Evanghelia zilei


                                                                                      

† OrthodoxDirectory.net - Orthodox Web directory. Orthodox Links.
                                                    

Parintele Arsenie Boca – TALANTII IMPARATIEI

Impărăţiile pământului îşi au banii lor. Şi împărăţia lui Dumnezeu îşi are talanţii ei.
„Omul de neam ales” din pilda talanţilor e Iisus. După învierea Sa din morţi Iisus „S-a dus într-o ţară îndepărtată” – „suirea la Tatăl”, cum i-a spus Mariei Magdalena la mormânt -, ca să pogoare oamenilor darurile Duhului Sfânt, Duhul Sfânt chiar. Când le-a spus Iisus, după înviere:
Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe pământ… precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi… Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Sfintei Treimi, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă… Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede se va osândi” (Matei 28,19-20; Marcu 16,16).
Cuvintele acestea erau „întărirea crăiască”, împărţirea talanţilor, câmpul de negustorie şi răspunderile. Acesta era ceasul când Iisus a împărţit avuţia Sa lucrătorilor: cele zece daruri ale Duhului Sfânt. Cu aceşti talanţi, sau talente ale Duhului Sfânt, cei înzestraţi cu ele au să neguţătorească în lume, câştigând cu ele fii ai împărăţiei.
De-acum încep răspunderile: ajungi conştient că înzestrarea ta spirituală e de la Dumnezeu şi că spre slujirea Lui între oameni ţi s-a dat înzestrarea, sau te constitui un talentat care crezi că n-ai a da nimănui vreo socoteală, un iresponsabil?
Convertirea talentelor e un mare talent. Inzestrările lui Dumnezeu nu ne sunt date ca simple ornamente, de care să ne bucurăm numai noi. Talentele sunt înzestrări cu energie divină, spre scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaşte: aceasta dă îndrăzneala mucenicilor, răbdarea pustnicilor, darul cunoştinţei, curajul adevărului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vieţii în perspectiva Luminii divine.
Dar zice pilda că
cetăţenii Săi îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: «Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi!»”
Aceştia sunt cei ce nu vor să primească peste ei domnia lui Hristos, ci domnia lui Antihrist. Dacă Iisus a suflat suflet viu, viaţă spirituală în Adam, în temeiul căreia Adam vedea pe Dumnezeu; dacă a suflat Duh Sfânt peste Apostoli şi toţi urmaşii lor, pentru iertarea păcatelor, spre reînvierea spirituală a oamenilor, şi dacă s-a întărit această reînviere prin „suflarea de vifor” a Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor, a mai rămas totuşi şi o suflare a Duhului Sfânt, pe care Iisus n-a împărtăşit-o omului.
Pilda talanţilor vorbeşte de tăierea vrăjmaşilor acelora care n-au vrut să domnească Iisus peste ei. La Cartea Isaiei Proorocul, unde se înşiră darurile sau puterile lui Mesia, ultimul e suflarea de moarte, cu care va sufla pe cel fară-de-lege. (Isaia 11,4). Deci de două ori Duhul Sfânt a suflat spre viaţă: primului om şi la plinirea vremii, tuturor oamenilor, spre reînvierea lor spirituală; iar a treia oară va sufla Duhul Sfânt spre moarte spirituală în faţa unui singur om, omul fără-de-legii.
E ceva uimitor în Iisus; şi, ca orice uimire, e greu de prins în cuvinte omeneşti. Nu se poate ca Iisus să nu fie Dumnezeu adevărat, când în El erau: începutul şi sfârşitul, alfa şi omega existenţei, într-o continuă şi divină prezenţă… (Apocalipsă 1,8; 21,6; 22,13).
De altfel această prezenţă a lui Iisus în toate fragmentele timpului e ceea ce dă talanţilor valoarea lor de energii divine.

NB. La o tâlcuire mai pe larg:
1. Legile negustoriei: cele două legi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.
2. Tot celui ce recunoaşte provenienţa de la Dumnezeu a talentelor sale vă mai primi. Şi tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, se va lua şi ceea ce i se pare că are.
3. Cu un singur talant, talantul Botezului, sunt dăruiţi toţi creştinii. Talantul îngropat şi de puţini dezgropat şi valorificat.
      
  Vai-urile din Sfanta Scriptura



   "Vai"-urile sunt o forma de trezire a constiintelor adormite,prin evidentierea pacatelor si a platii lor care a fost folosita atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament, insusi Mantuitorul Iisus Hristos fiind Cel care a rostit mai multe astfel de "vai"-uri, pentru cei ipocriti si fatarnici.
    In marea lor parte, "vai"-urile sunt sentinte scurt ce constituie o judecata mai inainte de Judecata finala, a tuturor acelora inrobiti de pacate si robi ai lumii materiale. Acestea nu au rolul de a batjocori, de a jigni si de a arunca cu noroi in cei carora le sunt adresate, ci mai ales pe acela de a-i speria, de a-i face sa constientizeze caderea in care se afla si de a-i intoarce spre pocainta.
   Opuse acestora sunt sentintele scurte,cuprinse in cele 9 "fericiri"., rostite de Mantuitorul tot ca un fel de judecata mai inainte de Judecata finala, indreptate insa spre aceia care aduc roade bune si vrednice de harul lui Dumnezeu dat lor.
   Vai-urile din Vechiul Testament
"Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce se va intampla cu voi? Ziua Domnului este zi de intuneric si nu de lumina!"   (Amos 5, 18)
Proorocul ii plange pe cei ce se raporteaza cu nepasare la cea de-a Doua Venire a Mantuitorului, ori cu o prea mare incredere in sine, trecandu-si cu vederea pacatele lor cele nepocaite.
"Vai de voi, cei fara de grija din Sion si cei care nadajduiti in muntele Samariei!"  (Amos 6, 1)
Sunt plansi aceia care se afla in Biserica, insa nelucratori si lipsiti de roade, care isi pun nadejdea in stapanitorii acestei lumi.
"Vai de cel ce-si sporeste averea cu ceea ce nu este al lui - pana cand? - si se incarca cu povara zalogurilor luate!" (Avacum 2, 6)
"Vai de cei ce strang castiguri nelegiuite pentru casa lor si isi aseaza sus de tot cuibul, ca sa scape din mana nenorocirii!" (Avacum 2, 9)
Este condamnata nedreptatea si silnicia asupra celor slabi. Inca si mai mult, cei ce isi pun nadejdea in puterea si in averea lor vor cadea mai de sus decat cei mai slabi ca ei.
"Vai de cel ce zideste cetatea cu varsari de sange si o intemeiaza pe faradelegi!" (Avacum 2, 12)
Conducatorii sa fie drepti, caci cei ce savarsesc nedreptatea vor mosteni plata ei.
"Vai de cel ce adapa pe prietenul sau din cupa lui otravita, pana il imbata, ca sa vada goliciunea lui!" (Avacum 2, 15)
"Vai de cel care zice lemnului: "Desteapta-te!" si pietrei mute: "Trezeste-te!" Ne poate ea invata? Poleita cu aur si cu argint, ea nu are in ea suflare de viata." (Avacum 2, 19)
Inchinatorii la idoli sunt oameni lipsiti de minte ce vad, dar nu inteleg, aud, dar nu pricep.
"Vai de cei ce ti-au facut mult rau si s-au bucurat de caderea ta! Vai cetatilor ai caror robi au fost copiii tai! Vai celei care a primit pe fiii tai!" (Baruh 4, 31-32)
Vor suferi toti aceia care s-au bucurat de caderea, de pacatul si de durerea celui de aproape al lor. Tot asa si cei ce il fac lui rau.
"Mai fericiti sunt doi laolalta decat unul, fiindca au rasplata buna pentru munca lor;  caci daca unul cade, il scoala tovarasul lui. Dar vai de cel singur care cade si nu este cel de-al doilea ca sa-l ridice!" (Ecclesiast 4, 9-10)
"Vai de tine, tara, care ai un copil rege si capeteniile tale mananca dis-de-dimineata! Fericita esti tu, tara, care ai rege un fecior de neam mare si capeteniile tale mananca la vreme, ca toti oamenii, si nu se dau la bautura." (Ecclesiast 10, 16-17)
Greu le va fi celor care nu sunt condusi si indrumati de oameni intelepti si incercati in cele ale vietii si ale luptei celei duhovnicesti.
"Vazut-am desfranarea ta si strigatele tale de placere, netrebniciile tale si uraciunile tale de pe dealuri si din camp. Vai tie, Ierusalime, tu esti necurat! Dar pana cand?" (Ieremia 13, 27)
Necuratia este vrednica de pedeapsa, cu atat mai mult cu cat este aratata si condamnata inca din vreme.
"Vai de cel care isi zideste casa din nedreptate si isi face incaperi din faradelegi, care sileste pe aproapele sau sa-i lucreze degeaba si nu-i da plata lui, si care zice: "Am sa-mi fac casa mare si odai incapatoare, am sa fac ferestre, am sa le captusesc cu cedru si am sa le vopsesc cu rosu!"  (Ieremia 22, 13-14)
Omul nedrept, care se gandeste numai la viitorul lui trupesc si profita de toti cei de langa el, va da seama pentru cele atat de minutios ticluite.
"Vai de parintii care pierd si imprastie oile turmei Mele, zice Domnul. De aceea, asa zice Domnul Dumnezeul lui Israel catre pastorii care pasc pe poporul Meu: Ati risipit oile Mele si le-ati imprastiat si nu le-ati pazit; de aceea, va voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele, zice Domnul." (Ieremia 23, 1-2)
Preotii si toti cei ce imprastie pe crestini, lasandu-i sa piara in pacatele lor, vor da seama inaintea lui Dumnezeu, ca unii care au fost angajati spre a pazi oile, dar mai mult le-au risipit..
"Vai de proorocii cei mincinosi, care urmeaza duhul lor si nu vad nimic!" (Iezechiel 13, 3)
Cei inselati nu vor avea cuvant de aparare, ca unii care singuri au slujit inselaciunii, iubindu-se mai mult pe ei decat pe Dumnezeu.
"Vai de cele ce cos pernite fermecate pentru subsuori si fac marame pentru capul celor de orice statura, pentru a vana sufletele! Au doar vanand sufletele poporului Meu, va veti mantui sufletele voastre?" (Iezechiel 13, 18)
Toate / toti aceia care se gatesc si umbla dupa moda, fie pentru desfranare, fie pentru oarecare alta pricina, vor plati pret de desfranare pentru tot sufletul pe care l-au facut sa cada.
"Dupa toate nelegiuirile tale, vai, vai de tine, zice Domnul Dumnezeu. Ca ti-ai facut case de desfranare, ai asezat locuri inalte in fiecare piata; la raspantia fiecarui drum ti-ai facut locuri inalte, ti-ai batjocorit frumusetea ta si ti-ai aratat picioarele inaintea fiecarui trecator si ti-ai inmultit desfranarile." (Iezechiel 16, 23-25)
"Vai de cetatea sangelui! Vai de caldarea in care este rugina si de pe care nu se mai ia rugina! Aruncati bucata cu bucata din el si nu alegeti prin sort. Ca sangele pe care ea l-a varsat este in mijlocul ei. Ea l-a lasat pe stanca goala; nu l-a varsat pe pamant, unde s-ar fi putut acoperi cu tarana. Pentru a-Mi atata mania, pentru a Ma razbuna, am lasat sangele ei pe stanca goala, ca sa nu fie acoperit". (Iezechiel 24, 6-8)
Pacatele nepocaite raman scrise ca pe piatra, caci dreptatea lui Dumnezeu nu se lasa neimplinita.
"Asa graieste Domnul Dumnezeu: Vai de pastorii lui Israel, care s-au pastorit pe ei insisi! Pastorii nu trebuia ei oare sa pastoreasca turma? Dar voi ati mancat grasimea si cu lana v-ati imbracat; oile cele grase le-ati junghiat, iar turma n-ati pascut-o. Pe cele slabe nu le-ati intarit; oaia bolnava n-ati lecuit-o si pe cea ranita n-ati legat-o; pe cea ratacita n-ati intors-o si pe cea pierduta n-ati cautat-o, ci le-ati stapanit cu asprime si cruzime. De aceea ratacesc oile Mele prin toti muntii si pe tot dealul inalt; imprastiatu-s-au oile Mele peste toata fata pamantului si nimeni nu ingrijeste de ele si nimeni nu le cauta."  (Iezechiel 34, 2-6)
Tot conducatorul (politic, social, religios) sa ia seama ce face cu cei incredintati lui, spre ingrijire, caci toata stapania este de la Dumnezeu, care va cere raspuns de cele date in grija.
"Vai tie neam pacatos, popor impovarat de nedreptate, soi rau, fii ai pieirii! Ei au parasit pe Domnul, tagaduit-au pe Sfantul lui Israel, intorsu-I-au spatele." (Isaia 1, 4)
"Vai de cel rau, ca rautatea este a lui si va fi judecat dupa faptele lui." (Isaia 3, 11)
"Vai voua care claditi casa langa casa si gramaditi tarini langa tarini pana nu mai ramane nici un loc, ca sa fiti numai voi stapanitori in tara!" (Isaia 5, 8)
Omul nu are nevoie de multe, spre a vietui bine si spre a se bucura de cele bune lasate de Dumnezeu. Vai celor care se intind cu averile mai mult decat au nevoie, pentru grija lor uitand de omul sarman, dar si de Dumnezeu.
"Vai de cei ce dis-de-dimineata alearga dupa bauturi imbatatoare; vai de cei ce pana tarziu seara se infierbanta cu vin!" (Isaia 5, 11)
Petrecerile cele imbibate de bautura si desfranare sunt calea sigura spre pierderea vesnica a sufletului si a trupului.
"Vai de cei ce isi atrag pedeapsa ca si cu niste franghii si plata pacatului ca si cu niste streanguri, caci ei zic: "Grabeasca Domnul sa-si faca lucrul Sau curand, ca sa vedem si sa se plineasca planul Sfantului lui Israel, ca sa-l cunoastem." (Isaia 5, 18)
Ignoranta si nepasarea vor fi strasnic pedepsite, mai mult decat nestiinta si neputinta. Tot asa vor fi pedepsiti si cei ce-L ispitesc pe Dumnezeu.
"Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!" (Isaia 5, 20)
Inselarea si stricarea mintii isi vor da roadele lor, anume razvratirea si orbirea sufleteasca, iar acestea vor avea si ele plata lor.
"Vai de cei care sunt intelepti in ochii lor si priceputi dupa gandurile lor!" (Isaia 5, 21)
Alergarea dupa slava cea de la oameni arata lipsa de adevarata intelepciune, pe cei ce fac aceasta Domnul lasandu-i in puterea mintii lor.
"Vai de cei viteji la baut vin si mesteri la facut bauturi imbatatoare!" (Isaia 5, 22)
Betivii vor fi judecati si ei dupa faptele lor.
"Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mita si lipsesc de dreptate pe cel drept!" (Isaia 5, 23)
Nedreptatea si viclenia sunt potrivnice dreptatii lui Dumnezeu.
"Vai de cei ce fac legi nedrepte si de cei ce scriu hotarari silnice ca sa indeparteze pe cei slabi de la judecata si sa rapeasca dreptatea sarmanilor poporului Meu, ca sa faca din vaduve prada lor si sa jefuiasca pe cei orfani!" (Isaia 10, 1)
Judecatorii cei nedrepti, cat si cei ce ajuta la infaptuirea nedreptatii, fara mila si fara cumpatare, lupta impotriva poruncii Dreptului Dumnezeu.
"Vai de cei fara de lege, care lucreaza, departandu-se de lege!" (Isaia 24, 16)
"Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor sa se faca la intuneric! Vai de cei care zic: "Cine ne vede? Cine ne stie?"  (Isaia 29, 15)
Vine ziua in care toate gandurile si voile inimii omului se vor arata in lumina. Atunci, cei vicleni se vor rusina de cele lucrate, ca si cum nimeni nu i-ar putea vedea vreodata.
"Vai de feciorii razvratiti, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fara Mine, care fac legaminte ce nu sunt in Duhul Meu, ca sa gramadeasca pacate peste pacate. Ei iau calea Egiptului, fara sa fi intrebat gura Mea, sa cerseasca de la Faraon ajutor si la umbra Egiptului sa se adaposteasca. Pentru aceasta sprijinul lui Faraon va fi pentru voi rusine si ras adapostul la umbra lui." (Isaia 30, 1-3)
Cei ce se chinuie singuri ca sa rezolve toate, ori care cer ajutor celor nedrepti si pacatosi, uratori de Dumnezeu, gresesc inaintea Atottiitorului Dumnezeu, care poarta de grija tuturor fapturilor Lui.
"Vai de cei ce se coboara in Egipt dupa ajutor si se bizuie pe caii lor si isi pun nadejdea in multimea carelor si in puterea calaretilor, dar nu-si atintesc privirea catre Sfantul lui Israel si nu cauta pe Domnul." (Isaia 31, 1)
Nedejdea pusa in cei rai si in puterea pacatului se va transforma in deznadejde, iar la Judecata se va preface in vesnica rusine.
"Vai tie, pustiitorule, care n-ai fost pustiit si tie, jefuitorule, care n-ai fost inca jefuit. Cand vei sfarsi de pustiit, vei fi pustiit, cand vei fi jefuit din destul, vei fi jefuit si tu." (Isaia 33, 1)
Fiecare pacatos va fi macinat de pacatul lui.
"Vai de cel ce se cearta cu Ziditorul sau, ciob printre harburile de pamant! Oare lutul zice olarului: "Ce faci tu?" si lucrul catre mester: "Tu nu esti iscusit!" (Isaia 45, 9)
Rusinati vor fi toti cei aceia care s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu, cat si impotriva Tainelor celor sfinte. De asemenea, cei luptatori impotriva Creatorului a toate, cei luptatori impotriva dumnezeirii Fiului, cat si cei luptatori impotriva Tainelor Bisericii, isi vor lua plata lor.
"Vai de cel ce zice catre parinte: "Pentru ce dai nastere?" si femeii: "Pentru ce ai copii?" Asa zice Domnul, Sfantul lui Israel si Ziditorul sau: "Indrazniti voi oare sa Ma intrebati despre cele viitoare si sa dati porunca lucrului mainilor Mele? Eu am facut pamantul si omul de pe el Eu l-am zidit." (Isaia 45, 10-11)
Parintii sa isi puna nadejdea in Dumnezeu, iar nu in calcule lumesti si masuratori materiale. Ce care vor rade de cei cu multi copii, ca unii indrazneti in pacatele lor, se vor rusina.
"Vai de neamurile care se ridica impotriva poporului meu, caci Domnul cel Atotputernic le va pedepsi in ziua judecatii, si va da prada trupul lor focului si viermilor, ca sa urle de durere in veci de veci!" (Iudita 16, 17)
"Vai de cei ce cugeta ganduri silnice stand in asternuturile lor si de cei ce savarsesc faradelegea la lumina zilei de indata ce afla prilej. Le plac tarinile, pentru aceea le si rapesc; casele, de aceea le si iau. Calca silnic drepturile stapanului si ale casei lui, ale omului si ale mostenirii lui." (Miheia 2, 1-2)
"Vai mie! Caci am ajuns ca dupa culesul fructelor de vara, ca dupa culesul viilor! Nu se mai afla nici un strugure de mancare, nici o smochina timpurie pe care o doreste sufletul meu!" (Miheia 7, 1)
Aceasta va fi plangerea celor care vor incerca sa mai lucreze dupa sfarsitul timpului, cand vreme nu va mai fi, decat pentru Judecata.
"Vai de cetatea cea varsatoare de sange, plina de minciuna si de silnicie, din care nu se mai curma jaful!" (Naum 3, 1)
"Vai de ei, caci au fugit de Mine! Prapad sa vina peste ei, caci au pacatuit impotriva Mea! Eu as vrea sa-i rascumpar, dar ei graiesc minciuni impotriva Mea. Si nu striga catre Mine din toata inima lor, ci se tanguiesc pentru jertfelnicele lor. Ei se iau la harta pentru grau si pentru must, si isi intorc privirea de la Mine." (Osea 7, 13-14)
"Chiar cand isi fac mari pe fiii lor, ii voi lasa fara copii, lipsiti de partea barbateasca; caci vai de ei, daca imi voi intoarce privirea." (Osea 9, 12)
"Cazut-a cununa de pe capul nostru; vai noua, ca am pacatuit!" (Plangerile lui Ieremia 5, 16)
"Vai de noi! Cine ne va scapa din mainile acestui Dumnezeu puternic? Acesta este acel Dumnezeu Care a batut pe Egipteni cu tot felul de pedepse in pustiu." (I Regi 4, 8)
"Vai inimilor celor fricoase si mainilor celor slabe si pacatosului care umbla pe doua carari!" (Sirah 2, 13)
Frica si lasitatea, cat si cautarea intereselor lumesti, sunt de lepadat inaintea lui Dumnezeu.
"Vai inimii celei slabe! Ca nu crede, pentru aceea nu va fi aparata." (Sirah 2, 13-14)
Necredinta este slabiciune, iar nu putere si libertate.
"Vai voua, celor ce ati pierdut rabdarea! Ce veti face cand va va cerca Domnul?"  (Sirah 2, 13-15)
Rabdarea este un har dat celor iubitori de Dumnezeu.
"Cei care se tem de Domnul nu vor fi necrezatori cuvintelor Lui, si cei ce-L iubesc pe El vor pazi caile Lui." (Sirah 2, 13-16)
Teama de a pierde iubirea lui Dumnezeu il face pe om sa se pazeasca de pacate.
"Vai voua, barbati nelegiuiti care ati parasit legea Dumnezeului celui Preainalt, ca de va veti naste, spre blestem va veti naste, si de veti muri, spre osanda va veti osebi." (Sirah 41, 11-12)
"Vai de cetatea razvratita si pangarita, cetatea asupririi! N-a luat aminte la nici un semn, si n-a primit nici o dojana; in Domnul nu si-a pus nadejdea si nici nu s-a apropiat de Dumnezeul ei." (Sofonie 3, 1-2)
Ochi au, dar nu vad, urechi au, dar nu aud, ci s-au facut ca niste orbi si surzi la glasul lui Dumnezeu.
"Vai de ciobanul rau, care lasa turma in parasire! Sabia sa loveasca bratul lui si ochiul lui cel drept! Bratul lui sa se usuce cu totul, iar ochiul sa ramana orb de tot!" (Zaharia 11, 17)
  Vai-urile din Noul Testament
"Vai voua bogatilor, ca va luati pe pamant mangaierea voastra." (Luca 6, 24)
Bogatia este rea cand, din mijloc si cale, devine scop si finalitate.
"Vai voua celor ce sunteti satui acum, ca veti flamanzi." (Luca 6, 25)
Imbuibarea este vecina ura, caci celor instariti li s-au dat in grija mai multe, spre a imparti si celor ce nu pot dobandi.
"Vai voua celor ce astazi radeti, ca veti plange si va veti tangui." (Luca 6, 25)
Cei care, in loc sa se pocaiasca, se distreaza si rad, cautand la "circul" lumii, vor plange, insa prea tarziu.
"Vai voua cand toti oamenii va vor vorbi de bine. Caci tot asa faceau proorocilor mincinosi parintii lor." (Luca 6, 26)
Cel bun este dat la o parte, caci lumea este rea, iar cel curat este imbrancit, caci lumea este murdara.
"Vai tie, Horazine! Vai tie, Betsaido! Caci daca in Tir si in Sidon s-ar fi facut minunile care s-au facut la voi, de mult s-ar fi pocait, stand in sac si in cenusa. Dar Tirului si Sidonului mai usor le va fi la judecata, decat voua. si tu, Capernaume, nu ai fost inaltat, oare, pana la cer? Pana la iad vei fi coborat!" (Luca 10, 13-15)
Mai greu va fi celor din Biserica, care nu au umblat in caile Domnului, la Judecata, decat celor din afara Bisericii, care nu L-au cunoscut pe Domnul.
"Vai voua, fariseilor! Ca dati zeciuiala din izma si din untarita si din toate legumele si lasati la o parte dreptatea si iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati. (Luca 11, 42)
Toate poruncile se cer implinite, insa cu atat mai mult pe cele mari, anume dragoste, credinta, nadejdea, mila, etc.
"Vai voua, fariseilor! Ca iubiti scaunele din fata in sinagogi si in inchinaciunile din piete." (Luca 11, 43)
Cel care doreste slava sa fuga de ea, caci cel ce o cauta va suferi, atat aici, cat si in viata cea vesnica.
"Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca sunteti ca mormintele ce nu se vad, si oamenii, care umbla peste ele, nu le stiu." (Luca 11, 44)
La nimic nu ajuta o infatiseaza cuviincioasa si o inima plina de rautate, ba inca si mai multa pedeapsa atrage.
"Vai si voua, invatatorilor de Lege! Ca impovarati pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeti sarcinile nici cel putin cu un deget." (Luca 11, 46)
Mai intai sa faci tu, iar apoi sa il inveti pe altul, caci a invata fara a face este lucru vrednic de dispret.
"Vai voua! Ca ziditi mormintele proorocilor pe care parintii vostri i-au ucis." (Luca 11, 47)
Degeaba se cauta binele cand nu mai e vreme, de aceea sa lucram cat inca mai e vreme. Pocainta sa fie iute urmatoare pacatului.
"Vai voua, invatatorilor de Lege! Ca ati luat cheia cunostintei; voi insiva n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre i-ati impiedecat." (Luca 11, 52)
Greu raspuns vor da cei carora li s-a incredintat grija peste altii, ca unii din mana carora se vor cere sufletele acelora.
"Cu neputinta este sa nu vina smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!" (Luca 17, 1)
Sa nu ne speriem de ispite, insa pe cat putem sa ne ferim a veni prin noi.
"Vai celor care vor avea in pantece si celor care vor alapta in acele zile. Caci va fi in tara mare stramtorare si manie impotriva acestui popor." (Luca 21, 23)
Vremurile cele de pe urma vor fi vremuri grele.
"Fiul Omului merge precum a fost oranduit, dar vai omului aceluia prin care este vandut!" (Luca 22, 22)
"Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vandut Fiul Omului. Bine era de omul acela daca nu s-ar fi nascut." (Marcu 14, 21)
"Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala." (Matei 18, 7)
Matei 23, 13-30
"Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati.
Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua.
Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic, si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei si indoit decat voi.
Vai voua, calauze oarbe, care ziceti: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni si orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinteste aurul? Ziceti iar: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat. Nebuni si orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinteste darul? Deci, cel ce se jura pe altar se jura pe el si pe toate cate sunt deasupra lui. Deci cel ce se jura pe templu se jura pe el si pe Cel care locuieste in el. Cel ce se jura pe cer se jura pe tronul lui Dumnezeu si pe Cel ce sade pe el.
Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen, dar ati lasat partile mai grele ale Legii: judecata, mila si credinta; pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati. Calauze oarbe care strecurati tantarul si inghititi camila!
Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule orb! Curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara.
Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe din afara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, inauntru insa sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.
Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca ziditi mormintele proorocilor si impodobiti pe ale dreptilor, si ziceti: De am fi fost noi in zilele parintilor nostri, n-am fi fost partasi cu ei la varsarea sangelui proorocilor." (Matei 23, 13-30)
Aceste vai-uri, rostite de Mantuitorul Iisus Hristos, sunt un puternic semnal de alarma. Fiul lui Dumnezeu le rosteste spre luare aminte, spre trezvie si pocainta.
"Vai mie daca nu voi binevesti!" (I Corinteni 9, 16)
Pedeapsa va primi si cel ce a primit darul de a propovadui si pe cel al vederii Tainelor lui Dumnezeu.
"Vai lor! Ca au umblat in calea lui Cain si, pentru plata, s-au dat cu totul in ratacirea lui Balaam si au pierit ca in razvratirea lui Core." (Iuda 1, 11)
Grea judecata vor avea toti aceia care au urmat celor rai din-naintea lor. Ochi avem si trebuie sa vedem, urechi avem si trebuie sa auzim, minte avem si trebuie sa pricepem: sa fugim de a urma celor rai, care rau si-au incheiat viata lor, si sa urmam celor buni, care au umblat in caile lui Dumnezeu.




 De ce e considerata Maica Domnului ,,Pururea Fecioara"?
                                                                                                    Bogdan Mateiciuc
  Există două învătături referitoare la Maica lui Dumnezeu, ambele strâns legate de învătătura privind întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul. Acestea sunt: a) pururea fecioria ei, si b) numele ei de Theotokos. Aceste învătături derivă chiar din învătătura privind unitatea ipostasului Domnului începând din momentul întrupării Sale – ipostasul divin.

   Nasterea Domnului Iisus Hristos dintr-o Fecioară este mărturisită în mod direct si deliberat de doi evanghelisti, Matei si Luca. Această învătătură a fost introdusă în Simbolul Credintei la Primul Conciliu Ecumenic, care afirmă: …care, pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire, s-a pogorât din ceruri si s-a-ntrupat de la Sfântul Duh si din Maria Fecioara si S-a făcut om. Pururea fecioria Maicii lui Dumnezeu este mărturisită de propriile ei cuvinte exprimate în Evanghelie, acolo unde ea exprimă întelegerea caracterului cu totul deosebit al alegerii ei: Sufletul meu preamăreste pe Domnul…căci iată, de acum toate neamurile mă vor numi fericită…Căci Cel care este puternic a făcut lucruri mari pentru mine li sfânt este Numele Său (Luca 1,46-49).
Preasfânta Fecioară a păstrat în memoria si în inima ei atât vestirea adusă de Arhanghelul Gavriil, cât si cuvintele inspirate ale Elisabetei, atunci când a fost vizitată de Maria: Cum se face mie că Maica Domnului meu vine la mine? (Luca 1,43); atât profetia dreptului Simeon la întâlnirea cu Pruncul Iisus la Templu, cât si profetia dreptei Ana din aceeasi zi (Luca 2,25-38). Legat de relatarea despre păstorii din Betleem si despre cuvintele îngerilor către ei, împreună cu cântarea îngerilor, Evanghelistul adaugă: Însă Maria păstra toate aceste lucruri si cugeta la ele în inima ei (Luca 2,19). Acelasi Evanghelist, vorbind despre discutia Mariei cu Iisus la vârsta de 12 ani după vizita lor la Ierusalim cu ocazia Pastilor, îsi încheie relatarea cu cuvintele: Însă maica Lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei (Luca 2,51). Evanghelistul vorbeste si despre întelegerea importantei rolului ei în lume de către dreptul Iosif, logodnicul ei, ale cărui actiuni erau de multe ori sub călăuzirea unui înger.
   Atunci când ereticii si batjocoritorii refuză să recunoască pururea fecioria Maicii lui Dumnezeu pe temeiul că Evanghelistul îi mentionează pe "fratii si surorile lui Iisus", ei scapă din vedere următoarele lucruri mentionate în Evanghelie:
   a) În Evanghelii sunt mentionati patru "frati" (Iacov, Iosif, Simon si Iuda) si de asemenea surori ale lui Iisus, cel putin trei la număr, după cum se întelege din cuvintele: …si surorile Lui, nu sunt ele TOATE cu noi? (Mat. 13,56).
   b) Pe de altă parte, relatarea despre călătoria la Ierusalim cu Iisus la vârsta de 12 ani, acolo unde se mentionează despre "rudeniile si cunoscutii" (Luca 2:44) printre care ei îl căutau pe Iisus, acolo unde se mentionează de asemenea că Maria si Iosif călătoreau în fiecare an din îndepărtata Galilee până la Ierusalim, nu există nici un indiciu despre prezenta unor alti copii mai mici împreună cu Maria: rezultă deci că asa au trecut primii doisprezece ani din viata Domnului.
   c) Atunci când, aproximativ la douăzeci de ani de la călătoria mentionată mai sus, Maria stătea la piciorul crucii Domnului, ea era singură si a fost încredintată de către Fiul ei ucenicului Său Ioan; din clipa aceea ucenicul acela a luat-o acasă la el (Ioan 19,27). Evident, asa cum au înteles si crestinii din vechime, Evanghelistii vorbesc fie de "semi-frati sau surori", fie de veri.

  * După Pr. Mihai Pomazansky, trad. Pr. Serafim, Teologie Dogmatică Ortodoxă (Platina, CA:  Comunitatea Sf. Gherman din Alaska, 1994), pag. 187-189.

