<! ---->

                

                                             
Iisus a spus: „«Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea».

 Toma i-a zis: «Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea»? Iisus i-a zis: «EU SUNT CALEA,ADEVARUL SI VIATA. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns». Iisus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?    Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea».“ (Ioan 14, 1-11).
  

Calea adevărului, am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima meaLege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor Tale şi o voi păzi purureaÎnţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. (Ps.118,31-35).
 
Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi,
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi,
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi,
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi,
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi,
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Ma iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu ma învinuiţi pe Mine."

 
Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta,(credinţa apostolică ortodoxă) sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit!  Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele.(II Ioan 1,10-11)

„Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.” „Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.” „Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.” (Serafim Rose).

 Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“. (Arsenie Boca)

Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii ( – Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un jet de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). 

 E mai mult si mai deosebit: e învatatura lui Hristos,adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta.(pr.Nicolae Steinhardt)

                                

Obiectivul religiei este desăvârșirea morală și spirituală a individului, cel al ideologiilor şi falselor religii, este anihilarea indivizilor și integrarea lor într-o mare masă de zombi, oameni lipsiți de simț critic și conștiință.

Astăzi, ca niciodată, se duce un război deschis împotriva creştinilor. Ni se impun legi şi norme de viaţă anticreştineşti,provenite din occidentul descreștinat. Nepăsarea noastră și lipsa de atitudine, dă curaj vrăjmașilor să acţioneze cu multă încredere şi insistenţă. De aceea astăzi, ca şi altădată, noi creştinii trebuie să dăm dovadă de unitate deplină şi trezvie duhovnicească, să demonstrăm că suntem conştienţi de realităţile ce ne înconjoară,să ne unim forțele și să acționăm hotărât,pe toate fronturile,să alegem la conducerea țării,doar români patrioți și buni creștini ortodocși,să apărăm familia și biserica strămoșească,pentru că,ceea ce vom apăra noi acum, va rămîne moştenire pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri!
  
 Sunt ortodox,din tată-n fiu
 Sunt ortodox,de când mă știu
 Și în al lumii paradox
 Eu,creștinul ortodox
 Eu nu mă lepăd de Hristos!
 Nu pun crucea vieții,jos
 Merg spre poarta Împărăției
 Pe calea Ortodoxiei
 Ortodox,e Dumnezeu
 Ortodox,trăiesc și eu!
 Doamne ajută încrezător
 Drumul,să-l străbat ușor
 Român sunt, ortodox,creștin
 Ție,Doamne,mă închin!

  ,,Biserica Ortodoxă este mama neamului românesc!” (Mihai Eminescu)
,,Biserica Ortodoxă a fost,dintotdeauna,una cu neamul românesc,
identificându-se cu toate aspirațiile  acestui neam!” (Nicolae Iorga)
,,M-aș bucura,mult,să reveniți la biserica cea adevărată!”(Valeriu
Gafencu)
,,Să apărăm cu râvnă,ortodoxia și acest pământ,de sfinți și de eroi!”(Radu Gyr)
,,De nu vom păzi Ortodoxia,ne vom pierde și neamul!”(Părintele Justin Pîrvu)
         

Ortodocși ne-am născut de la origini,de la colonizarea Daciei,ortodocși am trăit,timp de două mii de ani și ortodocși trebuie să rămânem,până la moarte! ( Arh. Ilie Cleopa)

Sf. Maxim Mărturisitorul zice că dragostea fără adevăr este mizantropie, ură față de oameni. Așadar mizantropii sunt ”iubiriștii ecumeniști căci împotrivindu-se Părinților, au rămas cu spurcăciunea sufletului necurățată. Iar virtuțile, ostenelile lor, de vreme ce nu se nasc din Dreapta Credință, chiar dacă înaintea oamenilor se arată a fi plăcute, zice Sf. Maxim, totuși nu vor fi răsplătite de Dumnezeu întru Împărăția Sa ci doar în această viață, acestea devenind pricină de veșnică pierzare pentru toți cei care urmează astfel de pseudo-păstori, lupi în piei de oaie.

                                                       
                                  Istoria creştinismului - schiţă   
                        

             

       

           Duminica a 3 a  din Postul Sf. Paști (a Sfintei Cruci)

  

 În această Duminică am ajuns la punctul de cotitură în cele patruzeci de zile ale Postului. Primele două Duminici au fost dedicate sărbătoririi triumfurilor Bisericii: apărarea sfintelor icoane şi apoi a caracterului real al pre¬zenţei active a lui Dumnezeu în această lume. În această Duminică ni se pune înainte Crucea ca semn ce marchează jumătatea călătoriei noastre şi ca o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre cu Hristos la Ierusalim şi în Pătimirea Sa. Peste două Duminici vom sărbători doi mari sfinţi în ale căror vieţi puterea Crucii a fost lucrătoare, Sfântul Ioan Scărarul, a cărui scară este o imagine a Crucii, şi Sfânta Maria, a cărei întreagă viaţă a fost schimbată de întâlnirea cu Crucea. Hristos nu ne îndeamnă, atunci când cineva ne loveşte sau jigneşte, să lovim înapoi sau să ne răzbunăm, ci să întoarcem celălalt obraz, să ne purtăm unul altuia slăbiciunile, nu pentru a fi şi mai mult, ci să luăm asupra noastră mânia care se află în cealaltă persoană, să o neutralizăm, să o sfârşim, aşa cum Hristos Însuşi a făcut, Mielul cel nevinovat adus spre a fi ucis, sau, mai degrabă, a mers de bunăvoie, luând asupra Sa păcatul lumii. Aici nu este vorba doar despre a avea un comportament pasiv, ci, mai degrabă, despre a fi pasiv în mod activ, creator, şi de a fi creator în cel mai dumnezeiesc chip cu putinţă – fiindcă îi îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în şi prin noi, şi nu ne lasă să acţionăm de capul nostru, în necunoştinţă de cauză.

Dar Dumnezeu nu poate lucra pentru noi decât numai dacă noi înşine luăm Crucea şi trăim prin ea, fiindcă dacă facem astfel – morţi faţă de lume – noi vom fi deja, acum, în pace cu Dumnezeu, netulburaţi de nimic din ceea ce lumea aruncă împotriva noastră, iar pacea pe care o vom cunoaşte se va răspândi prin noi tuturor celor din jurul nostru. De asemenea, dacă Crucea aduce viaţă, sau viaţa vine prin Cruce, aşa cum cântăm, atunci aceasta înseamnă că ve¬nirea noastră în lume nu este o naştere în viaţa la care suntem chemaţi, fiindcă suntem chemaţi să intrăm în – şi să trăim – viaţa lui Dumnezeu Însuşi. A noastră nu este decât respiraţia care pune în mişcare trupul nostru, nu viaţa creată în noi de Duhul, care dă viaţă mădularelor muritoare. Pentru a fi născut întru viaţa la care suntem chemaţi, a fi părtaş la viaţa lui Dumnezeu Însuşi este nevoie de Cruce, fiindcă aceasta ne arată în cel mai dramatic şi paradoxal chip cu putinţă viaţa lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu.

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mc. 8,34)

Cât de greu și de dureros pare aceasta! Domnul a cerut ca oricine vine la El să se lepede de sine. Dar ceea ce poruncește nu este nici greu, nici dureros când El însuși ne ajută, în așa fel încât ceea ce ne cere să poată fi îndeplinit. Deoarece orice pare dificil în ceea ce este plăcut, dragostea îl face ușor. Mai degrabă întoarce-te către aceste învățături; ridică-ți crucea și urmează-i Domnului, deoarece, atunci când am observat că erai încetinit din scopul tău divin de preocuparea cu cele casnice, am simțit că tu erai cel purtat și tras de crucea ta, în loc să o duci tu pe ea. Ce altceva înseamnă crucea, decât mortificarea trupului? Aceasta e propria noastră cruce, pe care Domnul poruncește să o purtăm pentru a putea fi cât se poate de bine înarmați în urmarea Lui. Noi suferim pe moment, până când moartea e înghițită de biruință (Isaia 25, 8). Atunci, chiar această cruce va fi răstignită. Crucea va fi pironită, de frica Domnului. Nu este altă cale de a-I urma Domnului, decât prin purtarea ei, căci cum poți să-I urmezi, dacă tu nu ești al Lui?(Fericitul Augustin) Ceea ce poruncește nu e dificil, din moment ce El ajută la înfăptuirea poruncii. Așa cum suntem pierduți prin iubirea de sine, așa suntem regăsiți prin lepădarea de sine. Iubirea de sine a însemnat distrugerea primului om. Dacă nu s-ar fi iubit pe sine într-un mod greșit, el ar fi dorit să fie supus lui Dumnezeu, preferându-L pe El în locul sinelui său. Ce înseamnă a-ți lua crucea? Înseamnă că acela o va purta, chiar dacă este împovărătoare și, prin actul acesta, Îmi va urma Mie. Când el a început să urmeze potrivit învățăturilor și preceptelor mele, el va găsi mulți oameni care să-l contrazică și să-i stea în cale și mulți care nu numai că-l vor lua în derâdere, ci îl vor și persecuta (Mt 5,11). Mai mult, acest lucru e adevărat nu doar pentru păgânii care sunt în afara Bisericii, ci și pentru cei care par a fi în interiorul ei în mod văzut, dar sunt în afara ei din cauza perversității faptelor lor.Așadar, dacă voiești să-l urmezi pe Hristos, nu întârzia să iei crucea Lui! Tolerează-i pe păcătoși, dar nu te alătura lor. Nu lăsa falsa fericire a celui viclean să te compromită. E bine să disprețuiești toate lucrurile, de dragul lui Hristos, pentru a fi potrivit pentru prietenia Sa. (Cezar de Arles) Crucea ta înseamnă propriile tale anxietăți și suferințe din trup, trup care el însuși este format semănând cu o cruce. (Tertulian)

Prin asumarea Crucii, prin faptul că nu mai trăiesc pentru mine însumi, ci în slujba lui Dumnezeu şi a celorlalţi, noi deja – chiar de acum – intrăm întru, şi trăim, viaţa care este viaţa necreată a lui Dumnezeu Însuşi, şi începând să trăim astfel, nimic nu poate afecta viaţa pe care o trăim acum, nici măcar moartea, fiindcă în această viaţă s-a intrat prin moarte. Astăzi primim o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre pentru ca să ne înnoim eforturile şi să ne concentrăm din nou atenţia. Primele săptămâni ale Postului Mare ne-au fost date să ne pregătim pentru aceasta; ne-au mai rămas câteva săptămâni pentru a îmbrăţişa această realitate, pentru a ridica şi noi Crucea. În timp ce facem aceasta, în timp ce mai parcurgem un kilometru în plus în a doua jumătate a Postului Mare care este înaintea noastră, ne găsim într-un paradox atât de mare, cum este Crucea însăşi. Vom găsi, pe de-o parte, că slă¬biciunile noastre, patimile noastre, păcătoşenia noastră vor fi expuse. Vom înţelege că suntem păcătoşi, că avem nevoie de Hristos. Vom descoperi că greutatea cărnii noastre,nu a trupului, ci a minţii de carne, ne trage în jos, ne ţine, vom descoperi că sinele nostru căzut se afirmă singur, şi toate patimile sale lucrând pentru prinderea noastră în capcana ispitelor pe care ni le întind – „ia-o mai uşor, nu te nevoi prea mult ca să nu-ţi strici sănătatea” -, amăgindu-ne să credem că ar fi mai bine dacă ne-am afla în control, toate aceste lucruri pe care Sfântul Ioan Scărarul le diagnostichează atât de bine.

Pe de altă parte, aşa cum este cazul Sfintei Maria Egip¬teanca, a cărei viaţă a fost atât de dramatic transformată de întâlnirea cu Crucea, jugul este cu adevărat uşor, fiindcă ne vom socoti morţi faţă de lume şi vom socoti ca nimic toate tentativele ego-ului nostru căzut de a se afirma şi impune. Astfel, răstigniţi fiind cu Hristos, ne micşorăm, murind faţă de tot ceea ce se referă la eu, la ego-ul meu şi toate pretențiile sale: noi ne micşorăm, dar Hristos sporeşte, până într-atât încât putem spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Doar dacă murim astfel faţă de propria persoană pu¬tem fi creaţi din nou, pentru a trăi în raiul în al cărui centru se află lemnul Crucii. Doar dacă ne dăruim întru totul lui Hristos, aflăm că jugul Său este lumină; dacă încercăm să rămânem în control, fără a-L lăsa pe Hristos să lucreze în noi, fără a ne încredinţa Lui dacă nu parcurgem decât jumătate de drum, atunci Crucea va fi întotdeauna o povară cu ne¬putinţă de acceptat, indiferent de cât de puţin este ceea ce suntem pregătiţi să acceptăm. Având toate acestea în minte, în timp ce intrăm în a doua jumătate a Postului Mare, să ne aţintim atenţia asupra cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci; să nu ne ruşinăm să o ridicăm şi să-L urmăm pe Hristos, pregătiţi pentru toate în¬cercările pe care le aduce cu sine, dar, de asemenea, ştiind că aceasta singură este calea spre deplinătatea de viaţă.

