le trimite Domnul, ai depus voturile mo¬nahale – nu căuta căsătoria, eşti legat de fami¬lie – nu căuta libertatea, nu căuta să te eliberezi de copii şi soţie. Nu căuta necazuri şi nevoinţe mai mari decât acelea care se află pe calea vieţii tale – mândria te abate din drum. Nu căuta să te eliberezi nici de acele necazuri şi osteneli care îţi sunt trimise ţie – compătimirea de sine te dă jos de pe cruce. Propria cruce înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce este pe măsura puterilor tale trupeşti. Duhul îngâmfării şi al autoînşelării te va îndem¬na la ceea ce este peste puterile tale. Nu da cre¬zare amăgitorului.

Cât de felurite sunt în viaţă şi necazurile, şi ispitele, pe care Domnul ni le trimite pentru a noastră tămăduire, ce diferenţă există la oameni şi în privinţa puterilor trupeşti şi a sănătăţii, cât de diferite sunt şi neputinţele noastre păcătoase. Da, fiecare om îşi are crucea sa. Şi această cruce a sa este poruncit fiecărui creştin să o pri¬mească cu lepădare de sine şi să Îi urmeze lui Hristos. Iar a-I urma lui Hristos înseamnă a cer¬ceta Sfânta Evanghelie aşa încât numai ea să de¬vină o călăuză energică în timp ce noi purtăm crucea vieţii noastre. Mintea, inima şi trupul cu toate mişcările şi acţiunile lor, vădite şi tainice, trebuie să slujească şi să exprime adevărurile mântuitoare ale învăţăturii lui Hristos. Şi toate acestea înseamnă că eu sunt profund şi sincer conştient de puterea tămăduitoare a crucii şi în¬dreptăţesc judecata lui Dumnezeu faţă de mine. Şi atunci crucea mea devine Crucea Domnului. „Doamne, în purtarea crucii mele, de dreap¬ta Ta trimisă mie, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă istovesc până în sfârşit“ – se roagă inima. Inima se roagă şi suferă, dar tot ea se şi bucură deja de plăcuta supunere faţă de Dumnezeu şi de părtăşia ei la patimile lui Hristos. Şi această purtare a crucii noastre fără cârtire, cu pocăinţă şi cu slavoslovie înălţată Domnului – este marea putere a mărturisirii tainice a lui Hristos nu nu¬mai cu mintea şi cu inima, ci şi cu însăşi fapta şi însăşi viaţa noastră.

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Mc. 8, 35): Acest precept, prin care suntem îndemnați să ne pierdem viața, nu înseamnă că cineva ar trebui să se sinucidă, ceea ce ar fi o crimă de neiertat, ci înseamnă că omul trebuie să omoare în el însuși ceea ce este profund atașat de cele pământești, care îl face pe om să caute plăcerea nemăsurată în această viață, până la neglijarea vieții viitoare. Acesta este înțelesul expresiei „își va urî viața și și-o va pierde”. În acest context, așa cum vezi, El vorbește mult mai deschis despre avantajul câștigării vieții, când spune: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” In 12, 25.(Fericitul Augustin) Când Domnul ne spune în Evanghelie că oricine vrea să-I urmeze, să se lepede de sine, această cerință pare dură, putând crede că ne impune o povară. Dar porunca nu este o povară atunci când este dată de cel care te și ajută să o împlinești. În ce loc îl urmăm pe Iisus, dacă nu acolo unde El a fost deja? Știm că a înviat și că S-a înălțat la ceruri; așadar, acolo trebuie să-L urmăm. Nu este nici un motiv de disperare; singuri, nu putem face nimic, dar avem promisiunea lui Hristos… Cine pretinde că rămâne în Hristos trebuie să meargă așa cum a mers El. Îl vei urma pe Hristos? Atunci fii smerit, așa cum și El a fost smerit. Păcatul omului a făcut calea plină de obstacole. Învierea lui Hristos a făcut calea netedă. Mergând El însuși pe ea, a transformat și cea mai strâmtă potecă într-un drum regal. Este nevoie de două picioare pentru a alerga pe acest drum și acestea sunt smerenie și milostenia. Fiecare vrea să ajungă în vârf, iar prima treaptă ce trebuie urcată este smerenia. De ce vrei să faci pași prea mari pentru tine? Vrei să cazi, în loc să urci? Începe cu primul pas, care este smerenia, și deja vei începe să urci. (Cezar de Arles)