   Nasterea fără de sământă a lui Hristos poate si a putut fi respinsă numai de către cei care resping Evanghelia, în timp ce Biserica lui Hristos din vechime mărturiseste pe Hristosul cel întrupat de la Sfântul Duh si din Maria Fecioara. Nasterea lui Dumnezeu din Pururea Fecioara era o piatră de poticnire pentru cei care voiau să-si zică crestini, însă nu voiau să se smerească si să caute curătia în viată. Viata curată a Mariei era o palmă pe obrazul celor care erau murdari în cuget si în fapte. Pentru a se da drept crestini, ei nu îndrăzneau să nege că Hristos s-a născut din fecioară, însă au început să afirme că Maria a fost fecioară numai până când l-a născut pe întâiul ei născut, Iisus (Mat. 1,25).
   "După nasterea lui Iisus", spune falsul învătător Elvidius în secolul 4, si multi altii asemenea înainte si după el, "Maria si-a început viata de familia cu Iosif si a avut copii de la el, care sunt numiti în Evanghelie ca fratii si surorile lui Hristos". Însă cuvântul "până" nu înseamnă că Maria a rămas fecioară doar până la un moment dat. Cuvântul "până" si alte cuvinte similare deseori reprezintă vesnicia. În Sfânta Scriptură se spune despre Hristos: În zilele Sale dreptatea si pacea vor străluci, până când luna va fi luată de pe cer (Ps. 71,7), însă aceasta nu înseamnă că atunci când nu va mai fi nici o lună la sfârsitul lumii, dreptatea lui Dumnezeu va dispărea. Din contră, tocmai atunci ea va domni. Apoi, ce înseamnă: El va domni, până când va pune pe toti dusmanii Lui sub picioarele Sale? (I Cor. 15,25). Domnul va domni numai până când dusmanii Lui vor fi pusi sub picioarele Lui?! David, în Psalmul 4, spune: Asa cum se uită ochii iubitei după iubitul ei, asa se uită ochii nostri după Domnul Dumnezeul nostru, până când El se va milostivi de noi (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptati spre Domnul numai până când va căpăta îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pământ! (Fericitul Ieronim, "Despre Pururea Fecioria Mariei"). În Evanghelie Mântuitorul le spune Apostolilor (Mat. 28,20): Iată, Eu sunt cu voi până la sfârsitul lumii. Deci după sfârsitul lumii Domnul se va depărta de ucenicii Lui, iar când acestia vor judeca cele douăsprezece semintii ale lui Israel pe cele douăsprezece scaune de domnie, ei nu vor mai avea părtăsia promisă cu Domnul? (Fericitul Ieronim, op. cit.)
   În consecintă, este incorect să credem că fratii si surorile lui Hristos erau copiii Sfintei Fecioare Maria. Cuvintele "frate" si "soră" au câteva întelesuri distincte. Semnificând uneori o anumită înrudire între oameni sau apropierea lor duhovnicească, aceste cuvinte sunt folosite uneori într-un sens mai larg, uneori într-un sens mai limitat. În orice caz, oamenii sunt denumiti frati si surori dacă au o mamă si un tată comun, numai un tată sau o mamă comună; dacă, având părinti complet diferiti, părintii lor (văduvi fiind) s-au căsătorit ulterior (frati vitregi) sau dacă părintii lor sunt rude apropiate. În Vechiul Testament, ajunsi în Valea Sodomei, Avraam si Lot s-au despărtit. Acolo Avraam îl numeste pe Lot "frate", desi Lot îi era nepot de frate.
În Evanghelie nu se spune nicăieri că asa-numitii frati ai lui Iisus erau sau erau considerati copii ai Maicii Sale. Din contră, se stia că Iacov si ceilalti erau fiii lui Iosif, logodnicul Mariei, care ra văduv si avea copii de la prima lui sotie (Sf. Epifanie din Cipru, Panarion, 78.). La fel, sora Maicii Lui, Maria sotia lui Cleopa, care stătea cu ea la piciorul crucii Domnului (John 19:25) avea si ea copii, care, având în vedere rudenia apropiată, puteau foarte bine să fie denumiti frati ai Domnului. Că asa-numitii frati si surori ai Domnului nu erau copiii Maicii Sale se vede clar din faptul că Domnul, înainte de a muri, a încredintat-o pe Maica Lui ucenicului Său drag, Ioan. De ce ar fi făcut asta dacă ea ar mai fi avut si alti copii în afară de el? Ar fi putut acestia să aibă grijă de ea. Fiii lui Iosif, presupusul tată al lui Iisus, nu se considerau obligati să aibă grijă de mama lor vitregă, sau cel putin nu aveau pentru ea acea afectiune pe care o au copiii naturali pentru părintii lor sau cum avea Ioan pentru ea.
Astfel, studiul atent al Scripturilor descoperă clar inconsistenta obiectiilor împotriva pururea fecioriei Mariei si îi face de râs pe toti cei care învată altceva.

* După Sf. Ioan (Maximovici), Venerarea ortodoxă a Mariei, Născătoarea de Dumnezeu (Platina, CA: Comunitatea Sf. Gherman din Alaska, 1994), pp. 31-33.

Textul face parte din corespondenta avută cu un protestant:
Răspuns la întrebările privind Matei 1,25:

   Mai întâi trebuie să ne amintim că Biblia nu a fost scrisă în limbile moderne. Cuvântul tradus prin "până când" în acest verset este acelasi cuvânt cu cel tradus prin "până la" la Matei 28,20: "…si iată, Eu sunt cu voi până la sfârsitul veacurilor".


Urmând logica dvs., ar trebui să presupunem că aici se învată că după sfârsitul veacurilor Hristos nu va mai fi cu noi. Chiar si în româneste, când spunem "Ion nu s-a pocăit până când a murit" – e evident că nici după moarte nu s-a pocăit.


   Locul din verset citat de dvs. este clar. Nu lasă loc bănuielilor că Hristos ar fi fost rezultatul relatiilor dintre Fecioara Maria si Iosif - nu se afirmă nimic despre ce a urmat, nici într-un fel, nici într-altul.


  Fer.
Ieronim a scris un tratat foarte detaliat asupra subiectului acesta, tradus în mai multe limbi – se numeste "Pururea Fecioria Mariei".
Această abordare nu numai că a fost sustinută universal în Biserica Primară, dar a fost sustinută si de primii reformatori, cum a fost John Wesley.

   Apropo, unde scrie în Noul Testament că Fecioara Maria si Iosif au depăsit vreodată faza de logodnă? Biblia vorbeste despre "logodnica" lui Iosif, dar nu mentionează nimic peste aceasta.


   Voi baptistii nu sunteti familiarizati cu ceremonialul de logodnă, dar abordarea traditională prevede că logodna acordă cuplului toate responsabilitătile căsătoriei, însă nici unul din privilegii. Odată logoditi, oricare poate rupe logodna printr-un divort. Oricum, cuplul nu are voie să aibă relatii maritale decât după ceremonialul de căsătorie.


Ca răspuns la întrebarea dacă nu cumva această învătătură dă slavă numai Fecioarei Maria si nu si lui Dumnezeu:


  Această învătătură nu este tinută pentru a întări sfintenia Fecioarei Maria, ci datorită unicitătii si sfinteniei Fiului ei. Uitati-vă la următorul verset:


  "Domnul mi-a vorbit: Această poartă va fi închisă si nu se va deschide, nici un om nu va intra pe ea; căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea si apoi ea va fi închisă." (Ezechiel 44,2).


  Acesta a fost întotdeauna interpretat de Părintii Bisericii ca o trimitere la Fecioara Maria si la Întrupare. Atunci când ne gândim că Dumnezeu s-a întrupat din pântecele Fecioarei, nu este greu să ne închipuim că acest pântece va rămâne curat.


  Concluzia la aceasta a fost învătătura consistentă si universală a Bisericii începând din vremea Apostolilor si până azi.

   Aceasta nu înseamnă că sexul este ceva murdar, desi Apostolii învată că este mai bine să rămâi în feciorie si că numai cei care pot accepta o astfel de viată sunt chemati la aceasta. Cu sigurantă, unii sunt chemati la o astfel de viată care este binecuvântată de Dumnezeu.

   De ce avea nevoie atunci Fecioara de Iosif? Această întrebare se poate pune si dacă cineva crede că ea a avut alti copii ulterior – de ce avea ea nevoie de Iosif pentru a da nastere lui Hristos. Răspunsul este evident: ca regulă, fecioarele nu pot naste pe nimeni, iar Hristos ar fi crescut ca orfan dacă ar fi fost născut de o mamă singură.


   Dvs. întrebati: "Deci Iisus a fost născut în afara căsătoriei? De ce au călătorit împreună pentru recensământ? De ce se scrie la Luca 2,48: ‘Si când l-au văzut, au fost mirati; iar maica Lui i-a zis: Fiule, de ce ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău si cu mine te căutam.’?"
   As putea să vă întreb acelasi lucru: De ce îl mentionează ea pe Iosif ca tată al lui Hristos? Evident, nu pentru că era tatăl Lui adevărat. De ce au călătorit împreună pentru recensământ, când ei erau numai logoditi: "Să fie numărat cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată? (Luca 2,5). Credeti că s-au căsătorit în drum spre Betleem, deoarece e evident că nu erau atunci când au apucat într-acolo? Apoi, nu se spune că o astfel de căsătorie ar fi avut vreodată loc – ar fi fost jenant pentru ei ca la ceremonia de căsătorie să participe o femeie însărcinată sau o femeie care alăptează un copil. Asa cum am spus, logodna acordă toate responsabilitătile unei căsătorii, însă fără nici un privilegiu. Ea poate fi desfăcută numai printr-un divort, deci într-un anume sens ei s-au căsătorit atunci când s-au logodit.

  În Biserica Ortodoxă încă avem ceremonialul logodnei, însă, deoarece este foarte serios si este privit ca o căsătorie desi nu s-a consumat niciodată, aproape întotdeauna se face în zilele dinaintea ceremoniei de căsătorie.


   Dvs. spuneti: "Maria a avut alti copii. Iacov este numit
fratele Domnului. Fratii si surorile care au venit după Iisus când El învăta nu sunt veri, asa cum încearcă catolicii să arate, deoarece nu există nici un cuvânt în greacă pentru frate."
   Chiar credeti că Fecioara Maria avea o altă soră din aceeasi părinti, pe care o chema tot Maria (Ioan 19,25)? De asemenea, dacă acesti frati erau copiii lui Cleopa, fratele lui Iosif (asa cum arată Egesipus, istoricul crestin din Palestina secolului al doilea) si dacă Fer. Ieronim neagă că Cleopa ar fi murit si că Iosif i-ar fi luat pe sotia si pe copiii fratelui său în îngrijirea sa (asa cum era obiceiul evreiesc), atunci acesti copii ar putea fi foarte bine numiti fratii si surorile Domnului nostru.

   De asemenea, voi sublinia iarăsi că Biblia vorbeste despre Fecioara Maria si Iosif numai ca fiind logoditi. Cu exceptia cazului în care s-ar fi căsătorit ulterior, ei aveau toate responsabilitătile unei căsătorii, însă ar fi păcătuit dacă ar fi avut relati matrimoniale unul cu altul. Este clar din Evanghelii că ei erau numai logoditi atunci când au părăsit Nazaretul si când Fecioara era însărcinată. Credeti că s-ar fi putut căsători ulterior fără a fi mai întâi omorâti cu pietre?


  Dvs. spuneti: "Nu e nevoie să fii atât de specific. Nu este clar din mai multe locuri din Scriptură (Ioan 2:12; Matei 12:46; Marcu 3:31; Luca 8:19; în special Matei 13:55,56 si Marcu 6:3,4; etc.) că acolo se vorbeste de copiii Mariei si ai lui Iosif?"
   Ce faceti cu Maria care nu este mama lui Hristos, însă este sora Fecioarei Maria si pe deasupra mai are si copii cu aceleasi nume ca fratii lui Iisus? Ce faceti cu mărturia foarte timpurie a lui Egesipus care afirmă clar că fratii Domnului erau copiii lui Cleopa, fratele lui Iosif, si ale sotiei acestuia, Maria?
   Vezi: Mat. 27:56, Marcu 15:40, 16:1; Luca 24:10; Ioan 19:25; relatarea lui Matei despre Mara mama lui Iacov si a lui Iosif. Marcu vorbeste despre Maria mama lui Iacov cel Mic si a lui Iese. Ioan vorbeste despre "mama Lui si sora mamei Lui, Maria sotia lui Cleopa". Toate relatările o mentionează pe Maria Magdalena separat iar Matei o mentionează pe mama fiilor lui Zebedei (care nu putea fi măritată si cu Cleopa). Aceasta sugerează că Maria, nevasta lui Cleopa, care era sora Mariei, este mama lui Iacov, Iese, etc.
[Istoria bisericească a lui Eusebiu 3:11] "După martirajul lui Iacov si cucerirea Ierusalimului care a urmat imediat, se spune că acei apostoli si ucenici ai Domnului care mai trăiau s-au strâns laolaltă din toate părtile, împreună cu cei care erau rude ale Domnului după trup (din care majoritatea erau în viată), pentru a se sfătui cine este vrednic să-i urmeze lui Iacob. Cu totii l-au ales pe Simeon, fiul lui Cleopa, despre care vorbeste si Evanghelia (de notat că Evangheliile vorbesc de Simeon ca de un frate al Domnului), ca fiind vrednic de a ocupa scaunul episcopal din acea parohie. Acesta era, spun ei, văr al Mântuitorului. Din datele lui Egesipus reiese că era fratele lui Iosif". (De observat că Egesipus era un istoric din Palestina secolului 2. Eusebiu păstrează câteva fragmente din lucrările lui, dat fiind că a avut acces la marea biblioteca din Cezareea si din Alexandria, ale căror cărti au fost în mare parte pierdute ulterior).

   Câteva aspecte suplimentare despre acest subiect:


   1) Apostolul Iacob, fiul lui Alfeu, nu este neapărat Iacob cel Mic. Ei nu sunt înruditi în Evanghelii, desi această legătura ar putea fi posibilă. Iacob cel Mic era fiul lui Cleopa, însă, precum am citit eu despre aceasta, e posibil ca "Cleopa" sa fie o transliterare elenizată a numelui aramaic "Calphi".


   2) Ieri am citat din
Istoria Bisericească a lui Eusebiu, în care apare un fragment din Sf. Egesipus. Ieri seara am căutat mai multe si iată ce am găsit:

   "Unii dintre eretici au spus despre Simeon, fiul lui Cleopa, că ar fi din familia lui David si că ar fi crestin. Pentru aceste acuzatii el a suferit martirajul la vârsta de 120 de ani, sub domnia lui Traian, când Aticus era consul în Siria. Autorul spune că, în timp ce se derula ancheta privindu-i pe cei care apartineau semintiei împărătesti a iudeilor, chiar acuzatorii au fost condamnati că i-ar apartine acesteia. Se poate spune că Simeon a fost unul din cei care l-au văzut si l-au auzit pe Domnul, dat fiind vârsta lui înaintată si faptul că Evangheliile pomenesc pe Maria (sotia) lui Cleopa, care, după cum a arătat deja naratiunea noastră, era tatăl lui. Acelasi istoric mentionează si pe altii care, făcând parte dintre asa-zisii frati ai Domnului, pe nume Iuda, a supravietuit până în timpul aceleasi domnii, după mărturisirea de credintă pe care au dat-o în timpul lui Domitian, asa cum s-a arătat deja. El scrie astfel: Ei au venit atunci si au devenit conducătorii fiecărei biserici, în calitate de martori ai lui Hristos, fiind rude ale Domnului. După ce s-a stabilit linistea în fiecare biserică, ei au rămas până în vremea lui Împăratului Traian; adică până când cel care se trăgea dintr-un unchi al Domnului, mai sus-numitul Simeon fiul lui Cleopa, a fost acuzat de diferiti eretici si judecat împreună cu altii pentru acelasi motiv înaintea consulului Aticus. A suferit prigoană multe zile si a mărturisit credinta în Hristos astfel încât chiar consulul a fost peste măsură de uimit că un om bătrân de 120 de ani poate îndura atâtea chinuri. În cele din urmă a fost condamnat să fie răstignit...." [Sf. Egesipus [mort în 170 DC], Fragmente din cele cinci cărti ale lui cu comentarii asupra Bisericii,
Părintii Ante-Niceeni, Vol. 8, pag. 762]

            Crucea si sarpele de arama

                       http://romoflorin.files.wordpress.com/2008/04/28_isus_pe_cruce_jpg_jpg.jpg



                                         
  In Evanghelia de la Ioan 3:14 se spune:  “Si dupã cum a înãltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie sã fie înãltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viata vesnicã.”
   Pe vremea lui Moise poporul Israel a vorbit impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise, atnci Dumnezeu a trimes niste serpi infocati ca sa ii muste si sa moara. Atunci poporul a venit la Moise si strigau: “Am pacatuit caci am vorbit impotriva Domnului si impotriva ta, roaga-te Domnului ca sa departeze de la noi acesti serpi” Numeri 21,7. Atunci Dumnezeu i-a spus sa faca un sarpe de arama, sa il inalte pe un stalp,in fata taberei si oricine se va uita la el, chiar daca a fost muscat de un sarpe nu va muri, ci va trai.
Domnul Iisus spune ca asa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, la fel va trebui sa fie ialtat si Fiul Omului pentru ca oricine crede in El sa aibe viata vesnica. Pe crucea Golgotei Iisus a fost inaltat ca priveliste pentru intreaga omenire si pana astazi aceasta priveliste nu inceteaza sa fie in atentia omenirii.
  Sarpele de arama in vechime avea efect doar prin vedere. Oamenii nu trebuieau sa faca nimic, decat sa se uite, si ca sa se uite trebuiau sa il creada pe Moise care le spusese ca cine se va uita va trai, si nu va muri chiar daca a fost muscat de sarpe. Oamenii acestia veniste cu pocainta la Moise: “Am pacatuit, roaga-te pentru noi!” Asta trebuie sa fie si atitudinea noastra cand ne uitam la cruce.
  Astazi crucea are efect nu doar prin vedere cu pocainta si credinta, ci si prin asumarea ei in viata noastra,inclusiv prin tinerea ei la capataiul nostru si prin  insemnarea cu semnul ei pe chipurile noastre,asa incat,sa nu ne despartim de Cruce nici o clipa,caci Sf.Cruce este arma cea mai puternica impotriva diavolului,este viata si mantuirea noastra in Hristos. Iisus a satisfacut deplin pe Tatal pentru noi, atat in sfintenie, cat si in plata pacatelor. Problema noastra nu sunt faptele bune pe care trebuie sa le facem, ci faptele rele pe care nu trebuie sa le facem si totusi le facem prin firea noastra pacatoasa. Cand te uiti la cruce, biblia spune ca pe cruce, impreuna cu Hristos a fost rastignit si omul nostru cel vechi impreuna cu patimile lui, astfel ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea lui. (Romani 6:6  Stim bine cã omul nostru cel vechi a fost rãstignit împreunã cu El, pentru ca trupul pãcatului sã fie desbrãcat de puterea lui, în asa fel ca sã nu mai fim robi ai pãcatului”)
  Asa se explica multe experiente extraordinare cand oamenii s-au luptat o ani la rand cu o anumita patima si la cruce de odata lanturile au cazut, trupul pacatului, in mod supranatural a fost desbracat de puterea lui. De aceea crucea este mai importata decat faptele bune. Astazi faci o fapta buna, dar maine vei pacatui si tot robit rautatii vei fi. Daca insa te uiti la cruce cu pocainta si credinta, ai sansa ca firea ta pamanteasca sa fie dezbracata de puterea ei prin rastignire, si in felul acesta ti-ai castigat o viata noua.
  Iisus a aspus: “a înãltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie sã fie înãltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viata vesnicã”
  Priveste la cruce si imbratiseaza strans Crucea! Chiar daca esti muscat de “sarpele” pacatului, nu vei muri!


 LEPĂDAREA DE HRISTOS

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia – 2006


  Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
  Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:
 „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
  Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
  Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
  Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
  Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.

  Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.
  Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.

  Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!

  Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?
Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.
  Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.
  Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de  formă şi numai cu vorba.
  Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu  ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.
  Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage  greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în  sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s  decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.
  Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.
Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă?
  E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită.  Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină.
  Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10):
„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
  Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.
  Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.
  Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!
  Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?
  A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg.
  Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa.
  Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. Cu vorba, cu gura.De ce oare?
Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele?
Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale?Au ele atât de mare însemnătate?
Se cade să le acordăm precăderea? Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare.
  „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă.
  Nu ajunge să crezi, cu inima.Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă.
   Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E  tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona.
  La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea!
  Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.
  Acum nu mai stau lucrurile aşa.Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos.
  Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos.
  Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară.
  Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă,  participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă.
  Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.
  Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ.
  Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.
„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.
  În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.
  Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.
  E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât.
  E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite.
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit.
  El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini.Cu El nu-i de şagă şi de joacă.
  Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
  Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă.
  Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră.
  Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.Iat-o:
  Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.
  Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
  Dar mai există o a treia ceată!
  E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!
  (E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
  Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe  delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră.
  Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată.
  Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi.
  Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească.
  Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine.
  Să nu fie aşa!


             Predica la Duminica a XXIII-a dupa Rusalii
                     (Despre oamenii demonizati)


   Iar daca Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni,
   iata a ajuns la voi Imparatia lui Dumnezeu (Luca 11, 20)

   Iubiti credinciosi,
   Daca vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astazi, vom intelege doua lucruri de mare folos. Intii, cit de mare si nemarginita este iubirea de oameni a lui Dumnezeu si, al doilea, cit de mare si cumplita este rautatea diavolilor fata de om si de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.
   Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, vazind starea jalnica si chinuirea amara a omului demonizat din Evanghelie, prin negraita lui mila si bunatate fata de zidirea Sa, a poruncit demonilor sa iasa din acel om chinuit de multi ani, zidit dupa chipul si asemanarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, vazindu-se izgoniti de puterea cea fara de margine a Mintuitorului, dupa ce le-a dat voie, au intrat in turma cea mare de porci din apropiere si indata s-au aruncat in mare si s-au inecat (Luca 8, 33).
   Iata cit de mare este oceanul cel fara de margini al dragostei si al milostivirii lui Dumnezeu fata de om, ca pentru slobozirea unui singur om din legaturile si chinurile diavolului, a ingaduit sa se dea pierzarii ca la doua mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, avind invoire de la Hristos si vrind sa-si arate rautatea si puterea lor blestemata, au intrat in turma de porci si intr-o clipa i-au inecat pe toti in mare. La aceasta Evanghelie Sfintul Ioan Gura de Aur, aratind cita rautate au demonii asupra oamenilor, zicea: "Daca asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au aratat diavolii atita rautate, apoi cu atit mai mult asupra ta, omule, de-a pururea da razboi neimpacat, lupta neincetata si vrajba fara de moarte. Si daca pe porci, cu care nimic nu le era lor de obste, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atit mai mult ne urasc pe noi care sintem vrajmasii lor si doresc sa ne piarda si sa ne supuna lor. Apoi cite rele am fi patimit de la ei, daca ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastra. Caci pentru aceasta i-a lasat Dumnezeu sa intre in turma de porci, ca si in trupul dobitoacelor sa cunoastem rautatea lor. Deci si acum cind vei vedea vreun om stapinit de diavol, inchina-te Stapinului si cunoaste rautatea vrajmasului. Ca iubirea de oameni a lui Dumnezeu il tine pe diavol si nu-i da voie sa-si arate puterea si rautatea asupra omului cit ar voi el. Atit ii da voie sa-l munceasca pe om cit sa-l faca mai intelept si sa arate rautatea diavolului asupra omului".
   Apoi zice acelasi Parinte Ioan Gura de Aur: "Voiesti si alta pilda despre rautatea diavolilor, cind Dumnezeu ii da voie sa-si puna in lucrare puterea sa? Socoteste cirezile si turmele lui Iov, cum intr-o clipa pe toate le-a mistuit. Apoi socoteste moartea cea ticaloasa a copiilor lui si rana ce s-a adus asupra trupului sau si vei vedea cruzimea, asuprirea si nemilostivirea rautatii dracilor. Din aceasta vei intelege minunat, ca daca lumea aceasta toata, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stapinirea lui, in putina vreme pe toate le-ar fi tulburat si asemenea porcilor de care ati auzit in Sfinta Evanghelie de azi si cirezilor lui Iov, intr-o clipa de vreme am fi patimit, ca nici o mila de noi nu ar fi avut" (Putul Sf. Ioan Gura de Aur, Buzau, 1833, p. 108-109).
   Sa ascultam mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: Iar pastorii, vazind ceea ce s-a intimplat, au fugit si au vestit in cetate si prin sate si au iesit sa vada cele ce se facusera si venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii sezind linga picioarele lui Iisus imbracat si intreg la minte si s-au infricosat (Luca 8, 34-35).
   Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau inecarea porcilor in mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii si inspaimintarii lor era calcarea Legii lui Dumnezeu. Caci Legea lui Moise oprea a se minca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei cresteau porci si mincau din carnurile lor. Deci, pentru calcarea Legii i-a cuprins atita spaima, ca nu cumva Dumnezeu, pentru aceasta calcare de lege si pentru alte rautati ale lor sa-i pedepseasca si cu alte pedepse mai grele. Deci avind aceasta frica si neindraznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Il rugau cu totii pe Iisus Hristos sa se duca din hotarele lor. Iar preabunul si blindul Mintuitor, vazind impietrirea si nemultumirea lor, nu i-a certat, ci intrind in corabie S-a intors iarasi in Galileea (Luca 8, 37). Iar barbatul din care iesisera demonii se ruga sa ramina cu El, iar Mintuitorul, eliberindu-l, i-a zis: Intoarce-te la casa ta si spune cite ti-a facut tie Dumnezeu. Si s-a dus omul, propovaduind in toata cetatea, cite i-a facut Iisus (Luca 8, 39).
   Vedeti, fratii mei, blindetea, smerenia si bunatatea cea negraita a Domnului? Dupa ce a facut un bine asa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu asteapta plata de la el spre a ramine si a-i sluji Lui. Ci i-a zis: Intoarce-te la casa ta si spune cite ti-a facut tie Dumnezeu (Luca 8, 39). Daca ar fi zis "intoarce-te la casa ta si spune cite ti-am facut Eu tie", carturarii, fariseii si arhiereii cei plini de zavistie care pindeau invatatura Lui, ar fi avut motiv sa spuna ca Mintuitorul face minuni cu scopul de a fi laudat de oameni. Dar asa, la toti le-a inchis gura, zicind: Intoarce-te la casa ta si spune cite ti-a facut tie Dumnezeu.
   Deci se cuvine ca in toate sa avem pilda de urmat invatatura si viata Mintuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune sa le facem cu scopul de a placea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne invata si Sfintul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31).
   Iubiti credinciosi,
   Sa stiti ca sint trei feluri de oameni demonizati: intii sint cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sint epilepticii, lunaticii si cei demonizati ca cel din Evanghelia de astazi. Al doilea sint toti ereticii si invatatorii mincinosi si rai care cu invataturile lor gresite schimba adevarul Sfintei Scripturi si duc la ratacire de la dreapta credinta, pe crestinii nelamuriti si neintemeiati in adevar. Iar al treilea sint cei stapiniti de grele patimi. Despre primul fel de demonizati am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea aminteste marele Apostol Pavel, zicind: Duhul vorbeste lamurit ca, in vremile cele de apoi, unii se vor departa de la credinta, luind aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile demonilor (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, tilcuind acest text al Apostolului Pavel arata ca acestia sint toti incepatorii de erezii, care, povatuiti fiind de demoni si miscati de duhurile inselaciunii vor grai inselaciuni catre cei binecredinciosi, spre a-i instraina de la adevarata Biserica a lui Hristos.
   Deci, luati aminte, iubiti credinciosi si tineti bine minte cele auzite, ca toti cei ce vor sa va dezbine de la dreapta credinta ortodoxa sint oamenii demonizati si mintile lor sint miscate si inselate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mindriei. Pe acestia Sfinta Scriptura ii numeste fii ai diavolului si vrajmasi a toata dreptatea (Fapte 13, 10) si chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Asadar, toti cei ce invata erezii si vor sa propovaduiasca alta invatatura afara de cea ortodoxa si care se impotrivesc invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos dreptmaritoare, acestia sint fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Acesti invatatori mincinosi si inselatori, lucreaza pururea sub stapinirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca invatatori mincinosi si vicleni, in toata vremea lucreaza sub inriurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 s. a.). Si tot ca ei predicatorii rataciti fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) si sint inselati de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Acesti propovaduitori ai minciunii sint demonizati si orbiti de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1).
   Al treilea fel de oameni demonizati sint toti cei stapiniti de patimi grele, ca: necredinta, uciderea, ura, betia, iubirea de arginti, fermecatoria, desfrinarea si altele care ii stapinesc de multa vreme. Acestia sint numiti de Sfinta Scriptura fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfintul Vasile ii arata pe toti cei betivi a fi mai rau decit cei indraciti, zicind: "Cel ce se indraceste este vrednic de jale, iar cel ce se imbata fiind indracit cu patima betiei, este de ris si mai rau decit cel indracit si nimeni nu-l compatimeste" (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvint impotriva celor betivi. Buc., 1828).
  Tot demonizati sint si vrajitorii care amagesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrajitorii, fermecatorii si toti cei care parasesc pe Dumnezeu si cer ajutorul diavolilor, sint ei insisi demonizati si osinditi la vesnicele chinuri ale iadului.
   Iubiti credinciosi,
   De la primii oameni pina la sfirsitul veacurilor, toti sintem intr-o neincetata lupta cu diavolii, cu duhurile rautatii, care incearca fara odihna sa ne stapineasca, sa ne traga in adincul iadului.
  Pe unii oameni ii chinuiesc cu ingaduinta lui Dumnezeu numai in trup, cum sint cei demonizati si epileptici. Pe acestia Biserica Ortodoxa ii vindeca, atit trupeste cit si sufleteste, prin rugaciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sint molitfele Sfantului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei in biserica, de preoti evlaviosi, cu mult post, cu multa smerenie si credinta.
   Pe linga exorcisme, bolnavii de duhuri rele sint spovediti, impartasiti si li se face de mai multe ori si Sfintul Maslu. Cu cit se roaga si postesc mai mult, cu atit se vindeca mai repede.
   Al doilea fel de demonizati sint cei stapiniti de duhul mindriei, adica sectantii care lupta pe fata impotriva Bisericii, a Ortodoxiei si dezbina pe multi crestini, rastalmacind Sfinta Scriptura. Acestia sint mult mai greu de vindecat din cauza ca sint stapiniti de cei mai rai diavoli, ai mindriei si neascultarii. Dar daca isi recunosc pacatele si le marturisesc la preoti si se roaga mai mult pot fi eliberati de duhul mindriei si al neascultarii.
  Insa cei mai numerosi oameni demonizati sint cei stapiniti de patimi cumplite, cum sint betivii, desfrinatii, ucigasii, vrajitorii, iubitorii de averi si cei robiti de ura si razbunare. Toti acestia pot fi izbaviti de robia diavolului si a patimilor care ii tin legati cu lantul deprinderii, numai daca vor veni de bunavoie la biserica, daca vor sa-si marturiseasca pacatele la duhovnici iscusiti si daca isi fac canonul de pocainta dat. Fara acestea, adica fara spovedanie, cainta si parasirea pacatelor care ii robesc, nimeni din acesti oameni demonizati, bolnavi la suflet si la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli si de osinda iadului.
   Grija noastra, fratii mei, este sa facem voia lui Dumnezeu si sa implinim poruncile Lui, cu toata credinta si rivna. La aceasta ne ajuta harul Duhului Sfint, ne ajuta sfintii ingeri si toti sfintii, in frunte cu Maica Domnului, care se roaga neincetat pentru noi. Sa fugim de pacate ca de moarte, caci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu si in locul lui intra duhul diavolului.
   Sa nu uitam ca prin pacate, oamenii sint loviti de tot felul de boli, de necazuri si suferinte, ajung robi ai cumplitilor diavoli si-si pierd mintuirea sufletului. Oare citi crestini nu sint astazi robiti de betie si desfriu? Cite mame nu-si ucid cu voia proprii lor copii? Cite familii nu se distrug prin divort ca urmare a acestor grele pacate?
   Deci, sa parasim pacatele ca sa scapam de diavoli si sa raminem cu Hristos. Sa ne pazim inima curata de patimi si mai ales de mindrie, ca sa devenim scaun al Preasfintei Treimi. Sa ne pazim trupul curat de betie si desfriu, ca sa devina "templul Duhului Sfint". Sa fugim de diavolul mindriei, care ucide pe cei mai multi oameni, stiind ca Dumnezeu, celor mindri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har.
   Sa ne ferim de cursele Satanei, de patimile tineretii, de vrajitorie, de injuraturi si dracuit, de betie si vorbe desarte, stiind ca prin acestea ne instrainam de Dumnezeu si ajungem sa patim ca omul demonizat din Evanghelia de astazi. Sa aveti grija mai ales de copiii dumneavoastra, ca nu cumva sa cada in pacate grele si sa ajunga robiti de diavoli. Spovediti-va mai des, rugati-va mereu, nu lipsiti de la biserica, pretuiti mai mult postul, iubiti viata curata si toate "poruncile lui Dumnezeu" si veti fi vii.
   Sa ne rugam Mintuitorului Hristos sa alunge patimile si duhurile rele din noi, sa ne ierte pacatele, sa ne vindece bolile si sa ne faca locasuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