Iată, Înaintea noastră stă Crucea. Crucea lui Hristos. Dar pe Golgota mai erau două cruci: Hristos în mijloc iar de ambele părți erau crucificați doi tâlhari. Hristos pe Cruce s-a jertfit pentru mântuirea întregii lumi. Dar tâlharii de ce au fost crucificați lângă el? Pentru crimele lor – la urma urmelor, erau hoți. Ce i-a făcut pe ei să fie hoți? A fost o vreme în care erau copii nevinovați și poate că s-au jucat împreună. Era epoca luminoasă a copilăriei. Și mai târziu, au simțit, așa cum simte fiecare din noi, două forțe care îi trag fiecare sprea ea: una bună și una rea. Iar voința lor s-a dat fie de o parte, fie de cealaltă. La început au ezitat, dar mai târziu, pentru că răul părea mai atrăgător, au început din ce în ce mai des să se dea de partea răului. La început, conștiința i-a mustrat, dar mai târziu s-a tocit și a încetat să-i mai tulbure. Iar atunci, fără niciun fel de căutătură înapoi, au luat partea răului. La început, li s-au corupt voința și sentimentele, iar mai târziu au căzut în crime fățișe care i-au adus pe acele cruci, condamnați la moarte. Și iată-i aici murind amândoi. Nu doar orele lor, ci și minutele le erau numărate. Iar între ei, Domnul murea pe Crucea Sa. Unul dintre criminali Îl ponegrea. Dar celălalt, dimpotrivă, l-a redus la tăcere pe cel hulitor și I-a spus lui Iisus: „Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23:42-43). Hristos a murit primul, iar apoi cei doi hoți. Pe fața celui care L-a hulit pe Domnul s-a întipărit grimasa blasfemiei, și doar râsul lui Mefistofel se auzea deasupra crucii sale. Râsul era îngrozitor și triumfător. Da, aceasta era victoria finală a răului asupra acestui suflet. Dar deasupra crucii tâlharului pocăit era o pace triumfătoare și un fel de lumină serenă. Și în acel moment, sufletul său, strălucitor și curat, spălat de suferințe și pocăință, a intrat în Rai. Cu bucurie și mirare, îngerii au privit spre acest prim suflet – sufletul unui tâlhar – care a intrat în Rai, acest prim suflet al Noului Testament, curățat de Sângele lui Hristos.

Astăzi ne-am adunat împreună aici în biserică înaintea Crucii lui Hristos. După opinia lumii noi nu suntem călcători de lege sau criminali. Dar suntem la fel de nevinovați înaintea lui Dumnezeu? Nu. Toți am încălcat și încălcăm poruncile lui Dumnezeu. Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că suntem călcători de lege. Dacă până acum nu am comis crime vizibile, este numai pentru că harul Domnului și îngerii noștri păzitori nu ne-au lăsat. Dar dacă am fi lăsați de capul nostru, doar Dumnezeu și conștiința noastră știu ce ni s-ar putea întâmpla. Și ceea ce se poate încă întâmpla dacă Dumnezeu ne părăsește. Să ne privim cu sinceritate conștiința noastră. Să o întrebăm și ea ne va răspunde că în acord cu Judecata lui Dumnezeu noi nu suntem mai buni decât un tâlhar, poate chiar mai răi. Suferința sa pe cruce singură a putut izbăvească atât de mult. Iar noi, cu ce ne putem izbăvi pe noi înșine? El era un hoț înțelept, dar noi…trăim fără grijă și ne gândim că o să trăim la nesfârșit. Și oare, în ultimele noastre momente, vom avea pocăința de care el a dat dovadă? Ce se întâmplă dacă trăim o stare contrară? Să dea Domnul să nu fim loviți de așa ceva! În aceste clipe, când ne apropiem și sărutăm Crucea, să spunem cu tâlharul înțelept „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”. S-ar putea să nu mai avem altă ocazie. Să ne folosim de acest moment pe care ni l-a dat Domnul: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.”

Am devenit atât de obişnuiţi cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea uşor două aspecte fundamentale în privinţa ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică şi crudă formă de exe¬cuţie din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, ano¬malia reprezentată de modul în care am preaslăvit-o în cân¬tările de noapte de la priveghere. Imnografia zilei de astăzi şi a Praznicului Înălţării Crucii se află printre cele mai frumoase ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie. Noi personificăm Crucea şi i ne adresăm direct, de obicei folosind cuvinte încărcate de paradox, precum: „Tu eşti o nebiruită armă a păcii”. Sau vorbim despre ea ca despre Hristos însuşi: noaptea trecută am numit Crucea „lumină celor în întuneric”. Am început astă-noapte la „Doamne, strigat-am“, cu „Străluceşte, Cruce a Domnului, luminatele ful¬gere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, şi cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce eşti de lume dorită” Această nepotrivire între groaza a ceea ce s-a întâm¬plat, precum faptul că ucenicii au fugit cuprinşi de frică, iar soarele şi-a ascuns faţa, şi modul în care vorbim şi cântăm, ar trebui să ne dea răgaz de gândire, pentru ca aceste cuvinte să nu devină doar nişte cuvinte drăguţe, cuvinte pe care le cântăm, dar încă nu le auzim cu adevărat; nu, ci, mai de¬grabă, pentru ca ele să pătrundă în noi şi să ne deschidă faţă de puterea lui Dumnezeu care susţine întreaga creaţie şi, prin aceasta, transformă întreaga creaţie. Fiecare dintre paradoxurile pe care imnografia ni le pune înainte ne călăuzeşte mai adânc în taina lui Iisus Hristos.

Crucea este arma păcii, cântăm noi. Totuşi, în ciuda to¬nurilor militariste, Crucea nu este pur şi simplu o armă mai puternică şi mai grozavă într-un fel de panoplie a armelor cereşti! Nu, ea este arma păcii, este o armă care nu are ne¬voie de o mare putere de foc pentru a-i sfărâma în bucăţi pe duşmanii noştri într-un cerc al violenţei, ci, mai degrabă, închide acest cerc al violenţei, inaugurând pacea lui Dum¬nezeu pentru cei care sunt pregătiţi să o trăiască.

Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor și mulțimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exercițiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voiește. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârșire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrănește cu voia liberă. Hristos nu silește pe nimeni, nici măcar în a-L iubi. În al doilea rând, această in¬tenție și decizie liberă și conștientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredințeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea și o semnificație chiar mai categorică, negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înțeles ca o dizolvare a propriei identități, ca o anulare absurdă a propriei subiec¬tivități, ci ca o renunțare de bunăvoie la conducerea propriei vieți în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma și de a-I încredința viața noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas – luarea crucii. Cuvântul grecesc (αἴρω) poate însemna și „a te lăsa (a fi) însoțit de ceva”. Astfel, luarea crucii trimite la înțelegerea potrivit căreia omul credincios care își ia crucea face, de fapt, exercițiul de a accepta această realitate a crucii în viața lui.

Ce înseamnă să accepți crucea în viața ta? Înseamnă să trăiești permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînțeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voințe ca încredințare a vieții în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârșit, va ști mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viața aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veș¬nică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească și lume văzută nu se poate apropia, ca impor¬tanță, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încre¬dințându-I lui Hristos viața noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viață numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc.

Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renun¬țarea la sine și răstignirea propriei voințe are ca scop unic câștigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtășia la această Împărăție nu este rezervată însă celor care pleacă din această viață, ci poate fi pregustată chiar și aici, în această viață, căci Biserica este Împărăția care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea. Înfricoşătoare este Crucea lui Hristos. Dar dacă o iubești ea a născut pentru tine neasemui¬ta bucurie a Sfintelor Paşti. Dar de această bucu¬rie ne putem apropia numai cu crucea mea. Și tre¬buie ca noi de bunăvoie să ne luăm crucea, trebuie să o îndrăgim, să ne socotim pe deplin vrednici de ea, oricât de grea şi de anevoioasă ar fi ea.

A lua crucea înseamnă a răbda cu blândeţe batjocurile, ponegririle, prigonirile, necazurile, cu care lumea păcătoasă nu se zgârceşte să îl co¬pleşească pe ascultătorul lui Hristos. A lua crucea înseamnă a răbda fără cârtire şi văicăreli osteneala grea, nevăzută de nimeni asupra ta, chinul şi mucenicia nevăzută a sufle-tului pentru împlinirea adevărurilor evanghelice. Aceasta este lupta cu duhurile răutăţii, care se ridică cu înverşunare împotriva celui care do¬reşte să arunce de la sine jugul păcatului şi să se supună lui Hristos. A lua crucea înseamnă a te supune de bună¬voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor, prin care se domoleşte trupul. Trăind în trup, noi tre¬buie să învăţăm să trăim pentru duh. Şi trebuie să dăm o atenţie deosebită faptu¬lui că fiecare om pe calea vieţii sale trebuie să îşi ridice anume crucea sa. Cruci sunt nenumărate, dar numai a mea îmi vindecă rănile mele, numai a mea îmi va fi mie spre mântuire şi numai pe a mea o voi purta cu ajutorul lui Dumnezeu, căci ea îmi este dată mie de Domnul Însuşi. Nu cum¬va să greşim, nu cumva să luăm crucea după voia noastră, după acea voie, care în primul rând trebuie răstignită pe crucea lepădării de sine. Nevoinţă după bunul plac este o cruce făcută cu mijloace proprii şi purtarea unei asemenea cruci întotdeauna se sfârşeşte printr-o mare cădere.

Ce înseamnă, aşadar, propria cruce? În¬seamnă a merge prin viaţă pe propria cale, tra¬sată pentru fiecare de Pronia Dumnezeiască şi pe această cale a îndura tocmai acele necazuri, pe care le trimite Domnul, ai depus voturile mo¬nahale – nu căuta căsătoria, eşti legat de fami¬lie – nu căuta libertatea, nu căuta să te eliberezi de copii şi soţie. Nu căuta necazuri şi nevoinţe mai mari decât acelea care se află pe calea vieţii tale – mândria te abate din drum. Nu căuta să te eliberezi nici de acele necazuri şi osteneli care îţi sunt trimise ţie – compătimirea de sine te dă jos de pe cruce. Propria cruce înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce este pe măsura puterilor tale trupeşti. Duhul îngâmfării şi al autoînşelării te va îndem¬na la ceea ce este peste puterile tale. Nu da cre¬zare amăgitorului.

Cât de felurite sunt în viaţă şi necazurile, şi ispitele, pe care Domnul ni le trimite pentru a noastră tămăduire, ce diferenţă există la oameni şi în privinţa puterilor trupeşti şi a sănătăţii, cât de diferite sunt şi neputinţele noastre păcătoase. Da, fiecare om îşi are crucea sa. Şi această cruce a sa este poruncit fiecărui creştin să o pri¬mească cu lepădare de sine şi să Îi urmeze lui Hristos. Iar a-I urma lui Hristos înseamnă a cer¬ceta Sfânta Evanghelie aşa încât numai ea să de¬vină o călăuză energică în timp ce noi purtăm crucea vieţii noastre. Mintea, inima şi trupul cu toate mişcările şi acţiunile lor, vădite şi tainice, trebuie să slujească şi să exprime adevărurile mântuitoare ale învăţăturii lui Hristos. Şi toate acestea înseamnă că eu sunt profund şi sincer conştient de puterea tămăduitoare a crucii şi în¬dreptăţesc judecata lui Dumnezeu faţă de mine. Şi atunci crucea mea devine Crucea Domnului. „Doamne, în purtarea crucii mele, de dreap¬ta Ta trimisă mie, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă istovesc până în sfârşit“ – se roagă inima. Inima se roagă şi suferă, dar tot ea se şi bucură deja de plăcuta supunere faţă de Dumnezeu şi de părtăşia ei la patimile lui Hristos. Şi această purtare a crucii noastre fără cârtire, cu pocăinţă şi cu slavoslovie înălţată Domnului – este marea putere a mărturisirii tainice a lui Hristos nu nu¬mai cu mintea şi cu inima, ci şi cu însăşi fapta şi însăşi viaţa noastră.