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. (Mc. 8, 38) Cei credincioși nu se rușinează de faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit. Așadar, ei sunt fără rușine, într-un sens bun, prin disprețul față de rușine, și nebuni, într-un mod fericit. Într-adevăr, răstignirea, privită omenește, a fost un eveniment rușinos. Da, Fiul lui Dumnezeu a murit. Fiul a fost îngropat. Dar El a înviat din morți. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât este mai absurd. Dar cum ar putea fi adevărate toate acestea dacă El nu ar fi fost cu adevărat Cel care S-a făcut cunoscut a fi? Dacă evit suferința, îmi este rușine să mărturisesc: „Fericiți sunt cei prigoniți pentru numele Meu” (Mt. 5, 10-11). Așadar, nefericiți sunt cei care fugind, refuză să sufere precum Dumnezeu atunci când le este cerut. „Cine va răbda până la sfârșit se va mântui” (Mt. 10, 22). Atunci când tu îmi ceri să fug, cum voi răbda până la sfârșit?(Tertulian) Se numește pe sine creștin cel care este fie rușinat, fie se teme să fie creștin? Cum poate fi cu Hristos cel care roșește sau se teme să-i aparțină lui Hristos? (Sfântul Ciprian al Cartaginei) Cel care ca Dumnezeu era deasupra suferinței a suferit în propriul trup cu suferință umană. Când a devenit trup, fiind Dumnezeu, El nu a încetat în nici un fel să fie Dumnezeu. Chiar și atunci când a intrat în lumea creată, El a rămas deasupra creației. El a rămas ca dătător al Legii când a venit să slujească sub Lege (Gal. 4,4). El a păstrat demnitatea divină intangibilă chiar și atunci când a luat chip de rob (Fil. 2,7). Tocmai pentru că era Unul născut, El a devenit întâiul născut dintre mulți frați (Rom. 8,30), rămânând încă Unul născut. Deci, de ce pare așa de ciudat ca El să sufere în trupul Său, potrivit firii Sale umane, chiar și atunci când depășea suferința, potrivit firii Sale dumnezeiești. Astfel, Pavel cel ager la minte spune că însuși Cuvântul, Care est Dumnezeu în chip și egal cu Dumnezeu Tatăl a devenit ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce. (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Cu mult, mult timp înainte (sec.VII – sec.VI î.d.H), prin descoperire dumnezeiască, insuflat (inspirat) de Duhul Sfânt, proorocul Isaia spune: “El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri și necaz / El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era și noi prin rana Lui ne-am vindecat.” (Is 53, 4-5,) Iar când se apropia vremea patimilor și a vindecării noastre “prin rana Lui” , Iisus învăţa că ”Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mc 8,31,34,)

Agonizând pe cruce, Iisus, Omul-adevărat, bea cel mai amar pahar, acela al părăsirii și de oameni și de Dumnezeu: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit?“ (Matei 27,46,). În glasul lui Iisus se află, însă deopotrivă, și strigătul lui Dumnezeu: “Omul Meu, omul Meu, de ce M-ai părăsit?” Dar, deocamdată, cei care puneau în aplicare sentinţa, cât și cei care asistau, cu foarte puţine excepţii, credeau că au în faţă un om, un condamnat de drept comun, nu și pe Dumnezeu în persoană: “Iar Dionisie, mirându-se, a zis: Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte.” După ce această lucrare dumnezeiască “Săvârșitu-s-a! “(Ioan 19,30), a urmat punerea în mormânt și învierea.