                                                                                                  Parintele Ilie Cleopa
 
 
Predică la Duminica a XI-a după Rusalii
( Despre datoria de a ierta celor ce ne greşesc )

Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

                                                   Iubiţi credincioşi,

  Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greşesc.    Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că toată Legea şi proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăşte din dragoste, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveşte (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste şi petrece în întunericul urii de fraţi (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).
  Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinţilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată şi o mamă bună îşi iubesc pe fiii lor şi, ori de cîte ori ar greşi ei, dacă se întorc şi cer iertare, îi iartă şi îi mîngîie, aşa este şi dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sîntem fiii Săi (Ioan 1, 12) şi aşa ni se cuvine să fim cu dragostea şi cu mila faţă de cei ce ne greşesc nouă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunînd: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
  Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste şi milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiinţat deosebirea între vrăjmaşi şi prieteni şi ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă şi ne prigonesc şi să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învăţături nu avem voie să urîm pe nimeni, ci pe toţi cei ce ne greşesc să-i iubim şi să le iertăm greşelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.
   Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea sîntem şi noi datori a face bine tuturor şi a ierta greşelile celor ce ne greşesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtînd neputinţele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Aşa ne îndeamnă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Fiţi buni între voi şi milostivi iertînd unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertînd unul altuia; iar dacă cineva are vreo plîngere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13).
  Aşadar, fraţii mei, aducîndu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, să ne silim şi noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi şi fără iertarea celor ce ne greşesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).
Iubiţi credincioşi,
  Să ascultăm acum pe Sfîntul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greşesc, de care atîrnă şi iertarea păcatelor noastre, zice aşa: "Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este uşoară! Că ce greutate şi ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greşelile cele uşoare şi de nimic vrednice, spre a ni se ierta şi nouă cele ale noastre..." Şi mai departe zice: "Nu am zis să-Mi aduceţi bani, sau ţapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceţi: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios şi uşor şi scurt ne-a poruncit, zicînd: Tu iartă fratelui tău greşelile lui şi Eu îţi iert pe ale tale! Tu însă nici greşelile nu ierţi, poate puţini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumăraţi talanţi îţi dăruiesc ţie. Tu nu mai ierţi nimic dăruindu-i; iar Eu îţi dau ţie vindecare şi împărăţie îţi dăruiesc. Şi darul tău atunci îl primesc cînd te împaci cu cel ce îţi vrăjmăşeşte ţie, cînd nu ai vrajbă asupra cuiva întru mînia ta. Cînd ai pace şi dragoste către toţi, atunci rugăciunea ta este bine primită şi prinosul tău bine plăcut şi casa ta este blagoslovită şi tu eşti fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?
  Cuvintele Mele le calci şi ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpînul tău îţi poruncesc şi tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăzneşti să aduci către Mine rugăciune şi jertfă? Căci precum tu îţi întorci faţa de către fratele tău, aşa şi Eu despre rugăciunea ta şi de la darul tău voi întoarce ochii Mei" (Cuvînt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamţ, 1823).
Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfîntul Efrem, arată că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură şi nu vom ierta pe cei ce ne greşesc nouă, că iată ce zice: "Sămînţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său" (Cuvînt 58, pag. 297, M-rea Neamţ, 1818). Aşadar, fraţi creştini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinţi părinţi, care se reazemă pe cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfînta Sa Evanghelie: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).
  Fraţii mei, dacă credem că acestea sînt cuvintele şi poruncile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind fiinţa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atîta vreme cît vom fi învrăjbiţi cu oamenii şi "nu vom ierta din toată inima păcatele şi greşelile fraţilor noştri" (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfînta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu şi va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca şi a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiţi.
  Acest adevăr ni-l arată Însuşi Hristos Domnul cînd zice în Sfînta Evanghelie: De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină şi adu darul tău (Matei 5, 23-24).
  Nu numai darul nostru nu-l primeşte Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primeşte că zice: Cînd staţi de vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25). Acelaşi lucru ne învaţă Mîntuitorul şi în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineaţa şi seara: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întîi pe fraţii noştri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiţie obligatorie pentru mîntuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă şi a cunoştinţei fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorţ şi distrugere, salvează rudele de ceartă şi judecăţi, salvează lumea de războaie, de ură şi de moarte.
Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decît să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvînt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creştini trăiesc în ceartă, şi chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată şi la fapte de răzbunare, încît nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrînii satului, nici boala şi frica morţii nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alţii. De aceea nu puţini mor certaţi între ei, spre veşnica lor osîndă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mîntuirea lui.
  Această stare grea de ură şi răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toţi la sfîrşitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanţi este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăinţă, lacrimi, milostenie şi iertare pentru mulţimea păcatelor pe care le-am făcut.
  Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greşit puţin, ci le cerem datoria cu dobîndă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm pînă la moarte. De aceea şi Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură şi răzbunare, şi le va zice la judecată: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? Şi mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria (Matei 18, 32-34).
  Auziţi ce zice Hristos, Stăpînul vieţii şi al morţii? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viaţă nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie şi murim aşa, nu vom avea iertare niciodată şi nimeni nu ne va mai scoate din veşnica osîndă.
                                                Iubiţi credincioşi,

  Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine.
  Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.
  Dar ce să facă acei creştini, care îşi cer iertare de la cei cu care sînt certaţi, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învaţă Sfinţii Părinţi. Întîi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblînzirea vrăjmaşilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor şi să le respecte cuvîntul. Apoi să-şi ceară personal iertare de la cei cu care sînt certaţi, prin cuvintele: "Iartă-mă, frate, pentru toate cîte ţi-am greşit şi Dumnezeu să te ierte!" Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche şi mare, împăcarea să se facă în prezenţa preotului, şi să se încheie cu o rugăciune de mulţumire şi chiar cu o masă creştinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori şi aşa, dacă nu ne mustră conştiinţa, ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburaţi şi ne chinuie gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtăşanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia şi rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare.     Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mîntuire!
 Citim în Pateric că un călugăr tînăr s-a dus la un sihastru bătrîn şi i-a spus că are vrajbă asupra cuiva şi nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrînul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: "Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!" Pe cînd ucenicul zicea: "Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", bătrînul îi spuse: "Nu aşa, fiule! Ci să zicem; Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri!" Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi şi a zis: "Iartă-mă, părinte, că am greşit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!"
  Aşa să facem şi noi, fraţi creştini. Să cerem iertare întîi şi să iertăm cu dragoste pe toţi, ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pămînt şi în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.
  Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toţi în numele Său, ştiind că dragostea nu moare niciodată! Amin.

Adulterul sau infidelitatea - motiv de destrămare a unei căsnicii?

Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19:9).
Prin aceste cuvinte Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi dă posibilitatea unui creştin să divorţeze de partenerul infidel.
Totuşi, ne-am întreba, ce se întâmplă în cazul în care partenerul nevinovat decide să-şi salveze căsnicia, iar cei doi decid să-şi refacă relaţia dintre ei? Cu ce probleme se vor confrunta cei doi şi cum pot depăşi ei cu succes aceste probleme?
Să încercăm să avem ca ghid de orientare Sfânta Scriptură!
Mai întâi trebuie să înţelegem amploarea prejudiciului adus, a distrugerilor produse de infidelitate.
Iisus Hristos a explicat că Dumnezeu Tatăl, Cel care este fondatorul căsnicia a stabilit ca soţul şi soţia să nu mai fie doi, ci un singur trup: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. (Facere 2:24).
El a adăugat: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartăSfânta Evanghelie după Matei cap. 19, vers 6..
Într-adevăr, căsătoria este menită să-i unească pe cei doi pentru totdeauna. Când o persoană încalcă jurământul de căsătorie prin adulter, apar consecinţe extrem de dureroase: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”. (Matei 19:6).
Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi seceraEpistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 6:7.
O confirmare a acestui fapt o constituie suferinţa de care are parte partenerul nevinovat. Efectele adulterului por fi asemănate cu cele ale unui uragan care devastează totul. Un psiho-terapeut mărturiseşte: „Câţiva dintre pacienţii mei mi-au spus că le-ar fi fost mai uşor dacă le-ar fi murit partenerul”.
Bineînţeles, că cei care sunt în situaţia de a le fi murit partenerul poate consideră afirmaţia exagerată, dar să nu uităm că astea sunt simţămintele celor în cauză. În orice caz, este clar că adulterul provoacă o durere sfâşietoare. Marea majoritate nu-şi mai revin niciodată complet după o astfel de experienţă.
Având în vedere o astfel de suferinţă, unii s-ar putea întreba: „Trebuie ca adulterul să pună capăt unei căsnicii?” Nu neapărat. Afirmaţia Mântuitorului referitoare la adulter scoate în evidenţă faptul că partenerul fidel are posibilitatea scripturală de a divorţa, dar nu este obligat să o facă. Făcând schimbările necesare, unele cupluri decid să refacă şi să consolideze relaţia care s-a rupt în urma rănirii produse, chiar dacă nimic nu scuză adulterul.
Desigur este mai bine ca într-o relaţie conjugală schimbările necesare să se facă atunci când partenerii îşi sunt fideli unii altora. Totuşi, chiar şi în caz de infidelitate, unii dintre partenerii nevinovaţi, decid să-şi salveze căsnicia. În loc să ia o astfel de decizie bazându-se pe speranţa că lucrurile vor decurge aşa cum va dori partenerul (partenera) nevinovată, aceasta va trebui să cântărească mai degrabă consecinţele.
Probabil că se vor lua în consideraţie necesităţile copiilor, precum şi propriile necesităţi afective, fizice, spirituale şi financiare. De asemeni, partenerul trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi să vadă dacă îşi mai poate salva căsnicia.
Înainte de a încerca să reclădească o casă dărâmată de uragan, un constructor trebuie să vadă dacă respectiva casă mai poate fi renovată. Și în primul rând trebuie de văzut dacă temelia acestei case este o temelie.
În mod asemănător, înainte de a încerca să refacă o relaţie care a fost distrusă prin infidelitate, un cuplu, în special partenerul fidel, va trebui să facă o evaluare realistă a posibilităţii de refacere a intimităţii şi încrederii conjugale.
Un factor care trebuie luat în considerare este acela de a vedea dacă partenerul vinovat demonstrează căinţa sinceră sau dacă nu cumva comite încă adulter "în inima lui" şi nu numai: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima luiSfânta Evanghelie după Matei cap. 5:27-28). Deşi promite că se va schimba, ezită el oare să pună dintr-odată capăt relaţiei lui imorale? Se mai uită el cu interes la altă femeie? Dă el vina pe soţie pentru adulterul comis? Dacă da, eforturile, de a redobândi încredere în partener, au puţine şanse de reuşită.

Pe de altă parte, dacă el pune capăt aventurii lui nepermise, dacă îşi asumă răspunderea pentru conduita lui rea şi dacă demonstrează că face tot posibilul pentru a-şi reface căsnicia, partenerul nevinovat, fidel ar putea vedea în toate acestea o bază pe care să-şi clădească nădejdea că într-o bună zi va putea avea din nou încredere deplină în el: „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă” (Sfânta Evanghelie după Matei 5:29).
De asemenea, ar putea oare partenera fidelă, nevinovată să-şi impună să te ierte?
Asta înseamnă că ea nu trebuie să-şi exprime sentimentele profund rănite de cele întâmplate sau că trebuie să pretindă că nimic nu s-a întâmplat, nimic nu s-a schimbat.
Asta înseamnă că cel rănit se va strădui ca, la timpul potrivit, să nu mai aibă resentimente adânci.
O iertare de acest fel pretinde timp, dar poate continua la punerea unei baze solide, pe care să fie refăcută căsnicia.
După ce partenerul fidel a decis să salveze căsnicia, ce paşi ar putea să facă cei doi?
Aşa cum molozul din jurul unei case grav avariate de un uragan trebuie înlăturat, la fel şi "molozul" din jurul unei căsnicii trebuie dat la o parte. Printr-o anumită măsură, lucrul acesta este posibil în cazul în care cei doi îşi dezvăluie reciproc sentimentele.
În Pildele lui Solomon 15:22 se spune: „Punerile la cale nu se înfăptuiesc unde lipseşte chibzuirea, dar ele îşi iau fiinţă cu mulţi sfătuitori”.
Adunarea care să chibzuiască presupune alăturarea celor doi într-o discuţie intimă, nu în sensul de "mulţime", ci de adunare confidenţială între două persoane, sfat.
Prin urmare, termenul în esenţa lui nu implică o simplă discuţie superficială, ci o comunicare simplă, din tot sufletul, în care ambele părţi îşi dezvăluie sentimentele cela mai profunde: „Mândria nu dă prilej decât la ceartă, înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi” (Pildele lui Solomon 13:10).
De exemplu: în unele cazuri partenerul fidel doreşte să pună celuilalt mai multe întrebări. Cum a început aventura? Cât timp a durat? Cine mai ştie despre ea?
În mod sigur, pentru amândoi va fi dureros să discute aceste detalii. Totuşi s-ar putea ca partenerul-victimă, nevinovat să considere că este necesar să ştie aceste lucruri ca să-şi poată recâştiga încrederea.
Dacă aşa stau lucrurile, cel mai bine este ca partenerul infidel să răspundă cinstit şi cu respectul cuvenit faţă de cel ce l-a nedreptăţit.
El ar trebui să-i explice toate aceste lucruri cât mai delicat cu putinţă, fără a pierde vreo clipă din vedere faptul că obiectivul pentru care dezvăluie toate aceste lucruri extrem de dureroase este acela de a aduce vindecare, nu de a răni: „Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire”. (Pildele lui Solomon 12:18); „Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4:25).
Când îşi exprimă sentimentele referitoare la cele întâmplate, amândoi vor trebui să fie plini de tact, să se autocontroleze şi să se asculte cu empatie.
1. „Cel ce răspunde la vorbă înainte de a fi ascultat-o este nebun şi încurcat la minte” (Pildele lui Solomon 18:13).
2. „Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea” (IIPetru 1:5-7).
Bine şi de dorit este să se ceară sprijinul celor din biserică, oameni evlavioşi şi cu multă experienţă care pot acorda un sprijin deosebit de eficient ambilor parteneri: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 6:14-16).
După ce ambii parteneri şi-au limpezit, atât cât a fost posibil, sentimentele, ei îşi pot reface în linii mari căsnicia. Acolo unde au descoperit puncte slabe, trebuie făcute schimbări corespunzătoare.
Obligaţia de a face schimbări îi va reveni în principal partenerului vinovat. Totuşi, cel care este fidel trebuie să contribuie şi el la consolidarea punctelor slabe ale căsniciei astfel nelăsând loc mândriei să cuibărească în inima sa. Aceasta nu înseamnă că adulterul s-a comis din partea celui fidel sau că ar putea fi scuzat.
Pentru comiterea unui astfel de păcat nu există nici o scuză valabilă. În acest sens se pot studia comparativ următoarele versete biblice:
Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3:12).
"Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui" (1Ioan 5:3).
Aceasta înseamnă pur şi simplu că în căsnicie probabil că au existat probleme ce trebuie rezolvate. Refacerea căsătoriei este un proiect la realizarea căruia trebuie să contribuie ambii parteneri.
Este necesar oare să aveţi mai multe valori şi obiective comune? Aţi neglijat activităţile spirituale? Procesul acesta de descoperire a punctelor slabe majore şi de efectuare a schimburilor necesare contribuie însăşi esenţa refacerii unei căsătorii deteriorate. Chiar şi o casă construită temeinic necesită cu regularitate efectuarea unor lucrări de întreţinere.
Cu atât mai importantă este deci "întreţinerea" unei relaţii refăcute. Cuplul nu trebuie să permită ca trecerea timpului să le erodeze hotărârea de a ţine la deciziile luate.
În loc să se descurajeze atunci când se confruntă cu mici regrese, cum ar fi reluarea unor obiceiuri legate de o comunicare superficială, ei ar trebui să întreprindă imediat paşii necesari pentru a reface o bună comunicare şi pentru a continua să meargă înainte: „Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi” (Galateni 6:9); „Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, cei fără de lege se poticnesc în nenorocire” (Solomon 24:16).
Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l facă soţul şi soţia este de a pune pe primul plan activităţile spirituale şi de a nu permite vreodată ca acestea sau căsnicia lor să devină mai puţin importantă decât alte activităţi.
În Psalmul 126:1 se spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte”. Iar Mântuitorul a avertizat şi El: „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Sfânta Evanghelie după Matei cap. 7:24-27).
Da, dacă principiile Bibliei sunt ignorate, considerându-se că sunt greu de aplicat, căsnicia va continua să rămână fără apărare în faţa unei furtuni, un nou test al fidelităţii.
Însă, dacă soţul şi soţia respectă normele biblice în toate privinţele; căsnicia va avea parte de binecuvântare divină.
Ei vor avea totodată şi cel mai puternic motiv ca să-şi rămână fideli unul altuia: dorinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu, întemeietorul căsătoriei: „Şi dacă unul este luat fără de veste, cel de-al doilea sare pentru el; căci sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă” (Eclesiast 4:12).

... care este cea mai mare poruncă din Lege? Domnul a răspuns: „El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii”.
Sfânta Evanghelie după Matei cap. 22:36-40

         CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL DUPA MOARTE


        Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: "Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).
        Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
        Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".
        Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
        Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. "Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai." (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
        Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?
        Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
        Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
        Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).
        Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.". Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
        Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".
        Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor
sunt puse in cumpana si:
 
 Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
 daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
 cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.
Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.
        Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau." (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.". Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.
        Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.
        Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.".
        "Moartea pacatosului este cumplita." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.


                                                        VAMILE VAZDUHULUI
                 SEMNIFICATIA  ZILELOR  A  TREIA A  NOUA SI  A PATRUZECEA


        Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi,  a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
        Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.
        Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se numeste -  in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti - aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
        Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste "duhurile rautatii raspandite in aer" si pe capetenia lor "domnul puterii vazduhului". Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
        Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, dupa ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
        Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
        Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
        Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate);  a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie);  a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene);  a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta);  a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti;  a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii);  a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari);  a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii;  a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.
        Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.
        Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.
        Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
        Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
        Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
        Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua Judecatii generale.
        Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
        Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitiva.

 
CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR DIN  LUMEA DE DINCOLO?


         RUGACIUNEA

        Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:
  1.  rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
  2.  rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.
        Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa invatatura Apostolului  si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
        Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui  nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
        Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
        Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
        Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. "Ca nu este drept nici unul", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: "A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti". Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: "Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!". El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: "Si ne iarta noua gresalele noastre!". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.


                                 
MIJLOCIREA  BISERICII

        Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii intregii Biserici si a tuturor membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma rugaciunilor Bisericii, un inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii sale, fara ca nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).
        In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor aflate dincolo de mormant. Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru morti, pana la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiesti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva pentru vii si pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de mantuirea tuturor membrilor sai deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta dogma (rugaciunea pentru morti) a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul fiecareia dintre ele, Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara - dupa citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred in Iisus Hristos si iertarea generala a pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in care Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru evlaviosii imparati si evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam", pentru a marturisi unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie se face in rugaciunea cu ecfonis in timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica pomenire, pe toti cei raposati -  atat pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti raposatii ortodocsi in general. Dupa indoita rugaciune cu ecfonis, vine rugaciunea cu ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, dupa binecuvantarea Sfintelor Taine, Biserica se roaga inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva pentru raposati, aceasta rugaciune exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.
        Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea, rugaciunile pentru morti pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea. Repausatii pacatosi care erau in iad si care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea pacatelor lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant si pentru a lua parte la primirea lor in numarul prea fericitilor.
        In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara de aceasta, fiecare zi a saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe cat posibil mai des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu deosebire savarsite sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si raposatilor. Sambata - Sabat - este un cuvant din ebraica, care se talcuieste prin repaus. Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor imperfecti, a caror soarta nu este desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic, dupa aceasta viata de suferinta pe pamant.
        In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii raposatilor.
        Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:
  1.  sambetele ecumenice generale;
  2.  zile de pomenire particulare sau locale.
        Sunt cinci sambete ecumenice:
  1.  sambata inaintea Sexagesimei;
  2.  sambata Sfintei Treimi;
  3.  cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.
        Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de catre o adunare la domiciliul sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti, rugaciunile inainte si dupa pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare, savarsite cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire (Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).


                                        
MILOSTENIA
 
        Dupa rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o facem in amintirea si in numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui: "Pentru Mine ati facut", zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea raposatilor au aceiasi semnificatie ca si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.
        Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a sterge pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la propria sa mantuire. In timp ce milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui Hristos.". Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.". Vorbind de plansul nestapanit si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de altfel), el zice: "Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si te voi invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand va auzi cuvintele: "Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc.". Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua, intru slava lui Dumnezeu; sa facem milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde pentru drum.".
        Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori de carte, domni si slujitori. Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo de mormant prin mijlocirea Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, dupa cuvintele lui Iisus Hristos, nici in lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care o au chiar chiar si demonii, ci credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre Dumnezeu si catre oameni.
        Astfel, cuvintele: "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale.", "Ceea ce omul va fi semanat, va secera.", si alte cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Venire a lui Hristos, cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil si nici o rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat. Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: "Aceste cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor. Unde se vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici pentru milostivire. Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si milostiv.".


      Extrase din lucrarea Parintelelui  Mitrofan - Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte- Ed.Anastasia 2003

                         LEPĂDAREA DE HRISTOS

       Din “Daruind vei dobandi”Nicolae Steinhardt  Editura Manastirii Rohia – 2006
  ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.
   „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.

  Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!
  Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?
   Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.
Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.
  Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de  formă şi numai cu vorba.
Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc.     Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu  ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.
   Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage  greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în  sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s  decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.
  Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.
Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă?
  E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită.
  Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină.
Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10):
„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
  Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.
  Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.
  Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!
  Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?
  A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg.
  Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa.
  Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. Cu vorba, cu gura. De ce oare?
  Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele?
  Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele atât de mare însemnătate?
  Se cade să le acordăm precăderea?
  Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare.
  „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă.
  Nu ajunge să crezi, cu inima. Ni se cere o declaraţie publică.
  Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă.
   Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E  tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.
  Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona.
  La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea!
  Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.
  Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos.
   Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos.
   Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară.
   Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă,  participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă.
   Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.
  Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ.
  Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.
  „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.
În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.
  Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.
  E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…
  Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât.
  Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit.




           Despre  ,,fratii si surorile"  lui Iisus. Pacatul necinstirii Maicii Domnului

Maica Domnului se afla inaltata cu trupul la cer, fiind Imparateasa cerului si a pamantului si e ca o mama buna pentru binecredinciosii crestini , care-i aduc cea mai mare pretuire. Dar, sunt unii care se auto numesc crestini care nu-i acordacuvenita cinstire. Incepand cu veacul al XVI-lea, protestantii s-au desprins de catolicism si in formarea noii religii au eliminat multe si importante invataturi vechi, crestine incepand cu cele sapte Sfinte Taine, din care au acceptat numai doua, dar si acestea numai in chip simbolic.Au inlaturat cultul Maicii Domnului, cultul Sfintilor, cinstirea Sfintei Cruci, posturile, rugaciunile pentru morti si altele. Din protestanti, in curgerea timpului, s-au desprins multe grupari sectare, fiecare dintre acestea schimband si denaturand multe din invataturile Bisericii primare, prin rastalmacirea si ignorarea unor texte biblice. Sfantul Apostol Petru face urmatoarea precizare: “Sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (IIPetru 3, 16). Biserica noastra invata ca e bine ca fiecare credincios sa citeasca Sfanta Scriptura , dar nu e bine s-o talmaceasca dupa propria parere, ci sa fie in deplina con-cordanta cu invatatura Sfintei Biserici. In Sfanta Scriptura sunt unele texte referitoare la Maica Domnului care sunt grav rastalmacite de unii, sustinand ca Maica Domnului ar fi nascut si alti copii. Cele mai neintelese texte din Sfanta Scriptura referitoare la Maica Domnului sunt: “Si pe cand vorbea El multimilor, iata mama si fratii Lui stateau afara cautand sa vorbeasca cu El. Si i-a zis Lui cineva: Iata mama Ta si fratii Tai stau afara, cautand sa-ti vorbeasca. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei ? Si intinzand catre ucenicii Sai a zis: Iata mama mea si fratii Mei, ca oricine face voia Tatalui meu din ceruri, acela imi este frate si sora si mama.” (Matei 12,46-50) Si mai departe: “Au nu Acesta este fiul teslarului? Au nu se se numeste mama lui Maria si fratii lui Iacov si Iosif si Simon si Iuda? Si surorile Lui, au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?” (Matei 13, 55-56).
Trebuie sa stim ca in limbile vechi, folosite de evrei si de greci, in care au scris si Sfintii Apostoli cartile Noului Testament, nu existau cuvintele var, verisoara, nepot, nepoata iar in locul lor se foloseau cuvintele de frate si de sora, chiar si pentru rude indepartate. In acest sens putem sa aducem exemple din Biblie. Astfel, in Cartea Facerii se spune ca Avram si Lot erau frati (Fac. 13,8). Dar stim ca Lot era nepotul lui Avraam. La fel, Lot ii numeste pe concetatenii sai sodomeni, frati, desi erau cu totul straini de el (Fac. 19,7) si astfel de cazuri sunt foarte multe. Ar putea zice cineva, da, in Vechiul Testament asa era, dar acum e vorba de Noul Testament. Dar si aici, persoanele apropiate sufleteste isi ziceau frati. Iar Mantuitorul ii numeste pe ucenicii Sai, frati (Matei 28,10,16), precum si pe cei peste cinci sute de ucenici si credinciosi mai apropiati carora li s-a aratat dupa Inviere.”In urma S-a aratat deodata la peste cinci sute de frati, dintre care cei mai multi traiesc pana astazi, iar unii au si adormit”(ICor.15,6). In Sfanta Evanghelie se amintesc cu numele patru asa-numiti”frati ai Domnului”:”Iacob si Iosif si Simon si Iuda”(Matei 13,55)Ei nu sunt frati dupa trup, ci numai rudenii. Citind cu atentie cartile Noului Testament aflam limpede cine erau parintii lor. Astfel, aflam ca Iacob si Iosif erau fiii unei alte Marii, deci nu ai Maicii Domnului.
Pe Golgota, la rastignirea Domnului, erau multe femei, intre care erau si Maria Magdalena si Maria, mama lui Iacob si a lui Iosif(Matei 27,55-56).Aceasta Marie, numita Maria lui Cleopa, este uneori numita si “sora mamei lui Iisus”(Ioan 19,25, dar stim ca nu era sora trupeasca cu Maica Domnului intrucat Ioachim si Ana n-au avut alti copii, decat pe Maica Domnului. Cei ce nu credeau ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu ziceau:”Au nu este acesta fiul lui Iosif, si nu stim noi pe tatal Sau si pe mama Sa?”(Ioan 6,42).Deci, in fata lumii, Mantuitorul este fiul teslarului Iosif, dar recunoscut ca unicul fiu al Mariei, nu ca unul din cei patru frati. Nici intr-un loc nu se pomeneste de fiica teslarului sau fiica Mariei, sau sora Domnului, or daca ar fi avut surori trupesti s-ar fi vorbit de ele. La talcuirea Sfintelor Scripturi nu se iau numai anumite franturi de texte, ci se tine cont de intregul context .De exemplu, raspuns-au iudeii si I-au zis Lui:”Oare nu zicem noi bine ca Tu esti samarinean si ai demon?(Ioan8,48). “Fariseii insa, auzind, zi-ceau:Acesta nu scoate pe demoni decat cu Belzebul, capetenia demonilor”(Matei 12,24) sau “Si multi dintre ei ziceau: Are demon si este nebun.De ce sa-L ascultati?”(Ioan10,20). Si astfel de texte sunt multe (Matei 12,46-48). Deci cine a zis ca are drac, a zis si ca are frati si surori. Sa intrebam pe cei din diverse secte: Oare voi, cei de o credinta si mai apropiati, nu va ziceti frati si surori intre voi, fiind frati si surori de o credinta? Sfintii Parinti arata ca singura persoana omeneasca ajunsa la unirea desavarsita cu Dumnezeu este Fecioara Maria, Maica Domnului. Ea a fost mijloc al intruparii Fiului lui Dumnezeu, in firea sa sfintita,curatita prin Sfantul Duh. Pe Maica Domnului stim ca a cinstit-o Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, apostolii, sfintii parinti si intrega Biserica dintru inceputuri si pana azi. Dupa Inaltarea Domnului si Pogorarea Sfantului Duh, apostolii, impreuna cu Maica Domnului, staruiau in rugaciune(Fapt. Apost. 1, 14)
Deci, iata, iubiti credinciosi, atatea motive pentru a o cinsti cu evlavie pe Maica Domnului si a-i deplange pe cei care, orbiti de inselaciunea, unor rataciti, o considera o femeie obisnuita. Sa ne amintim ca ingerul Gavriil, la Buna Vestire, intrand la Maica Domnului a zis:”Bucura-te , ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei”(Luca 1,28).Oare ce le va zice Iisus Hristos cand ii va judeca pe cei care nu o cinstesc pe Maica Domnului? -De ce ati vorbit de rau pe Maica Mea? De ce ati coborat-o in randul tuturor femeilor? Ganditi-va, cum vor fi judecati! Cui ii place sa-i fie vorbita mama de rau? Cu atat mai mult sa ne sporim evlavia si rugaciunea catre Maica Domnului, fiind o grabnica Ajutatoare in toate nevoile, dar mai ales in cele spre mantuire.