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Mc. 8, 35): Acest precept, prin care suntem îndemnați să ne pierdem viața, nu înseamnă că cineva ar trebui să se sinucidă, ceea ce ar fi o crimă de neiertat, ci înseamnă că omul trebuie să omoare în el însuși ceea ce este profund atașat de cele pământești, care îl face pe om să caute plăcerea nemăsurată în această viață, până la neglijarea vieții viitoare. Acesta este înțelesul expresiei „își va urî viața și și-o va pierde”. În acest context, așa cum vezi, El vorbește mult mai deschis despre avantajul câștigării vieții, când spune: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” In 12, 25.(Fericitul Augustin) Când Domnul ne spune în Evanghelie că oricine vrea să-I urmeze, să se lepede de sine, această cerință pare dură, putând crede că ne impune o povară. Dar porunca nu este o povară atunci când este dată de cel care te și ajută să o împlinești. În ce loc îl urmăm pe Iisus, dacă nu acolo unde El a fost deja? Știm că a înviat și că S-a înălțat la ceruri; așadar, acolo trebuie să-L urmăm. Nu este nici un motiv de disperare; singuri, nu putem face nimic, dar avem promisiunea lui Hristos… Cine pretinde că rămâne în Hristos trebuie să meargă așa cum a mers El. Îl vei urma pe Hristos? Atunci fii smerit, așa cum și El a fost smerit. Păcatul omului a făcut calea plină de obstacole. Învierea lui Hristos a făcut calea netedă. Mergând El însuși pe ea, a transformat și cea mai strâmtă potecă într-un drum regal. Este nevoie de două picioare pentru a alerga pe acest drum și acestea sunt smerenie și milostenia. Fiecare vrea să ajungă în vârf, iar prima treaptă ce trebuie urcată este smerenia. De ce vrei să faci pași prea mari pentru tine? Vrei să cazi, în loc să urci? Începe cu primul pas, care este smerenia, și deja vei începe să urci. (Cezar de Arles)

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. (Mc. 8, 38) Cei credincioși nu se rușinează de faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit. Așadar, ei sunt fără rușine, într-un sens bun, prin disprețul față de rușine, și nebuni, într-un mod fericit. Într-adevăr, răstignirea, privită omenește, a fost un eveniment rușinos. Da, Fiul lui Dumnezeu a murit. Fiul a fost îngropat. Dar El a înviat din morți. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât este mai absurd. Dar cum ar putea fi adevărate toate acestea dacă El nu ar fi fost cu adevărat Cel care S-a făcut cunoscut a fi? Dacă evit suferința, îmi este rușine să mărturisesc: „Fericiți sunt cei prigoniți pentru numele Meu” (Mt. 5, 10-11). Așadar, nefericiți sunt cei care fugind, refuză să sufere precum Dumnezeu atunci când le este cerut. „Cine va răbda până la sfârșit se va mântui” (Mt. 10, 22). Atunci când tu îmi ceri să fug, cum voi răbda până la sfârșit?(Tertulian) Se numește pe sine creștin cel care este fie rușinat, fie se teme să fie creștin? Cum poate fi cu Hristos cel care roșește sau se teme să-i aparțină lui Hristos? (Sfântul Ciprian al Cartaginei) Cel care ca Dumnezeu era deasupra suferinței a suferit în propriul trup cu suferință umană. Când a devenit trup, fiind Dumnezeu, El nu a încetat în nici un fel să fie Dumnezeu. Chiar și atunci când a intrat în lumea creată, El a rămas deasupra creației. El a rămas ca dătător al Legii când a venit să slujească sub Lege (Gal. 4,4). El a păstrat demnitatea divină intangibilă chiar și atunci când a luat chip de rob (Fil. 2,7). Tocmai pentru că era Unul născut, El a devenit întâiul născut dintre mulți frați (Rom. 8,30), rămânând încă Unul născut. Deci, de ce pare așa de ciudat ca El să sufere în trupul Său, potrivit firii Sale umane, chiar și atunci când depășea suferința, potrivit firii Sale dumnezeiești. Astfel, Pavel cel ager la minte spune că însuși Cuvântul, Care est Dumnezeu în chip și egal cu Dumnezeu Tatăl a devenit ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce. (Sfântul Chiril al Alexandriei)

Cu mult, mult timp înainte (sec.VII – sec.VI î.d.H), prin descoperire dumnezeiască, insuflat (inspirat) de Duhul Sfânt, proorocul Isaia spune: “El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri și necaz / El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era și noi prin rana Lui ne-am vindecat.” (Is 53, 4-5,) Iar când se apropia vremea patimilor și a vindecării noastre “prin rana Lui” , Iisus învăţa că ”Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mc 8,31,34,)

Agonizând pe cruce, Iisus, Omul-adevărat, bea cel mai amar pahar, acela al părăsirii și de oameni și de Dumnezeu: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit?“ (Matei 27,46,). În glasul lui Iisus se află, însă deopotrivă, și strigătul lui Dumnezeu: “Omul Meu, omul Meu, de ce M-ai părăsit?” Dar, deocamdată, cei care puneau în aplicare sentinţa, cât și cei care asistau, cu foarte puţine excepţii, credeau că au în faţă un om, un condamnat de drept comun, nu și pe Dumnezeu în persoană: “Iar Dionisie, mirându-se, a zis: Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte.” După ce această lucrare dumnezeiască “Săvârșitu-s-a! “(Ioan 19,30), a urmat punerea în mormânt și învierea.

Fiind noi creștini ortodocși prin botez, hristofori, adică purtători de Hristos, am fi înclinaţi să spunem că-I și urmăm lui Hristos. Viaţa spune cu totul altceva. Liberi fiind, pornim încrezători în forţele noastre, la care asociem ideologii, filozofii etc. să ne realizăm destinul. Noi pe calea noastră, Dumnezeu pe calea Lui. Noi pășind ţanţoși și El, discret, nevăzut, neauzit, în jurul nostru. Pe calea destinului personal, începem să facem o colectie de cruci din greșalele noastre, ale căror efecte neplăcute, dureroase, ne duc la doctori, la vrăjitori, la judecători etc. și, nu se știe prin ce circumstanţe, înapoi la Dumnezeu: Doamne iartă! Doamne-ajută! Doamne dă-mi! Doamne scapă-mă! etc. Poate nu le obţinem chiar pe toate, dar un lucru important am realizat: ne-am așezat drumul destinului pe Calea lui Hristos. Ṣi nu este creștin care, trăind viaţa Bisericii, să nu aibă, să nu fi avut parte de ajutorul Lui Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinţilor. Nu e rău. E chiar foarte bine. Dar crucea aceea de care vorbește Hristos, pe care ar trebui s-o luăm și să-I urmăm Lui, unde este? Atunci când ne rugăm, când cerem ajutor, să ne scoată din necaz etc., Hristos poartă păcatele (crucile) noastre, rabdă durere, chinuri, necaz, și ne vindecă prin rana Lui. Cu alte cuvinte, Hristos ne urmează nouă, ca să ne vindece, să ne mântuiască.

Da, dar vreun cârcotaș ar zice: Astăzi, Hristos nu mai este ţintuit pe cruce. Cum să sufere? Păi, suferă și sângerează (rănile se vor închide după Parusie și Judecata de obște, când va spune: „Desăvârșitu-s-a!”), când creștinii ortodocși nu-L mai mărturisesc, nici în cadru privat, acasă, dosind icoanele și candelele, renunţând la obiceiul de a-și face semnul crucii, și nici în public, în faţa oamenilor, la locul de muncă, în instituţii, în arene sportive (cand e victorie, în loc de cruce, se ridică braţele în formă de V spre cer etc.). Când creștinii ortodocși își aduc aminte de El doar la Crăciun, la Paști, la vreun botez, la vreo nuntă, la vreo înmormântare, la vreun parastas; când ignoră sau tratează cu frivolitate Tainele Bisericii; când Postul Mare este bruiat de grohăitul politic, monden; când Biserica, al Cărui cap este Hristos, este atacată în cele mai diverse moduri, și creștinul ortodox, fie tace (că dă bine la carieră, poziţie socială etc.), fie ia parte la acest razboi etc. Abia când simţim durere din cauza tuturor acestora, ne facem părtași la suferinţa Celui răstignit. Ṣi, lepădându-ne de noi (asumându-ne riscul de a pierde cele ale lumii acesteia, chiar viaţa), abia atunci putem spune că ne-am luat crucea și-i urmăm lui Hristos, ne răstignim cu El, gustăm din răstignire, fie fizic, fie sufletește, fie în ambele moduri. Aţi avut, vreodată, asemenea momente de răstignire personală pentru Hristos?

Iata-L! El e pe Cruce. Iata, Viata ta, copilul meu! Acolo, El a dat totul pentru noi. El a facut deja Totul. Savarsitu-s-a! Dumnezeu-Omul rastignit pe Cruce ar trebui sa fie pentru noi sfarsitul oricarui gand omenesc (cazut-omenesc). E sfarsitul desertaciunii si inceputul Imparatiei. E gata! Mantuirea e aici si acum! Priveste tinta aici, la Cruce, numai la Cruce si vei gasi acolo totul. Totul despre tine si totul pentru tine. Nicio lipsa, nicio fisura, nimic in plus de asteptat. Doar de ingenuncheat, de sfaramat inima si de plans. Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Mintea prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa. În aceste zile, în spatele curgerii văzute a lucrurilor vieții cotidiene care ne fură prea adesea atenția și inima, se desfășoară drama inaccesibilă a mântuirii omului și se hotărăște destinul său veșnic.Ce mai vrei, omule, mai mult de atat? Ce altceva si unde altundeva sa mai cauti?! Vino si, mai ales, ramâi aici, singurul loc de unde tasneste Viata. De ce nu te lasi iubit si salvat, omule inselat? De ce si unde tot incerci sa scapi, sa fugi, sa intorci capul? Cand o sa intelegi ca oriunde in alta parte ai incerca sa pleci, numai otrava mananci, numai hrana sataniceasca, mortala, iti indesi lacom in vene.

Stiu, Dumnezeu nu e usor de purtat, stiu, iubirea nu e usor de primit acum. E negrait de dulce, dar si doare cumplit. Fiindca te-ai invatat sa te iubesti numai pe tine si alte lucruri mici ca tine. El vine navalnic si intelegi ca totul in tine e prea stramt si trebuie cumva sa-I faci loc. Simti ca nu ai incotro si-i musai sa te scoti, intr-un fel, pe tine din tine. Simti ca nu mai poti fi acelasi, fiindca nu te mai simti liber sa te tavalesti nestingherit in mocirla, fara sa te apese Ceva pe inima… infernal de tare. Nu e usor, dar… stai! Ramai cu El! Nu-L pironi si tu, nu Il trada mai mult si tu! Ramai aici, cum poti, gafaind si asudand, plangand si zdrelindu-ti fata si geninchii, dar ramai! El stie cel mai bine cum si unde sa te tina si sa te poarte. Tu doar agata-te de El si urmeaza-L! Mai e puțin, foarte puțin! Nu simti deja gustul de har al Invierii? “Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu“.