Fiind noi creștini ortodocși prin botez, hristofori, adică purtători de Hristos, am fi înclinaţi să spunem că-I și urmăm lui Hristos. Viaţa spune cu totul altceva. Liberi fiind, pornim încrezători în forţele noastre, la care asociem ideologii, filozofii etc. să ne realizăm destinul. Noi pe calea noastră, Dumnezeu pe calea Lui. Noi pășind ţanţoși și El, discret, nevăzut, neauzit, în jurul nostru. Pe calea destinului personal, începem să facem o colectie de cruci din greșalele noastre, ale căror efecte neplăcute, dureroase, ne duc la doctori, la vrăjitori, la judecători etc. și, nu se știe prin ce circumstanţe, înapoi la Dumnezeu: Doamne iartă! Doamne-ajută! Doamne dă-mi! Doamne scapă-mă! etc. Poate nu le obţinem chiar pe toate, dar un lucru important am realizat: ne-am așezat drumul destinului pe Calea lui Hristos. Ṣi nu este creștin care, trăind viaţa Bisericii, să nu aibă, să nu fi avut parte de ajutorul Lui Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinţilor. Nu e rău. E chiar foarte bine. Dar crucea aceea de care vorbește Hristos, pe care ar trebui s-o luăm și să-I urmăm Lui, unde este? Atunci când ne rugăm, când cerem ajutor, să ne scoată din necaz etc., Hristos poartă păcatele (crucile) noastre, rabdă durere, chinuri, necaz, și ne vindecă prin rana Lui. Cu alte cuvinte, Hristos ne urmează nouă, ca să ne vindece, să ne mântuiască.

Da, dar vreun cârcotaș ar zice: Astăzi, Hristos nu mai este ţintuit pe cruce. Cum să sufere? Păi, suferă și sângerează (rănile se vor închide după Parusie și Judecata de obște, când va spune: „Desăvârșitu-s-a!”), când creștinii ortodocși nu-L mai mărturisesc, nici în cadru privat, acasă, dosind icoanele și candelele, renunţând la obiceiul de a-și face semnul crucii, și nici în public, în faţa oamenilor, la locul de muncă, în instituţii, în arene sportive (cand e victorie, în loc de cruce, se ridică braţele în formă de V spre cer etc.). Când creștinii ortodocși își aduc aminte de El doar la Crăciun, la Paști, la vreun botez, la vreo nuntă, la vreo înmormântare, la vreun parastas; când ignoră sau tratează cu frivolitate Tainele Bisericii; când Postul Mare este bruiat de grohăitul politic, monden; când Biserica, al Cărui cap este Hristos, este atacată în cele mai diverse moduri, și creștinul ortodox, fie tace (că dă bine la carieră, poziţie socială etc.), fie ia parte la acest razboi etc. Abia când simţim durere din cauza tuturor acestora, ne facem părtași la suferinţa Celui răstignit. Ṣi, lepădându-ne de noi (asumându-ne riscul de a pierde cele ale lumii acesteia, chiar viaţa), abia atunci putem spune că ne-am luat crucea și-i urmăm lui Hristos, ne răstignim cu El, gustăm din răstignire, fie fizic, fie sufletește, fie în ambele moduri. Aţi avut, vreodată, asemenea momente de răstignire personală pentru Hristos?