                                                                                                                 Arhimandrit Serafim Man
(predica publicata in “Crampeie de propovaduire din amvonul Rohiei” Editura Episcopiei Ortodoxe Romane a Maramuresului si Satmarului ,BaiaMare, 1996)


                                                                   Veacul viitor
   Dumnezeu a creat Universul, dându-i ca sens al existentei sale iubirea si ascultarea. În acest elan spre desavârsire, fiecare creatura si fiinta aspira la îndeplinirea destinului sau, care va avea loc în veacul viitor, marcat de viata si fericire vesnica.
  În prima perioada a creatiunii “totul era foarte bun” iesit din mâna lui Dumnezeu. Unitatea gândirii unea pe îngeri si pe primii oameni, iar sufletul si corpul omului erau în perfecta armonie unul cu altul.
   Neascultarea, urmata de dreapta pedeapsa, a marcat începutul perioadei a doua a Universului, în care raul a patruns si a stricat echilibrul si armonia dintre om si natura, între suflet si corp, dupa cuvintele: “ca duhul este sârguitor, dar trupul neputincios”. Viata, odata data Universului, n-a fost retrasa, ci a fost schimbata de la starea de fericire, la cea de durere si lacrimi.
    Din mila si din dorinta lui Dumnezeu, Universul va intra în a treia perioada a sa. Ea va apartine veacului viitor, în care va fi “cer nou si pamânt nou”, totul schimbându-se prin foc. În aceasta noua perioada, omul spiritualizat va trai pentru eternitate în cu totul alte conditii, iar transfigurarea sa si a întregii creatii va aduce roadele renasterii spirituale si morale. Începutul veacului viitor va fi precedat de o noua judecata.      
   Necesitatea celei de-a doua judecati si a vietii viitoare se justifica prin faptul ca atunci vom raspunde, nu numai de faptele si propria noastra viata, ci si de viata si faptele celor ce-au preluat ideile noastre si ne-au imitat.
  Momentul sosirii noii judecati nu va însemna sfârsitul lumii, ci sfârsitul demonului (raului) si venirii Împaratiei lui Dumnezeu. Ziua si ceasul celei de-a doua veniri a Domnului nostru Iisus Hristos nu-l stie nimeni, în afara de Dumnezeu. Însa, prevestit avem în Evanghelie ca sfârsitul va fi la miezul noptii. “Iata    Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind, dar nevrednica este cea pe care o va afla lenevindu-se”.
  Dupa acea noapte fatala, va veni dimineata fericirii sau suferintei vesnice. “Cei ce vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce-L vor asculta vor învia, iar cei ce au facut raul vor învia pentru judecata”.
   Avem deci garantia ca: “cine asculta cuvintele Mele si crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si nu vine la judecata, caci a trecut din moarte la viata”. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceste sa fim gata în orice ora. Aceasta ora cutremuratoare a sfârsitului si a începutului unui nou veac trebuie sa fie mereu prezenta în inima noastra. “Privegheati si va rugati, ca nu stiti ceasul în care Domnul va veni!”
  Orice amânare, orice îndoiala este riscanta. Pentru a fi gata oricând, se impune o viata permanent virtuoasa celui ce este crestin adevarat.
  Semnele ce vor preceda sfârsitul lumii acesteia, dupa învatatura Domnului, sunt:
    1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile.
    2. Micsorarea credintei si a milei între oameni.
    3. Sporirea nedreptatilor si a nefericirilor, ca urmare a necredintei în Dumnezeu.
    4. Vor fi razboaie mari, calamitati grozave, foamete, ciuma si alte nenorociri necunoscute.
    5. Venirea lui Antihrist.
  Antihristul, adversar al Domnului Iisus Hristos, va încerca sa rastoarne crestinismul. “Zilele nefericite ale lui Antihrist se vor scurta pentru cei alesi. Atunci va veni o rasturnare mare a legilor naturii, o noua ordine a Universului. Soarele se va întuneca si nu va mai da lumina sa, stelele vor cadea din cer si puterile cerului se vor clatina. Atunci se va arata Semnul Fiului Omului pe cer (Sfânta Cruce) si atunci vor plânge toate popoarele pamântului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si marire multa”.
   Tot atunci, la judecata cea mare, fiecare suflet îsi reia trupul si, asa precum împreuna au vietuit si au pacatuit, asa vor trebui sa se prezinte împreuna în fata Judecatorului, care le va cere socoteala de ce au facut în viata lor si cum au ascultat de glasul constiintei lor, care era Însusi glasul lui Dumnezeu.
   Baza învierii oamenilor este Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, “Cel dintâi nascut din morti”. Vor învia toti oamenii, indiferent de moartea lor, având toti aceeasi vârsta, aceeasi stare, deosebindu-i doar faptele lor pamântesti. Cei care, în ceasul acela, vor fi înca vii pe pamânt se vor schimba. Dupa spusele Sf. Ap. Pavel ei se vor transfigura îndata în trupuri spiritualizate asemeni celorlalti. Toti vor avea trupuri noi de diferite calitati.
   Învierea trupurilor este indispensabila, pentru ca omul sa poata exista vesnic si sa devina nemuritor, în ambele sale elemente, trup si suflet, care vor fi atunci într-o armonie perfecta. Trupurile ce au slujit lui Dumnezeu vor fi luminoase, iar, prin faptele lor cele bune, vor straluci ca luna si stelele, dupa gradul de sfintenie al fiecaruia. Ca într-o oglinda se va rasfrânge, pe trupul omului, toata viata sa pamânteasca, fara a-si ascunde cea mai mica cugetare rea.
  Domnul Iisus Hristos ne anunta si ne precizeaza foarte clar ce se va petrece în momentul supremei judecati si nimeni nu va putea îndrazni sa spuna ca n-a stiut, ca n-a auzit si vinovat va fi pentru indiferenta fata de cele anuntate de Domnul.
   “El va trimite Îngerii Sai cu glas mare de trâmbita si vor aduna pe cei alesi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginea cerurilor, iar pe cei ce fac faradelegea îi vor departa din mijlocul celor drepti si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”.
  Apostolii Domnului Iisus Hristos vor sta pe cele 12 scaune de judecata, ca sa judece întreaga omenire. Alaturi de oameni, se vor prezenta la judecata si demonii ce vor fi legati în lanturi, dupa spusele Apostolilor. Va fi judecata atunci toata activitatea interioara si exterioara a omului, gândita si pusa în actiune.
  Recompensa si osânda vor fi deci de doua feluri: morale (interioare) si fizice (simturi corporale). De aici rezultând concluzia necesitatii absolute a reîntruparii sufletelor pentru a-si primi în trupurile în care au vietuit pedeapsa sau recompensa meritata.
  Nu va mai fi judecat tot ce s-a sters în timpul vietii printr-o cainta sincera în fata Preotului duhovnic, caruia Domnul i-a lasat dreptul si puterea sa ierte pacatele.
  Întârzierea marii judecati este din mila lui Dumnezeu, care mai acorda înca timp pentru ca unii sa mijloceasca pentru altii.
  Prin nasterea fiecarui copil, avem înca speranta ca Domnul nu si-a pierdut încrederea în om. Când însa va veni ceasul definitiv, orice ajutor reciproc între oameni, fie moral, fie exterior, va fi tardiv si zadarnic. Necredinta, atunci, va desparti pe parinte de fiu, pe mama de fiica si pe soti între ei. Numai cei ce L-au iubit pe Dumnezeu vor fi alaturi. De aceea, toate raporturile între oameni trebuie sa fie întemeiate mai mult pe iubirea lui Dumnezeu decât pe legatura de rudenie.
“Oricine va face voia Tatalui Meu celui din ceruri, acela frate al Meu si sora si mama Îmi este”, spune Domnul.
  Toata dragostea ce-o oferim oamenilor, materializata în fapte bune, în numele Domnului nostru Iisus Hristos s-o oferim, gândindu-ne nu la interesele noastre, la placerea pe care o simtim, ci la ideea ca orice om este fiu al lui Dumnezeu, deci fratele nostru, ca Dumnezeu îl iubeste la fel ca si pe noi si doreste mântuirea lui. Iar când simtim antipatie si repulsie pentru cineva, tot asa trebuie sa gândim si atunci orice aversiune va pieri; aceasta fiind dorinta lui Dumnezeu pentru omenire: “Pace si bunavoire între oameni”.
  Cei ce au crezut si au facut voia lui Dumnezeu vor fi acuzarea vie pentru cei ce n-au crezut. Ei vor fi judecata si condamnarea lor: “Ei vor fi judecatorii vostri”. Acesti martori vor dovedi omenirii ca au fost liberi sa aleaga si nimeni nu i-a împiedicat sa creada si sa-L slujeasca pe Dumnezeu. “Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?” spune Sf. Ap. Pavel. “De ce deci, se judeca între voi lumea?”
  Mântuitorul nostru Iisus Hristos va judeca lumea dupa patru legi, pentru ca nimeni sa nu poata scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu.
  1. Legea firii sau legea constiintei este legea cea dintâi pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pâna la Legea cea scrisa. Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si ea pururea îl mustra când greseste: “Omule de ce ai facut aceasta?” Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu înlauntrul nostru. Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii.
   2. A doua lege, care sta în fata noastra vesnic, cum arata Sfântul Grigore de Nissa, este legea zidirii. Cine a facut cerul, pamântul si toate câte sunt? Ca o trâmbita din înaltul cerului aceasta lege rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu Ziditorul lumii, care a pus rânduiala în toate.
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria”. (Ps. 18, 1) Deci, prin contemplatia naturala în duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor la Ziditorul lor. Daca vom vedea o haina buna pe un om, trebuie sa stim ca a fost bun si croitorul, daca vedem o cladire cu arhitectura frumoasa, sa stim ca a fost construita de un arhitect priceput. Astfel, orice vom vedea, nu vom putea spune ca s-au facut singure. Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.
Marele fizician englez Isaac Newton, care timp de treizeci de ani a fost ateu, iar la urma, când a descoperit “legea gravitatiei universale”, vazând ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarâme sau sa mearga în neregula în lumea astrelor ceresti, a pus aparatele pe masa si a zis: “Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale”.
  E bine sa retinem ca dupa aceste doua legi amintite anterior, se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si evrei.
  3. A treia lege este legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.
  4. A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavârsirii, Legea Dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfânta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati în numele Preasfintei Treimi. Este mai desavârsita decât toate celelalte legi, iar daca o vom încalca sau lepada, vom avea mai mare pacat si mai mare munca decât popoarele care n-au cunoscut Evanghelia si au facut cele vrednice de bataie.
  Dupa judecata universala, va avea loc sfârsitul lumii acesteia si va începe domnia glorioasa a vietii prea fericite a dreptilor si a vietii suferintei vesnice pentru cei pacatosi. Însusi Domnul nostru Iisus Hristos spune: “Secerisul este sfârsitul veacului”, iar “seceratorii sunt îngerii”.
  Universul va fi schimbat în acelasi chip ca si omul, “va fi cer nou si pamânt nou”. Alte legi si o noua ordine va domni în Univers, care vor reda creatiei puritatea de la început, iar viata vesnica a oamenilor va fi o vesnica activitate si un vesnic progres, în bine sau în rau. În esenta, va fi un Rai al celor drepti, unde vor domni binele, dreptatea, bucuria, adevarul, si un infern, unde va guverna raul si în care se vor munci adeptii lui plini de ura, minciuna si neadevar.
   Pentru noi, cei din contemporaneitate, e bine sa nu cautam locul unde sunt aceste munci, ci sa cautam Împaratia lui Dumnezeu în noi însine, în afara de noi si pretutindeni si astfel vom evita si vom scapa de chinurile iadului.
                                                                      


                                                  

 

Despre PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA
Arh. Cleopa Ilie - "Calauza in credinta ortodoxa"


Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocsii, o cinstiti atât de mult si vă închinati la ea ca la Dumnezeu?
Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria si Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult decât pe toti sfintii si îngerii, dar totusi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce i se dă ei se numeste preacinstire (supravenerare), si ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o ''prietenă'' a Lui, asemenea celorlalti sfinti. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): ''Ceea ce esti mai cinstită decât heruvimii si mai slăvită fâră de asemănare decât serafimii''. Ea este mai presus decât sfintii si îngerii, deoarece si îngerii si oamenii i se închină. Astfel, i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28-29), si în acelasi chip i s-a închinat ei si Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40-43). însăsi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceste că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a fâcut mie mărire Cel Putemic... (Luca 1, 48-49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu.
Sectarul: Nu trebuie sâ dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici însusi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Cineva I-a zis: lată, mama Ta si fratii Tăi stau afară, căutând să-ti vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: lată mama Mea si fratii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate si soră si mamă (Matei 12, 47-50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importantă. In fata Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupeascâ n-au nici un pret si nici o precădere fată de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi acestia.
Preotul: Aici este vorba de altceva si anume că, în afară de înrudirea trupeascâ, mai există si o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare si mai importantă, înrudirea sufleteascâ, ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Aceastâ înrudire însâ nu desfiinteazâ si nu micsoreazâ pe cea trupeascâ. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească si-o poate câstiga oricine, împlinmd voia Tatălui. înrudire înseamnâ nu numai o legătură de sânge, trupeascâ, ci si o legătură de dragoste si de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteste înrudit cu Dumnezeu, deoarece îi este cu totul atasat lui Dumnezeu.
Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micsorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, desi este de mai mare pret, o poate realiza totusi orice credincios ( Maica Domnului a fost si singura care a împlinit desâvârsit voia lui Dumnezeu ). Asadar, a fost un cuvânt de îndemn si de încurajare la adresa multimii, iar nu unul de dispret la adresa Maicii Sale. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta si o iubea si era supus fată de ea (Luca 2, 51) si oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător fată de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3-10).
Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar si când era răstignit pe Cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toti ucenicii Săi, Sfantului Ioan Evan- ghelistul, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: ''Femeie, iată fiul tău!'' Apoi a zis ucenicului: ''Iată mama ta!'' Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferintelor Sale de pe Cruce, nu a neglijat purtarea de grijă fată de Maica Sa, care L-a născut si L-a crescut? Si cum oare ar fi putut să dispretuiască pe Mama Sa, când însusi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată si pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteste pe tatăl tău si pe mama ta (Deut. 5, 16)?
Sectarul: Dar de ce voi o numiti pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce însusi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci asa se adevereste din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot asa o numeste, dispretuitor, si la nunta din Cana Galileii: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? (Ioan 2, 4). în acest caz, nici nu o putem socoti mai de cinste si nu îi putem aduce un cult deosebit.
Preotul: În primul citat, nicidecum nu este vorba de dispret, ci, dimpotrivă, se vede cum Mântuitorul s-a îngrijit de soarta ei, încredintând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, stiind că El se va înălta la cer, pentru ca să o îngrijească la bătrânetile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire si respect fată de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe Cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea fată de ea, ca mamă.
Iar dacă o numeste ''femeie'', nicidecum nu o face în înteles de femeie căsătorită sau în semn de dispret, ci numai în înteles de gen. Căci tot asa s-au adresat si cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12- 13). Iar cei doi bărbati, care s-au arătat la Inăltarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bârbati galileieni, de ce stati privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbati n-au adresat dispretuitor cuvintele ''femeie'' sau ''bărbati'', ci dimpotrivă, în chip mângâietor.
Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară si pururea fecioarâ, asa cum o numiti voi, ortodocsii, pe ea?
Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: Când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret si i-a binevestit ei că va naste pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea, a numit-o: plină de har si binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Si îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Si iată, vei lua în pântece si vei naste Fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt se va chema si Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Sâu. Si va împărăti peste casa lui Iacov în veci si împărătia Lui nu va avea sfârsit. Si a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de bărbat? Si răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul Care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29-35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plinâ de har si binecuvântatâ între femei si că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt si că a zămislit si a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Apoi ai mai auzit că, desi era fecioară nestiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis ''binecuvântată esti tu între fecioare'', ci între femei, prin aceasta nearătând dispret fată de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea ''plină de har'', ci descoperind o veche taină: ''zdrobirea capului sarpelui prin femeie" (Fac. 3, 15) si câ ea va fi acea tainică si duhovnicească Evă care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata în lume?
Dumnezeiestii Părinti ai Bisericii zic că Hristos S-a tiumit sământă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sământă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt si din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.
Asadar, câtă nebunie si râtăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta si Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate, pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu si este binecuvântatâ între femei (Luca 1, 28)!
Vor vedea acesti hulitori si stricati la minte si la întelegere sectari în ziua cea mare a Judecătii de apoi, când această Impărăteasâ si Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare si negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Sezut-a tmpărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită si prea înfrumusetată... Pomeni-vor numele tău în tot neamul... (Ps. 44, 11, 20-21).
Si ce zici tu, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată esti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, asa cum o numiti voi cu hulă si nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că ''nu stiu de bărbat'' (adică este fecioară)?
Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21-22) si a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea ''femeie'' - oare si atunci Eva era femeie căsătontă, fiindcă o numise Adam ''femeie''? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Asadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu fecioară, iar Insusi Dumnezeu si Adam pe această fecioară, Eva, o numesc ''femeie'' (Fac. 2, 22-23), apoi nu o numeste pe ea ''femeie'', în înteles că era femeie căsătorită, cum rău si nebuneste întelegeti voi, sectarii, cuvântul ''femeie''.
Ci atât Dumnezeu, cât si Adam, au zis Evei ''femeie'' - atunci când ea era fecioară -, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, si prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Deci nicidecum nu se întelege câ Dumnezeu si Adam, pe cea luată din coasta lui Adam - si care atunci era fecioară - au numit-o femeie în înteles de femeie măritată (căsătorită), asa cum voi rătăcit si rău întelegeti cuvântul femeie în Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis ''femeie'', tot astfel Eva cea tainică si duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeste pe ea ''femeie'', arâtând prin aceasta genul ei feminin.
Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara si rămânând fecioară, precum si la început a născut Adam întru feciorie femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Căci asa a binevoit Dumnezeu, ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume si S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă si bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă si din moarte. Căci precum întru Adam toti mor, asa întru Hristos toti vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).
Deci ia aminte, omule rătăcit - tu si cei asemenea tie -, că Sfânta Scripturâ nu numeste pe Maica Domnului ''femeie'' (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău si sucit întelegeti voi, ci, prin cuvântul ''femeie'', Sfânta Scriptură arată numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria si totodată arată în chip umbros si tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15) si prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
La cele de mai sus trebuie adăugate si următoarele:
1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost si este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pân- tecele ei, a fost cu totul curătită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei - ca nici o altă cinstire a vreunui om -, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinti, asa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profetită de alti profeti (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).
Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinti, o preacinstire, ea fiind împârăteasa si cununa tuturor sfintilor. Iar cum că si după nastere a rămas fecioară, citeste si vezi cele proorocite despre ea de Proorocul lezechiel (44, 1-3).
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, si nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut si alti copii, care sunt numiti de Sfânta Scriptură ''frati si surori'' ai lui Iisus, iar Iisus este numit ''întâiul născut'' (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior si alti fii. Si într-adevăr Biblia ne vorbeste de niste ''frati'' ai Domnului si, de asemenea, despre ''surorile'' Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriti de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui: Iacov si Iosi si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55-56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului ''Pururea Fecioară'' si venerând-o ca atare?
Preotul: În citatul prim, expresia ''întâiul născut'' nu înseamnâ numaidecât că trebuie să presupunem si existenta altora născuti ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde ''întâiul născut'' se numeste cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea si alti frati sau nu (les. 13, 2) si unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuintat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat si în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de fată ''întâiul născut'' înseamnă ''unul născut'', în sens de ''unicul născut''.
Alt înteles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut si alti frati naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. In citatul al doilea, se spune de ''frati'' si de ''surori" ai Domnului. ''Frati" sunt chiar amintiti cu numele si sunt în număr de patru, iar ''surorile" (la plural) trebuie să fi fost cel putin două. In Sfânta Scriptură sunt amintiti de mai multe ori (vezi Matei 12, 47-50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; GaL 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi frati naturali ai lui Iisus Hristos si fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche si unanimă traditie, Maria, mama lui Iisus, a rămas după nastere fecioară, asa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului lezechiel (44, 1-3).
2. Mama acestor asa-zisi frati ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură Maria sau cealaltă Marie (adică deosebită de Maria Maica Domnului, si de Maria Magdalena) sau sora mamei Lui Maria lui Cleopa, fiind amintită chiar alături de Maica Domnului si în apropierea ei.
Iată textele biblice lămuritoare: Si erau acolo multe femei, privind de departe... între care era Maria Magdalena si Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi, si mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55-56). Iacov si Iosi sunt doi din cei patru ''frati" ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor asadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: După ce a trecut sâmbăta..., au venit Maria Magdalena si cealaltă Marie, ca sâ vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăsi este vorba de ''cealaltă Marie'', care nu poate fi alta decât mama ''fratilor" Domnului si despre care a fost vorba si în textul precedent. În chip asemănător scriu si ceilalti evanghelisti: Si erau si femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic si a lui losi si Salomeea (Marcu 15, 40). Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 47).
Acelasi evanghelist scrie apoi: Si după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte împreună cu ele, care ziceau câtre apostoli acestea (Luca 24, 10). Si, în sfârsit, altul: Si stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25).
În toate textele de mai sus este vorba de aceleasi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor si ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi (doi din ''fratii" Domnului - Matei 13, 55) este numită în ambele locuri Maria, mama lui Iacov apoi alteori mama lui Iosi, sau cealaltâ Marie, iar în alte locuri, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa. Dar după adevăr este vorba de aceeasi persoană, căci totdeauna este numită ''Maria''. Deci ''fratii Domnului", având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria si frati naturali ai lui Iisus.
3. ''Fratii Domnului" nici ei însisi nu se numesc ''frati'', ci ''robi'' si ''slujitori ai lui Iisus'', anume după toată probabilitatea - căci certitudine deplină nu există - doi dintre ei, Iacov si Iuda, sunt autorii celor două epistole sobornicesti, numite ''a lui Iacov'' si respectiv ''a lui Iuda''. Or, acolo ei se numesc fiecare ''rob'' (Iacov 1, 1) si ''slujitor'' (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu ''frati''.
4. Dacă ar fi fost frati naturali ai Săi, Hristos i-ar fi fâcut apostoli; ori ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Desi multi presupun că acestia doi dintre ''fratii Domnului", anume Iacov si Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poartă acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu ''fratele Domnului" cel Mic, în toate listele apostolilor, iar Iuda ''fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), totusi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei însisi nu se numesc ''apostoli'', după cum nu se numesc nici ''frati ai Domnului''; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, ''fratele Domnului", se stie numai că a fost dintre cei saptezeci de apostoli si cel dintâi episcop al Ierusalimului si că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în fata credinciosilor, cât si în fata apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem sti nimic.
5. Hristos ar fi încredintat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.
6. ''Fratii Domnului" nu pot fi nici măcar frati vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune si nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit si înainte si că ar fi devenit văduv prin divort. Stim din Traditie doar atât, că era ''drept''.
b) Mama ''fratilor Domnului", după cum s-a văzut mai sus, trăia si era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus - pentru motive lesne de înteles - dacă ea ar fi fost cândva sotia lui Iosif, acum divortată.
7. Tinând seama de faptul că peste tot în Orient, dar în special la iudei, cuvântul ''frate'' se întrebuinta si în înteles mai larg, de ''văr'' sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facere (13, 8), unde Avraam îl numeste pe Lot ''frate'', desi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că si ''fratii Domnului" au fost - probabil - veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că desi mama lor este numită ''soră'' a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelasi nume cu Maria, si foarte rar se obisnuia în vechime ca două surori sau doi frati să poarte acelasi nume. Ci cuvântul ''soră'' trebuie să aibă aici, de asemenea, întelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiti ''fratii Domnului", ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.
Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară si nu a mai avut alti copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se întelege că apoi ea ar fi putut avea si alti copii.
Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Si n-a cunos- cut-o pe ea până ce a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luati aminte si întelegeti că, în Sfânta Scripturâ, expresia până când înseamnă vesnicie. Căci zice Domnul: lată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârsitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta în- seanmă că se va despărti de noi după sfârsitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Si astfel (după obsteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: sezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrâjmasii Tăi astemut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va sedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăti cu El peste toate veacurile, stiind bine că împărătia Lui nu va avea sfârsit (Luca 1, 35)?
Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, si zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăsi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (sotia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai nâscut fii după ce a murit, pentru că se zice ''până când''?
Asadar deschide ochii mintii asupra acestor mărturii, alese din multe altele ale Sfmtei Scripturi, si întelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă vesnicie si, după cum Mântuitorul Hristos vesnic va fi cu apostolii Săi si cu toti cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El vesnic va sta de-a dreapta Tatălui împărătind în împărătia Sa cea fără de sfârsit, dupâ cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe si dupâ cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept si temător de Dumnezeu, vesnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de nastere, a fost fecioară în nastere si a rămas pururea fecioară, Preasfânta si Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, împărăteasa îngerilor si a oamenilor.
La acestea să mai adăugăm si observatia că expresia ''până când'' nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivâ, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea unele editii ale Noului Testament folosesc si traducerea: fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Nâscut,.., ceea ce înseamnă acelasi lucru, asa cum am arătat mai sus.
Sectarul: În Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe locuri, că noi crestinii nu avem decât un singur Mijlocitor al mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocsii, vă adresati Maicii Domnului, zicând: ''N-avem alt ajutor afară de tine''; si ziceti: ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi'', ceea ce este o mare greseală, că puneti pe Maica Domnu- lui ca si pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.
Preotul: în această privintă ti-am dat lămuriri pe larg, când am vorbit despre cultul sfmtilor. Iar în ce priveste adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: ''Nu avem alt ajutor în afarâ de tine'', prin aceasta noi nu tăgăduim unicitatea lui Hristos ca Mijlocitor al mântuirii noastre obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în legătură cu mântuirea noastră subiectivă .
Întelesul acestei adresări este următorul: ''Tu ne poti da cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt". Sau: ''Nu avem pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poti ajuta tu, ca Maică a Mântuitorului nostru". Iar cuvintele de rugăciune adresate ei: ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi'' înseamnă: ''înduplecă pe Fiul Tău să ne mântuiască'', sau ''Izbăveste-ne pe noi''. în limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărtile Noului Testament, ca si cărtile de cult ortodox, verbul ''a mântui'' înseamnă si a izbăvi de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.
Deci, ''Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste- ne pe noi'' înseamnă: ''ajută-ne cu rugăciunile tale să ne izbăvim de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi''. Asadar, prin ''mântuieste-ne pe noi'' nu întelegem ''iartă-ne păcatele'', ci ''roagă-te Fiului tău pentru mântuirea noastră''. Cu neputintă este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei, Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului său, Care a ales-o si a sfintit-o pe ea spre a-I fi Lui Maică.
Deci ia aminte, omule încurcat la întelegere si rătăcit de la adevăr, cele ce am a-ti spune. în cele de până aici ti-am arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava si darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici si ai auzit că Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam si a Evei, a prevestit că Maica Domnului va fi acea ''femeie-fecioară'' care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit că va fi acea fecioară care va naste pe Emanuel- Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea ''plină de har'' si ''binecuvântată între femei'' (Luca 1, 28); ei i s-a închinat Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătoml, numind-o ''cea binecuvântată între femei'' si ''Maica Domnului meu'' (Luca 1, 40-43); fericit este pântecele si sânul ei, că a purtat si a alăptat pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mântuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea ei (Ioan 2, 3-10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei, chiar si atunci când El suferea înfricosatele chinuri pe Cruce, încredintând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toti apostolii Săi (Ioan 19, 26-27); ea însăsi, prin Duhul Sfânt, a proorocit că toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); însusi numele ei înseamnă ''Doamnă, Stăpână'' în limba ebraică.
Această Doamnă si împărăteasă-Fecioară va sta de-a dreapta tronului Fiului său în ziua Judecătii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zămislit si a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35) si rămânând fecioară si după nastere (lez. 44, 1-3); ea este ''mai cinstită decât heruvimii si mai slăvită fără de asemănare decât serafimii'' (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor ''frati si surori ai Domnului'' nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); ''fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama ''fratilor Domnului", Maria lui Cleopa, se numeste soră cu Maica Domnului, tot în acest sens de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 s.a.).
Asadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai avea mintea ta curătită de întunericul ereziei si de păcate, ai putea întelege prealuminat, pentru care pricinâ noi, crestinii ortodocsi din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria. Rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său si Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni, pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul omenesc si mai ales pentru toti cei binecredinciosi.
Dar fiindcă ochii mintii voastre, a sectarilor, de mult i-a închis satana ca să nu vadă lumina adevărului si v-ati făcut asemenea păsărilor si corbilor de noapte, care la întuneric văd, iar la lumină orbesc, asa si voi, având întunecate mintile voastre de duhurile înselăciunii, întunericul îl socotiti lumină, iar lumina întuneric. Iar că adevărul acesta este, ascultă ce-ti zic: De ce nu cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când însăsi dumnezeiasca Scriptură vă arată că si Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?
De ce n-o cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica împăratului slavei, cea mai desfatată decât cerurile, căci ea pe Dumnezeu, a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul, L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiti pe Maica Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi si a arhanghelului binevestitor, este ''plină de har'' (Luca 1, 28)?
Pentru care pricină voi, rătăcitilor cu mintea, socotiti pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a aflat ''har de la Dumnezeu'' si care este ''binecuvântată între femei'' (Luca 1, 28-30)? Pentru care pricină voi, sectarilor, sunteti atât de împietriti si orbi la întelegere si nu cinstiti pe Maica Domnului, pe care, prin Sfântul Duh, a mărturisit-o Elisabeta că este Maica Domnului si binecuvântată între femei (Luca 1, 40-43)? Dacă voi ziceti că credeti cele scrise în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiti pe Maica Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea ''o vor ferici toate neamurile", pentru mărirea pe care a facut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48-49)?
Pentru care pricină voi, sectarilor, si cei asemenea vouă eretici, ati ajuns la atâta întuneric de neîntelegere, că în loc de a cinsti si a venera pe Maica Dumnezeului Celui viu, voi o huliti, si în nebunia voastră o socotiti ca pe o femeie de rând? Sfântul Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor si a toată fâptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în hainâ aurită si prea înfrumusetată (Ps. 44, 10), iar voi, sectarilor, o numiti că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile.
Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam si popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20-21), iar voi, blestematilor sectari si prooroci mincinosi, pe care v-a orbit satana, nu voiti să o lăudati si să o preacinstiti pe Maica Domnului. Duhul Sfânt arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este înlăuntru, îmbrăcată cu tesături de aur si prea înfrumusetată (Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, sectarilor nebuni, o huliti pe Maica Domnului si o necinstiti.
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 13) si voi, întunecatilor, ziceti că este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura Proorocului lezechiel o arată pe Maica Domnului ca ''usă încuiată", prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui Israel, si după trecere, încuiată va rămâne (lez. 44, 1-3), adică Fecioară va fî înainte de nastere, Fecioară în nastere si după nastere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecatilor la minte si la întelegere, orbiti de satana, ziceti că Maica Domnului a mai avut si alti fii în afară de Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-a născut.
Mai bine ar fi ca voi, toti ereticii si sectarii, să vă legati câte o piatră de moarâ de grumaji si să vă aruncati în mare (Matei 18, 6-7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1-2), decât să se smintească sufletele bunilor crestini cu minciunile si hulele voastre cele drăcesti si blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept si temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după nasterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la însusi Dumnezeu, prin îngerul Său, că Cel ce S-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19-21) si că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?
Oare dreptul si temătorul de Dumnezeu Iosif - căruia i se descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt si a înteles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului sarpelui (Fac. 3, 15) si că ea este Fecioara cea proorocită de Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naste pe Emanuel, Dumnezeul si Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) - mai putea el cugeta ceva din cele omenesti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept si temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor si ascultător si a slujit cu atâta osteneală atât Pruncului Dumnezeu, de la nastere la fuga în Egipt si la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4-6; Matei 2, 13-23), precum si în ceilalti ani ai vietii sale, cât si Maicii Domnului, pentru că îsi dădea desăvârsit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu trup, să mântuiască neamul omenesc.
Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra Împărătesei îngerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si temătorului de Dumnezeu Iosif, în cele ce rău si nebuneste socotesc că a mai avut si alti fii Preasfânta si Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea ''plină de har''