Iisus spune o pildă. Despre Lazar un cersetor şi un bogătan. Despre rai şi iad. Despre mângâierea cerşetorului şi chinul barosanului. Despre plângerea inutilă a bogatului la urechile lui Avraam, să trimită pe cineva la cei cinci fraţi ai săi. Atunci se petrece cutremurul fiinţei. Avraam spune: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Bogatul: nu părinte, ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Iisus printre lacrimi: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede, chiar dacă cineva se va scula din morţi. E aici zbaterea de lacrimi a ochilor infiniţi ai lui Dumnezeu, durerea sfredelitoare a piroanelor, sufocanta greutate a propriului Trup pe Cruce, suferinţa spinilor în carnea tâmplelor, toată gloata blestemată care rânjeşte satisfăcută la sfărâmarea vindecătorului de nemernici, simţirea uriaşă, mai mare decât cerurile, a urii sălbatice a unui neam ucigaş de Dumnezeu, de fraţi şi de sine. Ştie că nu vor crede în Învierea Lui. Ştie că pentru mulţi, nici măcar dărâmarea catapetesmei dintre moarte şi viaţă nu va fi de ajuns. Ştie că durerea, chinul, moartea şi Învierea Sa vor fi în zadar.Dumnezeu simte înainte de vreme iadul din sufletele celor care-L vor sfărâma şi plânge. Şi îi iubeşte pe oameni la nesfârşit.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Mc. 8, 36)

Cei care neglijează faptele bune pot să nu înțeleagă fapta bună a lui Dumnezeu, de care au fost beneficiari. Aceasta deoarece ei sunt mai puțin capabili să se roage așa cum trebuie și să primească lucrurile bune de la Dumnezeu. Și chiar dacă le primesc, este foarte probabil să nu fie conștienți de ceea ce li s-a dat. Și chiar dacă se vor bucura de ele, nu se vor bucura cu adevărat pentru ceea ce nu au înțeles. Deoarece, din cauza lipsei lor de înțelegere, nu vor înțelege cum să folosească lucrurile bune ce li s-au dat. Și, din impulsivitatea lor, vor rămâne necunoscători și nu vor ști să se folosească de darurile divine oferite. Această lume vorbește de adulter și de corupție și de iubire de bani și de înșelare, dar cealaltă lume (când este văzută din perspectiva credinței) le spune adio acestor lucruri. Nu putem fi prietenii amândurora, ci trebuie să spunem adio acestora pentru a ne bucura de celelalte. Credem că este mai bine să le disprețuim pe cele de jos, căci sunt mici și trecătoare și pieritoare, și să iubim pe cele ce sunt cu adevărat acolo, lucruri bune și nepieritoare.(Clement Alexandrinul)

Existând multe motive pentru a iubi lumea, ea poate fi iubită cel mai bine în legătură cu Creatorul ei. Lumea este frumoasă, dar mult mai frumos este Cel care a îmbrăcat-o. Lumea este încântătoare, dar mult mai plăcut este Cel prin care ea a fost întemeiată. Așadar, iubiților, să muncim cât de mult putem, ca dragostea de lume să nu ne copleșească și să nu iubim creatura mai mult decât pe Creator. Dumnezeu ne-a dat posesiuni pământești pentru ca noi să-L iubim din tot sufletul și din toată inima (Deut. 10, 12; Mt. 22, 37). Dar uneori, Îl nemulțumim pe Domnul atunci când îi iubim darurile mai mult decât pe El Însuși. Același lucru se întâmplă și în relațiile umane. Să presupunem că cineva îi dă un dar special protejatului său. Dar protejatul începe să-l disprețuiască pe dăruitor și să iubească darul mai mult decât pe cel care i l-a dat. Să presupunem că începe să nu-l mai vadă pe dăruitor ca prieten, ci ca dușman. Exact așa este și în relația noastră cu Dumnezeu. Noi îi iubim mai mult pe cei care ne iubesc așa cum suntem și nu pentru cadourile noastre. Astfel, se știe că Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei care Îl iubesc mai mult pe El decât darurile pământești pe care le oferă.(Cezar de Arles)

Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort. Viaţa în Hristos este luptă, nevoinţă cu mărime de suflet şi nelinişte în sensul cel bun. Viaţa adevăratului creştin este fericită, paşnică şi binecuvântată. Dar pentru a ajunge la fericirea evanghelică, la bucuria reală şi la adevărata pace se cere un efort răbdător, asiduu şi sârguincios, străin de orice uşurătate şi grabă. Calea lui Hristos este strâmtă şi suitoare, dar sfârşeşte în lărgime şi odihnă. Călătoria aceasta are neapărată trebuinţă de luarea Crucii.

Creştinul devine purtător al Crucii din ceasul Botezului său în sfânta colimvitră. Este chemat să ia Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, curajos, bărbăteşte, răbdător. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este simbolul Bisericii noastre. Avem un Dumnezeu Răstignit. Faptul acesta are un sens deosebit de adânc. Este învăţătură, pedagogie, înţelepţire, izvor al insuflării, al cultivării, al subţirimii, al instruirii, al maturizării şi sfinţirii. Crucea este pentru necredincioşi nebunie, cu totul neînţeleasă, este provocare şi frică. De aceea o iau în batjocură, o hulesc, o tăgăduiesc şi o leapădă. Sunt vrednici de plâns toţi aceşti oameni, răstigniţi pe crucea propriilor patimi, care îl răstignesc din nou pe Cel fără păcat, Care S-a răstignit pentru toţi păcătoşii. Se socotesc liberi, doar fiindcă sunt conduşi de bunul plac şi de bravadă. Crucea încinge cu putere şi tărie şi întrarmează nebiruit. Îi binecuvântează pe toţi cei ce cred în ea şi i se închină. Îi umple de Har şi le insuflă nădejde. Creştinii purtători ai Crucii nu sunt oameni desăvârşiţi, nepătimaşi şi grozavi. Sunt simpli, măsuraţi, smeriţi, ucenici ai Celui Răstignit, care la umbra Crucii îşi recunosc greşelile lor fără îndreptăţiri şi pretexte, îşi mărturisesc neajunsurile şi se pocăiesc. Se sârguiesc să se răstignească împreună cu Hristos, ca să şi învieze împreună cu El. Biserica Ortodoxă nu se opreşte pe culmea înfricoşată a Golgotei, ci îşi continuă calea până la mormântul gol şi în foişorul Cincizecimii. Dar trece neapărat prin Golgota, deoarece nu este Înviere fără Cruce. Crucea lui Hristos învaţă, luminează, călăuzeşte. Crucea învaţă răbdarea, nemânierea, iertarea, lupta necontenită, dragostea de nevoinţă. Crucea luminează mintea, cugetele, gândurile, visele, proiectele, planurile, ziua de azi şi de mâine. Crucea luminează adâncurile neluminate ale inimii noastre. Să ne aplecăm înlăuntrul nostru şi să ne cunoaştem sinele necunoscut. Crucea ne călăuzeşte spre jertfa şi lepădarea de sine, spre pocăinţă şi mântuire. Crucea este dascăl, medic şi teolog. Ne învaţă smerenia adevărată, viaţa creştină curată, autentică, lipsită de făţărnicie. Ca un medic chirurg, îndepărtează cele de prisos, cele nefolositoare, tumorile canceroase ale patimilor, şi tămăduieşte rănile sufletului. Teologhiseşte minunat adâncimea, înălţimea şi lărgimea tainei chenozei negrăite. Crucea ne conduce la frăţietatea cu aproapele nostru, oricine ar fi, orice ar fi, de vreme ce este fratele nostru, şi Hristos Şi-a vărsat sângele Său şi pentru el. Poate să fie străin, rău, păcătos, sau chiar torţionarul nostru. Aceasta este adâncimea nepătrunsă a Crucii. Să-i arătăm înţelegere chiar celui mai greu de înţeles dintre semenii noştri. Hristos, de pe Cruce, în toiul acelei suferinţe grozave, i-a iertat şi i-a îndreptăţit pe răstignitorii Săi. Aceasta este lărgimea cea necercetată a Crucii: să-i iubeşti nu pe cei care nu te iubesc, care nu o merită, ci chiar pe cei ce te urăsc, aşa cum Hristos ne-a iubit cu o iubire nesfârşită, cu toate că nu o meritam deloc, purtându-ne în chip netrebnic.

De obicei, adevăraţii purtători ai Crucii sunt ascunşi, tăinuiţi, neştiuţi, n-au parte de faimă şi publicitate. Se bucură de răstignirea lor de bunăvoie, aşa cum se bucură şi pentru cea fără de voie. Nu se împotrivesc, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar fi vrut. Aceşti oameni necunoscuţi câteodată de noi, dar binecunoscuţi lui Dumnezeu, sunt cei ce opresc lumea de la deplina ei prăbuşire. Aceasta este înălţimea necovârşită a Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ridicând Crucea lui Hristos cu mulţumire, aceştia păstrează în lumea nestatornică Harul lui Dumnezeu. Astfel de oameni neînsemnaţi, pe care noi îi trecem cu vederea, sunt cei care împodobesc zidirea, prin tainica, statornica purtare a Crucii. Oameni săraci cu mulţi copii, bolnavi strălucind de bucurie, nedreptăţiţi fără niciun reproş, nefericiţi fără cârtire, îndureraţi care-L slăvesc pe Dumnezeu. Toţi aceştia mustră suficienţa noastră, „fericirea” noastră, starea de amăgire în care ne aflăm.Există şi astăzi oameni binecuvântaţi ai lui Dumnezeu care acordă întâietate Crucii, care nu o ocolesc cu prudenţă, nu se ruşinează de ea şi nu murmură. Nu sunt puţini adevăraţii cinstitori ai Crucii, chiar dacă din sondajele de opinie lipsesc. Mai sunt şi cei care preferă să întâmpine dificultăţi în viaţă, decât să fie nevoiţi să spună minciuni; cei care nu urmează soluţii uşoare, chiar dacă acest lucru îi costă personal. Iubesc osteneala pentru Hristos. Sunt mucenici, mai mici sau mai mari. În Viaţa de Apoi îi vom afla cu siguranţă înaintea noastră.

Să ne alăturăm oştirii paşnice a lui Hristos. Să nu ne fie greu să ne lepădăm de omul nostru cel vechi pentru această împreună-înrolare şi împreună-răstignire, altminteri cu siguranţă ne vom îngreuia viaţa mai mult. Gândul trufaş al dragostei acestui veac este cel care ne împiedică. Să nu-i dăm ascultare; să ne închinăm cu smerenie Crucii lui Hristos. Cu smerenie şi hotărâre pentru o viaţă nouă, răstignită, transformatoare şi învietoare. Crucea ocupă pe drept cuvânt un loc central în viaţa Bisericii noastre. Este simbolul cel mai sfânt. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice, toate.

“Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu“ (Is. 40,1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor. Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?” Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu. Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile.

Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri, dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare. Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte. Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înaltă caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântată: aceasta însă este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea, mult mai înaltă, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.

Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps.61,1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament, însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adâncă şi mai înaltă mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei. Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cum n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea? Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindeca toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridica din pat pe cei paralizaţi, Care sătura cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei!

De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti. Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre… Această Neasemuită Jertfă şi nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele. Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos.

În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos. Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. 1, 3-4).

Să mărturisesc din toată inima adevărul acestor spuse, să mărturisesc din proprie experienţă, fiindcă Domnul m-a mângâiat mereu în marele sau micul meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos. Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui Dumnezeu, ce mângâie şi încălzeşte inimile noastre. În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce.Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să audă cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne“.Amin (postat pr fb de ioan monahul)    

                                                  Incepe Postul Sf.Pasti!

Biserica noastra a închinat Duminica, din ajunul Sfantului si marelui Post al Pastelui, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai.  Episodul biblic din Cartea Facerii ne ofera cheia intelegerii semnificatiei postului pe care il vom incepe .

Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai,la începutul acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin neascultare si păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu.Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos,Cel de-al doilea Adam.

Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi.

Deci,postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor si necumpatarii sufletesti.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire.  Straduinta de a aseza virtutile potrivite in locul pacatelor pe care dorim sa le parasim,alungă întunericul sporind lumina si puterile noastre sufletesti.

Iata ce spune Sf.Vasile cel Mare despre rostul si foloasele postului: ,,Postul este cel mai bun strajer al sufletului si cel mai bun tovaras al trupului. El alunga spiritele rele,indeamna la pietate si infranare,inspira modestie,da curaj in razboi,contra feluritelor rautati si primejdii,da aripi rugaciunii,spre a se inalta si a patrunde pana la ceruri. Postul este sprijinitorul caselor,parintele sanatatii,povatuitorul tinerilor,podoaba varstnicilor,prietenul devotat al celor casatoriti. Postul este infranarea poftelor si omorarea patimilor,fiul pocaintei,sabia iubirii de sine,pazitorul mantuirii noastre si mijlocitor tare catre Dumnezeu,ca sa putem dobandi darurile Duhului Sfant”. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire morala dar si trupeasca. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu,datorită postului ,se uneşte, organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul.  Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Caci,un om mântuit înseamnă un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi cu unele exceptii hotarate de pronia divina şi la trup.

*************

Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).

Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu.

Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit”(Fac.2,17),

Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.

Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”( Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2).

Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească   Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi

In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia  Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperi trupul nostru ca templu al prezentei Lui.

Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).

Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.

Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).

Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."  (Ioan5,14).

Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.

Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare  şi lăcomia trupului prin înfrânare.

Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F. Ap. 13,3; 14, 23; I Cor. 7,5; II Cor. 11, 27).

Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.

Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.

Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:

FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA.APROPIAŢI-VA,DEDUMNEZEU CU POST, RUGACIUNE,SPOVEDANIE,

IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!

La polul opus sunt acei creştini plini de zel care se supun unor perioade lungi şi aspre de post negru sau post aspru .Pe aceştia îi atenţionăm să nu o facă de capul lor fiindcă vor cădea în păcatul mândriei şi în mari ispite ci numai sub ascultarea strictă a duhovnicului.