Iata-L! El e pe Cruce. Iata, Viata ta, copilul meu! Acolo, El a dat totul pentru noi. El a facut deja Totul. Savarsitu-s-a! Dumnezeu-Omul rastignit pe Cruce ar trebui sa fie pentru noi sfarsitul oricarui gand omenesc (cazut-omenesc). E sfarsitul desertaciunii si inceputul Imparatiei. E gata! Mantuirea e aici si acum! Priveste tinta aici, la Cruce, numai la Cruce si vei gasi acolo totul. Totul despre tine si totul pentru tine. Nicio lipsa, nicio fisura, nimic in plus de asteptat. Doar de ingenuncheat, de sfaramat inima si de plans. Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Mintea prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa. În aceste zile, în spatele curgerii văzute a lucrurilor vieții cotidiene care ne fură prea adesea atenția și inima, se desfășoară drama inaccesibilă a mântuirii omului și se hotărăște destinul său veșnic.Ce mai vrei, omule, mai mult de atat? Ce altceva si unde altundeva sa mai cauti?! Vino si, mai ales, ramâi aici, singurul loc de unde tasneste Viata. De ce nu te lasi iubit si salvat, omule inselat? De ce si unde tot incerci sa scapi, sa fugi, sa intorci capul? Cand o sa intelegi ca oriunde in alta parte ai incerca sa pleci, numai otrava mananci, numai hrana sataniceasca, mortala, iti indesi lacom in vene.

Stiu, Dumnezeu nu e usor de purtat, stiu, iubirea nu e usor de primit acum. E negrait de dulce, dar si doare cumplit. Fiindca te-ai invatat sa te iubesti numai pe tine si alte lucruri mici ca tine. El vine navalnic si intelegi ca totul in tine e prea stramt si trebuie cumva sa-I faci loc. Simti ca nu ai incotro si-i musai sa te scoti, intr-un fel, pe tine din tine. Simti ca nu mai poti fi acelasi, fiindca nu te mai simti liber sa te tavalesti nestingherit in mocirla, fara sa te apese Ceva pe inima… infernal de tare. Nu e usor, dar… stai! Ramai cu El! Nu-L pironi si tu, nu Il trada mai mult si tu! Ramai aici, cum poti, gafaind si asudand, plangand si zdrelindu-ti fata si geninchii, dar ramai! El stie cel mai bine cum si unde sa te tina si sa te poarte. Tu doar agata-te de El si urmeaza-L! Mai e puțin, foarte puțin! Nu simti deja gustul de har al Invierii? “Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu“.

Iisus spune o pildă. Despre Lazar un cersetor şi un bogătan. Despre rai şi iad. Despre mângâierea cerşetorului şi chinul barosanului. Despre plângerea inutilă a bogatului la urechile lui Avraam, să trimită pe cineva la cei cinci fraţi ai săi. Atunci se petrece cutremurul fiinţei. Avraam spune: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Bogatul: nu părinte, ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Iisus printre lacrimi: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede, chiar dacă cineva se va scula din morţi. E aici zbaterea de lacrimi a ochilor infiniţi ai lui Dumnezeu, durerea sfredelitoare a piroanelor, sufocanta greutate a propriului Trup pe Cruce, suferinţa spinilor în carnea tâmplelor, toată gloata blestemată care rânjeşte satisfăcută la sfărâmarea vindecătorului de nemernici, simţirea uriaşă, mai mare decât cerurile, a urii sălbatice a unui neam ucigaş de Dumnezeu, de fraţi şi de sine. Ştie că nu vor crede în Învierea Lui. Ştie că pentru mulţi, nici măcar dărâmarea catapetesmei dintre moarte şi viaţă nu va fi de ajuns. Ştie că durerea, chinul, moartea şi Învierea Sa vor fi în zadar.Dumnezeu simte înainte de vreme iadul din sufletele celor care-L vor sfărâma şi plânge. Şi îi iubeşte pe oameni la nesfârşit.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Mc. 8, 36)

Cei care neglijează faptele bune pot să nu înțeleagă fapta bună a lui Dumnezeu, de care au fost beneficiari. Aceasta deoarece ei sunt mai puțin capabili să se roage așa cum trebuie și să primească lucrurile bune de la Dumnezeu. Și chiar dacă le primesc, este foarte probabil să nu fie conștienți de ceea ce li s-a dat. Și chiar dacă se vor bucura de ele, nu se vor bucura cu adevărat pentru ceea ce nu au înțeles. Deoarece, din cauza lipsei lor de înțelegere, nu vor înțelege cum să folosească lucrurile bune ce li s-au dat. Și, din impulsivitatea lor, vor rămâne necunoscători și nu vor ști să se folosească de darurile divine oferite. Această lume vorbește de adulter și de corupție și de iubire de bani și de înșelare, dar cealaltă lume (când este văzută din perspectiva credinței) le spune adio acestor lucruri. Nu putem fi prietenii amândurora, ci trebuie să spunem adio acestora pentru a ne bucura de celelalte. Credem că este mai bine să le disprețuim pe cele de jos, căci sunt mici și trecătoare și pieritoare, și să iubim pe cele ce sunt cu adevărat acolo, lucruri bune și nepieritoare.(Clement Alexandrinul)