                                          Petru si cheile Imparatiei


  In secolul al V-lea d.Hr, a fost lansata pentru prima data ideea ca autoritatea pontifilor romani provenea direct de la Hristos, prin apostolul Petru. Argumentul biblic folosit in sprijinul acestei invataturi este pasajul din Matei 16, 18.19, in care ne este redat un dialog purtat intre Domnul Iisus
si ucenicul Sau, Petru:
“ Si Eu iti spun: tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui. Iti voi da cheile Imparatiei cerurilor si orice vei lega pe pamant va fi legat in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat in ceruri.”
   Cele doua versete reprezinta unul din cele mai controversate pasaje biblice in lumea crestina. In principal, exista doua mari interpretari: cea a Bisercii Catolice si cea a bisericilor protestante. Diferentele de interpretare sunt legate, in mare, de doua aspecte:
   1) Cine sau ce este “piatra” despre care Domnul Iisus afirma ca pe ea va zidi biserica Sa ?
   2) Ce se intelege prin afirmatia Mantuitorului: “Iti voi da cheile Imparatiei cerurilor”?
 Cu privire la prima intrebare, in lumea crestina circula trei interpretari :
    1) Prima interpretare, apartinand Bisericii Catolice,  sustine ca “piatra” pe care Domnul Iisus urma
sa zideasca biserica Sa este persoana lui Petru
    2) A doua interpretare, acceptata de Biserica Catolica pe plan secundar, sustine ca “piatra” reprezinta credinta lui Petru pe care o marturisise cu putin timp inainte, cand a afirmat : “Tu esti Christosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu “ ( Matei 16,16 ). Aceasta marturisire a credintei lui Petru a fost, de altfel, laudata si binecuvantata de Mantuitorul prin rostirea unei fericiri: “Ferice de tine,
Simone, fiul lui Iona…” ( vers.17 ).
   3) Cea de-a treia interpretare, imbratisata de bisericile protestante, sustine ca “piatra” pe care urma sa fie zidita biserica Il reprezinta pe Insusi Domnul Iisus Hristos.
  Diferentele de interpretare a textului biblic nu se opresc doar la nivel teoretic. Pe baza ideii ca persoana lui Petru este “piatra” la care se refera  Iisus, Biserica Catolica sustine principiul primatului papal. Daca Petru a fost ridicat la pozitia de lider al ucenicilor, devenind primul dintre egali, inseamna ca Insusi        Domnul Iisus l-a desemnat pe Petru ca fiind primul papa. Primind autoritatea direct de la Hristos, Petru a transmis aceasta autoritate tuturor pontifilor romani.
   Protestantii, de partea lor, refuza sa accepte aceasta interpretare pe care o considera fortata si neadevarata. Ei aduc argumentul ca, in dialogul cu ucenicul Sau, Mantuitorul foloseste doua cuvinte deosebite pentru “piatra”: “petros” si “petra”. Argumentul lor este acela ca “petros” se refera la piatra mica, care se rostogoleste, in timp ce “petra” se refera la o piatra mare, o stanca ce ramane neclintita.
  Protestantii sustin ca atunci cand Iisus se refera la Petru, il numeste pe acesta “petros”, vorbind la persoana a doua, in timp ce atunci cand El se refera la zidirea bisericii Sale, El spune ca aceasta va fi zidita pe “petra”, vorbind la persoana a treia. In concluzie, spun ei, “piatra” pe care urma sa fie zidita biserica nu e nicidecum persoana lui Petru ( “petros” ), ci persoana lui Iisus ( “petra” ).
   Biserica lui Hristos nu putea fi zidita pe o piatra mica ce se rostogoleste la cea mai mica furtuna, asa cum s-a intamplat cu Petru la putin timp dupa acest dialog, ci pe o stanca de neclintit. Si aceasta Stanca nu poate fi altcineva decat persoana lui Iisus Hristos.
   Catolicii contesta acest argument, afirmand ca dialogul dintre Domnul Iisus si Petru a avut loc in aramaica, nu in greaca, ceea ce face ca argumentul sa nu mai aiba substanta, considerandu-l chiar “trivial”. Tot ei afirma ca, chiar daca cei doi ar fi vorbit in greaca, la data respectiva greaca folosita nu scotea in evidenta deosebirea dintre “petros” si “petra”.
In opinia catolicilor, “petros” si “petra” nu sunt decat masculinul si femininul aceluiasi obiect : piatra.
   La aceasta, ei mai adauga ideea ca numele lui Petru fusese schimbat deja cu ceva timp in urma, din Simon in Chifa ( piatra ). De aici concluzia ca afirmatia Mantuitorului se refera la persoana lui Petru.
    Dincolo de aceasta controversa teologica, cu argumentele si contraargumentele aduse de fiecare parte, subiectul in cauza ridica o serie de numeroase alte probleme.
   O prima nelamurire pe care o ridica interpretarea Bisericii Catolice este urmatoarea: Daca Petru a fost ridicat de Domnul la rangul de “primul intre egali” ( liderul ucenicilor, apoi al apostolilor ), de ce acest lucru nu l-au inteles si ucenicii ? Imediat dupa dialogul dintre Iisus si Petru, Biblia ne relateaza cateva fapte care infirma complet ideea ca Mantuitorul ar fi avut intentia sa faca din Petru
singur temelia bisericii Sale.
   1) La putin timp dupa dialogul amintit, Domnul Iisus le-a vorbit ucenicilor despre suferintele si moartea Sa. Scriptura ne spune ca atunci “Petru L-a luat deoparte si a inceput sa-L mustre, zicand: “Sa Te fereasca Dumnezeu, Doamne ! Sa nu Ti se intample asa ceva !”  Dar Iisus S-a intors si a zis lui Petru: “Inapoia Mea, Satano ! Tu esti o piatra de poticnire pentru Mine ! Caci gandurile tale nu sunt gandurile lui Dumnezeu, ci ganduri ale oamenilor.” ( Matei 16, 22.23 )
De data aceasta, Petru e numit “ o piatra de poticnire”, nicidecum o piatra de pus la temelia bisericii. Iar aceasta “piatra de poticnire” nu este una oarecare, ci una pentru Insusi Domnul Iisus. Ce sa mai
spunem despre duritatea mustrarii : “Inapoia Mea, Satano !” ?
   2) Putin mai tarziu de la acest incident neplacut pentru Petru, evanghelistul Matei ne relateaza despre o preocupare ardenta a ucenicilor: “Cine este mai mare in Imparatia cerurilor ?” (Matei 18,1).
Oare astfel de preocupari ar mai fi avut rost daca ei ar fi inteles ca Petru a fost desemnat “cel mai
mare dintre egali
  3) In Matei 20, 20.21 este relatata cererea mamei fiilor lui Zebedei ( Iacov si Ioan ). Ca o buna mama ce era, aceasta le dorea celor doi fii ai sai tot ce se putea mai bun, respectiv locurile cele mai
de cinste in viitoarea Imparatie mesianica.
   Din nou apare nedumerirea: Daca se stia deja ca Petru era alesul Domnului pentru cel mai de cinste
loc, ce rost a avut aceasta cerere ?
   4) In Marcu 9, 33.34, ni se relateaza despre o cearta izbucnita intre ucenici. Subiectul era acelasi: “ca sa stie cine este cel mai mare”. De retinut este faptul ca aceasta discutie a avut loc cu putin timp inainte de rastignire, deci dupa dialogul dintre Domnul si Petru pe tema zidirii bisericii ( Marcu 8 ).
   De ce s-ar mai fi certat ucenicii daca ei ar fi inteles ca Petru a fost ales liderul lor ?
  5) Schimbarea numelui din Simon in Chifa ( piatra ) nu este un argument care sa justifice interpretarea Bisericii Catolice. Desi a primit un nume nou din partea Domnului ( Chifa – Ioan 1,42 ), vechiul sau nume a fost folosit in continuare. Chiar in dialogul de care ne ocupam, Mantuitorul i se adreseaza ucenicului Sau cu numele de Simon: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona…”(Matei 16, 17,).
   De asemenea, cu putin timp inainte de rastignire, Domnul il instiinteaza pe Petru despre gestul tradarii  inainte de cantatul cocosilor. In acea ocazie, Domnul i se adreseaza tot sub vechiul nume: “Simone, Simone, Satana v-a cerut sa va cearna ca graul…” ( Luca 22, 31 ).
   6) Din afirmatiile pe care ni le ofera cartea Faptele apostolilor si unele din epistolele lui Pavel cu privire la aparitia si dezvoltarea Bisericii primare, intelegem ca biserica nu l-a ales pe Petru drept conducator al sau, ci pe Iacov, fratele Domnului ( Fapte 12,17; 21,18; 1 Corinteni 15,7; Galateni 1,19 ).
   7) Pentru intelegerea adevarului cu privire la acest subiect este foarte important sa stim ce au inteles martorii dialogului dintre Domnul Iisus si Petru la care ne referim. Au inteles acestia ca Petru urma sa fie singura persoana pe care avea sa fie cladita biserica ? Se pare ca ei nu au inteles acest lucru…In cuvantarea pe care insusi Petru o tine inaintea Sinedriului, el afirma ca adevarata “piatra” este Iisus: “El este piatra lepadata de voi, zidarii, care a ajuns sa fie pusa in capul unghiului. In nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor in care trebuie sa
fim mantuiti.” ( Fapte 4,11.12 ).
   Acelasi Petru ii indeamna pe credinciosii primei biserici: “Apropiati-va de El, piatra vie, lepadata de oameni, dar aleasa si scumpa inaintea lui Dumnezeu… Caci este scris in Scriptura: “Iata ca pun in Sion o piatra din capul unghiului, aleasa, scumpa; si cine se increde in El nu va fi dat de rusine
 ( 1 Petru 2, 4.6 ).
   Asadar, Petru nu a inteles din discutia cu Domnul ca el ar fi piatra pe care urma sa fie zidita biserica, ci Insusi Domnul Hristos.
   De altfel, intregul Vechi Testament foloseste termenul “stanca” intotdeauna in dreptul lui Dumnezeu, nu in dreptul unui om oarecare:
“Doamne, Tu esti stanca mea, cetatuia mea, izbavitorul meu ! Dumnezeule, Tu esti stanca mea, in
Tine ma ascund…” ( Psalm 18,2 )
  “El este Stanca, lucrarile Lui sunt desavarsite, caci toate caile Lui sunt drepte.” ( Deuteronom 32,4 )
Cu privire la cea de-a doua afirmatie a Mantuitorului: “Iti voi da cheile Imparatiei cerurilor si orice vei lega pe pamant va fi legat in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat in ceruri”, sunt
si aici cateva remarci  de facut.
   In Biblie, cheia este simbolul autoritatii. Din dialogul relatat in Matei 16, 18.19, ne este lasata falsa impresie ca doar pui Petru i s-a acordat de catre Iisus aceasta autoritate in biserica. Singularul “iti voi da cheile Imparatiei” este pe deplin justificat in acest context, deoarece Petru este cel care face frumoasa marturisire de credinta si deci, lui i se adreseaza Domnul in acest moment. Aceasta insa nu inseamna ca aceasta autoritate i-a fost data exclusiv lui Petru.
Dimpotriva.In Matei 18, 18, Domnul foloseste pluralul cand e vorba de autoritatea bisericii in tratarea unor probleme: “Adevarat va spun ca orice veti lega pe pamant, va fi legat in cer; si orice veti dezlega pe pamant, va fi dezlegat in cer.” Este evident ca Domnul se refera de data aceasta la autoritatea tuturor ucenicilor, nu doar la cea a lui Petru.
De fapt, intreaga istorie a primei biserici, relatata in Faptele apostolilor si in unele epistole ale lui Pavel, demonstreaza ca nu Petru a avut cea mai mare autoritate, ci intregul grup al apostolilor, intre ei remarcandu-se ca lider Iacov, fratele Domnului.

Concluzie

  A fost desemnat Petru drept unica piatra de temelie a bisericii lui Christos ? Pe el Si-a cladit Iisus biserica.Sa?
  Poate cea mai convingatoare marturie pe care ne-a lasat-o Noul Testament pe tema temeliei bisericii este afirmatia clara, fara echivoc, facuta de apostolul Pavel in prima sa Epistola catre corinteni :
“ Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decat cea care a fost pusa si care este Iisus Hristos”I Corinteni.3,11).
   Toti cei care incearca sa puna o alta temelie bisericii cladesc pe nisip, nu pe Stanca !

                                                                                                        Preluat de pe  www.loribalogh.ro

  


          Parintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a III-a după Rusalii
           ( Despre paza minţii şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu )


 
    De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei 6, 22)

    Iubiţi credincioşi,

  
Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cît mai mult? (Matei 6, 23). Să înţelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulţi Sfinţi Părinţi mintea este ochiul sufletului. Cînd mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată aşezarea şi simţurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cît mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se pleacă la păcate.
    Cînd cîrmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată şi se întunecă la minte, atunci cei ce sînt în corabie, în avion sau în orice maşină cu care călătorim sînt în primejdie de moarte. Tot aşa cînd mintea noastră este întunecată de păcate şi de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată şi fără răutate, atunci şi aşezările şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de,răutate.
    Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minţii, ci şi pe noi ne învăţau amănunţit această lucrare. Iată ce zice sfîntul Isihie Sinaitul: "Paza minţii este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu" (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim şi pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicînd: "Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează" (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: "Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?", şi a zis bătrînul: "Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul"
    Paza minţii este de mai multe feluri. Întîi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimaşe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gînd păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gînduri rele şi de închipuiri pătimaşe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Paza minţii şi rugăciunea se susţin una pe alta. Căci paza minţii vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minţii şi din atenţia cea mare".
    Toţi sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se sileau pururea la păzirea minţii, căci ştiau că fără această sfîntă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiţii mei fraţi, se cade nouă a ne păzi mintea de gînduri şi imaginaţii rele, aducîndu-ne aminte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care zice: Privegheaţi în toată vremea, rugîndu-vă (Luca 21, 36). Şi iarăşi: Privegheaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). La fel Sfîntul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie şi la paza minţii, zicînd: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca
un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

    Să trecem cu cuvîntul şi la altă învăţătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfînta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Aţi auzit pe Mîntuitorul vorbind în Sfînta Evanghelie de azi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce veţi îmbrăca (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită şi purtarea Sa de grijă faţă de noi şi de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicînd: Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Matei, 6, 26).
    Ca să vă puteţi da seama cît de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sînt atît de neînsemnate faţă de om, voi folosi un exemplu de la Sfîntul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ţine marea în linişte paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării şi a îneca puişorii acestei păsări minunate.
    Iată istorisirea Sfîntului Vasile: "Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-şi scoate puii la marginea mării. Ea îşi pune ouăle în nisip lîngă apa mării şi le cloceşte pe la mijlocul iernii, cînd se pornesc pe mare vînturi şi furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile şi furtunile se potolesc şi se alină, cînd alcionul şade pe ouă în cele şapte zile, după care ies puişorii din găoace. Fiindcă şi de hrană au trebuinţă, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă şapte zile pentru creşterea puilor săi. În şapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le ştiu corăbierii de prin aceste locuri şi numesc aceste zile "zilele alcionului".
    Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, aşteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei ştiu că atunci Dumnezeu ţine marea în loc, să nu se tulbure
pentru ouăle şi puişorii alcionului".
    Apoi zice marele Vasile: "Aceasta ţi-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvîntătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mîntuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atîta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu" (Sfîntul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, Bucureşti, 1986. p. 164).
    Să vedem şi purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică şi nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învăţător corăbierilor, arătîndu-le cînd are să se tulbure marea şi cînd au să vină furtuni mari şi primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscînd mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vîră sub o lespede mică, de care se prind cu picioruşele lor stînd în vremea furtunilor. Cînd valurile mari îi clatină ei se ţin de greutatea lespedei şi astfel scapă de a fi aruncaţi de valuri. Cînd văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Şi nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu ştie aşa de bine despre tulburările pămîntului şi ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii şi nici meteorologii nu l-au învăţat aceasta, ci Domnul mării şi al vînturilor. În această vietate mică, a pus urma înţelepciunii Sale celei mari şi negrăite.
    Acestea arătîndu-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; "Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le priveşte cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lîngă toţi este de faţă cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mîntuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă şi ariciul de uscat este mare filosof şi meteorolog, fiindcă din două răsuflări îşi face vizuina. Cînd suflă crivăţul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivăţul. Cînd are să se schimbe vremea şi are să vină austrul, vîntul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece şi străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci şi faptul că în cele necuvîntătoare este orecare simţire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Ştim că cele necuvîntătoare au ştiinţă de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covîrşeşte" (Ibidem, p. 173).
    Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci şi a altor vieţuitoare de pe pămînt. Căci ursul cînd este greu rănit de alte fiare, are ştiinţă să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumînărică. Iar vulpea cînd este rănită are pricepere şi ştie să se vindece cu lacrima de răşină a molidului. Şi la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaînduratul Dumnezeu ca vara să-şi gătească şi să-şi adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire îşi cheltuieşte vremea şi cu mare sîrguinţă se întinde la lucru, pînă ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări şi aşezată cu multă sîrguinţă şi pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie şi spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolţind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolţitoare, le usucă dacă simte că se umezesc şi nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai cînd vremea este bună şi secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgînd cînd furnicile scot
afară grîul să-l usuce.
    Acest cuvînt va ajunge spre a spune minunile Prea Veşnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale şi purtarea Lui de grijă spre toate cele mici şi cele mari din zidirea Sa. Acestea înţelegîndu-le să zicem şi noi cu proorocul: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înţelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de toate făpturile Sale. Şi precum aerul înveleşte lucrurile din el şi apa acopere lucrurile care sînt în ea, aşa pronia cea prea bună şi sfîntă a Înduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde şi le îngrijeşte, ca un adevărat părinte şi purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătînd dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veşnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: "În toate zilele pămîntului semănatul şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea, nu vor mai înceta"
(Facere 8, 21).
    Despre puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate lucrurile Sale vedem şi din cele vorbite de El către Iov: Încinge ca un bărbat mijlocul tău şi Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost cînd am întemeiat pămîntul? Spune-mi de ai cunoştinţă? Cine a pus măsurile lui de ştii, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dînsul? Pe ce s-au întărit stîlpii lui şi cine este acela ce a pus peste dînsul piatra cea din marginea unghiului? Cînd s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri cînd se revărsa afară şi cînd ieşea din pîntecele maicii ei şi am pus îmbrăcămintea ei nor şi am înfăşurat-o pe ea cu negură şi am pus ei hotar înconjurînd-o cu încuietori şi porţi şi i-am zis: Pînă aici să vii şi să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărîme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă şi luceafărul şi-a văzut rîndul său? Apucatu-te-ai de aripile pămîntului ca să scuturi pe cei necredincioşi de pe dînsul. Oare tu ai luat din pămînt lut şi l-ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el, ca să poată cuvînta pe pămînt? Oare tu ai luat de la cei necredincioşi lumina şi braţul mîndrilor tu l-ai sfărîmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor şi umbrele adîncului le-ai umblat?
    Deschisu-ţi-au ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului văzîndu-te pe tine s-au înspăimîntat? Ai aflat şi lăţimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este şi cît este? În ce pămînt locuieşte lumina şi întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, ştii cărările lor? Ştii cînd aveai să te naşti şi cît de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii şi visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porţi grijă de ceasul vrăjmaşului sau de ziua războiului şi a bătăii? De unde iese bruma şi de unde se risipeşte austrul sub cer şi cine a gătit ploi iuţi, curgeri de ape şi calea fulgerului şi a tunetului, ca să ploaie pe pămînt unde nu este bărbat şi în pustie unde nu este om (Iov 38, 3-26).
    Am însemnat aici puţine din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaînduratul şi Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari şi despre purtarea Sa de grijă faţă de toate zidirile Sale.
    Din toate acestea înţelegem că întreaga creaţie, cerul şi pămîntul, îngerii şi oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi are milă de toată făptura.

    Iubiţi credincioşi,

    Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ţinem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărţi sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică şi de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toţi dorim cît mai multe. Toţi visăm averi, cinste, sănătate şi viaţă fericită. Dar de faptele creştineşti, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă şi de Dumnezeu aproape toţi uităm.
    De aceea este în lume atîta suferinţă şi sînt atîtea boli şi certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mîntuitoarele învăţături ale Sfintei Evanghelii, punînd nădejdea numai în mîinile, în mintea şi în mîndria noastră. Poate de aceea mulţi creştini nu au adevărata pace şi
mulţumire sufletească.
    Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne aşteaptă. Să nu ne mai mîndrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mîinile noastre, nici în viaţa aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cît mai des şi prin pocăinţă şi viaţă creştinească să lucrăm ogorul mîntuirii noastre.
    În toate cele bune să fim întîi. Şi la lucrul mîinilor şi la biserică şi la milostenie şi la post şi la rugăciune. Cu mîinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieţii, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu şi să dăm sfaturi duhovniceşti. Să creştem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici şi robiţi de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mîndria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beţie sau cumplita desfrînare sau de mulţimea grijilor pămînteşti care stăpînesc
astăzi toată lumea.
    De vom face aşa, vom duce aici viaţă liniştită, vom avea timp mai mult de rugăciune, şi vom fi fericiţi şi pe pămînt şi în cer. Atunci vom putea cînta împreună cu proorocul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.




                   Predica la Duminica a treia dupa Rusalii - Despre grijile vietii

Evanghelia acestei duminici, una dintre cele mai frumoase si mai pline de substanta, face parte din Predica de pe munte a Mantuitorului. Atunci si-a prezentat programul de reforme doctrinare si de viata, si a delimitat invatatura si traditia Vechiului Testament, de invataturile noi, revelate de Dansul, in fata u
nei multimi uimite care se afla in continua "mirare", "caci El ii invata ca unul ce avea putere, iar nu ca fariseii si carturarii". E o Evanghelie-poem, opera a unui autor divin!
Dar textul destul de lung, si care ne-ar putea provoca la exegeze mai profunde, si din mai multe unghiuri de vedere, are, ca toate poemele, pasaje care pot usor da nastere la controverse, putand fi interpretate in diferite feluri. Asupra lor as vrea sa va spun caleva cuvinte, foarte pe scurt, incercand sa ne lamurim impreuna care si cum trebuie sa fie dreapta lor interpretare ortodoxa.
Textul intreg este acesta: "Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat, iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat. Deci daca lumina care e in tine este intuneric, atunci cum e intunericul? Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretuit nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona. De aceea zic voua: Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti inbraca; au nu este viata mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi mai presus decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot? Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia. Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor?
Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc paganii; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Mi. 6, 22-33).
Asupra a trei versete din acest text as dori sa ne oprim cu privire la care sunt sigur ca v-ati pus si dv. intrebari, in timp ce le-ati ascultat. Nu sunt usoare nici la prima, nici la a doua vedere. Dovada ca e asa, e ca pe multi i-au facut sa le interpreteze gresit si sa scoata din ele ceea ce ele n-au intentionat sa spuna. Acesta este unul din marile pericole care ii pandesc pe cei care interpreteaza Scriptura dupa capul lor si o aplica la situatii care n-au fost avute in vedere cand au fost rostite sau scrise cuvintele ei.

Sa le luam pe rand.
Cel dintai text este desigur acesta: "Nimeni nu poate sluji la doi domni, caci sau pe unul va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui. Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona".

Al doilea: "Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Oare nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?"

In sfarsit, si al treilea verset: "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate acestea (de mai sus) se vor adauga voua".

Dupa cum stiti, in ultima vreme mai ales, s-a abatut un blestem si peste poporul nostru credincios. Acest blestem il constituie cei care vor sa ne schimbe credinta si ne fura credinciosii. Si e de mirare cum chiar aici, in aceasta Transilvanie a noastra, care si-a pastrat de-a lungul mileniilor unitatea de neam, prin limba si credinta, si asa a putut supravietui unor vremuri vitrege care au luat sfarsit abia in 1918, prin Unirea cu tara, e de mirare, zic, ca si aici incep sa prinda pe alocuri invataturi noi si gresite, care vor sa ne abata si de la adevarata invatatura, si de la unitatea noastra. Pentru ca ele, oricum, opereaza o ruptura intre sufletele noastre ale tuturor. Ne impart in grupuri, in "bisericute" care se rup de la Biserica cea una.

Se gasesc rataciti care cred ca abia ei, acum, dupa doua mii de ani, au descoperit cum trebuie interpretata Scriptura, ca si cum mosii si stramosii nostri, ca si cum Parintii Bisericii, ca si cum Biserica aceasta care dureaza de doua mii de ani a trait pana acum in greseala, si toti cei care au murit in credinta Bisericii si-au pierdut mantuirea. Si, de vreme ce si-au pierdut mantuirea, nu mai au nici o comuniune cu dansii, deci nici o legatura cu trecutul socotit ratacit. Cu prezentul Bisericii stramosesti, nici atata. Ei sunt cei despre care spune Sfantul Pavel: "De omul eretic, dupa o sfatuire sau doua, te fereste" (Tit 3, 10) sau: "Caci va fi o vreme cand oamenii nu vor primi invatatura cea sanatoasa, ci-si vor alege invatatori dupa poftele lor, ca sa le gadile auzul, si-si vor intoarce urechile de la adevar si se vor lua dupa basme" (Iisus Timotei 4, 3-4). Ei vin, bineinteles, in numele lui Hristos, dar "au smerenie prefacuta" (Coloseni 2, 18), "iubire de disputa si slava desarta" (Filipeni 2, 3), "si-l propovaduiesc pe Hristos din pizma (fata de adevaratii credinciosi ai Bisericii) si din iubire de disputa... si nu eu gand curat" (Filipeni 1, 15-16).
Sfantul Pavel ii numeste "frati mincinosi" (Iisus Cor. 11, 26), "avand numai chipul cucerniciei, iar puterea ei tagaduind-o". Si indeamna iarasi: "De acestia sa te feresti" (Iisus Timotei 3, 5). Sunt intr-adevar cu Scriptura in mana, si asa ii insala pe cei simpli, care nu stiu ca si diavolii ca sa-i insele pe oameni vin tot cu Scriptura. Nu cu Scriptura au incercat sa-L ispiteasca pe Mantuitorul? Sf. Iacov spune limpede ca "si dracii cred si se cutremura" (Iacov 2, 19).
Sfanta Scriptura numai atunci are autoritate, cand e interpretata dupa credinta Bisericii. Cei care o interpreteaza dupa capul lor, si fara sa aiba pregatirea necesara, si fara sa se verifice prin Sfintii Parinti, prin Sinoadele ecumenice si prin intreaga Traditie a Bisericii, sunt dintre cei care "pururea invata si niciodata nu pot sa ajunga la cunostinta adevarului" (Iisus Timotei 3, 7), pentru ca invata de la cine nu trebuie, de la cei care nici ei nu stiu, de la cine stie ce exaltati, fie rataciti, fie vicleni.
Unii dintre cei inselati par ravnitori, fiind oameni de buna-credinta, dar sunt prinsi in mrejele amagirilor. Acestia "chiar de se lupta nu se incununeaza, pentru ca nu se lupta dupa lege" (Iisus Tim. 2, 5). Nici nu se mantuiesc.
Imi dau seama cat de grava si plina de raspundere e aceasta afirmatie, dar nu e a mea. E a Sfantului Pavel. Unii dintre ei, sarmanii, se amagesc cu ravna pe care o pun in observarea regulilor gruparii care i-a ademenit, dar la ce le ajuta, cand Sfantul Pavel spune ca o astfel de ravna "fara pricepere" (Romani 10. 2), nu are nici un ecou la Dumnezeu?
Sunt unii, Martorii lui Iehova, pe care nu-i intereseaza nimic din lume - desi profita de tot ce creeaza oamenii, haine, lumina, materiale etc. - nici din Scriptura, pentru ca nu li se cere decat un lucru: sa faca, toti, cat mai multi prozeliti, adica martori ai lui Iehova. Li se spune ca sunt cu atat mai aproape de imparatie, cu cat au la activ un numar mai mare de convertiti. Parca anume pentru ei ar fi spus Mantuitorul: "Vai voua... ca cutreierati marea si uscatul ca sa faceti un prozelit, si daca il dobanditi il faceti fiu al gheenei indoit ca voi" (Matei 22,15).
Ei bine, multi dintre acestia interpreteaza aceste texte, asupra carora am dorit sa ne oprim, altfel decat trebuie. De pilda, unii, pe baza textului: "Nu va ingrijiti ce veti manca si ce veti bea", se declara impotriva angajarii crestinilor in viata de toate zilele a societatii in care iraiesc, invocand si motivul ca "nu se poate sluji la doi domni".
Sa vedem asadar care este adevarata interpretare a acestor texte. Este adevarat ca Mantuitorul spune: "Nu duceti grija, spunand: ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca" (Matei 6, 3), dar prin aceasta nu trebuie sa se inteleaga ca nu trebuie sa muncim, ca sa ne castigam painea de toate zilele. Accentul trebuie sa cada aici pe "nu duceti grija" sau ca in alte editii, "nu va ingrijorati!". "Nu va ingrijorati", adica nu va pierdeti speranta, nu va faceti atat de multe griji, faceti-va datoria si, la datoria voastra, va adauga Dumnezeu ceea ce are El de adaugat, ca doar "sunteti impreuna-lucratori cu Dumnezeu" (I Cor. 3, 9). Faceti voi tot ceea ce trebuie de partea voastra, si atunci nu va ingrijorati, caci Dumnezeu, in mod sigur, va face partea Lui. Si Mantuitorul completeaza limpede ceea ce exegetii improvizati nu vad: "caci Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de toate acestea" (Matei 6; 32). Asadar, nu traiti in panica, in alerta, in deznadejde. Pe conlucrarea cu Dumnezeu trebuie sa cada accentul, nu pe faptul ca ar fi aici un indemn la incrucisarea bratelor si la asteptarea manei din cer.
Munca e unul din principiile fundamentale ale invataturii Mantuitorului. Cum s-ar contrazice El acum? In intelepciunea poporului nostru exista o vorba: aduna bani albi pentru zile negre. Dar acestia se aduna prin munca. Si apoi chiar Mantuitorul, n-a spus El: "Vrednic este lucratorul de plata sa"!? (Luca 10, 7). O repeta si Sfantul Pavel (1 Tim. 5, 18) si era lege inca din Vechiul Testament (Num. 18, 31). Sfantul Pavel spune ca si-a castigat painea prin munca, spre a nu fi povara nimanui (Iisus Tes. 3, 8). Si Psalmistul scria: "Iesi-va omul la munca sa si la lucrarea sa pana seara" (Ps. 104, 23). Si din nou Sfantul. Pavel arata ca plugarul trebuie sa munceasca inainte de a strange roadele (Iisus Tim. 2, 6). Si mai departe, ca de obicei, dupa ce expune un fapt particular, trece la generalizare si proclama principiul: "Cine nu vrea sa lucreze, sa nu manance" (Iisus Tes. 3, 10).
Iov se refera si la "muncitorii de ziua" (Iov 7, 1), la saracii care prin munca isi agoniseau cele pentru trai. Si Dumnezeu a lucrat sase zile, iar in a saptea s-a odihnit (Facere 2, 3). Oare n-a spus Mantuitorul cand si-a insusit si El porunca muncii: "Tatal meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez"? (Ioan 5, 17). Si nu tot El a spus pilda talantilor, in care se arata ca fiecaruia i se da un talant, sau doi, sau cinci, cu porunca de a-i inmulti? Si cum se pot inmulti? Prin munca.
In "invatatura celor 12 apostoli", care e din epoca primara a crestinismului, se spune: "Daca cel ce vine la voi este un drumet, ajutati-l cat puteti, dar sa nu ramana la voi decat doua sau trei zile, daca e nevoie. Daca vrea sa se stabileasca la voi ca meserias, sa lucreze si sa ramana, dar daca nu are o meserie, socotiti-va dupa priceperea voastra, ca sa nu traiasca cu voi impreuna un crestin trandav".
Si atunci cum impacam una cu alta? Cum impacam porunca de a nu strange averi cu aceea de a munci si a inmulti talantii? Intram noi in categoria florilor si a pasarilor? Parca n-am intra. Dar totusi Iisus a dat acest exemplu oamenilor.
Modul cum trebuie sa intelegem aceasta comparatie reiese din modul cum a inteles Mantuitorul cuvintele Sale, atunci cand le-a rostit. E in afara de orice indoiala ca Mantuitorul n-a inteles prin comparatia cu florile si pasarile, ca omul trebuie,sa nu lucreze.
Ca sa pricepem bine lucrul acesta, trebuie sa mergem la radacina invataturii Sale, ceva mai adanc. El a avut in vedere ca fiecare vietate, planta, pasare animal salbatic, domestic sau om, toate tra iesc dupa o randuiala a lor. Precum i s-a randuit fiecaruia. Unele sa-si ia hrana din pamant, precum florile, copacii, cerealele, iarba; altele s-o gaseasca usor, nici avand nevoi prea mari, precum pasarile, desi si ele trebuie s-o caute; altele s-o vaneze, altele, ca animalele domestice, s-o primeasca de la om, dar tot ca rasplata a muncii sau a unui folos pe care il aduc, iar omul trebuie sa si-o agoniseasca singur "Cu osteneala sa te hranesti din pamant in toate zilele vietii tale", a zis Domnul (Fac. 3, 17), poruncind stramosilor Adam si Eva "sa lucreze pamantul" (Fac. 3, 23). Randuiala sub care a fost pus omul, e aceea de a-si castiga viata prin munca bratelor sale.
Cand Mantuitorul a dat exemplul cu crinii campului si pasarile cerului, a vrut sa spuna ca acestora Dumnezeu le-a pus o anumita randuiala si, iata ca traind dupa randuiala prescrisa lor de Dumnezeu, nu mor de foame. Nu s-a vazut pasare sau animal salbatic care sa moara de foame in vremuri normale. Omului i s-a prescris randuiala de a trai din munca. Deci nici el nu poate muri, daca-si respecta randuiala care i-a fost prescrisa de Dumnezeu. Dumnezeu a randuit sa existe hrana, iar omului i-a randuit s-o caute, s-o pregateasca, s-o scoata din pamant. Florilor, plantelor si copacilor care nu se pot misca, le da Dumnezeu hrana din pamant, din ploaie, din soare si din vant. Animalelor si pasarilor care se pot misca, dar n-au maini ca sa lucreze, nici unelte, le da Dumnezeu hrana de-a gata, dar cu conditia s-o caute, deci sa se osteneasca, iar oamenilor care se si misca, au si maini, le-o da Dumnezeu ca rod al muncii lor.
Asa trebuie inteleasa aceasta invatatura. Cand Mantuitorul se afla in pustie, Satana care il ispitea i-a propus: "De esti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini" (Matei 4, 3). Vei fi ascultat. Mantuitorul i-a raspuns: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care va iesi din gura lui Dumnezeu". Si acest text e interpretat de unii gresit, in sensul, mai intai ca se poate obtine paine si prin alte mijloace, prin minune, nu neaparat prin munca si, in al doilea rand, ca chiar Iisus a spus ca "nu numai cu paine va trai omul" si ca mai important e "cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu ".
Doua observatii se impun in legatura cu aceasta: mai intai ca propunerea obtinerii painii prin minune venea de la diavol, asa ca lucrul vorbeste prin el insusi; in al doilea rand, se omite din vorbirea Mantuitorului un amanunt. El nu spune ca omul poate trai fata paine, cum interpreteaza unii exegeti de ocazie, ca sa schimbe accentul pe "cuvantul lui Dumnezeu", pe care pretind ca il propovaduiesc numai ei. Mantuitorul spune: "nu numai cu paine", ceea ce inseamna ca "si cu paine" Cu cuvantul lui Dumnezeu, dar si cu paine! Cu painea care trebuie muncita! Numai sa nu ramai numai la paine, ci sa te hranesti si cu cuvantul lui Dumnezeu.
Se zice ca intr-o manastire a venit din alta parte un monah foarte evlavios, in cautarea de atmosfera mai monahala decat in manastirea din care a plecat. I-a spus staretului ca el doreste sa traiasca dupa Scripturi, numai cu cuvantul lui Dumnezeu; asa ca sa i se ingaduie linistea cuvenita lecturii si rugaciunii.
In manastiri este o regula: oricine vine este primit si omenit ca oaspete trei zile. Dupa trei zile trebuie sa ia parte la munca impreuna cu obstea monahilor, care traiesc dupa principiul din vechime stabilit, "ora et labora" " roaga-te si munceste”. Staretul l-a primit pe calugarul nostru, dar dupa trei zile calugarul s-a trezit cu economul manastirii care i-a spus cu binisorul: "Dupa traditia noastra, fii Cuviosia ta bun fi du-te la camp cu fratii si cu calugarii nostri. Acum ai implinit trei zile de cand ai venit, asa cu daca vrei sa mai ramai, asta-i randuiala din vechime". Calugarul i-a spus cu blandete si evlavie: - "Parinte econoame, am plecat din manastirea cealalta pentru ca eu vreau sa traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte si in rugaciune, si acolo nu puteam. Nu ma tulburati. Parintele staret mi-a ingaduit sa tin regula mea". Economul se sfatuise inainte cu staretul, asa ca, ingaduitor, n-a insistat. "Bine, parinte, stai, citeste si roaga-te". A venit vremea mesei. S-au dus toti calugarii la masa, au maneai, dar pe el l-au lasat in chilie sa citeasca si sa se roage. Asa s-a petrecut si la masa de seara, pana ce l-a razbit foamea si, suparat, s-a dus la staret spunandu-i: - "Parinte, staret, mi se pare ca Prea Cuviosiile Voastre mancati de doua ori pe zi". - "Da, mancam". - "Dar pe mine de ce nu ma cheama trapezarul la masa? Sunt flamand de doua zile". - "Eu i-am spus sa nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuviosia ta ca esti unul dintre aceia care traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am inteles: nu esti un pacatos ca noi, care trebuie sa si muncim, ca sa mancam. Ca noi avem nevoie si de mancare. Noi am fost la camp, am muncit, dupa aceea ne-am dus si am mancat din rodul muncii mainilor noastre. Pe Prea Cuviosia Ta. daca traiesti numai cu cuvantul lui Dumnezeu, te-am lasat sa te hranesti cu el!" Isi va fi cerut iertare tanarul monah si va fi mers cu ceilalti la munca! Si apoi si la masa.
Textul biblic asupra caruia ne-am oprit este un indemn la echilibru. Echilibru intre munca si rugaciune. Niciodata una fara cealalta. Spuneam ca acest text face parte din Predica de pe munte, cea mai importanta dintre predicile Mantuitorului.
E de remarcat ca, precum in alte imprejurari, Mantuitorul face si aici o demonstratie logica. Propune mai intai o premiza: E mai importanta viata omului decat hrana si trupul lui e mai important decat haina. Voi va preocupati si va ingrijorati mai mult de hrana si de haine. Cum puteti gandi astfel? Cum va puteti teme ca Dumnezeu care a creat viata si trupurile voastre care, la urma urmei, sunt mai greu de facut, nu va avea grija sa va ajute sa le si intretineti?
Foarte interesant acest procedeu logic care apeleaza la ce este mai important ca valoare si mai greu de realizat, spre a trage concluzia ca de cele mai putin importante se va putea ocupa Dumnezeu cu atat mai mult, si cu mai mare usurinta.
Revenind la premiza: E mai importanta viata decat hrana si trupul decat haina, iata o parabola care ilustreaza acest adevar, in mod convingator. Si mai ilustreaza si faptul ca ne-a fost dat sa traim din munca, nu din experiente care ne desfigureaza fiinta si ne taie aripile zborului catre inaltimi si catre mantuire. E drept si e bine sa sacrificam din noi insine pentru altii, dar nu pentru a ne face viata comoda pe pamant, platind cu viitorul nostru. Parabola e si o lectie impotriva lacomiei care trage la pamant fiinta menita sa zboare in ceruri.
Ciocarlia e o pasare mica, vioaie care zboara in inaltimi si canta frumos. Odata unei ciocarlii i s-a facut foame si foamea, cum se zice, nu asteapta. Da de-a dreptul. Si da orice pentru mancare. Face bine insa numai cand si-o plateste cu munca sau cu moneda castigata cinstit. Esau si-a vandut dreptul de intai nascut pe un blid de linte. N-a fost din partea lui un targ cinstit si onorabil. Ciocarlia flamanda ar fi putut gasi hrana pe camp daca ar fi cautat. Dar vazu un pescar care avea intr-un cos o multime de viermisori. I s-a parul mai comod sa ceara, decat sa caute acolo unde ar fi gasit fara indoiala. "Du-mi si mie doi", ceru ea. "Iti dau, dar da-mi si tu o pana din aripile tale". Zambind, ciocarlia ii dadu. I se paru un targ usor, o hrana obtinuta fara efort. Mananca viermisorii si zbura vesela, sfredelind inaltimile. Intalni in inaltimi o alta ciocarlie. Aceasta ii spuse: "Vezi, noi trebuie sa fim cele mai fericite pasari, pentru ca avem aripi puternice, ne ajuta sa zburam in inaltimi, tot mai aproape de Dumnezeul" Ciocarlia noastra nu-i dadu atentie, pentru ca tocmai atunci zari jos, din nou, pescarul cu cosul cu viermisori. Se lasa sageata in jos, isi smulse doua pene si capata patru viermisori, pe care ii manca fericita. Si toi asa schimbul se facu mai multe zile la rand.
Veni iarna, cu frigul. Ciocarlia incerca sa zboare spre sud, in tari mai calde, dar nu mai putu. Isi vandusc puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut capata prin propria sa munca. A fost victima propriei lacomii, condamnata sa-si traiasca ultimile zile pe pamant, in condtii mizerabile.
Asa patesc si oamenii care isi ruineaza viata, vanzandu-si aripile pentru castiguri de moment. Toi ce e castigat astfel, e o pierdere pentru mai tarziu. Numai ceea ce e castigat prin munca ne apara integritatea, cinstea si viitorul.
Celalalt text: "Nu puteti sluji la doi domni, si lui Dumnezeu si lui mamona", e de asemenea o premiza logica din ordinea evidentei. Dar trebuie sa limpezim mai intai ce trebuie sa intelegem prin mamona? Fiindca si in aceasta privinta unii vin cu o inter pretare gresita. Ei vor sa inteleaga prin mamona, lumea, sau, mai exact, lumea aceasta, spre deosebire de cealalta. Ei ar vrea sa gaseasca in acest text indreptatirea de a nu recunoaste obligatiile crestinilor fata de lumea aceasta. Dar sa ne aducem aminte cum a reactionat Mantuitorul cand a fost intrebat daca trebuie sa se plateasca impozitele, mai ales ca erau platite unei puteri straine, ocupantilor romani (v. si Rom. 13, 6). A spus: "Dati Cezarului ce este al Cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Ba chiar a platit El insusi impozitul, pescuind un ban in pantecele unui peste. in privinta aceasta lucrurile sunt clare.
Dar ce inseamna cuvantai mamona? Mamona este un cuvant aramaic care inseamna "bogatie", dar si pofta egoista de avere. Deci cand Mantuitorul se refera la mamona spune: Nu puteti sluji intereselor spirituale, daca sunteti orientati in activitatea voastra de egoism, de strangere de bogatii, de interesele voastre exclusiv pamantesti. Daca citim textul din Noul Testament, vom vedea ca Mantuitorul vorbise inainte de aceasta despre bogatii care nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu. Spusese ca e mai usor sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in Imparatia lui Dumnezeu. Si tot Mantuitorul spusese, cu cateva versete inainte de acestea cu mamona: "Acolo unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra". Deci, daca interesul vostru cade pe adunarea de bunuri, mai mult decat aveti nevoie, pe interesele personale, fara sa vedeti si interesele aproapelui, ale vecinului, ale societatii din jurul vostru, inima voastra va fi acolo, si inima voastra nu va mai fi deschisa catre Dumnezeu.
Textul este, prin urmare, un avertisment impotriva egoismului.
E de la sine inteles ca in inima egoistului nu mai este loc pentru nimeni. Este loc numai pentru mamona, caci egoismul il indeparteaza de slujirea lui Dumnezeu si a aproapelui. Goleste locul pentru mamona.
In textele indiene egoismul e numit "ignoranta" (Mahabharata). Nicolae lorga spune ca egoismul inseamna "a face din fiinta ta tendinta sufletului tau" si "a-ti da silinta desperata de a fura o raza ca sa im lumineze si pe altii" (Cugetari). Scriitorul francez I. de la Bruyere descrie astfel pe egoist: "cel ce nu se constrange pentru nimeni, nu plange pe nimeni, nu cunoaste decat nenorocirile sale, nu plange deloc moartea altora, nu se teme decat de a lui, pe care ar rascumpara-o bucuros cu pretul stingerii genului uman " (Les Caracteres)