Postul se respecta si în Legea Veche. “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37, 32-34) Iudeii posteau lunea si joia si în anumite zile dupa rânduiala de cult a Vechiului Testament.

Sfintii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pornind de la cultul iudaic, au rânduit doua zile de post saptamânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzarii Domnului de catre Iuda si vinerea, în cinstea rastignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit si lunea zi de post, mai ales pentru calugari, ca sa prisoseasca în toate Biserica crestina fata de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit si celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocainta si cresterea noastra duhovniceasca este Postul Mare.

Acest post tine sapte saptamani. Primele sase saptamani inchipuie postul de 40 de zile al Mantuitorului, iar a saptea saptamana este pentru cinstirea Patimilor Sale.

Este cu data schimbatoare, fiind legat de data Sfintelor Pasti. Nu se mânca : carne , oua , brânza, precum si peste, untdelemn si vin. Este dezlegat la untdelemn si vin sambata si duminica, in ziua de 24 februarie (Aflarea Capului Sf Ioan Botezatorul), 9 martie (Sfintii 40 de Mucenici).

Se mananca peste la Buna Vestire (25 martie) si in Duminica Floriilor. Bolnavii au voie sa manânce bucate cu untdelemn si sa bea vin în Postul Mare.

În acest sfânt post crestinii merg cît mai regulat la biserica, se împaca unii cu altii, sotii tin definitiv curatenie trupeasca. Apoi toti se roaga mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii si milostenie dupa putere, se spovedesc si se împartasesc în post de doua ori, sau macar odata pâna la Sfintele Pasti, renunta la judecati, la certuri si distractii care robesc mintea si înseala pe multi.

În continuare,vă propunem ca în perioada postului să rostiţi zilnic două rugăciuni considerate specifice pentru post în Biserica Ortodoxă

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia,rugăciune pe care o redăm în continuare şi pe care Tradiţia Bisericii o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul care este prâznuit în ziua de 28 ianuarie:

                               1. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele,duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri .Este bine ca si noi s-o practicam zilnic,pe intreaga durata a postului.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. Importanţa acestei rugăciuni constă în aceea că că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei având ca scop ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă orice încercare de a ne întoarce către Dumnezeu.

Prima dintre acestea este duhul trândăviei. Trândăvirea este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă ,nici de dorit. Şi deci,orice efort în acest sens este inutil. Este cauza tuturor păcatelor doeoarece blochează din start,energiile divine harice care ar putea să vină în ajutorul demersului nostru fiinţial al apropierii de Dumnezeu.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare risipire,de alergare după bunurile şi plăcerile vieţii,care întotdeauna,mai curând sau mai târziu ne va umple viaţa de stress,insatisfacţii,tristeţe,nelinişte,zbucium sufletesc,insomnii,depresii,drame personale şi familiale şi chiar gânduri şi idei suicidare.Deznădejdea,depresia şi impulsurile suicidare sunt semne sigure ale morţii sufletului .Este momentul în care omul devine incapabil să vadă lumina divină şi să o dorească în viaţa lui .În acest stadiu el trebuie să fie neapărat ajutat să depăşescă acest moment extrem de periculos.

Iubirea de stăpânire. Paradoxal, trândăvia şi grija de multe ne conduc mai întâi la iubirea de stăpânire Fiindcă viaţa noastră este lipsită de sens ,de împliniri şi de finalitate ea va degenera într-o atitudine de egoism extrem şi de comportament cinic,inuman ,faţă de semeni. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, manifestată printr-o largă paletă de atitudini şi acţiuni faţă de ei,pornind de la tendinţa de a-i domina şi a-i comanda şi ajungând la indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. ;sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1.) Cuvântul este unul dintre darurile esenţiale ale lui Dumnezeu pentru om .Întrebuinţarea lui corectă sau greşită poate să mântuie sufletul sau să-l ucidă. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi alte păcate de moarte, transformând viaţa omului în iad.

Acestea patru sunt „obiectivele” negative ale pocăinţei.obstacole în calea mântuirii pe care le putem îndepărta numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia. Este opusă trândăviei. . Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul Desigur virtutea curăţiei se referă la starea trupescă feciorelnică şi la un suflet curăţit de patimi dar aici traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini trebuie să fie: plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Hristos a refăcut în potenţă.plinătatea originară a omului prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia .Smerenia este virtutea opusă păcatului mândriei Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu . De aceea cuvântul scripturistic spune că:,,Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har”

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate împreună în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, „Aşa,Doamne,Împărate,dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”.. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Doar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman ,mândria ,va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de rugăciune al trupului uman.

                      2. Rugăciune la începutul zilei de post

"Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare, departe, Cel ce mai inainte ai intocmit, prin Legea Ta Veche si Noua aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si spre biruinta asupra pacatului; ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu bunaplacere inaintea Ta in toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase Dumnezeule si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.Amin."

Ca o concluzie finală putem afirma că Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât şi cu trupul, sprijinit şi întărit de rugăciune, fapte bune, spovedanie şi pecetluit cu Sfânta Împărtăşanie. Pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu, postul trebuie unit totdeauna cu rugăciunea şi cu milostenia. Sfinţii Părinţi chiar aseamănă postul cu o pasăre, ale cărei aripi sunt rugăciunea şi milostenia. Când postim numai cu trupul, fără a ne ruga şi a face milostenie, sufletul nostru nu se poate înălţa spre Dumnezeu. Acestea, rugăciunea şi milostenia, împreună cu postul fac sufletul mai puternic, mai uşor şi îi dau aripi.         

  

            

                                                                 BOTEZUL DOMNULUI

Tropar: În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

Evanghelia:

”În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuiță să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

(Matei 3, 13-17)

Cum bine știm, în fiecare an, la data de 6 ianuarie sărbătorim Botezul Domnului, moment în care Hristos S-a făcut cunoscut cu adevărat oamenilor , urmând ca a doua zi, pe 7 ianuarie, să sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Ne putem întreba chiar și numai retoric dacă avea, oare, Hristos nevoie de curățirea de păcate făcută prin Botez. Nu, nu putem vorbi de iertare de păcate pentru ca El era Dumnezeu- Omul, singurul motiv pentru care a cerut Botezul de la Sfântul Ioan Botezătorul fiind sfințirea creației, pentru readucerea Duhului Sfânt în ea.

Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră zăvorâte pentru om și întreaga creație. Acceptând scufundarea în Iordan, Hristos l-a îngropat pe vechiul Adam și a început zidirea unui om nou. Începerea acestei noi zidiri nu avea să fie făcută oricum ci în prezența Sfintei Treimi, pentru că așa după cum bine știm, în timpul Botezului, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel și a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit zicând: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3,17), motiv pentru care această mare sărbătoare mai este cunoscută și sub numele de Epifania sau Teofania. În Ajunul sau în ziua Bobotezei, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt, la rugăciunea preoților se sfințește apa pe care o putem lua în perioada 6-14 ianuarie.

Așadar, putem privi această zi de sărbătoare cu multă bucurie și speranță, având convingerea că fiecare dintre noi putem pune început bun pentru zidirea omului nou din noi, om nou care să ne ducă spre lumina de care avem atât de multă nevoie și unindu-ne într-un singur glas să ne rugăm, astăzi mai mult ca niciodată, ca Dumnezeu să binecuvânteze bunul început la care toți am nădăjduit odată cu intrarea în Noul An!

„A bea zilnic din Agheasma Mare înseamnă, mai mult decât purificare.

Agheasma Mare băută înseamnă mai mult decât purificare. Înseamnă o reactivare într-un fel sau altul a stării noastre de bine, de ataşaţi la Dumnezeu, e o reataşare de Dumnezeu. Vrem să bem agheasmă, de aceea suntem ai lui Hristos. Cine nu vrea, nu bea. E bine să faci cât mai mult timp exerciţiul acesta al hrănirii cu anafură şi al ieşirii din sete cu agheasmă, pentru că, de fapt, arată că toate alimentele lumii sunt sfinţite de Dumnezeu, dacă Dumnezeu e prezent în rugăciunea noastră. Nu există unghi al lumii în care harul lui Hristos să nu intre. Iar Agheasma Mare este frumoasă şi din alt punct de vedere, ziua Bobotezei e frumoasă pentru că noi spunem că se sfinţesc toate apele lumii, adică inclusiv ultimul colţişor de pârâu din ultima lume nelocuită de oameni şi acolo harul lui Dumnezeu lucrează neîncetat în favoarea lumii.

În credinţa ortodoxă, Boboteaza aminteşte de Botezul Domnului în apa Iordanului la vârsta de 30 de ani, înainte de a păşi în viaţa publică. Potrivit tradiţiei, la Bobotează se săvârşeşte slujba de sfinţire a apelor - Agheasma Mare, care are semnificaţia simbolică de act de regenerare cosmică.

Apa sfinţită de Bobotează se ia dimineaţa, pe nemâncate, până la Odovania praznicului Botezului Domnului din data de 14 ianuarie, apoi Agheasma Mare se păstrează în case şi se ia în afara acestor zile doar cu acordul preotului duhovnic.

Sărbătoarea Botezului Domnului precede ziua în care în Biserica Ortodoxă este pomenit Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului.”

#PreotConstantinNecula #Boboteaza

                                  NASTEREA DOMNULUI 

CRÃCIUNUL

Sãrbãtoarea Nasterii Domnului Iisus Hristos

                                                               25 Decembrie

                               

Troparul Nasterii Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru rãsãrit-a lumii lumina cunostintei. Cã întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la Stea au învãtat, sã se închine Tie, Soarelui Dreptãtii si sã Te cunoascã pe TineRãsãritul cel de Sus, Doamne, mãrireTie

Condacul Nasterii Fecioara astazi pe cel mai presus de fiintã naste si pãmântul - pestera celui neapropiat aduce. Îngerii cu pãstorii slavoslovesc si magii cu steaua cãlãtoresc. Cã pentru noi s-a nãscut Prunc tânãr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

        EVANGHELIA NASTERII
     la Sf. Liturghie
  (Matei II 1-12)

Iar dacã S-a nãscut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iatã magii de la Rãsãrit au venit în Ierusalim, întrebând:
Unde este regele iudeilor, Cel Care S-a nãscut? Caci am vãzut de la Rãsãrit steaua Lui si am venit sã ne închinãm Lui.
Si auzind, regele Irod s-a tulburat si tot Ierusalimul împreunã cu el.
Si adunând pe toti arhiereii si cãrturarii poporului, cãuta sa afle de la ei: Unde este sã Se nascã Hristos?
Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii, cã asa este scris de proorocul:
"Si tu, Betleeme, pãmantul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic, între cãpeteniile lui Iuda, cãci din tine va iesi Conducãtorul, Care va paste pe poporul Meu Israel".
Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lãmurit în ce vreme s-a arãtat steaua.
Si, trimitându-i la Betleem, le-a zis: Mergeti si cercetati cu de-amãnuntul despre Prunc si, dacã îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, sã mã închin Lui.
Iar ei, ascultând pe rege, au plecat si iatã, steaua pe care o vãzuserã în Rãsãrit mergea înaintea lor, pânã ce a venit si a stat deasupra, unde era Pruncul.
Si vãzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Si, intrând în casã, au vãzut pe Prunc împreunã cu Maria, Maica Lui, si, cãzând la pãmânt, s-au închinat Lui, si deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tãmâie si smirnã.
Iar luând înstiintare în vis sã nu se mai întoarcã la Irod, pe altã cale s-au dus în tara lor.                                        

 Dumnezeu, inca indata dupa caderea lui Adam si a Evei, a prevestit ca Maica Domnului va fi acea “femeie- fecioara” care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). 

 Nădejdea mântuirii şi a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat niciodata. Ea a dăinuit prin proroci şi prin toţi binevestitorii mântuirii prin Hristos. 

Daniil a prezis timpul naşterii Mântuitorului arătând că de la ieşirea poruncii  pentru zidirea din nou a Templului din Ierusalim şi până la venirea lui Hristos vor fi 490 ani. 