Existând multe motive pentru a iubi lumea, ea poate fi iubită cel mai bine în legătură cu Creatorul ei. Lumea este frumoasă, dar mult mai frumos este Cel care a îmbrăcat-o. Lumea este încântătoare, dar mult mai plăcut este Cel prin care ea a fost întemeiată. Așadar, iubiților, să muncim cât de mult putem, ca dragostea de lume să nu ne copleșească și să nu iubim creatura mai mult decât pe Creator. Dumnezeu ne-a dat posesiuni pământești pentru ca noi să-L iubim din tot sufletul și din toată inima (Deut. 10, 12; Mt. 22, 37). Dar uneori, Îl nemulțumim pe Domnul atunci când îi iubim darurile mai mult decât pe El Însuși. Același lucru se întâmplă și în relațiile umane. Să presupunem că cineva îi dă un dar special protejatului său. Dar protejatul începe să-l disprețuiască pe dăruitor și să iubească darul mai mult decât pe cel care i l-a dat. Să presupunem că începe să nu-l mai vadă pe dăruitor ca prieten, ci ca dușman. Exact așa este și în relația noastră cu Dumnezeu. Noi îi iubim mai mult pe cei care ne iubesc așa cum suntem și nu pentru cadourile noastre. Astfel, se știe că Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei care Îl iubesc mai mult pe El decât darurile pământești pe care le oferă.(Cezar de Arles)

Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort. Viaţa în Hristos este luptă, nevoinţă cu mărime de suflet şi nelinişte în sensul cel bun. Viaţa adevăratului creştin este fericită, paşnică şi binecuvântată. Dar pentru a ajunge la fericirea evanghelică, la bucuria reală şi la adevărata pace se cere un efort răbdător, asiduu şi sârguincios, străin de orice uşurătate şi grabă. Calea lui Hristos este strâmtă şi suitoare, dar sfârşeşte în lărgime şi odihnă. Călătoria aceasta are neapărată trebuinţă de luarea Crucii.