Indemnul Mantuitorului insa e sintetizat la urma in cel de-al treilea text, cu privire la care ne-am pus intrebarea cum ar trebui talcuit. Acum il putem intelege usor. "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua". Se vor adauga, dar nu de la sine. Cautarea imparatiei e prin lucrare, intr-ajutorare, milostenie, iubirea aproapelui, asa incat cautand imparatia asa cum se cuvine, ne ajutam noua insine, si ni se adauga reusita si succesul. imparatia se afla acolo unde i-a lasat loc liber egoismul. Interesul pentru tine sa fie in acelasi timp si interes pentru altii. Toti suntem fiii lui Dumnezeu si fata de fiecare din noi Providenta divina isi indreapta atentia in mod egal. Noi nu avem dreptul sa monopolizam pentru noi insine nici interesul nostru, nici interesul lui Dumnezeu.
Sfantul Clement Romanul invata:
"Ziua si noaptea sa va luptati pentru binele tuturor fratilor... Sa nu va caiti pentru nici o binefacere. Fiti gata pentru tot lucrul bun" (Epistola I Cor. 2). Si Sfantul Bamaba spunea: "Aveti imprejurul vostru oameni carora puteti sa le faceti bine. Nu incetati a-l face" (Epistola, 2).

A ne preocupa si "de celelalte", nu e interzis. Mantuitorul stabileste doar prioritatile. El zice: "mai intai" imparatia Iui Dumnezeu, dar dupa aceea si "celelalte", pentru care ne promite si concursul Sau. Iata cum, citite cu atentie, chiar cuvintele aparent grele din Sfanta Scriptura isi lumineaza intelesurile.
Auzind acestea, "sa fim nu numai auzitori, ci si implinitori ai cuvantului" (Iacov 1, 22).

IPS Antonie Plamadeala





  Familia si neamul ca institutii umane fundamentale create de Dumnezeu traiesc si se perpetueaza prin acei membri care stiu sa stea pe Cruce,sacrificand toate orgoliile si interesele lor pe altarul de jertfa al iubirii de aproapele. Iubirea de Dumnezeu si aproapele este porunca suprema,porunca Legii celei noi,data noua de catre Mantuitorul Iisus Hristos,care,, cuprinde toata Legea si toti proorocii”si pe care,daca o indeplinim,ne putem mantui sufletul
   Creştinul este permanent chemat să-L urmeze pe Hristos în iubire,rugăciune,împărtăşirea cu Sf.Taine ale Bisericii,post şi fapte bune.
   Dar proba iubirii stă în faptele de jertfă şi milostenie pe care le săvârşim faţă de semenii noştri aflaţi în nevoie şi suferinţă. Mântuitorul Iisus se află lângă fiecare om pe care noi îl miluim şi îl ajutăm şi aşteaptă să ne dăruiască Împărăţia Sa.
  Cine nu iubeşte pe aproapele nu poate iubi nici pe Dumnezeu:,,dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu,iar pe fratele său îl urăşte,mincinos este..”(Ioan 4,20).
 Iubind pe Dumnezeu omul iubeşte şi tot ceea ce iubeşte Dumnezeu,adică întreaga creatură(pe sine,pe semeni,natura înconjurătoare).Deşi porunca iubirii de Dumnezeu este mai mare decât cea a iubirii aproapelui,totuşi iubirea aproapelui este temelie şi dovadă a iubirii de Dumnezeu. In Biserica lui Hristos omul nu se poate mântui singur ci doar împreună cu fraţii săi întru Hristos. De aceea Mântuitorul indică iubirea de aproapele ca semn de recunoaştere al adevăratului creştin
 ,,Întru acesta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”(Ioan 13,35).Omul trebuie să se comporte cu cel de lângă el aşa cum ar vrea el însuşi să fie tratat de către ei.,,toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii,asemenea şi voi să faceţi lor”(Matei 7,32).
  0 iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme si fără săbii îndreptate împotriva noastră. Si prin Evanghelia de astazi,Mantuitorul ne avertizeaza in acest sens: "N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie... Dusmanii omului sunt casnicii lui."Sigur ca in familie sunt probleme multiple,sunt greutati ,sunt neantelegeri, sunt acte de neascultare ale copiilor. Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunte,sa abdice de la indatoririle sale. Nu! Dumnezeu stie de necazul tău, iar aceste suferinte te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreste.
  Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseală atunci când certăm cu rautate,pe unul sau pe altul! Il rabdă Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu si să te încununezi! Iar daca ai datoria sa-l educi si sa-l indrepti,atunci mustra-l cu blandete si iubire iar nu cu rautate,cu judecata,cu intreruperea comunicarii si comuniunii, cu sentinte si pedepse aplicate fara discernamant! In sens duhovnicesc Sfintii Parinti afirma ca acei casnici ai omului despre care Iisus spune ca sunt dusmanii lui sunt chiar gandurile sale rele. De aceea este foarte important sa nu clevetim,sa nu judecam pe nimeni,sa nu certam pe nimeni cu rautate si desigur,sa nu uram pe nimeni.
  Iubirea de apropele începe cu iubirea şi ascultarea de părinţi şi învăţători extinzându-se,treptat la toţi oamenii(fiindcă orice om este aproapele nostru i are în el chipul lui Dumnezeu),ajungând la forma ei cea mai înalta şi anume iubirea vrăjmaşilor,pe care Mântuitorul ne-o porunceşte:,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,,faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă sau vă prigonesc”(Matei 5,44).
    Răsplata promisă este pe măsură:,,ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui ceresc...”(Matei 5,45).


                                 Invăţătura ortodoxă despre diavoli
Cei ce pot sa ucida trupul iar sufletul nu-l pot ucide sunt in primul rand diavolii si apoi slugile lor,adica acei oameni care asculta de ei si se leapada de Hristos,luptand impotriva Lui(ex.ereticii,paganii,ateii,dar si asa zisii crestini care se dedau practicilor magice sau propovaduiesc invataturi contrare canoanelor Bisericii ortodoxe si Sf.Parinti.Pericolul de a ne pierde sufletul intervine doar atunci cand ne contaminam prea mult de duhul,moda, grijile si pacatele lumesti lumesti intrand astfel in partasie cu diavolul si lumea aflata in stapanirea sa.Pentru o mai buna cunoastere a lucrarii diavolilor si pentru a ne apara in mod constient si eficace de atacurile lor,redam,in cele ce urmeaza,invatatura ortodoxa despre diavoli:

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa “Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile. Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia, la rândul lor, o comunică celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger si fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunostinte, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul “înger” înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise să slujească pentr cei ce vor mosteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: “Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi îndeplinesc slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: “Ingerii au fost făcuti după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai târziu omul”. Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură că: “Chipul dumnezeiesc la îngeri si la om, constă în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste. Acest chip este asemenea prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o înfâtisare proprie”.
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El si pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaste exact numărul îngerilor: “Si era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii” (Apoc. 5,11).
Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arăta si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si însusirile suprafiresti.

         Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să progreseze în sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt si astfel s-a transformat în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut si îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: “Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…” (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi în Iad, până în ziua în care vor fi judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: “Dumnezeu, n-a crutat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziti, până la judecată” (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: “pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice, spre ziua judecătii celei mari” (Iuda 6).
Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au rămas în starea lor de sfintenie si bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei si vicleniei. Asadar, întâiul vinovat de păcat si întemeietor al răutătilor este diavolul: “…pentru că, de la început diavolul păcătuieste” (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinatia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmas, mincinos si defăimător.
Sfântul prooroc Iezechiel spune:”…tu erai pecetea desăvârsirii, deplinătatea întelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu”; “fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale si până s-a încuibat în tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).
Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învată scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ: “Diavolii se numesc asa, nu pentru că asa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei”.
Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea si pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si actionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fată de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire si într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.
Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influente de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii si-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, stiind că Dumnezeu îsi iubeste făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu si inspiră ură, perfidie si minciună între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).
In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi păcatul, zavistia si minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. “Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tată al minciunii” (Ioan 8,44).
Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinti, preoti si călugări, după care lumea se va sfârsi, datorită păcatelor oamenilor.
Libertatea vrăjmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mântuiesc si, de aceea, îi atacă pe oameni asa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea încredintată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul luptă asa de tare pe oameni este si dorinta de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.

         Diavolul – ucigas de oameni

Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie au numit în felurite moduri pe diavoli: “Ducă-se pe pustie”, “întunecatul”, “stăpânitorul mortii” (Evr. 2,14), “potrivnicul”, “mincinos si tată al minciunii” (Ioan 8,44), “cel viclean” (Matei 13,19), “urâtorul binelui”, “înselător”, “siret”, “vrăjmas”, “ucigas”, “leu care răcneste”, balaur”, “Belzebut” s.a. In toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea si vrăjmăsia, dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul urmăreste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

      Cum arată diavolii?

Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul si înfătisarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Intr-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor îngeri.
Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeste “fiare”, iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a “teleporta” materia, cât si pe oameni.
In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, “îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata pământului si în iad. “Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor necurate, alungate din Cer”(Sf. Ignatie Brianceaninov).
In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul “dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc”(Iov 1,7).
Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni “duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri” (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor “stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.
In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al satanei: “Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului”(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: “l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: “Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului” (Apoc. 20,7).
Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: “Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age…). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).

Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui Sfântă.
Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: “Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63,6-7).
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6,p.315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă crestinul face din nou păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: “Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45).
Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi…).

Din gîndurile diavolesti

Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtutilor – patimile si păcatele, împotriva credintei – necredinta, hula si erezia.
Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războieste cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: “Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te răzbuni.
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale.
Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.
In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: “Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”; “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.
Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: “Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică…”
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.
Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: “Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi”.
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.
Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de moarte.
Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.
Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.
Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.
In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: “Când demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase”.
Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.
Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre păcate, ne învată Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: “Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii “contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântăretii de muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii de cultură atei si eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru suflet.

      De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să atingă treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).
Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Câti demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos si respingător, ne-am iesi din minti”.
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii. Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeiesti. In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat “regula de aur” pentru interpretarea viselor: “să nu crezi în vise si în vedenii”.
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu simt prezenta demonilor, a răspuns: “Pentru a simti asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat, luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că ar fi absolut liberi în toate.

     Lupta crestinilor cu diavolii

Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.
Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: “…Când fiinta noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti”.
Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin Moastele Sfintilor.

De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: “Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne”.
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.

De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: “Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: “în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru a trăi în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârsire si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolul nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii”.


                  Cati crestini isi mai doresc sa fie robi ai Domnului?

   "Gandul acesta sa fie in voi care era si in Hristos Iisus, care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om. 
   S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filipeni 2, 5-11).
Cati crestini isi mai doresc sa fie... robii Domnului ?!
  Omul nu poate fi decat rob. Greu cuvant pentru majoritatea dintre noi.
  Firea omului este roaba lui Dumnezeu, care a facut-o. Astfel, daca pana la cadere, omul nu putea fi rob decat unui singur Stapan, dupa cadere, lucrurile s-au schimbat, astfel incat, fiind inselat, omul a ajuns rob si diavolului.
   Libertatea cea dintai il intarea pe om sa aleaga in mod natural binele, fara a simti vreo greutate, insa starea de dupa caderea in pacat, numita gresit tot "libertate", l-a aruncat pe acesta intr-o continua tensiune, resimtita cel mai evident in alegere dintre bine si rau.
    Pana la cadere, omul avea inainte numai binele, putand astfel robi numai binelui, spre odihna si viata vesnica, insa dupa cadere, cand inaintea omului a aparut si raul, acesta a inceput sa aleaga pe cele inselatoare, in locul celor reale.
    Drept aceea, lupta omului in aceasta viata nu ar trebui sa se manifeste ca neincetata revolta si stradanie intre "a fi rob" si "a fi liber", ci in a se stradui sa fie rob cui trebuie. Iar odata dobandita robia catre Dumnezeu, omului i se va lumina mintea, spre a intelege cu adevarat ce inseamna libertatea.
Robind lui Dumnezeu si traind pentru viata vesnica, omul va dobandi libertatea si va avea odihna inca de aici. Robind insa lui Satana si diavolilor, inca de aici omul isi va distruge sanatatea sufleteasca si isi va amenaja iadul. O a treia robia nu exista.
   Robia fata de Sfanta Treime
    Robia fata de Sfanta Treime ne adanceste personalitatea, unicitatea si puterea peste toata faptura. Sfintii, ca neintrecuti robi ai Domnului, au mers pe apa, au mutat munti, au vietuit langa animale salbatice, au inviat morti si au savarsit nenumarate minuni. Ce minunata robie! Noi insa, sa nu ne dorim atat a face minunile sfintilor, cat mai ales a le urma credinta, faptele si nevointele.
   Mantuitorul nostru Iisus Hristos a luat "chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om". El nu a fost rob, caci Dumnezeu fiind, deofiinta cu Tatal, nu avea cui sa robeasca, insa, luand firea umana, in mod real, ne-a aratat noua ce inseamna a robi Domnului. Iar aceasta robia fata de Dumnezeu inseamna a fi "ascultator pana la moarte".
   "Prin respectul nemarginit purtat libertatii umane, ajungand pana la a le arata oamenilor doar fata frateasca a robului, plina de suferinta, si trupul fratesc plin de suferinte de pe Cruce, Mantuitorul Iisus Hristos trezeste in om credinta ca raspuns la dragoste; caci numai ochii credintei recunosc chipul lui Dumnezeu, sub chipul robului" (Vladimir Lossky).
    Ce minunat infatiseaza Fericitul Augustin aceasta taina, cand zice: "Doamne, fa-ma robul Tau, ca sa fiu cu adevarat liber." Fiecare om alege cui slujeste in viata aceasta, pacatelor sau lui Dumnezeu. A fi robul lui Dumnezeu inseamna a dobandi cea mai puternica si autentica libertate. "Robul (stare sociala), care a fost chemat in Domnul, este un liberat al Domnului. Tot asa cel chemat liber este rob al lui Hristos. Cu pret ati fost cumparati. Nu va faceti robi oamenilor" (I Corinteni 7, 22-23).
   "Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corinteni 3, 17). "Stati deci tari in libertatea cu care Hristos ne-a facut liberi si nu va prindeti iarasi in jugul robiei" (Galateni 5, 1). "Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu" (I Petru 2, 16).
   Postul, metaniile, milostenia, iertarea, rugaciunea, etc, toate acestea sunt porunci, iar cel ce implineste poruncile nu poate fi decat rob Celui care a dat poruncile. Astfel, postul ni se face o atat de frumoasa robie, o atat de dulce eliberare! Postind, noi ascultam porunca Mantuitorului si, facand ascultare, dobandim libertatea.
Toti dreptii si sfintii s-au numit pe ei "robi" ai lui Dumnezeu !
   "Intoarce-Te, Doamne! Pana cand vei sta departe? Mangaie pe robii Tai! Cauta spre robii Tai si spre lucrurile Tale si indrepteaza pe fiii lor" (Psalm 89, 15, 18). "Adu-Ti aminte de robii Tai: Avraam, Isaac si Iacov, carora Te-ai jurat pe Tine Insuti" (Deuteronom 9, 27).
   "Din ziua cand parintii vostri au iesit din pamantul Egiptului si pana in ziua aceasta am trimis la voi pe toti robii Mei (proorocii) si i-am trimis in fiecare zi dis-de-dimineata" (Ieremia 7, 25). "Trimis-a Domnul la noi necontenit pe toti robii Sai prooroci si voi n-ati ascultat, nici v-ati plecat urechea ca sa-i ascultati" (Ieremia 25, 4). "Trimis-am la voi pe toti proorocii, robii Mei, i-am trimis dis-de-dimineata si am zis: Sa se intoarca fiecare de la calea lui cea rea si sa va indreptati purtarile, sa nu mergeti dupa alti dumnezei, ca sa le slujiti, si veti trai in pamantul acesta pe care l-am dat voua si parintilor vostri" (Ieremia 35, 15).
   "Iar pe robii Tai nici dintii balaurilor celor veninosi nu i-au biruit, caci mila Ta a venit si i-a vindecat" (Intelepciunea lui Solomon 16, 10). "A venit vremea ca sa fie judecati, si sa rasplatesti pe robii Tai, pe prooroci si pe sfinti si pe cei ce se tem de numele Tau, pe cei mici si pe cei mari, si sa pierzi pe cei ce prapadesc pamantul" (Apocalipsa 11, 18).
    Robia fata de Satana
    Robia fata de Satana si de diavolii lui ne distruge personalitatea, ne dezbina interior si exterior, ne arunca in neincetate conflicte cu semenii si cu faptura, pierzandu-ne identitatea, odihna si libertatea atat in viata aceasta, cat si in cea vesnica.
   O parte dintre ingerii cei buni au ajuns diavoli tocmai pentru ca au incetat de a mai fi robi lui Dumnezeu, iar cum alta cale nu exista atunci, au ajunsi robi lor insisi, chinuindu-se vesnic.
Astfel, diavolul ne dispretuieste profund, singurul motiv al incapatanarii lui de a ne pierde fiind nu atat interesul lui fata de noi, cat ura lui fata de Dumnezeu, fata de Izvorul tuturor bunatatilor. Iar cea mai dureroasa "lovitura" pe care diavolul i-o poate da lui Dumnezeu (singura cred) este aceea de a-i pierde faptura mult iubita, omul.
   Cand omul ajunge rob lui Satana, intreaga faptura ii devine potrivnica (hrana, conditiile meteorologice, animalele, etc), aratand prin aceasta iesirea lui din fire, din ordinea fireasca a lucrurilor. Intreaga faptura se revolta asupra marilor pacatosi, fiind oricand gata sa ii sfasie, daca nu ar tine-o Dumnezeu in frau, pana la Judecata, cand si ea va avea un cuvant de acuzare impotriva lor.
    Robul si roaba Domnului !
    Prilej de intristare mi s-a facut participarea la cateva slujbe, savarsite in unele biserici de parohie.
Astfel, in Sfanta Taina a Cununiei, cand preotul ridica cununiile, spre a le aseza pe capetele mirilor, el ar trebui sa rosteasca: "Se cununa robul lui Dumnezeu Ion, cu roaba lui Dumnezeu Maria, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh."
   Din pacate, au fost momente in care nu am auzit aceste cuvinte, ci pe acestea: "Se cununa credinciosul lui Dumnezeu Ion, cu credincioasa lui Dumnezeu Maria, in numele..." Sau, si mai rau, daca poate fi vorba aici de un rau mai mare si unul mai mic: "Se cununa Ion, cu Maria, in numele..."
  Oare ne este rusine de a ne mai numi "robii Domnului" ?!
   In cadrul Sfintei Liturghii, in momentul impartasirii, preotul este dator sa spuna: "Se impartaseste robul/roaba lui Dumnezeu..." Daca si aici am inlocui cuvintele, dupa bunul nostru plac si dupa mintea noastra din ce in ce mai intunecata, unde am ajunge? Oare nu la a-L robi noi pe Dumnezeu, ca doar suntem in stare?
   Greutatea de a nu ne mai vedem stapani si conducatori, ci robi si slujitori, sa ne arate cat de mult mai avem pana la a putea fi vrednici de numele de crestini. Bunul Dumnezeu sa ne dea sa gandim toti la fel, dorind din toata inima sa ii fim robi, spre eliberarea de toate patimile lumii si spre dobandirea vietii celei vesnice.
                                                                                                                                                            Teodor Danalache