Prorocul Isaia a vestit tuturor: "Şi va ieşi  toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcina lui se va înălţa." (Isaia XI , 1-2) Ieremia îl numeşte: "Domnul - dreptatea noastră (Ieremia 23,6) Miheia arată locul naşterii : "Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, din tine va ieşi povăţuitor peste Israil, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veacului. (Miheia V,1) Isaia a spus ca El se va naşte din fecioară şi îl numeşte Dumnezeu: "Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema  numele lui Emanuil ... (Isaia VII,14) va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin  judecată şi prin dreptate, de acum şi până în veac.'' (Isaia IX ,6) Acestea sunt doar câteva din dovezile pe care se spijină nădejdiile de mântuire împlinite prin Naşterea Domnului, taină descoperită lumii la "plinirea vremii ".La 25 martie 748 de la întemeierea Romei, arhanghelul Gavriil a binevestit apropierea mântuirii: "Nu te teme Marie căci ai aflat har  la Dumnezeu . Iată vei zămisli în pântecele tău şi vei naşte un fiu şi numele lui va fi Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema  şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul părintelui său David . Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. (Luca I, 30-33 ) Cuvintele îngerului  încununează arătările  prorocilor.Aceasta este bucuria Naşterii. 

Iată cum apare ea relatată de Ev. Matei, cap I, versetul 18 u: "Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt... Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif , Maria a născut pe Fiul său cel Unul Născut, căruia i-a pus numele Iisus." 

 Sfântul evanghelist Luca istoriseşte împrejurările în care s-a născut Mântuitorul. El şi-a scris Evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. A fost în preajma ei şi multe din cele istorisite le-a ştiut chiar de la ea. "În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David (care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David; ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Luca 2, 1-7). 

La rândul lui, Sfântul evanghelist Matei istoriseşte despre venirea magilor de la Răsărit , aducând aur, smirnă şi tămâie, despre înşelarea lui Irod , de fuga în Egipt, uciderea pruncilor, de întoarcerea în Nazaret, toate acestea ca să se dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. 

 Deci,Acum peste două mii de ani, în oraşul Bethleem, s-a săvârşit marea taină a dreptei credinţe: "Dumnezeu S-a arătat în trup" (I Tim. III, 16). Eveniment unic în istoria omenirii, petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, stăpân peste Galileea (Nazarretul) şi Iudeea (unde era Bethleemul), amândouă regiunile făceau parte din Imperiul Roman şi erau guvernate de către un procurator, Quirinius. Imperiul era condus în vremea aceea de August (27 Î.Hr-14 d.Hr), primul împărat al Imperiului Roman, reorganizator al administraţiei şi armatei care a dispus un recensământ al populaţiei. Dispoziţiile recensământului obligau pe fiecare cetăţean să se înscrie (pentru a fi luat în evidenţă) în locul lui de obârşie, fără întârziere. Mergând cu Iosif de la Nazaret la Bethleem, spre a împlini porunca autorităţilor vremii, Sfânta Fecioara Maria a născut pe Iisus într-un staul de animale din marginea cetăţii. Acolo, la marginea câmpului, în noaptea sfântă, Îngerul a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot atunci şi tot acolo, în pragul colibei în care se afla pruncul sfânt, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a lăsa, lângă copilaşul sărac, daruri împărăteşti. "

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea întelege după cuviinţă această Evanghelie" - spune sfântul parinte Ioan Chrysostomul, pentru că până aici aparenţele au fost necuviincioase. Au fost magi pentru ca prin ei lumea păgână tributară miturilor şi magiei a fost adusă la închinare şi la cunoştinţa singurului Dumnezeu Cel În Treime Închinat. Steaua, care le-a fost trimisă şi care le-a vestit vestea cea bună şi i-a condus până în faţa pruncului i-a încredinţat pe deplin, pentru că ea le era proprie, era una din valorile pe care magii lumii orientale o cultivau. Dumnezeu le-a vorbit în limba lor, erau încredinţaţi, nu mai aveau frică pentru nimic. Să părăsim aşadar lucrurile pământeşti ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii. 

Lectură religioasă: Legenda lui Moş Crăciun: La marginea oraşului Betleem, Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile nasterii, l-a rugat pe Mos Ajun sa-i gazduiasca. Deoarece era sarac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic si mai bogat, Mos Craciun. Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa era o femeie buna, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, ii gazduieste in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus.  

 Afland cele intamplate, Craciun isi pedepseste sotia taindu-i mainile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindeca, lipindu-i mainile la loc Craciunesei. Mos Craciun, vazand aceasta se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci.

####

Dupa nasterea lui Iisus", spune falsul învatator Elvidius în secolul 4, si multi altii asemenea înainte si dupa el, “Maria si-a început viata de familia cu Iosif si a avut copii de la el, care sunt numiti în Evanghelie ca fratii si surorile lui Hristos”. Însa cuvântul “pâna” nu înseamna ca Maria a ramas fecioara doar pâna la un moment dat. Cuvântul “pâna” si alte cuvinte similare deseori reprezinta vesnicia. În Sfânta Scriptura se spune despre Hristos: În zilele Sale dreptatea si pacea vor straluci, pâna când luna va fi luata de pe cer (Ps. 71,7), însa aceasta nu înseamna ca atunci când nu va mai fi nici o luna la sfârsitul lumii, dreptatea lui Dumnezeu va disparea. Din contra, tocmai atunci ea va domni. Apoi, ce înseamna: El va domni, pâna când va pune pe toti dusmanii Lui sub picioarele Sale? (I Cor. 15,25). Domnul va domni numai pâna când dusmanii Lui vor fi pusi sub picioarele Lui?! David, în Psalmul 4, spune: Asa cum se uita ochii iubitei dupa iubitul ei, asa se uita ochii nostri dupa Domnul Dumnezeul nostru, pâna când El se va milostivi de noi (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptati spre Domnul numai pâna când va capata îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pamânt! (Fericitul Jerome, "Despre Pururea Fecioria Mariei"). În Evanghelie Mântuitorul le spune Apostolilor (Mat. 28,20): Iata, Eu sunt cu voi pâna la sfârsitul lumii. Deci dupa sfârsitul lumii Domnul se va departa de ucenicii Lui, iar când acestia vor judeca cele douasprezece semintii ale lui Israel pe cele douasprezece scaune de domnie, ei nu vor mai avea partasia promisa cu Domnul?

Daca Iisus a mai avut frati si surori, de ce a lasat-o in grija lui Ioan?
Iezechiel 44, 2 (Maica Domnului -  pururea fecioria)Poarta aceasta va fi închisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe

ea. De aceea va fi închisa.

 Fratii Domnului nu se numesc nici ei insisi frati, Iacov se numeste : rob (Iacov 1,1),si Iuda : slujitor (Iuda 1,1), de ce s-ar fi rusinat sa spuna ca sunt frati ?

1. In orient, la iudei cuvantul frate avea un sens mai larg folosindu-se pentru a desmena si rude mai apropiate. De exemplu : a Facere 13,8 Avraam il numeste pe Lot frate, desi era numai nepot de frateFacere 11, 27.
    Ioan 19,25 : Si stateau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui,Maria lui Cleopa si Maria Magdalena.  – Cum ar putea fi doua surori cu acelasi n Fratii Domnului  sunt copii acestei Maria lui Cleopa, probabil verisori primari cu Mantuitorul.

Cum, dar Iosif stiind ca ea este fecioara proorocita (Isaia 7,14) din care se va naste Emanuel, Dumnezeul si Mantuitorul lumii, ar mai fi putut cugeta ceva din cele omenesti asupra ei, stiind ca el era drept si temator de Dumnezeu (Matei 1,19).; ea va fi mijlocitoare a intrarii in lume a Mantuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a inchinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea “plina de har” si “binecuvantata intre femei” (Luca 1, 28); ei i s-a inchinat Elisabeta, maica Sfantului Ioan Botezatoml, numind-o “cea binecuvantata intre femei” si “Maica Domnului meu” (Luca 1, 40-43); fericit este pantecele si sanul ei, ca a purtat si a alaptat pe Mantuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mantuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a facut-o Mantuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugamintea ei (Ioan 2, 3-10); Mantuitorul S-a ingrijit de soarta ei, chiar si atunci cand El suferea infricosatele chinuri pe Cruce, incredintand-o spre purtare de grija celui mai iubit dintre toti apostolii Sai (Ioan 19, 26-27); ea insasi, prin Duhul Sfant, a proorocit ca toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru marirea cu care a invrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); insusi numele ei inseamna “Doamna, Stapana” in limba ebraica.

Aceasta Doamna si imparateasa-Fecioara va sta de-a dreapta tronului Fiului sau in ziua Judecatii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zamislit si a nascut din Duhul Sfant pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrita de puterea Celui Preainalt (Luca 1, 35) si ramanand fecioara si dupa nastere (lez. 44, 1-3); ea este “mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii” (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii in afara de Iisus Hristos, Mantuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor “frati si surori ai Domnului” nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); “fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, caci in vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama “fratilor Domnului”, Maria lui Cleopa, se numeste sora cu Maica Domnului, tot in acest sens de rudenie apropiata (Ioan 19, 25 s.a.).

Spune-mi dar fratele meu, tie ti-ar place ca cineva sa-ti necinsteasca mama si memoria ei ? Oare Mantuitorul se bucura atunci cand unii o numesc o femeia ca oricare femei, cu mai multi copii cand ea a fost singura gasita vrednica sa poarte in pantece pe Fiul lui Dumnezeu, pe cea in fata carei Gavriil s-a plecat ?

Deci, mute sa fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra imparatesei ingerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si tematorului de Dumnezeu Iosif, in cele ce rau si nebuneste socotesc ca a mai avut si alti fii Preasfanta si Preacurata Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, cea “plina de har” (Luca 1, 28-29).  (Arh.Ilie Cleopa)

        

Veniți,Pruncului Sfânt,să ne-nchinăm!

                                                                     de Nicolae Trițoiu

 În iesle săracă se naşte,Prunc Sfânt
Dumnezeu,coboară,tainic,pe pământ
În noaptea sfântă,cer şi pământ răsună
Îngeri şi oameni,cântă,împreună.

Mai presus de fire,Fecioara Maria
La Betleem,naşte pe Mesia
Întrupând,în neamul omenesc
Pe Fiul Tatălui,Celui ceresc.

Tatăl,Cel de oameni,iubitor
Trimisu-ne-a,nouă,Domn şi Mântuitor
Pe Fiul Său,Cel din veci,născut
Cel ce,pentru noi,om s-a făcut.

De acum,păcatele noastre,El,duce
Smerindu-se mereu,până la Cruce
Jertfindu-se,în umbra Sfântului Altar
În fiecare Liturghie,iar şi iar..

Ne cheamă,azi,la Masa-i Sfântă
Pruncul Împărat,la ospăţul de nuntă
Dar,noi,creştinii veacului,cel apostat
Pe sărbătoritul,cel din iesle,l-am uitat.

Hrana nemuririi,ne oferă,Dumnezeu
Însuşi,Trupul şi Sângele,Fiului Său.
Noi,însă,nu mai poftim,bunătăţi cereşti
Ci,doar,deşertăciunile,cele lumeşti.

Demult,în casa Domnului,nu mai intrăm
Ci,zilnic,prin supermarketuri,defilăm
Orbiţi de reclame,debusolaţi,ne-nvîrtim
La shopping,timpul mântuirii,ne irosim.

Trupul,să ne îmbuibăm,pe cât se poate
Căci, sufletele şi aşa,ne sunt,moarte
Alimente otrăvite,cu toţi,preferăm
Decât.la Cina Domnului,să intrăm.

Aşa,ocultele,ne-au îndobitocit
Planuri funeste urmărind,şi al lor profit
Iar când nedreptatea,nu mai suportăm
Protestăm,de ei conduşi,în haos,să intrăm!

Te prefaci,Crăciunul,a sărbători,creştine
Dar,te-ai întors,la vechile orgii păgâne
Pofta cărnii şi idoli moderni,te-au copleşit
Uitând,astfel,pe Pruncul,cel sărbătorit.

Şi totuşi,mai răsună,chemarea Lui sfântă
Pruncul Împărat,ne mai aşteaptă,la nuntă
Din lume să ieşim,ne-ndeamnă,zicând,aşa:

Veniţi.creştini,căci vă aştept,la masa Mea!        

       Sfântul Apostol Andrei – Creștinătorul României și ocrotitorul românilor 

La 1 Decembrie,sarbatorim ziua naționala a României!

Tropar: Fiu al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu și atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarași ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.

.                                     

Biserica Ortodoxa il praznuieste pe Sfantul Apostol Andrei in fiecare an pe 30 noiembrie. Acesta este considerat si ocrotitorul Romaniei.

Andrei s-a nascut la Betsaida, un mic orasel de pe malul lacului Ghenizaret. Fiu al lui Iona, care se tragea din Galileea si frate al lui Petru, printre primii ucenici ai Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Inainte de a sluji pentru a propovadui cuvantul Domnului si de a deveni Apostol, Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. La o zi distanta dupa Botezul Domnului in Iordan il vede pe Ioan cum arata cu degetul spre Hristos si zice “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”.