Creştinul devine purtător al Crucii din ceasul Botezului său în sfânta colimvitră. Este chemat să ia Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, curajos, bărbăteşte, răbdător. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este simbolul Bisericii noastre. Avem un Dumnezeu Răstignit. Faptul acesta are un sens deosebit de adânc. Este învăţătură, pedagogie, înţelepţire, izvor al insuflării, al cultivării, al subţirimii, al instruirii, al maturizării şi sfinţirii. Crucea este pentru necredincioşi nebunie, cu totul neînţeleasă, este provocare şi frică. De aceea o iau în batjocură, o hulesc, o tăgăduiesc şi o leapădă. Sunt vrednici de plâns toţi aceşti oameni, răstigniţi pe crucea propriilor patimi, care îl răstignesc din nou pe Cel fără păcat, Care S-a răstignit pentru toţi păcătoşii. Se socotesc liberi, doar fiindcă sunt conduşi de bunul plac şi de bravadă. Crucea încinge cu putere şi tărie şi întrarmează nebiruit. Îi binecuvântează pe toţi cei ce cred în ea şi i se închină. Îi umple de Har şi le insuflă nădejde. Creştinii purtători ai Crucii nu sunt oameni desăvârşiţi, nepătimaşi şi grozavi. Sunt simpli, măsuraţi, smeriţi, ucenici ai Celui Răstignit, care la umbra Crucii îşi recunosc greşelile lor fără îndreptăţiri şi pretexte, îşi mărturisesc neajunsurile şi se pocăiesc. Se sârguiesc să se răstignească împreună cu Hristos, ca să şi învieze împreună cu El. Biserica Ortodoxă nu se opreşte pe culmea înfricoşată a Golgotei, ci îşi continuă calea până la mormântul gol şi în foişorul Cincizecimii. Dar trece neapărat prin Golgota, deoarece nu este Înviere fără Cruce. Crucea lui Hristos învaţă, luminează, călăuzeşte. Crucea învaţă răbdarea, nemânierea, iertarea, lupta necontenită, dragostea de nevoinţă. Crucea luminează mintea, cugetele, gândurile, visele, proiectele, planurile, ziua de azi şi de mâine. Crucea luminează adâncurile neluminate ale inimii noastre. Să ne aplecăm înlăuntrul nostru şi să ne cunoaştem sinele necunoscut. Crucea ne călăuzeşte spre jertfa şi lepădarea de sine, spre pocăinţă şi mântuire. Crucea este dascăl, medic şi teolog. Ne învaţă smerenia adevărată, viaţa creştină curată, autentică, lipsită de făţărnicie. Ca un medic chirurg, îndepărtează cele de prisos, cele nefolositoare, tumorile canceroase ale patimilor, şi tămăduieşte rănile sufletului. Teologhiseşte minunat adâncimea, înălţimea şi lărgimea tainei chenozei negrăite. Crucea ne conduce la frăţietatea cu aproapele nostru, oricine ar fi, orice ar fi, de vreme ce este fratele nostru, şi Hristos Şi-a vărsat sângele Său şi pentru el. Poate să fie străin, rău, păcătos, sau chiar torţionarul nostru. Aceasta este adâncimea nepătrunsă a Crucii. Să-i arătăm înţelegere chiar celui mai greu de înţeles dintre semenii noştri. Hristos, de pe Cruce, în toiul acelei suferinţe grozave, i-a iertat şi i-a îndreptăţit pe răstignitorii Săi. Aceasta este lărgimea cea necercetată a Crucii: să-i iubeşti nu pe cei care nu te iubesc, care nu o merită, ci chiar pe cei ce te urăsc, aşa cum Hristos ne-a iubit cu o iubire nesfârşită, cu toate că nu o meritam deloc, purtându-ne în chip netrebnic.

De obicei, adevăraţii purtători ai Crucii sunt ascunşi, tăinuiţi, neştiuţi, n-au parte de faimă şi publicitate. Se bucură de răstignirea lor de bunăvoie, aşa cum se bucură şi pentru cea fără de voie. Nu se împotrivesc, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar fi vrut. Aceşti oameni necunoscuţi câteodată de noi, dar binecunoscuţi lui Dumnezeu, sunt cei ce opresc lumea de la deplina ei prăbuşire. Aceasta este înălţimea necovârşită a Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ridicând Crucea lui Hristos cu mulţumire, aceştia păstrează în lumea nestatornică Harul lui Dumnezeu. Astfel de oameni neînsemnaţi, pe care noi îi trecem cu vederea, sunt cei care împodobesc zidirea, prin tainica, statornica purtare a Crucii. Oameni săraci cu mulţi copii, bolnavi strălucind de bucurie, nedreptăţiţi fără niciun reproş, nefericiţi fără cârtire, îndureraţi care-L slăvesc pe Dumnezeu. Toţi aceştia mustră suficienţa noastră, „fericirea” noastră, starea de amăgire în care ne aflăm.Există şi astăzi oameni binecuvântaţi ai lui Dumnezeu care acordă întâietate Crucii, care nu o ocolesc cu prudenţă, nu se ruşinează de ea şi nu murmură. Nu sunt puţini adevăraţii cinstitori ai Crucii, chiar dacă din sondajele de opinie lipsesc. Mai sunt şi cei care preferă să întâmpine dificultăţi în viaţă, decât să fie nevoiţi să spună minciuni; cei care nu urmează soluţii uşoare, chiar dacă acest lucru îi costă personal. Iubesc osteneala pentru Hristos. Sunt mucenici, mai mici sau mai mari. În Viaţa de Apoi îi vom afla cu siguranţă înaintea noastră.