                  SFANTA TREIME - TEMEIUL SI MODELUL BISERICII

Taina Treimii celei de o fiinta si mai presus de fire constituie temeiul credintei si trairii noastre crestinesti, fiind totodata sufletul viu al Bisericii, pe care o face sa traiasca din viata treimica, impartasita haric tuturor membrilor ei, intr-o nesfarsita kenoza a iubirii, care inalta, desavarseste si indumnezeieste.
Astfel, Biserica, ca Trup al lui Hristos extins in umanitate, prin Duhul Sfant, in timp si spatiu, este mediul in care se afla prezenta si actioneaza direct Sfanta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii isi are izvorul nesecat in taina iubirii si vietii de comuniune mai presus de fire, ce exista in sanul Sfintei Treimi 1. Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxa “fundamentul imuabil al intregii gandiri religioase, al intregii pietati, al intregii vieti spirituale, al intregii experiente” 2.
Asadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie cautat prin speculatii sofiologice prapastioase intr-o realitate divina externa si deosebita de Persoanele Treimice, ci in insasi taina vietii comune a persoanelor divine 3. Si acest temei il intelegem numai in sensul ca relatiile trinitare divine sunt un model al relatiilor dintre oameni in Biserica, ci si in sensul ca ele sunt o putere care produce si adanceste aceste relatii. In viata Bisericii e impletita viata Sfintei Treimi. Numai pentru ca se iubesc persoanele Sfintei Treimi, ele produc si intre oameni atmosfera de iubire 4.
Dorind cu tot dinadinsul ca iubirea si unitatea din Biserica sa fie identica cu cea din sanul Prea Sfintei Treimi, Mantuitorul Insusi, inainte de patimi, se roaga Tatalui ceresc: “Parinte Sfinte, pazeste-i intru numele Tau pe cei pe care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem Noi… Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, dupa cum, Tu Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care Tu M-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca l-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” 5.
De aici rezulta ca modul unirii sau al comuniunii intre Tatal si Fiul, sau intre Tatal, Fiul si Sfantul Duh este modelul dupa care trebuie sa se realizeze uniunea intre toti fiii lui Dumnezeu, dupa har, in comunitate Trupului tainic al Domnului, dar totodata si principiul acesteia 6.
Asadar, “Biserica, in calitatea ei de mediu de restaurare a oamenilor, in comuniunea de iubire cu Dumnezeu si intreolalta nu poate avea alt izvor si un alt model decat Sfanta Treime. De aceea, cand Iisus vorbeste de unitatea Bisericii si se roaga pentru ea, El nu da ca exemplu (pentru aceasta unitate) nici Imperiul roman si nici Republica Elina, nici o alta forma de organizare politica sau sociala, ci relatiile interpersonale din Sfanta Treime” 7. Dar, Sfanta Treime nu reprezinta numai un model care ii ramane exterior Bisericii, oricat de desavarsit ar fi el, ci o realitate, sau mai bine zis realitatea sau existenta perfecta, cu care ea trebuie sa se uneasca, fara confuzie 8. “Se citeaza astfel cuvintele lui Iisus: omnes sint unum (ca toti sa fie una), dar se trece cu vederea “cum”, modelul vietii trinitare: “Precum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine”. Astfel se constata ca Rugaciunea lui Iisus pentru unitatea Bisericii arata ca Treimea nu este numai model pentru viata Bisericii, ci si izvorul si finalitatea ei: “Ca ei sa fie una in Noi” 9.
Dar, ceea ce face posibila participarea concreta si eficienta a Bisericii la viata Sfintei Trieimi este intruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin intruparea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos a introdus natura umana in intimitatea cea mai profunda a Treimii si i-a dat putinta participarii vesnice la viata Treimica. Din acest motiv este Hristos Capul Bisericii si Biserica este Trupul Sau (Efeseni I, 22). Iar prezentarea Bisericii ca Trup al lui Hristos nu inseamna o ecleziologie opusa sau paralela, vis-à-vis sau alaturi de imaginea trinitara a Bisericii. Persoanele umane care formeaza Trupul (tainic) al lui Hristos participa la viata treimica. Biserica inteleasa ca Trup al lui Hristos este plina de Duhul Sfant, si prin aceasta plina de viata treimica” 10.
Astfel, intruparea este Taina prin care Sfanta Treime intra in comuniune pentru totdeauna cu umanitatea, iar aceasta are loc in Iisus Hristos, Fiul si Cuvantul Tatalui intrupat. Prin urmare, de aspectul trinitar al Bisericii se leaga in mod inseparabil aspectul hristologic. Propriu-zis, unul trimite la celalalt si amandoua aspectul pnevmatologic, toate trei evidentiind aspectul de comuniune al Bisericii 11.
In acest context, putem constata, pe de o parte, ca aspectul trinitar al eclesiologiei isi are temeiul in aspectul hristologic, deoarece “in Hristos se descopera taina comuniunii trinitare”. Dorinta Lui este ca Biserica sa dobandeasca chipul Sfintei Treimi. Biserica traieste in Duhul Sfant din Hristos. De aceea, Hristos ramane Capul Bisericii 12. Pe de alta parte, numai intrucat Hristos ramane permanent Capul Bisericii, aceasta se poate impartasi continuu de Sfanta Treime ca model, putere si implinire a vietii ei de comuniune 13.
Exprimand taina vietii de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, Biserica este ea insasi o icoana a relatiilor treimice, continuand in acelasi timp lucrarea mantuitoare a Intemeietorului ei divin in lume, ca esenta si finalitate a relatiei personale dintre Dumnezeu si om. “Insa Biserica in calitatea ei de icoana a Sfintei Treimi nu se zideste ca o icoana paralela sau independenta de Sfanta Treime, ci ca participare la viata treimica si ca stralucire (reflectare) in lume a acestei participari. De fapt, cand cineva devine crestin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Asadar, a deveni crestin inseamna a restabili sau a incepe comuniunea cu Sfanta Treime 14. Precizam, insa, ca aceasta restabilire intre om si Dumnezeu sau aceasta trecere de la omul – creatura a lui Dumnezeu la crestinul – madular al trupului tainic al lui Hristos se face numai in Biserica prin Taina Sf. Botez. Iar Cel care ne introduce in aceasta stare sau relatie cu Sfanta Treime este Duhul Sfant sau Duhul lui Hristos. Astfel, viata crestina este viata in Hristos sau in Duhul Sfant. Si numai in Hristos prin Duhul Sfant intalnim si cunoastem noi pe Tatal. Prin urmare, viata in Hristos sau viata duhovniceasca este mai intai de toate participare la viata treimica 15. In ceea ce priveste modul in care cele trei Persoane divine intra in relatie cu Biserica si Credinciosii, Sfintii Parinti afirma ca toate le face Tatal prin Fiul, in Sfantul Duh, intr-o maniera in care Tatal apare ca sursa a lucrarii, Fiul ca viata, si Duhul Sfant ca putere care concretizeaza sau finalizeaza actiunea; nici una din cele trei Persoane divine nu are o lucrare distincta care sa fie a Sa proprie, ci o viata si o lucrare unica si identica trece prin Toate Trei 16.
In acest context, toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Prea Sfintei Treimi: “In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”, aratand ca nu se poate face nici o rugaciune cu un rezultat fara credinta in Ea. De asemenea, toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisierea puterii Ei, ca temei al increderii ca ce s-a cerut in rugaciune sa va putea implini. In acest sfarsit al rugaciunii se exprima nadejdea in puterea Treimii de a implini cele cerute si in vointa Ei de a le implini. In sfarsitul rugaciunii din Biserica, precum si in ecfonisele rostite se exprima puterile si bunatatile Sfinetei Treimi, ca temei de nadejde pentru implinirea celor cerute.
In Biserica si la orice inceput al unui lucru in viata de toate zilele, credinciosii se inseamna cu semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta o anumita salasuire a Treimii in fiinta lor. Facandu-ne acest semn, ne amintim ca prin Cruce ne-a eliberat Fiul intrupat al Tatalui de robia pacatului si a dusmanului nostru nevazut. Prin pomenirea Sfintei Treimi la insemnarea noastra cu semnul Crucii aratam ca nu putem desparti crucea lui Hristos de iubirea si grija Treimii fata de noi, Care a socotit ca prin Crucea suportata de Fiul lui Dumnezeu ne poate mantui, intrand prin ea in acelasi timp si vointa noastra de a ne infrana de la pornirile egoiste si de a ne darui impreuna cu Fiul, Tatalui ceresc, prin Duhul Sfant. Ea ne ajuta astfel sa ne pregatim pentru Imparatia Treimii ca Imparatie a iubirii 17.
Faptul ca toate Tainele din Biserica Ortodoxa incep cu formula: “Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh” arata ca intreaga viata sacramentala este o introducere si o adancire in comuniunea treimica si in acelasi timp o salaslusire (inhabitare) a vietii treimice in noi. De aceea, intr-o rugaciune de la slujba sfintirii Sfantului si Marelui Mir se cere ca cei ce vor fi unsi cu aceasta sa devina “locas al Sfintei Treimi” 18.
Tainele Bisericii incep, insa, nu numai cu invocarea numelor Persoanelor Sfintei Treimi odata cu semnul Crucii, ci si cu binecuvatarea "Imparatiei Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh”, care a inceput pe pamant ca Biserica si va continua vesnic in ceruri.
Dupa rostirea crezului niceo-constantinopoliltan, care cuprinde credinta in Sfanta Treime si in lucrarea Ei creatoare si mantuitoare si in fagaduinta vesnicei fericiri ce ne-o va da, preotul le doreste credinciosilor si roaga pe Dumnezeu sa le dea cele dorite de Sfantul Apostol Pavel adresatilor sai din Corint: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea (comuniunea) Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti” 19. Credinciosii doresc preotului la fel. De fapt, acestea ne vin de la Sfanta Treime, pentru ca acestea le are Ea Insasi: dragostea si comuniunea 20. Acestea se realizeaza in cadrul Sfintei Liturghii, pentru ca “intreaga Sfanta Liturghie, rugaciunea prin excelenta a Bisericii este o introducere spirituala progresiva in Imparatia sau Comuniuea Sfintei Treimi. Impartasirea (comuniunea) euharistica cu Trupul si Sangele lui Hristos este, de fapt, culmea acestei comuniuni cu Treimea in viata sacramentala.” 21
In ceea ce priveste rolul pe care fiecare Persoana Treimica il desfasoara asupra noastra in Biserica, aceasta este foarte bine prezentat in rugaciunea: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant. Treimea Sfanta, marire Tie”.
Asadar, de la Tatal porneste mantuirea noastra in orice act savarsit in cadrul ei, precum a pornit si creatiunea; prin Fiul se infaptuieste ea si orice act in cadrul ei; Duhul Sfant ne acopera cu puterea Lui, ne apara in starea in care am fost ridicati, ca sa ramanem si sa ne intarim in starea de mantuire sau imparatie Treimii 22. Prin urmare, viata crestina este viata in Hristos sau in Duhul Sfant, caci numai in Hristos prin Duhul Sfant intalnim si cunoastem noi pe Tatal 23, iar viata in Hristos sau viata duhovniceasca nu este altceva decat o participare directa la viata treimica. Intrarea in aceasta viata nu se poate face decat prin Botezul facut in numele Sfintei Treimi, si nu putem sa ne impartasim din plinatatea ei decat prin harul divin venit din fiecare Taina.
Apoi, numai in si prin Sfanta Liturghie, care se incheie cu impartasirea credinciosilor cu Trupul si Sangele Fiului intrupat al Tatalui, credinciosii fac in mod special experienta inaintarii lor comune in Imparatia Sfintei Treimi, simtind-o tot mai adanc in ei pe Aceasta, cu iubirea Ei, care devine si iubirea lor introlalta, si traind astfel comuniunea tot mai calda intre ei din puterea comuniunii cu Ea 24.
Impartasirea pe care credinciosii o fac cu Trupul si Sangele Domnului nu o fac numai pentru prezent, ci ei o fac pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu pururea si in vecii vecilor. Iar chipul imparatiei viitoare a lui Dumnezeu il reprezinta Biserica in care si intra si se inainteaza prin Sf. Taine. Astfel Biserica este forma pamanteasca de “acum” a Imparatiei Cerurilor, este arvuna Imparatiei desavarsite 25.
Un alt aspect al relatiei dintre Biserica si Sfanta Treime este unitatea. Precum cele Trei Persoane sunt Una, dupa cuvantul Mantuitorului “ca toti sa fie una….” 26, tot astfel, multitudinea de persoane care intra in Trupul tainic al lui Hristos prin Botez sa fie una prin credinta si trairea in aceeasi unica dumnezeire.
Dupa cum am aratat mai sus, Biserica se intemeiaza pe intruparea sau este o intrupare continua si prin aceea ca are menirea si puterea sa actualizeze in fiecare credincios si in toti impreuna unirea cu Dumnezeu, prin har, dupa modelul teandric al lui Hristos. In acest sens “Iisus Hristos, vazut ca Ratiunea si Iubirea unificatoare a tuturor, este el insusi Biserica, intrucat ea este modul prin care trece din virtualitate in actualitate, pe masura ce restabileste in cei pe care ii aduna in Sine, iubirea fata de El si intreolalta. Biserica nu se poate concepe fara acest rol unificator care este identic cu insasi misiunea ei mantuitoare” 27.
Rolul unificator al Bisericii, precum si actiunea ei mantuitoare in Hristos isi gaseste temeiul numai in intruparea Mantuitorului. “Domului S-a intrupat, S-a rastignit si a inviat ca om, ca sa adune pe toti cei dezbinati in Sine, in infinitatea iubirii Sale fata de Tatal si a Tatalui fata de El. Unificarea aceasta a tuturor in Sine constituie insasi esenta mantuirii. Caci unitatea aceasta inseamna unitatea in Dumnezeu Cel prefericit si vesnic. De altfel, in afara de Dumnezeu nu este cu putinta unitatea, deci nici mantuirea” 28.
Chezasia unitatii Bisericii o reprezinta insasi prezenta lui Hristos in ea, intrucat El lucreaza si ca Logos si ca Mantuitor la unirea tuturor cu Sine in spatiul Bisericii. “Unde este Hristos, este unitate, caci unde este Hristos este iubirea care vrea sa-i imbratiseze pe toti in Sine si sa-i infatiseze Tatalui. Unitatea nu se poate dobandi, decat prin inradacinarea in Hristos, care este Cuvantul lui Dumnezeu devenit accesibil noua prin intrupare, ca sa ne readune pe toti in unitatea Sa. Dezbinarea nu este decat iesirea din aceasta temelie neschimbata si unitara.” 29
In Biserica, Hristos este prezent si lucreaza intr-un mod superior prezentei si lucrarii Sale in lume, inainte de intrupare. Propriu-zis, El S-a intrupat ca sa intemeieze Biserica, unind-o cu Sine si facandu-se prezent si transparent prin Duhul Sfant in viata si lucrarea ei. Intemeind-o in Sine, in unirea ipostatica a celor doua firi ale Sale, in unitatea teandrica a Persoanei Sale, Hristos a fundamentat Biserica pe acelasi model unitar teandric, care se prelungeste prin Trupul Sau jertfit, inviat si deplin pnevmatizat, din El in ea 30. “Creatorul si sustinatorul unitatii Bisericii este Intemeietorul si Carmaciul ei, Care ne-a unit cu El si S-a unit cu noi si S-a facut prin toate una cu noi”, in asa fel incat: “cel ce priveste la aceasta lume noua a zidirii Bisericii, vede in ea pe Cel ce este si S-a facut in ea toate in toti”, pe Hristos “Cel ce a adunat pe cele ratacite si imprastiate intr-o unitate si le-a facut pe toate o singura Biserica, o singura turma” 31.
Pentru ca modelul teandric sa tina de insasi fiinta Bisericii, sa nu-i ramana exterior sau imposibil de realizat, Hristos impartaseste necontenit Bisericii Trupul Sau indumnezeit, fiecarui credincios al Bisericii, dar nu in mod separat, ci intr-o unitate de iubire sau intr-o comuniune ce se adanceste tot mai mult. Din acest trup indumnezeit sau din Hristos euharistic, Duhul Sfant lucreaza prin energiile necreate, personalizante si creatoare de comuniune, la adunarea tuturor sub acelasi Cap – Hristos Mantuitorul 32. Sfintii Parinti vad temelia unitatii Bisericii in prezenta aceluiasi Trup jertifit si inviat, si ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiesti, in toate madularele Bisericii. Iar, intrucat Trupul lui Hristos este plin de Duhul Sfant, care iradiaza din El ca o energie unificatoare si datatoare de viata si de sfintenie, contrare egoismului separatist, a doua temelie a unitatii Bisericii este, dupa Sfintii Parinti, Duhul Sfant. Propriu-zis, el infatiseaza Trupul lui Hristos si pe Duhul Sfant ca o dualitate nedespartita, producand si sustinand unitatea Bisericii 33.
Aceasta dualitate, Hristos si Duhul Sfant, uniti perihoretic intre ei cu Tatal, impartasesc continuu Bisericii viata din viata comunitara a Sfintei Treimi, sursa si modelul suprem al comuniunii. Astfel, Biserica traieste in oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Asa cum nu se pot desparti Cele Trei Persoane din unitate lor iubitoare, asa nu se pot desparti nici Biserica de Dumnezeu si nici membrii ei credinciosi intreolalta, in profunzimea vietii lor 34.
Ceea ce alimenteaza aceasta unitate si-i da stabilitate, durabilitate si perspectiva este “Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfant, care vine continuu in Biserica si in fiecare madular ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar al acestora de a se impartasi de El 35.
Pr. Lector Gheorghe Zamfir,
Mitropolia Olteniei, serie noua, anul LI, nr. 5-6, septembrie-decembrie 1999, pag. 55-62.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Magistrand Dumitru Gh. Radu, Invatatura Ortodoxa si Catolica despre Biserica, in Ortodoxia, anul VII (1954) nr. 4, p. 537.
2. Vl. Lossky, Essai sur la Theologie mystique de L’Eglise d’Orient, Paris, Aubier, 1944, p. 64; Magistrand Dumitru Gh. Radu, art. cit., p. 537.
3. Teologia Dogmatica si Simbolica, vol. II, p. 771.
4. Ibidem.
5. Ioan XVII, 11, 20-23.
6. Magistrand Dumitru Gh. Radu, art. cit., p.538.
7. Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul dupa Biserica nedespartita sau Apelul tainic si irezistibil al iubirii Treimice, in Ortodoxia XXXIV (1982) nr. 4, p. 592.
8. Preot Stefan Buchiu, Intrupare si unitare, Restaurarea cosmosului in Iisus Hristos, Editura Libra, Bucuresti, 1997, p. 150.
9. Dr. Dan – Ilie Ciobotea, art. cit., p. 592.
10. Idem, Ibidem, p. 592-593.
11. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 150.
12. Pr. Asist. Dumitru Gh. Popescu, Ecleziologia romano-catolica…, p. 404.
13. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 151.
14. Dr. Dan-Ilie Ciobotea, art. cit., p. 593.
15. Idem, Ibidem.
16. Sfantul Atanasie, Scrisoarea I catre Serapion, P.G. 26, 596 A.
17. Pr. Porf. Dumitru Staniloae, Sfanta Treime, creatoarea, mantuitoarea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, in Ortodoxia, anul XXXVIII (1986) nr. 2, p. 34.
18. Dr. Dan-Ilie Ciobotea, art. cit., p. 593.
19. II Corinteni, XIII, 13.
20. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 36.
21. Dr. Dan Ilie Ciobotea, art. cit., p. 36.
22. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 36.
23. Ioan XIV, 6-10; Romani, VIII, 15.
24. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 38.
25. Idem, Ibidem.
26. Ioan XVII, 24.
27. Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, p. 269, nota 337.
28. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. II. P. 255.
29. Idem, Ibidem, p. 256.
30. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 153-154.
31. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 258.
32. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 154.
33. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 258.
34. Idem, Ibidem.
35. Idem, Ibidem, p. 258-259.


                   Prin Duhul Sfant, Hristos este prezent si lucrator in Biserica Sa
                          † Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

  Duminica Pogorarii Duhului Sfant, numita si Cincizecimea sau Rusaliile, este o sarbatoare mare si sfanta, in care ne aducem aminte de venirea Duhului Sfant peste Ucenicii si Apostolii Mantuitorului Iisus Hristos adunati laolalta, eveniment urmat de Botezul primilor crestini.
Prin lucrarea Duhului Sfant se constituie Biserica instituita de Mantuitorul Iisus Hristos
Cand coboara la Cincizecime peste Sfintii Ucenici si Apostoli ai lui Hristos, adunati laolalta in Ierusalim, Duhul Sfant constituie Biserica lui Hristos, care se extinde apoi prin Botezul celor trei mii de oameni care au crezut in Hristos (cf. Fapte 2, 41). Cum constituie Duhul Sfant Biserica lui Hristos, daca Hristos este Capul si temelia Bisericii? Dupa cum in Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, firea divina s-a unit cu firea umana prin lucrarea Duhului Sfant (cf. Luca 1, 35), tot asa prin lucrarea Duhului Sfant viata divino-umana a lui Hristos, Capul-Bisericii, se impartaseste sau se extinde acum in toti oamenii care cred in Hristos si astfel se constituie Biserica lui Hristos.Prin urmare, taina Bisericii aceasta este: viata lui Hristos Cel Rastignit, Inviat si Inaltat la ceruri, adica in slava Preasfintei Treimi, se daruieste acum oamenilor, prin lucrarea Duhului Sfant, ca oamenii sa poata participa la viata si bucuria vesnica din Imparatia lui Dumnezeu. Din acest motiv, in Biserica Ortodoxa sfintele slujbe nu incep cu rugaciunea Tatal nostru, ci cu o rugaciune adresata Sfantului Duh: 'Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Care pretutindeni esti si pe toate le implinesti; Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre'. Indata dupa aceasta rugaciune adresata Duhului Sfant, rostim rugaciunea 'Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi', dupa care urmeaza rugaciunea Preasfanta Treime. Aceasta inseamna ca numai prin harul Duhului Sfant prezent in noi ne punem in legatura cu Preasfanta Treime. Iar dupa rugaciunea Preasfanta Treime, rostim si rugaciunea Tatal nostru, pentru a arata ca suntem fii ai lui Dumnezeu Tatal infiati de Duhul Sfant prin harul Botezului care ne uneste cu Hristos, Dumnezeu-Fiul. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Pogorarea Duhului Sfant urmeaza dupa Inaltarea intru slava a lui Hristos la ceruri, pentru ca Hristos Domnul ne-a impacat cu Dumnezeu-Tatal, cand a inaltat pe tronul imparatesc al Preasfintei Treimi firea Sa umana innoita si sfintita prin Rastignire, Moarte si Inviere, ca sa ne daruiasca noua oamenilor viata Sa cereasca si preaslavita. Deci, Duhul Sfant Mangaietorul si Sfintitorul vine in lume ca sa constituie Biserica lui Hristos, intemeiata de El prin Intruparea si lucrarea Sa mantuitoare, si sa sfinteasca pe cei care cred in Hristos si-L iubesc pe El, ca sa-i faca partasi ai vietii Lui preaslavite in iubirea Preasfintei Treimi.
In aceasta zi de Rusalii se aduc in biserica pentru binecuvantare frunze de tei sau de nuc, intrucat ele ne amintesc simbolic de limbile ca de foc prin care s-a aratat harul Duhului Sfant lucrator in ucenicii lui Hristos, trimisi de El sa binevesteasca Evanghelia Sa in limbi diferite, adica popoare diferite, pana la marginile pamantului, incepand de la Ierusalim. Prezenta acestor multe frunze la Sarbatoarea Rusaliilor ne indeamna sa ne rugam Domnului nostru Iisus Hristos sa pazeasca Biserica Sa cea una sfanta alcatuita din persoane si popoare diferite si sa binecuvanteze cu harul Sau intreaga natura sau creatie, in care viata este dar al Duhului Sfant (cf. Psalm 103, 30-31).
In Evanghelia de astazi, Duhul Sfant este numit 'apa cea vie', iar in Apostolul de astazi, Duhul Sfant se arata in 'limbi ca de foc'
Apostolul care se citeste in aceasta zi este o lectura din cartea Faptele Apostolilor, care descrie evenimentul Pogorarii Duhului Sfant ca un vuiet de suflare de vant peste ucenicii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, adunati laolalta in Ierusalim (cf. Fapte 2, 2). In limba ebraica acelasi cuvant ruah inseamna duh si vant. Duhul Sfant vine din cer ca un vuiet mare de vant si se arata deasupra capului fiecaruia dintre ucenici in limbi ca de foc. Duhul Sfant vine peste fiecare dintre ucenicii Mantuitorului Iisus Hristos cand ei se aflau adunati laolalta, intrucat El sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane adunate in comunitate si aflate in comuniune. El sfinteste persoane distincte, pentru a trai in comuniune si conlucrare. Duhul Sfant nu anuleaza identitatea sau personalitatea omului, ci o lumineaza si o imbogateste, astfel incat fiecare persoana umana, prin lucrarea Duhului Sfant, se pune intr-o legatura tainica de viata sfanta cu Persoanele divine ale Preasfintei Treimi si cu persoanele umane care marturisesc aceeasi credinta, formand astfel Biserica lui Hristos, plina de harul Preasfintei Treimi (cf. II Corinteni 13, 13). De aceea, in ziua Pogorarii Duhului Sfant peste ucenicii Domnului se savarseste si botezul in apa si in Duh al primilor crestini (cf. Fapte 2, 38-41). Cine se boteaza in apa si in Duh, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, incepe o relatie si o viata noua, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi in Biserica lui Hristos.
Duhul Sfant Se coboara in forma de limbi ca de foc si pentru a arata ca 'focul' harului este curatitor de pacate, dupa cum focul fizic este curatitor de rugina. Cand metalele sunt tinute mai mult timp in foc, rugina, praful sau zgura de pe ele se curata, iar ele devin incandescente sau luminoase si flexibile, pot lua o forma noua, una pe care n-au avut-o inainte. Deci, Duhul Sfant, asemenea focului material curatitor, curateste duhovniceste pe om de rugina sau zgura pacatului, adica de toata necuratia sufletului si a trupului. In acelasi timp, Sfantul Duh transforma sufletul omului intunecat si opac din cauza pacatului, in suflet bun si luminat de har. De aceea, Botezul in apa si in Duh Sfant mai este numit si Sfanta luminare. Totodata, Duhul Sfant, ca si focul, nu doar curateste sufletul de necuratie, ci si incalzeste viata spirituala a sufletului racit din cauza patimilor egoiste, iar aceasta caldura a Duhului Sfant se vede mai intai in lacrimile pocaintei si in dorinta omului de-a trai o viata noua. Sfintii Parinti ai Bisericii spun ca primele semne clare ale prezentei si lucrarii Duhului Sfant in omul credincios sunt smerenia si pocainta, iar lacrimile pocaintei arata ca Duhul Sfant curateste pe om de pacat si in acelasi timp face roditoare credinta in el asemenea apei care uda un pamant uscat si-l face roditor (Sfantul Efrem Sirul). In lacrimile fierbinti ale pocaintei se vede legatura duhovniceasca dintre Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Ioan, care prezinta pe Duhul Sfant ca fiind 'apa cea vie', si scrierile Sfantului Evanghelist Luca (Faptele Apostolilor), care prezinta pe Duhul Sfant ca 'foc'curatitor, incalzitor si luminator. In lacrimile pocaintei 'focul' regretului sau al caintei, pentru pacatele savarsite, se transforma in 'apa cea vie', adica in lucrarea harului care spala pacatele omului prin pocainta, si devine izvor de sfintenie si de fapte bune.
Duhul Sfant confirma si cultiva viata adevarata a crestinului sau comuniunea lui de iubire cu Dumnezeu si cu oamenii
Duhul Sfant, a treia Persoana din Sfanta Treime, nu are chip. El nu Se arata in forma de om, ci El se arata fie ca foc luminator, incalzitor si curatitor, fie ca apa vie care da viata. De ce Duhul Sfant Se prezinta astfel si nu ia chip de om dupa cum a luat Fiul lui Dumnezeu? Pentru ca Duhul Sfant nu concureaza pe Fiul Cel vesnic al lui Dumnezeu Care S-a facut Om din iubire pentru oameni si pentru mantuirea lor. El nu concureaza pe Fiul si nici nu-L completeaza pe Fiul, ci-L confirma si-L comunica oamenilor pe Fiul, ca Fiul sa locuiasca in ei, sa devina Viata vietii lor, mai ales prin impartasirea lor cu Hristos prin Sfintele Taine ale Bisericii (cf. Ioan 6, 54-57). Intrucat Duhul Sfant cerceteaza adancurile lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 2, 10), lucrarea Sa nu este una care se impune din exterior, ci una care se propune din interior, ca lucrare de modelare a sufletului omului.El nu Se arata in fata omului, ci locuieste tainic sau mistic in sufletul omului, il inspira, fara sa-l constranga, pentru ca omul, in mod liber, sa gandeasca si sa traiasca asemenea lui Hristos. Deci, Duhul Sfant lucreaza tainic sau discret in om, respectand libertatea omuluide a se intoarce sau nu spre Dumnezeu Tatal si de a implini sau nu voia Fiului lui Dumnezeu, a lui Hristos, aratata noua in Sfanta Sa Evanghelie. Asadar, Duhul Sfant este Duhul libertatii, dupa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel cand zice: 'unde este Duhul Domnului, acolo este libertate' (II Corinteni 3, 17). Duhul Sfant nu apare in mod vizibil in fata omului, ca sa nu faca presiune asupra acestuia, ci El vine tainic in sufletul omului si-l inspira sa rosteasca un cuvant folositor, sa implineasca o lucrare buna si mai ales sa cultive prin rugaciune o permanenta legatura de iubire duhovniceasca cu Dumnezeu si cu ceilalti oameni. Duhul Sfant este in acelasi timp Duhul libertatii si Duhul comuniunii sau al unitatii. El respecta libertatea noastra atat de mult, incat noi putem asculta glasul Lui tainic sau putem sa-L ignoram. De aceea, Sfantul Apostol Pavel zice: 'nu stingeti Duhul' (I Tesaloniceni 5, 19). Concret, omul poate stinge lucrarea Duhului in el prin necredinta, nepasare si nelucrare.Duhul Sfant este Duhul comuniunii, deoarece aduna laolalta pe cei instrainati sau diferiti unul de altul. Duhul Sfant cheama la unitate sau comuniune diversitatea darurilor din umanitate si din natura (creatie).El distribuie sau imparte darurile lui Dumnezeu pentru ca oamenii sa le cunoasca, sa le cultive si apoi sa le adune laolalta ca pe o ofranda de recunostinta adusa lui Dumnezeu-Daruitorul.Duhul Sfant nu Se arata in chip de om, dar doreste sa faca din fiecare om credincios un chip al lui Hristos Dumnezeu-Omul. Iar cea mai frumoasa rodire a acestei lucrari a Duhului Sfant in oameni sunt Sfintii Bisericii. De aceea, in Ortodoxie prima duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant este Duminica Tuturor Sfintilor pe care Duhul Sfant i-a ajutat ca sa devina partasi ai sfinteniei si bunatatii lui Hristos Cel Unul Sfant, Dumnezeu-Omul.
'Arhitectul Bisericii' si 'Plugarul firii omenesti'
Prin harul Sfantului Botez, care a fost savarsit indata dupa Pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli (cf. Fapte 2, 38-41), Duhul Sfant aduna laolalta in iubirea Preasfintei Treimi persoane si popoare diferite. Sfantul Vasile cel Mare a numit pe Duhul Sfant 'Arhitectul Bisericii', intrucat El zideste din interior, din sufletul omului, templul lui Dumnezeu in om, adica realizeaza salasluirea harului Preasfintei Treimi in Biserica lui Hristos, formata din neamuri de limbi diferite, carora li s-a binevestit in limba lor materna 'focul' iubirii lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. Ca innoitor si sfintitor al vietii crestinului, Duhul Sfant a fost numit si 'Plugarul firii omenesti' (Sfantul Ioan Gura de Aur). El arde spinii pacatului si potoleste seceta sufletului arid, prin apa Botezului si prin lacrimile pocaintei, pentru a cultiva apoi virtutile sfinte ale vietii crestine. De aceea, cantam adesea in Biserica: prin Duhul Sfant tot sufletul viaza si intru curatie se inalta (Utrenia, Antifonul I, glasul 4). Duhul Sfant ridica pe cei cazuti, lumineaza pe cei intunecati de pacate si elibereaza pe cei robiti de patimi. Deci, Duhul Sfant innoieste si sfinteste viata omului. Roadele lucrarii Sale in viata oamenilor sunt aceste virtuti: 'dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia' (Galateni 5, 22-23). Duhul Sfant lumineaza mintea omului ca sa inteleaga Sfintele Scripturi si incalzeste inima lui ca sa se roage mai fierbinte. Cand nu stim sau nu putem sa ne rugam cum trebuie, Duhul Se roaga in noi cu suspine negraite (cf. Romani 8, 26), si striga Avva, Parinte (Galateni 4, 6) ca sa iubim mai mult pe Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Iisus Hristos. Iar intrucat noi, crestinii, suntem botezati in Duhul Sfant, Care purcede din Tatal si Se odihneste in Fiul, indraznim sa-L numim pe Dumnezeu Cel din ceruri Tatal nostru, marturisind astfel ca suntem fiii Lui, infiati prin harul Sfantului Duh ca urmare a credintei noastre in Dumnezeu-Fiul, in Iisus Hristos. Duhul Sfant este apa cea vie, ne spune Evanghelia, pentru ca El, prin Botez si prin Pocainta, ne inviaza in lumea aceasta din moartea pacatului, iar la invierea cea de obste ne ridica din stricaciune (cf. Iezechiel 37, 5-6). Duhul Sfant daruieste viata la toata faptura. El daruieste viata vegetala si viata animala: 'Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului; lua-vei duhul lor si se vor sfarsi si in tarana se vor intoarce' (Psalmul 103, 30-31). Insa oamenilor creati dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu si botezati in numele Sfintei Treimi Duhul Sfant le daruieste nu numai existenta biologica sau viata pamanteasca trecatoare, ci si viata spirituala sau viata cereasca netrecatoare, spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea lumii. Amin.


Indrazneala este o putere sufleteasca ce poate fi folosita atat inspre mantuire, cat si inspre cadere. Patimile si virtutile schimba esential valoarea faptelor noastre, aceeasi fapta putand fi deci fie pacatoasa, fie duhovniceasca, in functie de starea sufleteasca a celui ce o implineste.
Mandria si smerenia schimba cel mai adesea esenta faptelor noastre. Astfel, indrazneala celui mandru se preface in pacat, iar indrazneala celui smerit se preface in scara de mantuire; cel mandru indrazneste spre invinuire, iar cel smerit indrazneste spre binecuvantare.
Pentru a face o schimbare, de orice fel si in orice domeniu, omul trebuie ca, mai intai, sa aiba indrazneala. Indrazneala este insa tot atat de personala, pe cat de personal ne este sufletul; nu poate fi numita indrazneala o atitudine colectiva spre ceva anume, precum nu poate fi numita indrazneala nici lipsa de bun simt.

Mantuitorul Iisus Hristos ne spune sa avem indrazneala !

Mantuitorul Insusi ne indeamna sa indraznim, zicand: "In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea." (Ioan 16, 33).
Cand ii trimite pe Apostoli la propovaduire, Mantuitorul ii indeamna spre a avea indraznire: "Aratandu-i-Se, Domnul i-a zis: Indrazneste, Pavele! Caci precum ai marturisit cele despre Mine la Ierusalim, asa trebuie sa marturisesti si la Roma" (Fapte 23, 11)
Acelasi indemn, la indrazneala, il adreseaza Hristos si celor pe care ii vindeca: "Si iata, I-au adus un slabanog zacand pe pat. Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale!" (Matei 9, 2).

Apostolii propovaduiau cu indrazneala !

Apostolii si ucenicii lor, propovaduitori ai dreptei credinte, erau plini de toata indrazneala, stiind prea bine cui slujesc si despre ce vorbesc. Intr-un cuget, Apostolii ridicau glasul catre Dumnezeu, zicand: "Doamne, cauta spre amenintarile lor si da robilor Tai sa graiasca cuvantul Tau cu toata indrazneala, intinzand dreapta Ta spre vindecare si savarsind semne si minuni, prin numele Sfantului Tau Fiu Iisus. Si pe cand se rugau astfel, s-a cutremurat locul in care erau adunati, si s-au umplut toti de Duhul Sfant si graiau cu indrazneala cuvantul lui Dumnezeu." (Fapte 4, 29-31)
Sfantul Pavel, cerea lui Dumnezeu indrazneala, spre a propovadui: "Rugati-va si pentru mine, ca sa mi se dea mie cuvant, cand voi deschide gura mea, sa fac cunoscuta cu indrazneala taina Evangheliei, pe care o binevestesc, in lanturi, ca sa vorbesc despre Evanghelie, fara sfiala, precum si trebuie sa vorbesc." (Efeseni 6, 19-20)
Indrazneala era o constanta a vietii apostolice, potrivit insasi marturiei lor: "Lucram cu multa indrazneala" (II Corinteni 3, 12). "Casa Lui (Hristos) suntem noi, numai daca tinem pana la sfarsit cu neclintire, indrazneala marturisirii si lauda nadejdii noastre." (Evrei 3, 6)

Astazi, ne lipseste destul de mult indrazneala de a invata pe cei ce gresesc, desi ne rugam adesea, zicand: "Invata-voi pe cei faradelege caile Tale si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce. Damne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta." (Psalmul 50, 14-16).