Astfel, il convinge si pe Petru sa ii ofere toata dragostea lui Hristos. Din acest motiv Sfantului Andrei i se mai spune “cel dintai chemat al Domnului”.

Alaturi de ceilalti Apostoli, il urmeaza si insoteste pe Mantuitor pe drumurile Tarii Sfinte, bucurandu-se de toate cunostintele si de iubirea nemarginita a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Asista si la foarte multe minuni pe care Hristos le-a facut atat timp cat El a fost in forma trupeasca pe Pamant. S-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, cel datator de viata. De asemenea, Andrei a vazut si Patimile Domnului, plangand nespus de mult la moartea Mantuitorului. Totusi, credinta sa a ramas de neclintit iar Domnul nostru i se arata atat lui cat si celorlalti apostoli in ziua Invierii.

Conform scrierilor bisericesti, Andrei merge in Bizantia, Tracia, Macedonia si Bitinia si toate tinuturile de langa Marea Neagra, de la Dunare si Scitia si pana in Crimeia sa propovaduiasca cuvantul si iubirea Domnului nostru. Zaboveste multa vreme in fiecare locas pentru a ii invata pe toti oamenii despre credinta cea dreapta si despre iubirea lui Hristos. Paganii incearca sa il alunge insa Andrei biruie toate impotrivirile cu ajutorul Mielului lui Dumnezeu.

Dupa ce se sfarsesc pelerinajele sale in toate aceste tinuturi se intoarce la Bizantia unde il hironeste ca si episcop pe Stahie. Andrei sfarseste ca si mucenic, fiind rastignit langa Corint, la Patras, unde este asezat cu capul in jos pe o cruce in forma de X. Aceasta cruce avea sa devina cunoscuta drept “Crucea Sfantului Andrei”.

In Romania, Sfantul Apostol Andrei este cunoscut drept ocrotitorul tarii doarece a propovaduit Evanghelia si cuvantul Domnului pe aceste meleaguri. Drept dovada avem toponimele din zona Dobrogei precum Pestera Sfantului Andrei, Paraiasul Sfantului Andrei.

Parintele nostru ILIE CLEOPA :

Iubiți credincioși,

Aceasta este viața și pătimirea, pe scurt, a Sfântului Apostol Andrei. El a urmat în toate lui Hristos, Mântuitorul lumii. A vestit Evanghelia în multe țări, a dărâmat capiștile idolești, a botezat nenumărați creștini, a întemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoți și episcopi și a adus la credința în Hristos mai multe țări, printre care și țara noastră.

Deci noi, românii, avem Biserica de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după Înălțarea Domnului la cer. Noi nu suntem creștinați ca popoarele slave către sfârșitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpați și la Gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia și s-au creștinat în anul 950 de Ștefan cel Sfânt; iar slavii au venit și ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei și s-au creștinat mai târziu - bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 și rușii in anul 988.

Așa a rânduit pronia divină ca să primim credința creștina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători.

Iubiți credincioși,

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creștineze și să ne unească cu Hristos prin Botez și pocăință. Suntem o țară creștină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această țară. Să păstrăm cu sfințenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie și propovăduite de Apostoli. Fără povățuitori nu ne putem mântui și fără preoți buni rătăcim calea pocăinței. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm și de Biserică.

Sfântul Apostol Andrei ne-a creștinat și a săvârșit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni și de patimi și ne-a unit cu Hristos prin jertfă și Liturghie. El ne-a învățat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune și prin iubire.

Să ascultăm de Sfinții Apostoli ca de Însuși Hristos. Să ascultăm de episcopi și de preoți ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toți sfinții. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viața noastră. Să nu ascultăm pe trimișii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce și de toate cele sfinte.

Apoi sunteți datori să învățați copiii frica Domnului. Să faceți misiune și apostolat prin școli, prin spitale, prin casele creștinilor, prin milostenii și cărți sfinte ortodoxe. Dar mai ales în casele dumneavoastră.

Să trăim cu Hristos, să ajutăm la mântuirea copiilor noștri și a celor din jur și nimic să nu facem fără episcop, fără preot, fără duhovnic. Ei sunt apostolii noștri pe pământ. De vom face așa, vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfântului Apostol Andrei. Amin.

La 1 Decembrie,sarbatorim ziua naționala a României!

1 decembrie nu a marcat mereu Ziua Nationala, ci fost promulgata in 1990 de fostul presedinte Ion Iliescu si publicata in Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august al aceluiasi an. In trecut, intre 1866 si 1947, romanii sarbatoreau Ziua Nationala pe 10 Mai, data la care Printul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen si-a depus in anul 1866 juramantul in fata adunarii reprezentative a Principatelor Romane Unite. Tot pe 10 mai a fost proclamata si independenta Romaniei din 1877.

Odata cu abdicarea Regelui Mihai I si cu proclamarea Republicii Populare Romane, Ziua Nationala a fost schimbata in 23 August, sub numele oficial de "ziua insurectiei armate antifasciste", Aceasta zi a marcat si inceputul revolutiei populare in Romania, cu referire la intoarcerea armelor impotriva Germaniei naziste.

La 1 Decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba-Iulia a adoptat rezolutia care atesta unirea tuturor romanilor din provinciile istorice cu Romania formata pana la acea data doar din Tara Romaneasca si Moldova. In ziua de 11 decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Legea Unirii printr-un decret, aceasta fiind votata ulterior de Adunarea Deputatilor.

In prezent, data de 1 Decembrie este sarbatoare publica, romanii amintindu-si an de an de lupta asidua pe care au dus-o stramosii lor pentru a aduce poporul sub acelasi steag. Este un moment solemn, dar si de bucurie, care le ofera oamenilor ocazia de a se reconecta la valorile nationale si la spiritul neamului. Cu ocazia Zilei Nationale au loc manifestatii militare si religioase in intreaga tara, dar mai ales in Capitala si la Alba Iulia, locul unde s-a infaptuit Unirea.,cu depuneri de coroane si jerbe de flori la monumentele eroilor. Oamenii se aduna la paradele organizate cu aceasta ocazie, asistand la ceremoniile organizate de catre oficiali si la Nu in ultimul rand, patriotii arboreaza cu mandrie tricolorul, simbol al Unirii din 1918 si al solidaritatii nationale.

Fragment din scrisoarea Sf.Ap Andrei,catre poporul român

Vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă! Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!

Cele 10 porunci ale poporului Roman dintr-un ziar din 5 Octombrie 1930...

1. Daţi copiilor voştri nume românesc!

2. Păstraţi-vă graiui, portul şi obiceiurile cele

vechi româneşti, pentru că acestea sunt temeliile întregii

naţii româneşti.

3. Limba românească este o moştenire din bătrâni,

şi totodată o avere care nu trebue să se piardă

niciodată.

4. Adunaţi toate scrierile precum şi toate poeziile,

cântecele, chiuiturile, basmele şi proverbele româneşti,

ca nu cumva să se piardă, daţi-Ie de Ia gură

la gură ca să le ştie fiecare.

5. Păstraţi-vă legea ortodoxă, bisericile precum

şi toate lucrurile din vechime.

6. Nu uitaţi la orice pas sau lucrare, că sunteţi

Români. Cumpăraţi tot ce vă trebuie numai dela Români.

7. Fiţi mândri dacă sunteţi în stare de a învăţa

pe alţii a vorbi limba cea frumoasă românească.

8 Fiţi mândri de poporul românesc, pentru că el

este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru

a păstra graiul românesc moştenit din vechime.

9. Ajutoraţi totul ce simte adevărat româneşte.

10 Ca buni români nu uitaţi niciodată de Dumnezeu,

pentru că numai prin credinţa Iui s-a păstrat

binele întregei Românii Mari de azi.

Rugăciune către Dumnezeu pentru România

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu, vezi urgia care stă să se abată asupra țării noastre, asupra poporului român; și așa cum Dumnezeu Tatăl a trimis un Sfânt Înger Întăritor să Te întărească, atunci când cu lacrimi de sânge Te rugai Lui în Grădina Ghetsimani, așa Te rugăm și noi fierbinte să vezi necazul nostru și toate uneltirile care se fac în ţara noastră și restabilește, Doamne, pacea, liniștea și buna înțelegere între români. Doamne, nu lăsa ca România să fie distrusă sau împărţită după bunul plac al celor mândri, răi şi lacomi, ci înconjoară ţara noastră cu Sfinte Puteri Cereşti şi apăr-o de toţi răufăcătorii doritori de îmbogăţire şi de slavă deşartă, şi îndură-Te de noi pentru rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria,ale Sf.Ap. Andrei,ocrotitorul României , ale tuturor Sfinţilor şi a tuturor celor care în rugăciune ne poartă spre Tine.

”Pune duh din Duhul Tău peste duhul românilor, ca să aibă ei înţelepciunea aceea că nu pâinea şi haina lor le lipsesc, ci le lipsesc împăcarea cu Tine şi sfinţenia şi pacea din cer şi iubirea cerească între ei, şi iubirea de Tine, Doamne.”

Doamne adu pace peste România și peste poporul român și în sufletele noastre. Voia Ta să fie peste noi toți, iar noi să avem putere de la Tine să le ducem pe toate și pe cele care ne plac și pe cele care nu ne plac. Slavă și mulțumire Ție, Doamne, pentru toate! Amin!

Fii mândru,orice ar fi,că ești român

(fragment) de N.Trițoiu

Vrem reântregire și unire, în Carpați

Iar nu uniune,cu străini și apostați

Nici democrație,cu fațadă de hârtie

Cu politicieni corupți și vânzători de glie.

Împreună,vrem să ne rugăm,cu-nflăcărare

În Biserica creștină,cea drept măritoare

Rugând,neâncetat,pe bunul Dumnezeu

Să binecuvinteze pe români,poporul Său

Primul popor european,încreștinat

De sfântul Andrei,apostolul întâi chemat

De două milenii, stăm, zid de apărare

Bisericii lui Hristos, atotbiruitoare.

De aceea,Dumnezeu iubește pe români

Noul Athos și grădina Maicii Domnului

Nu ne vor birui,nici porțile iadului,

Uniți,în jurul Lui,vom fi,aici,în veci,stăpâni!

Trezeşte-te,române,cu ochii la hotare

Tu,urmaş,al unui viteaz neam străbun

La falnicu-ți trecut,gătind,viitor mare

Fii,mândru,orice ar fi,că eşti român!

LA MULTI ANI,ROMANIA!!!

LA MULTI ANI,ROMANI DE PRETUTINDENI!!!

Indiferent,unde va-ti afla si indiferent ce a-ti fi ajuns,nu va uitati radacinile,nu uitati de unde a-ti plecat....familia,locul in care va-ti nascut.....obiceiurile si vatra stramoseasca.....sunt lucrurile cele mai de pret......acestea va definesc ca oameni.....acolo este neamul cel romanesc.....nu uita asta....niciodata....

ROMANIA este plaiul cu dor,unde ciocarlia ce se inalta in albastrul cerului...este apa limpede de izvor,care curge cristalina....este inaltul muntilor,care isi unesc crestele cu norii,este verdele padurii,este tot ce vezi si ce auzi.....

ROMANIA este.....poveste si dor.....

ROMANIA - TE IUBESC!!       

                Sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului

Pe data de 1 octombrie românii au parte de o mare sărbătoare. Este vorba despre Acoperământul Maicii Domnului care este trecută în calendar cu cruce roșie.

Acoperamantul Maicii Domnului este sarbatoarea randuita de Biserica in amintirea aratarii Maicii Domnului in biserica din Vlaherne. Pe 1 octombrie 911, se facea priveghere in aceasta biserica, pentru salvarea cetatii care era asediata. La ora patru dimineata, Maica Domnului s-a aratat inaintea poporului, stand in vazduh si rugandu-se cu lacrimi. Sfantul Acoperamant era tinut in maini deasupra capetelor credinciosilor. In jurul ei se aflau apostolii, sfintii si mucenicii.

Sfantul Andrei cel Nebun pentru Hristos a zis catre ucenicul sau iubit, Epifanie: "O vezi, frate, pe Imparateasa si Doamna tuturor cum se roaga pentru intreaga lume?" Iar Epifanie a zis: "O vad, Parinte, si ma minunez!".

Acesta este evenimentul pe care il prazanuieste Biserica astazi, spre a ne aminti ca prin nevointa si rugaciune, putem primi si noi, in greutatile vietii noastre, neincetatul ajutor al Maicii Domnului.