Să ne alăturăm oştirii paşnice a lui Hristos. Să nu ne fie greu să ne lepădăm de omul nostru cel vechi pentru această împreună-înrolare şi împreună-răstignire, altminteri cu siguranţă ne vom îngreuia viaţa mai mult. Gândul trufaş al dragostei acestui veac este cel care ne împiedică. Să nu-i dăm ascultare; să ne închinăm cu smerenie Crucii lui Hristos. Cu smerenie şi hotărâre pentru o viaţă nouă, răstignită, transformatoare şi învietoare. Crucea ocupă pe drept cuvânt un loc central în viaţa Bisericii noastre. Este simbolul cel mai sfânt. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice, toate.

“Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu“ (Is. 40,1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor. Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?” Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu. Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile.

Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri, dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare. Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte. Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înaltă caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântată: aceasta însă este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea, mult mai înaltă, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.

Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps.61,1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament, însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adâncă şi mai înaltă mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei. Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cum n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea? Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindeca toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridica din pat pe cei paralizaţi, Care sătura cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei!

De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti. Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre… Această Neasemuită Jertfă şi nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele. Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos.

În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos. Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. 1, 3-4).

Să mărturisesc din toată inima adevărul acestor spuse, să mărturisesc din proprie experienţă, fiindcă Domnul m-a mângâiat mereu în marele sau micul meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos. Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui Dumnezeu, ce mângâie şi încălzeşte inimile noastre. În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce.Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să audă cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne“.Amin (postat pr fb de ioan monahul)    

                                                  Incepe Postul Sf.Pasti!

Biserica noastra a închinat Duminica, din ajunul Sfantului si marelui Post al Pastelui, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai.  Episodul biblic din Cartea Facerii ne ofera cheia intelegerii semnificatiei postului pe care il vom incepe .

Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai,la începutul acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin neascultare si păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu.Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos,Cel de-al doilea Adam.

Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi.

Deci,postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor si necumpatarii sufletesti.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire.  Straduinta de a aseza virtutile potrivite in locul pacatelor pe care dorim sa le parasim,alungă întunericul sporind lumina si puterile noastre sufletesti.

Iata ce spune Sf.Vasile cel Mare despre rostul si foloasele postului: ,,Postul este cel mai bun strajer al sufletului si cel mai bun tovaras al trupului. El alunga spiritele rele,indeamna la pietate si infranare,inspira modestie,da curaj in razboi,contra feluritelor rautati si primejdii,da aripi rugaciunii,spre a se inalta si a patrunde pana la ceruri. Postul este sprijinitorul caselor,parintele sanatatii,povatuitorul tinerilor,podoaba varstnicilor,prietenul devotat al celor casatoriti. Postul este infranarea poftelor si omorarea patimilor,fiul pocaintei,sabia iubirii de sine,pazitorul mantuirii noastre si mijlocitor tare catre Dumnezeu,ca sa putem dobandi darurile Duhului Sfant”. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire morala dar si trupeasca. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu,datorită postului ,se uneşte, organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul.  Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Caci,un om mântuit înseamnă un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi cu unele exceptii hotarate de pronia divina şi la trup.

*************

Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).

Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.

Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit”(Fac.2,17),

Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.

Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”( Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2).

Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească   Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi

In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia  Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperi trupul nostru ca templu al prezentei Lui.

Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).

Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.

Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).

Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."  (Ioan5,14).

Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.

Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare  şi lăcomia trupului prin înfrânare.

Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F. Ap. 13,3; 14, 23; I Cor. 7,5; II Cor. 11, 27).

Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.

Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.

Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:

FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA.APROPIAŢI-VA,DEDUMNEZEU CU POST, RUGACIUNE,SPOVEDANIE,

IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!