Sa indraznim deci, dar cum ?!

Indrazneala care curateste este aceea a inimii care se increde cu toata taria in dragostea si puterea de a ne ridica a Mantuitorului. A indrazni in Hristos inseamna, oricat de nevrednic si pacatos te-ai socoti, a nu sta departe si a nu deznadajdui, ci a insista si a cere staruitor lucrul dorit.
Sa indraznim deci, insa nu oricum, ci numai in unire cu El, dupa cum ne indeamna si Sfantul Pavel, zicand: "In Hristos Iisus, Domnul nostru, intru Care avem, prin credinta in El, indrazneala si apropiere de Dumnezeu, cu deplina incredere" (Efeseni 3, 11-12). "Drept aceea, fratilor, avand indrazneala, sa intram in Sfanta Sfintelor, prin sangele lui Iisus, pe calea cea noua si vie pe care pentru noi a innoit-o, prin catapeteasma, adica prin trupul Sau" (Evrei 10, 19-20).
Sa indraznim sa credem si sa nadajduim in Domnul. "Pentru aceea, avand buna indrazneala, sa zicem: "Domnul este intr-ajutorul meu; nu ma voi teme! Ce-mi va face mie omul?" (Evrei 13, 6).
Sfantul Ioan Teologul ne spune ca indraznirea catre Dumnezeu vine dintr-o inima curata, pazita de pacate: "Iubitilor, daca inima noastra nu ne osandeste, avem indraznire catre Dumnezeu. Si orice cerem, primim de la El, pentru ca pazim poruncile Lui si cele placute inaintea Lui facem" (Ioan 3, 21-22). "Si acum, copii, ramaneti intru El, ca sa avem indrazneala cand Se va arata si sa nu ne rusinam de El, la venirea Lui" (I Ioan 2, 28).

Sfintii Parinti, despre indrazneala cea mantuitoare

Sfintii Parinti ii indeamna sa aiba indrazneala catre Dumnezeu si pe cei plini de pacate, tocmai spre a lua iertare, insa avand dorinta puternica de ridicare si mantuire, iar nu de staruire in cele rele. Nu putem birui pacatul fara a avea acea indrazneala curatitoare, la care suntem chemati de Parinti.
"Sa indrazneasca patimasii, caci si nepatimasii, din patimasi s-au facut nepatimasi" (Sfantul Ioan Scararul).
"Multi pacatosi, cuprinsi de o evlavie nefireasca, nu se roaga, zicand: "Nu indraznesc, sunt plin de rusine! Cum sa ma duc inaintea Stapanului? Cum pot sa-L rog?" Nu indraznesti? Tocmai de aceea du-te si-L roaga, ca sa dobandesti multa indraznire! (...) Nu doresti tu atat binele tau, cat doreste Dumnezeu mantuirea ta. Nu indraznesti? Dar tocmai de aceea poti indrazni, pentru ca ti-e sufletul incarcat de pacate. Cea mai mare indraznire este sa socoti ca nu ai indraznire, dupa cum cea mai mare nerusinare este sa te socotesti drept inaintea lui Dumnezeu. Dovada celor spuse sunt fariseul si vamesul." (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvant la pilda celui ce datora zece mii de talanti, ).


 Textul evanghelic ce descrie minunea vindecarii orbului din nastere este o ilustrare perfecta a importantei venirii lui Hristos ,lumina vietii,  în lumea întâmplarilor si evenimentelor, a vietii cotidiene, în deplina vâltoare a vietii adulte. Pruncul din iesle, copilul care îi uimea pe înteleptii din templu cedeaza acum pasul tânarului barbat care-si asuma sarcina si înfrunta imanenta. . Vestea minunata nu mai este fagaduinta, ci împlinire, început real, fapta. Iisus e în vârsta de treizeci de ani, legea si datina Îi îngaduie sa propovaduiasca si sa prooroceasca. Aurora s-a facut dimineata, iar dimineata s-a facut amiaza însutit roditoare. Si ia fiinta unde? În Galileea neamurilor, tinutul care-si trage numele de la cuvântul ebraic galil, însemnând aglomeratie, împestritare, babilonie. Ce vrea sa vadeasca aceasta? Ca Hristos a venit pentru toti oamenii fara exceptie, nu numai pentru iudei. Ci pentru neamurile toate si toata suflarea omeneasca. 
   Aceasta-i fruntea propovaduirii lui Hristos, momentul schimbarii la fata a întregii lumi, punctul de rascruce al speciei noastre, revolutia cea mare, nasterea de-a doua a umanitatii, anul ei zero, noul Început. 
"Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit".(Matei 4,16)
    Daca pentru un Arthur Drews, Hristos si apostolii sai nu sunt decât un mit solar (soarele si cele douasprezece constelatii), pentru un Ernest Renan doar un prooroc blând, duios si pasnic, pentru un Rene Guenon (cel care avea sa-si încheie viata ca mahomedan) doar Logosul platonician creator al unui sistem religios echivalent al altor întrupari ale aceluiasi Logos (Buddha, Moise, Muhammad, Lao-Tse..), pentru un Bultmann nimic altceva decât Dumnezeu venit incognito pe pamânt (iar Noul Testament, traditia crestina si învatatura Bisericii simpla mitologie), pentru noi, ortodocsii, ce este Hristos? Întocmai ca si pentru marii Sai biografi ori pentru cristologii catolici contemporani (Giovanni Papini, François Mauriac, episcopul Bougaud, Henri de Lubac, Jean Denielou, Bruckberger, Daniel Rops...) ori teologi protestanti (Karl Barth), El este, precum Însusi a spus, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului (asa îsi intituleaza Sterie Diamandi cele doua volume consacrate vietii pamântesti a Domnului), Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14, 6), Viata si Învierea (Ioan 11, 25), Unul din treime întrupat (Ioan 10, 30: Eu si Tatal Meu una suntem), Mântuitorul lumii (Ioan 3, 17), Usa oilor (Ioan 10, 7), Pastorul cel bun (Ioan 10, 11), Pâinea Vietii (Ioan 6, 48 si 51), Apa vie (Ioan 4, 10), Împaratul nostru, Fratele nostru mai mare, Prietenul nostru (caci prieteni i-a numit pe ucenicii Sai ori si pe altii, ba chiar si pe Iuda!), si potrivit pericopei de astazi si repetatelor asertiuni ale Sf. Apostol Ioan (8,12 si 12, 
46):luminalumii. 
   Iisus, Fiul Tatalui, Dumnezeul, Izbavitorul si Împaratul nostru, Unul din Treime întrupat este în cel mai înalt grad tot una cu lumina. Este Acel Care a biruit si încontinuu biruie întreita forta negativa: întunericul, moartea si iadul, tustrele înfatisari ale beznei, ale ne-luminii, ale informului. Nu în zadar scrie Ioan, ucenicul mult iubit: Întru El era viata si viata era lumina oamenilor (Ioan 1, 4). Hristos lumina, este si nadejdea sarmanei, greu încercatei noastre vieti pamântesti, Prietenul nostru de nadejde, sprijinul nostru ferm pe valurile agitatei noastre vieti, întocmai cum a fost si al ucenicilor pe lacul Ghenizaret pe corabia amenintata de valuri (Luca 8, 22 si urm.). 
   A fi crestin, este o fericire, o taina dulce, un minunat secret. Sa stii ca Iisus e Fiul lui Dumnezeu si al Omului, statornicul nostru Însotitor, ca Îl putem oricând chema, ne ruga, ne încredinta Lui, a-L avea drept exemplu, a simti ca fata de El suntem raspunzatori de cele ce facem ori nu facem, ca nu-L putem trada si batjocori prin faptele noastre urâte si gândurile noastre rele fara a ne rusina în adâncul sinei noastre, ca nu suntem singuri si la bunul plac al determinismului sau hazardului ce fericire mai acuta poate fi în clipele noastre de restriste, descumpanire, ispite si frustrare ori de liniste si bucurie
   Frigul si întunericul ne pot asedia, raul se poate osti împotriva noastra, dar nu pot înfrânge cu desavârsire resorturile noastre launtrice, nu ne pot devasta sufletul deoarece purtam în noi focul Botezului. Suntem botezati cu apa, desigur, dar apa aceea e Foc si Duh, în chip invizibil, tot astfel cum pâinea si vinul din Sfânta Împartasanie nu sunt pâine si vin, ci Trupul si Sângele lui Hristos.
  Dar ce este lumina?
   Din punct de vedere ştiinţific s-au emis mai multe definiţii teoretice: că este materie corpusculară, că este un complex de unde etc.; oricum, lumina materială mai are mult întuneric şi de aceea nu are o definiţie unică şi exactă. Lumina materială, aceea care ne vine de la soare, stele, corpuri electrice etc. nu-i nimic, dacă nu este luminată de viaţă. Lumina luminii este viaţa, fiindcă ceea ce percepe, aceea luminează, cum se spune în prologul Evangheliei după sfântul Ioan: Viaţa era lumina lumii (In 1,4). Pentru că Dumnezeu este viaţa în sine, este lumina luminilor din lume (lume-lumen-lumină).
    Fără a intra în amănunte în probleme de anatomie, biologie, chimie, fizică şi chiar filozofie, ne oprim la constatarea empirică: lumina toate le pune în mişcare: plantele cresc şi rodesc în lumină, animalele, de asemenea, oamenii şi întreaga natură se transformă, capătă culoare şi frumuseţe în măsura în care se bucură de lumină.
    Mai mult,Iisus a spus ucenicilor săi, dar şi fiecărui crestin drept  credincios : Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului. 
   El ne onorează cu cuvintele Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, da, ca să nu ne mândrim, ne arată ce fel de lumină şi sare suntem: suntem un mic opaiţ care aruncă puţină lumină în jur, opaiţ care poate fi pus şi sub obroc sau în sfeşnic. Nu suntem soare, stele, becuri incandescente, rug ce nu se mistuie. Nu suntem atât de luminoşi încât să devenim obiect de admiraţie, ci o luminiţă în folosul altora unde întunericul este mai mare. Mântuitorul ne sugerează că întunericul este în propria casă, în propriul suflet. Cu toate acestea, lumina, oricât de mică, incomodează pe fiii întunericului. 
   Nici sarea nu este lucrul cel mai de preţ din casă, dar un palestinian de pe vremea lui Isus nu putea să şi-o fabrice, ci trebuia să şi-o cumpere cu puţinii bănuţi agonisiţi cu trudă. La fel şi creştinul, nu este cel mai de preţ om din lume, dar oamenii trebuie să-i simtă atât de mult lipsa încât să-şi întrebuinţeze venitul material, oricât de mic, pentru a-l avea. Fără un creştin autentic, societatea nu are gust, nu are şanse de durabilitate. Un sătuc, oricât de mic, fără bisericuţă nu are farmec, nu inspiră siguranţă. Farmecul marilor oraşe îl dau catedralele impunătoare, ele sunt semnul credinţei şi al civilizaţiei.
   Sarea, chiar dacă se dizolvă în bucate, tot sare rămâne, numai că se face nevăzută şi condimentează plăcut din umbră. Misiunea noastră umilă şi mică ne cere să ne dizolvăm, să ne facem nevăzuţi în ochii lumii, ca oamenii să guste aroma învăţăturilor lui Isus, gustul divinului şi nu al temperamentului nostru de bolovan dur de sare. Numai dizolvându-ne şi făcându-ne nevăzuţi putem intra în sufletele altora pentru a le pune acolo condimentul şi conservantul vieţii lui Isus. Sfântul Bernard obişnuia să spună: Tot ceea ce aş asculta sau aş citi, totul mi se pare fără nici un gust şi farmec, dacă nu aflu numele lui Isus.
  De fapt, Iisus singur este adevărata lumină (cf. In 1,5) şi adevărata sare a lumii, fiindcă s-a umilit atât de mult încât a dispărut ca om din faţa contemporanilor săi, a devenit ca un vierme care dispare în pământ; a fost răstignit şi înmormântat (lectura a II-a).
   Sfântul Pavel spune credincioşilor din Corint: Eu n-am voit să cunosc printre voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit. După cum Isus numai prin cruce a devenit lumină şi sare pentru omenire, la fel şi creştinul este credincios autentic – lumină şi sare – numai prin cruce, prin riscul pe care şi-l asumă de a da de gol păcatul lumii prin lumina sa şi de a face să usture rănile provocate de păcat, ca sarea care doare, dar fereşte de infecţie, putrezire. Numai creştinul care face din crucea sa de fiecare zi un act de caritate este lumină lumii şi sare pământului. Are dreptate marele cugetător francez, Pascal, când spune: Crucea este aceea care te face să crezi. Un copil crede în cuvintele tatălui şi ale mamei tocmai pentru că vede crucea lor de fiecare zi, munca, grijile, ostenelile etc. pentru el; prin acestea viaţa lui capătă culoare şi gust.
   Hristos, fiind lumina lumii, ne cheamă să fim lumină în întunericul acestui pământ, nu pentru a privi la cele rele, ci pentru a lumina calea acelora care îl caută pe Hristos, fiindcă el ne-a spus:Aşa să lumineze lumina voastră… ca toţi să-l preamărească pe Tatăl (Mt 5,16), care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi, peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45).
   Spre lumina si foc ne poarta si ipoteza învatatului român Stefan Lupascu despre imaginea finala a cosmosului. În cele din urma, sustine Stefan Lupascu, universul întreg va fi alcatuit dintr-un singur fel de particule si anume din fotoni, corpuscule fara de masa si purtatorii luminii. Cum va arata asadar cosmosul de Apoi, ca o imensitate nefinita de lumina? 
   Lumina va fi universul si nimic altceva când toti constituientii sai se vor fi transformat în fotoni. Ce înseamna aceasta? Ce închipuie viziunea aceasta eshatologica si astrofizica? Împaratia lui Dumnezeu, desigur, lumea cea noua a lui Hristos, a luminii atotbiruitoare si atotcuprinzatoare. 
   Cu adevarat Stefan Lupascu gândeste cosmosul în faza ultima ca pe manifestarea divina a lui Hristos lumina lumii. La început a fost Cuvântul (Cuvântul era lumina cea adevarata), iar la sfârsit tot ea va fi, lumina hristica, lumina taborica, lumina raspândita pe tot întinsul creatiei.


              La judecata finală se vor deschide „cărțile conștiinței” fiecăruia
                                                                                              diac. Liviu Petcu


  Nu va mai fi nevoie acolo de documente, nici de dovezi, nici de alte mărturii sau martori. Conștiința fiecăruia va fi şi martor şi mărturie şi judecător.
  Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om, calea prin care El ne arată deosebirea binelui de rău.Toate faptele oamenilor vor fi raportate la judecata conştiinţei, căci ea este – și a fost dintotdeauna – un judecător drept și nepărtinitor care va arăta fiecăruia dacă a iubit lumea sau pe Ziditorul ei, dacă a slujit creația sau pe Creatorul ei și dacă a dorit slava de la oameni ori pe cea care coboară din ceruri.
  La judecata finală vor fi puse faţă în faţă poruncile lui Dumnezeu cu faptele săvârşite de fiecare dintre noi. Păcătoșii care au refuzat constant întoarcerea la Dumnezeu și pocăința văd în ei înşişi ruşinea şi chipurile păcatelor, precum și consecințele grave generate de acestea. Prin lucrarea tainică a Dreptului Judecător, conștiința fiecăruia va recunoaște atunci fapta bună sau rea săvârșită și implicit binele sau răul determinat de el în viața întregii lumi. În lumina lui Hristos și în fața chipului Său – pe care unii dintre Părinții Bisericii spun că păcătoșii osândiți îl vor vedea mânios, iar drepți blând, pașnic și iubitor –, se vor descoperi chiar cele mai ascunse gânduri, tot ceea ce a fost ținut ascuns de ochii și urechile semenilor. Cărțile care vor fi deschise (Dan. 7, 10; Apoc. 20, 12) sunt conștiințele oamenilor care sunt cele mai vechi legi sădite de Dumnezeu în ei, odată cu crearea lor. În aceste cărți, la judecată finală, se va putea citi fără putinţă de înşelare. Când acestea se vor deschide, „în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine sau slava deşartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. ... Iar când se vor deschide cărţile conştiinţei sfinţilor – ia aminte! – va străluci Hristos, Dumnezeu, Cel ascuns acum întru ei, cum a strălucit înainte de veci din Tatăl. Şi sfinţii vor fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 14)”. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 12).



              Dumnezeu „nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”[1]!

Pe muntele Tabor, la Schimbarea la Faţă[2] a Domnului Iisus înaintea celor trei ucenici ai săi: Petru, Ioan și Iacov „Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”[3]. Deci, Moise cel ce murise, dar fusese înviat de Dumnezeu, se arată în trup celor vii, vorbind cu Mesia. În Sfânta Scriptura se precizează clar ca Moise a murit[4],dar nu se spune nimic despre cum şi când a fost înviat de Dumnezeu. Pentru a înlătura orice suspiciune privind învierea lui Moise, Sfânta Scriptură precizează, în completarea acestui episod al Schimbării la Faţă, că după moartea acestuia Dumnezeu trimite pe Sfântul Arhanghel Mihail, căpetenia oştirilor îngereşti, să ia trupul[5] Sfântului Moise, din cauză că satana se împotrivea. Scriptura descrie doar lupta care a urmat între Sfântul Arhanghel Mihail şi satana, însa nu consideră necesar să mai precizeze rezultatul acestei lupte, din moment ce Moise cel înviat se arătase deja în trup la Schimbarea la Faţă a lui Hristos.
În Biblie, cuvântul Lui Dumnezeu, se spune că Hristos, care este viaţa însăşi, s-a coborât la iad (cu sufletul, trupul Său rămânând pe cruce şi mai apoi fiind aşezat în mormânt[6]) şi, de acolo, din iad a slobozit toate sufletele celor drepţi prin învierea Sa, iar unii dintre sfinţi au înviat şi cu trupul exact în acel moment: "Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. [...].Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora."[7]
Astfel, Hristos Domnul afirmă fără echivoc: „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”[8] pentru că „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”[9], deoarece “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.”[10]
Hristos Domnul întărește aceasta când spune celor 12 ucenici ai Săi că la Judecata înfricoşătoare de la a doua venire a Sa ei nu vor fi judecaţi, ba chiar vor fi judecători: “Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”[11] (căci „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu”[12]).
Această (primă) înviere este, deci, Taina Sfântului Botez pentru că însuşi Hristos Domnul Dumnezeul nostru spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”[13], deoarece „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”[14].
Astfel, “îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat”[15], “deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; […] vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. […] înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi”[16]. Sfântul Apostol Petru mărturisește: “Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie”[17] prin “botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos”[18]
Doar cei ce trăiesc în Domnul, adică fac voia Lui şi nu sunt creştini (ortodocşi) doar cu numele, iar prin faptele lor nu tăgăduiesc pe Hristos, adică aceia care dacă au întinat pecetea Sfântului Botez prin păcate, se reîntorc la Domnul căindu-se pentru faptele lor urâte şi mărturisindu-le în Taina Sfintei Spovedanii, primind de la Domnul iertarea păcatelor prin preotul duhovnic şi apoi primind împăcarea şi unirea reală (nu simbolică) cu Hristos în Taina Sfintei Împărtășanii, doar “ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere”[19]. După cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul, a doua înviere este cea obştească, la care vor învia toţi oamenii pentru a fi judecați potrivit faptelor săvârșite. Însuşi Hristos, Domnul Dumnezeul nostru, vorbind în acelaşi context despre cele două învieri (nașterea din nou prin Sfântul Botez şi învierea obștească a morţilor), face foarte clar diferenţa între învierea celor ce sunt morţi trupeşte şi stau în morminte şi învierea celor morți sufleteşte, adică a celora care nu trăiesc în Dumnezeu (nu săvârșesc voia Lui, care este viaţa şi iubirea), ci doar vieţuiesc trupește în întunericul lumii acesteia, întrucât „omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.”[20]. Prima înviere se petrece „acum”, adică într-un prezent continuu în Sfânta Biserică, unde Hristos cel viu lucrează: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia”[21] (îndemnul adresat de Hristos Domnul tânărului „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”[22], este elocvent în acest sens). Învierea a doua, adică învierea obştească (a morţilor din morminte), va avea loc la sfârşitul veacurilor, la a doua venire a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos “Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osânda.

Domnul Hristos „va judeca lumea cu nepărtinire” (I Petru 1, 17), fiecare primind după cum a lucrat. În faţa lui Dumnezeu nimic nu va rămâne necercetat. Dacă cineva a cultivat și a înmulțit binele și dreptatea în lume, acestea vor merge înaintea lui, iar dacă a ales, a lucrat și a sporit răul, plata răutăţii va fi înaintea sa. Acolo va fi cu adevărat momentul adevărului. Acolo nu se poate tăgădui nimic, căci înseși faptele vor da mărturie pentru sau împotriva fiecărui om, înfățișându-se, ca într-o oglindă, aşa cum au fost ele săvârşite. Nu va mai fi nevoie acolo de documente, nici de dovezi, nici de alte mărturii sau martori. Conștiința fiecăruia va fi şi martor şi mărturie şi judecător. Va dispărea orice mască, minciuna nu va mai avea nici un fel de fard. Vor ieși la iveală și vor fi supuse unei foarte exacte cercetări până şi cele mai mici dintre păcate, precum şi ostenelile și meritele fiecăruia, mari sau mici, multe sau puține. Vor fi descoperite lacrimile orfanilor, suspinele văduvelor, purtarea dură și nemiloasă faţă de cei necăjiți, răbdarea și curajul săracilor care au înfruntat sărăcia necârtind, ci mulțumind lui Dumnezeu, raportarea fiecăruia față de bunurile acestei lumi și de averea proprie, precum și modul cum a fost ea strânsă, chivernisită și cheltuită etc. Se va da seamă nu numai de faptele întunecate, ci şi de privirile cele lascive, gândurile cele rele, viclene și nerușinate cu care a consimțit fiecare şi de cuvintele cele zadarnice şi de râsul aiurit. Vor sta într-o parte păcătoşii cu pedepsele lor, iar în cealaltă parte drepţii cu răsplăţile și cununile lor, privindu-se și cunoscându-se unii pe alții. Nimeni nu va putea aduce scuza cum că n-a putut împlini virtutea, fiind om și viețuitor în lumea care a zăcut sub cel rău, căci în fața lui vor sta drepții care au trăit în același veac și au suferit poate lipsuri, ispite și ordalii mult mai puternice, înfruntându-le și depășindu-le. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe prigonitorul lui şi fiecare persecutor îl va vedea pe cel pe care l-a chinuit, precum menționează profetic înțeleptul Solomon: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feţei celor care l-au necăjit pe el”(Înţ. Sol. 5, 1)”. La judecată se va împărți fiecăruia ceea ce și-a pregătit el însuși în decursul vieții pământești. Omul atunci când a ales răul, era conștient și de suferința legată de acesta. În acel moment înfricoșător cuvântul: Iartă-mă! va rămâne fără răspuns pentru cel ce-l strigă. Cei buni își vor primi răsplata chiar și numai pentru un pahar cu apă rece dat celor mai mici sub chipul cărora a stat ascuns în mod tainic și numai de Dumnezeu știut, Mântuitorul (Mt. 10, 42; Mt. 25, 40).
  La ceasul Judecății celei din urmă, mustrarea conştiinţei şi amintirea netrebniciilor săvârşite, nemărturisite în fața duhovnicului și nepocăite vor fi mai rele decât nenumărate pedepse, pentru că cei osândiți îşi vor aminti de toate cele din viața lor, de cuvinte, de fapte, de gânduri şi nu vor putea uita de nici una dintre acestea.Trecutul pângărit și plin de cusururi îi va ruşina și-i va chinui și mai abitir când vor vedea în jurul lor şi pe toţi acei cărora le-au pricinuit prin rele exortații și prin exemple negative, chinuri asemănătoare, căci prinfaptele întunericului săvârșite de ei nu s-a conturat doar destinul sau destinația lor, ci și al unei părți din umanitate. De cealaltă parte, drepții vor începe să guste atât bucuria infinită care nu se va lua de la ei cât și recunoștința arătată de către toți asupra cărora s-au răsfrâns razele bunătății, milei și dreptății lor.
   De aceea Scriptura sfântă și întreaga Tradiție Ortodoxă ne îndeamnă să ne privim pe noi înșine în conștiința noastră ca într-o oglindă în care să cercetăm gândurile, cuvintele și faptele noastre. Nimeni dintre oameni nu ne poate cunoaște atât de bine precum ne cunoaștem noi înșine, privind în conștiința noastră, iar dacă ascultăm glasul acestui învățător sincer, ne petrecem viața fără a greși. Biserica lansează tuturor creștinilor nenumărate apeluri pentru a nu nesocoti, nici a înăbuși glasul conștiinței prin multele păcate adăugate unele după altele, căci, în vremea rugăciunii, o conștiință maculată se va face zid între ei și Dumnezeu, iar în vremea ieşirii sufletului și la judecata universală va fi pârâșul lor, cea care îi va osândi definitiv, după cum o conștiință curată va dărui celor ce i-au ascultat glasul sacru îndrăznirea cea bună către Dumnezeu. Bunii credincioși care s-au ostenit în viața aceasta pentru lucrarea binelui vor dobândi cununile cele nepieritoare, bunătățile cele multe, veșnice și de nedescris,altfel spus, „ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit” (I Cor. 2, 9).


       Ce trebuie sa faca orice crestin zilnic pentru mantuire ?

Primul lucru: Dimineaţa cînd te scoli, trebuie să te speli pe ochi.
Al doilea: Faci trei închinăciuni zicînd: “Prea Sfîntă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, “Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Al treilea lucru: Rugăciune cît timp poţi: 1 minut, 1 oră.
Al patrulea lucru: Masa, după mîncare rugăciunea de mulţumire.
Al cincilea: La servici sau la scoală sau alte probleme, de la orele 7-15, şi în timpul lucrului, rugăciunea scurtă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !” cît de des. Cine trece pe lîngă Biserică se închină, iar de ai timp mergi şi faci o rugăciune, aprinzi o lumînare, cînd vii de la servici, la fel. La orele 16 masa cu rugăciune înainte şi după mîncare, odihnă un ceas sau alt lucru de nu eşti obosit. Pe la orele 22 înainte de culcare, rugăciune: Acatiste, Paraclise şi culcarea. Duminica dimineaţa la orele 7 rugăciune, la orele 10 la Biserică la Sfînta Liturghie, apoi după ce iei anafora, vii acasă mănînci, te odihnesti puţin, citeşti cărţi religioase, la orele 17 la Vecernie la Biserică la catehizaţie, unde se fac şi cîntări, iar la orele 20 acasă masa, rugăciune, culcare. Cele 4 posturi se posteste tot anul, Miercurea şi Vinerea, şi Spovedanie şi Impărtăşanie în aceste posturi. La diverse nevoi omeneşti se fac urmatoarele slujbe: Cea mai puternică slujbă, la orice nevoie omenească, este Sfînta Liturghie, cu scoaterea de părticele din prescura la Proscomidie. Pentru cei ce sunt certaţi şi nu vor să se împace, se face Acatistul Sfîntului Fanurie cu post. Pentru căsătorie, necaz, boală, deznădejde se face urmatoarea rînduială:
1. Se spovedeşte din copilărie pînă la zi cel bolnav, după ce a postit timp de 5 zile;
2. Împărtăşanie, de nu este oprit de canoane;
3. Miercuri şi Vineri mîncare odată în zi, de post, după orele 16;
4. 40 de Sfinte Liturghii, cu scoaterea de părticele de la Proscomidie pentru cel în cauză;
5. Citirea Psaltirii timp de 40 de zile;
6. La Miezul nopţii, de 33 de ori “Tatăl nostru”, după fiecare cîte o metanie;
7. Dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, iar seara, Paraclisul Maicii Domnului;
8. Rugăciunea continuă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !”;
9. Taina Sfîntului Maslu cu 3 sau 7 Preoţi.
Rînduiala acesta se face timp de 40 de zile, atît de cel în cauză, cît şi de cei din casă şi toate neamurile, dînd milostenie la săraci după putere. Pentru Bolnavi psihici şi alte boli greu de vindecat se face aşa:
1. 5 zile de post, Spovedanie generală, Sfînta Împărtăşanie;
2. Miercuri şi Vineri, mîncare odată în zi, după orele 16;
3. Acatistul ACOPERĂMÎINTUL MAICII DOMNULUI timp de 40 de zile, căci spune în el: “Bucură-Te Ceea ce iei în atotputernicile Tale mîini pe cei părăsiţi de doctori !”
4. Rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluişete-mă pe mine, păcătosul !” o zice atît bolnavul, cît şi cei ce-l ajută, de nu poate bolnavul, fac pentru el rînduiala cei sănătoşi.
5. De 7 ori rînduiala Sfîntului Maslu;
6. Milostenie la săraci, după putere. Pentru cei pătimaşi: beţie, curvie, ucidere şi alte patimi, nu-i pomenim la Sfînta Liturghie, dar facem Psaltirea, care-i ajută să scape din aceste păcate. Pentru MORŢI: din ziua morţii trebuie puşi la Liturghie timp de 40 de zile, este vremea cînd sufletul merge prin Rai şi prin Iad, iar a 40-a zi se duce la Tronul lui Hristos, la Judecata Particulară. Liturghiile îi ajută foarte mult, 40 Liturghii = 1 Sărindar. PARASTASELE îi ajută mult, la 3 zile, la 40 de zile, la 6 luni, la 1 an şi aşa mai departe şi MILOSTENIA din cea avut mortul îi ajută foarte mult, s-o facă şi din ceea ce au cei ai casei. Ce rugăciuni vom face în fiecare zi ?
Rugăciunile dimineţii şi ale serii în primul rînd. Apoi, în fiecare dimineaţă se zice unul din Acatistele Maicii Domnului, zilnic, seara vom face Paraclisul Maicii Domnului. Cele mai lungi mîini sunt cele ce ajung pînă la cer – RUGĂCIUNEA
  Luni: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Canon către Îngerul păzitor, Canon de rugăciune către Puterile Cereşti.
Marţi: Acatistul Sfîntului Ioan Botezătorul şi al Sfîntului Antonie cel Mare.
Miercuri: Acatist către Maica Domnului unul din cele 3.
Joi: Acatistul Sfîntului Apostol Petru şi Pavel şi al Sfîntului Nicolae.
Vineri: Acatistul Sfintei Cruci.
Sîmbătă: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos
Duminică: Acatistul Sfintei Treimi. În fiecare zi se ţine această rînduială, iar de va cădea în acea zi şi un sfînt ce are Acatistul său, se face pe lînga Acatistul zilei şi Acatistul sfîntului zilei.
De la Sfintele Paşti pînă la Înălţarea Domnului se face Acatistul Sfintei Învieri zilnic, pe lîngă Acatistele zilelor respective. De la Înălţare la Rusalii se face zilnic Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. În postul Adormirii se face zilnic Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi la fel în fiecare post, al cărui sfînt este postul, al aceluia se face zilnic Acatistul. Creştinii, de nu vor ţinea cele 4 posturi de peste an şi Miercurile şi Vinerile, nu sunt creştini. De nu ţinem acest post Apostolic, alt post este zadarnic. Miercurile şi Vinerile de peste an sunt zile de post, cine poate mănîncă numai odată pe zi, cine vrea, fără ulei, cei bolnavi mănîncă de 3 ori pe zi de post. Lunea se ţine post pentru sănătate şi pentru Îngerul păzitor.
Postul RĂSTIGNIRII, ţine din Joia cea mare pînă în ziua de Paşti, cînd nu se mănîncă nimic, iar în ziua de Paşti te Spovedeşti şi Împărtăşeşti. Prima săptămînă din Postul Paştilor, Luni şi Marţi nu se mănîncă nimic, iar Miercuri Spovedanie şi Impartasanie, la fel şi în Săptămîna Patimilor. Sînt călugări ce nu mănîncă nimic de la Florii la Paşti. Pentru bolnavi gravi se ţine Postul lui Hristos de 10 zile, de la Înălţare la Rusalii. Orice post se începe cu Spovedanie şi Împărtăşanie şi se termină tot cu aceasta. Nu se posteşte Marţea şi Sîmbăta, numai în cele 4 posturi. Cine ţine alte posturi şi nu le ţine pe acestea rînduite de Sfinţii Apostoli şi biserică posteste în zadar.
                                                                                         de Arhimandrit CLEOPA ILIE

Web Director

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.