Amintim ca 1 octombrie este si Ziua Internationala a Persoanelor Varstnice. Ea a fost stabilita in mod oficial in sesiunea ONU din decembrie 1991, la propunerea lui Arghir Anastasios, profesor la Universitatea din Atena.

Predica părintelui Ilie Cleopa

Pe 1 octombrie Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare sarbatoreste Acoperamântul Maicii Domnului. Sarbatoare mare pentru Biserica lui Hristos si pentru tot crestinul. Mai întâi sa stim cum a luat fiinta praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împaratului Leon cel Întelept, care a fost un împarat crestin si a facut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împaratiei lui sa se faca o minune ca aceasta. Se facea o priveghere de toata noaptea spre Duminica la Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul marii, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserica era multa lume adunata, fiind biserica mare. Şi s-a întâmplat ca a venit la biserica si Sfântul Andrei, care se facuse si se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos, dupa ce auzise de la Apostolul Pavel ca cel nebun al lui Hristos este mai întelept decât toata lumea.Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos statea în biserica în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adica la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserica si a vazut pe Maica Domnului ca tinea un omofor, adica un brâu asa cum e omoforul la arhierei. Omoforul acesta stralucea mai mult decât soarele si îl tinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurata de toti îngerii cerului si de toti sfintii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezatorul si Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând asa: „Împarate Ceresc, primeste pe tot omul care se roaga Ţie si cheama numele meu întru ajutor, ca sa nu plece nimeni de la fata mea neajutorat si neascultat” (Acatistul Acoperamântului Maicii Domnului, icosul 10).Stând asa Sfântul Andrei si, având mintea curatita prin raza Sfântului Duh, a zis catre ucenicul sau, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împarateasa tuturor cum acopera poporul în biserica cu Sfântul ei acoperamânt, si auzi cum se roaga pentru toata lumea si cum mijloceste pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”. Îndata ce a zis cuvintele acestea – auzind si Epifanie rugaciunea cu care se ruga ea Mântuitorului –, deodata a disparut vedenia din biserica. Şi au pastrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urma au spus patriarhului si altora ca Maica Domnului a fost în biserica în noaptea aceea, la priveghere, si a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperamânt. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia si la alte popoare crestine, sarbatoarea aceasta, care se cheama în ruseste Pocrov, adica Acoperamântul Maicii Domnului.Astazi, când sarbatorim Acoperamântul Maicii Domnului, au sosit la noi mila si îndurarile ei.Fratii mei, dupa Prea Sfânta si de viata facatoarea Treime, în ceruri, nu exista alta persoana, alta fata mai înalta pe scara duhovniceasca decât Maica Domnului. Asa ne învata Biserica lui Hristos si toti dumnezeiestii învatatori ai Bisericii. Deci, pentru ca Dumnezeu a înaltat pe Maica Domnului la atâta slava si cinste vesnica, ca sa fie mai cinstita decât Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adica mai presus de toate cetele îngeresti cu slava, cu puterea si cu darul, sa stiti ca prin rugaciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se tine lumea aceasta pâna astazi.Mila Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Parintelui Sau si a Prea Sfântului Duh, adica a Prea Sfintei Treimi, care coboara peste toata lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastra cea din ceruri. Avem o mama duhovniceasca, ce mijloceste si pururea se roaga pentru toate popoarele de pe fata pamântului, dar mai cu seama pentru popoarele crestinesti. Asa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstita si preanevinovata si mai presus decât toata faptura, când se dezlantuie pe fata pamântului razboaie între popoare si rautati, Maica Domnului mijloceste în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi sa le potoleasca si sa le linisteasca, sa-i fie mila de atâta amar de oameni care mor vinovati sau nevinovati. Când se întâmpla seceta pe fata pamântului si nu ploua si pier dobitoacele si pasarile, sau, cum zice prorocul Ieremia, ca „boul va rage de seceta si s-a uscat iarba pamântului si ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta seceta ca tipa pasarile de sete în vazduh, Maica Domnului pleaca genunchii si se roaga: „Doamne, da-le ploaie. Ştiu ca Ţi-au gresit, stiu ca Te-au amarât, Doamne, stiu ca merita pedeapsa, stiu ca merita sa-i risipesti pe toti pentru pacate, ca toti sa moara de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinta omului, adu-Ţi aminte ca sunt tarâna si gresesc din neputinta, gresesc din rautatea diavolului care cauta sa-i piarda”. Şi asa pleaca mila Mântuitorului, Care trimite iarasi ploaie si nor pe pamânt.Când pornesc din rada vapoare încarcate cu bogatii mari si cu mult popor, pe oceane si pe mari, si se ridica furtuni mari, tulburari ale stihiilor, si este cu neputinta sa mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stapâna aduce ruga ei peste acea corabie în care se roaga în genunchi, unul, cu credinta. Şi iata ca acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salveaza prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredinciosi, sunt trufasi, sunt mândri, sunt curvari, sunt camatari, sunt negustori iubitori de argint si nu Te cunosc pe Tine, dar iata ca înlauntrul corabiei o biata vaduva striga catre mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajuta-ma sa ajung acasa, ca am copii mici si nu are cine sa-i îngrijeasca”.Ati auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugaciunile acelei vaduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îsi întoarce mânia Sa, se linistesc valurile marii, face sa rasara din nou soarele si ajunge corabia cu bine la liman.Când este boala pe fata pamântului, sau fel de fel de epidemii, ciuma sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru pacatele noastre, când mor copiii, mor parintii, mor fratii si surorile si se despart unii de altii, ea le aduce scapare. Nimeni nu are putere sa aduca sanatate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Caci Maica Domnului, ca o Maica preabuna, cade iar în genunchi si se roaga:„Doamne, trimite sanatate si fa vazduhul sa le fie sanatos. Doamne, ridica osteneala si durerea de pe vaduve si de pe copii, de peste sarmani si de peste tot omul, ca sunt multi, Doamne, care ma cheama în ajutor si voiesc ca prin rugaciunile mele sa capete mila si îndurarea Ta”. Şi asa boala si molima, si orice alta durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai stiau ce sa faca cu atâtia morti, cu atâtia raniti, cu atâtia care transmit boala. Iar Maica Domnului se straduieste ca pe toti sa-i faca sanatosi si pe toti sa-i mângâie.S-au zidit în lume închisori si sunt atâtea boale pentru oamenii care au gresit lui Dumnezeu, ca zice: „Cel ce pacatuieste împotriva Ziditorului sau, sa cada în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Asadar si boala, si temnita sunt pentru ca am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu stie si atunci, undeva în temnitele acelea, pe cei care poarta lanturi la mâini si la picioare si se chinuie, si vazând ca n-au alta nadejde, îsi îndreapta gândurile lor catre Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei si al îndurarii: „Maica Domnului, scoate-ma de aici; am gresit, ne rugam Ţie. Tu poti sa dai un gând bun stapânirii care ne-a robit aici, caci Tu poti sa-i îmblânzesti pe stapânitori; scoate-ne de aici, ca e greu. Da drumul la tot detinutul” – cum s-a întâmplat în tara noastra. Cine a facut aceasta mila si îndurare? Maica Domnului, Prea Curata si Prea Sfânta Maica a milei. Ea le-a dat conducatorilor tarii gând bun si dragoste, încât i-a eliberat, cu conditia sa fie cuminti de acum înainte. Asa a facut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare si cu toti de pe uscat.Dar sa vedem ce va mai face Maica Domnului în viata noastra:În casele unora, dupa cum vine la urechea noastra, este mare tulburare. Nu se împaca sotul cu sotia, nu se iubesc fratii, se bat, se judeca, se cearta – neorânduiala. Şi atunci, vazând biata mama atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenuncheaza undeva singur într-o camera si începe a se ruga: „Maica Domnului, linisteste casa noastra, linisteste pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalti, si da-le întelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iutirea, tulburarea, dorinta de razbunare, si s-a linistit familia. De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheama în ajutor.Dar avem si ceata monahilor si monahiilor care duc mare razboi contra firii. Caci spune dumnezeiescul Scarar: „Monahul este sila necontenita a firii si taierea voii pâna la moarte”. Calugarul este un ostas al lui Dumnezeu care se lupta cu firea sa pâna la ultima suflare. Firea cere mâncare si el se lupta sa posteasca; firea cere somn, el privegheaza; firea da îndemnul la lucruri desarte, el se lupta sa pazeasca curatia si nici cu mintea sa nu greseasca lui Dumnezeu; firea cere razbunare, avere sau slava, el se lupta pentru smerenie, pentru saracie si pentru gânduri de umilinta si cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, asezaminte calugaresti, 1855). În razboiul nevazut al fiecarui suflet de crestin, si mai cu seama al monahilor, cea mai mare ajutatoare si ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei si a milostivirii. El se roaga Mântuitorului sa-l izbaveasca de toate patimile trupesti: „Doamne, nu-mi lasa în primejdie fecioria, departeaza gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul sa-Ţi gresesc, pentru ca am auzit ca se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linisteste ispitele acelui calugar sau calugarite, si le da gând linistit, gând curat în inima, si asa este slava si mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viata curata si în feciorie. Ea este pururea grabnica ajutatoare si pentru monahi, si pentru monahii, si pentru tot crestinul care are sfântul si dumnezeiescul botez.Dar, fratilor, vine ceasul cel mai de pe urma, când fiecare din noi avem sa trecem pragul acestei vieti. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu stim când vine ziua aceea. Vai de noi si de noi în vremea mortii! Spaima va fi mare, caci satana – cum se arata în Razboiul nevazut – toata viata lupta sa ne duca prin pacate la iad, la vesnica munca, dar niciodata nu da el atâta lupta ca în vremea mortii.Sa se stie ca patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne da razboi vrajmasul în vremea mortii. Întâi este razboiul împotriva credintei; al doilea, împotriva nadejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava desarta si cu mândria; al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerile slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina.Şi ne învata Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri si grele ispite din vremea mortii. Şi iata cum: când vrajmasul va începe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucari prin gânduri de necredinta în mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem înapoi degraba, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tata al minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos!”.Şi sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon:„De se va sui peste tine duhul celui puternic – adica al vrajmasului –, sa nu-ti lasi locul tau”; si daca vrajmasul sarpe îti va aduce îndoiala în ce crede Biserica, nu-l baga pe el în seama si sa nu raspunzi lui. Ci vazând minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte de el. Iar daca esti puternic în credinta si în gând, si voiesti sa faci pe vrajmasul de rusine, raspunde lui: „Biserica crede adevarul”. Şi de-ti va zice tie: „Ce este adevarul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; si pururea fii în gând cu rugaciunea catre Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar când ne va razboi cu deznadejdea, sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.Când ne va razboi cu slava desarta si mândria, sa ne socotim ca suntem praf si cenusa, si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, caci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul” (Psalmi 33, 21).Iar daca ne vor da noua razboi cu nalucirile si prefacerile lor în chip de îngeri de lumina, sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: „Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru, ca mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele si goneste-le departe de la tine cât poti. Şi sa nu te temi ca nu place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Caci daca vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El stie sa te curateasca prin ele si nu-I va parea rau daca tu le gonesti. Pentru ca Cel ce da dar celor smeriti, nu îl ia pe el de la dânsii pentru lucrurile ce le fac unii ca acestia din smerenie. Asadar, tineti minte, fratii mei, ca acestea sunt armele cele mai de obste pe care obisnuiesc vrajmasii nostri draci a le unelti împotriva noastra în ceasul cel mai de pe urma al mortii. Şi fiecaruia îi da razboi dupa placerile si patimile la care îl cunoaste ca este supus mai mult. Şi sa nu uiti a cere cu toata inima în ceasul acela ajutorul rugaciunilor Prea Sfintei si Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, si grabnicul ei ajutor te va izbavi si va aduce peste sufletul tau mila ei si îndurarea Prea Puternicului Dumnezeu! Amin.

Rugăciune la sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, Împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul, dacă tu, Stăpână, nu-L vei milostivi asupra noastră. Ție toate sunt cu putință de la Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstorilor noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; soților, dragoste și înțelegere; fiilor, ascultare; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății.

Așa, Doamnă Preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor. Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Îmi place

Comentează

Distribuie

    

 Sf.Cruce – semnificatiile si importanta ei pentru crestini

Tropar: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui protivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Citate biblice si patristice:

"Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie".. caci…."cel ce nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu" ( (Marcu, 8, 34 : Luca, 14, 27)

“Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).

Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

“Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

« Crucea este puterea lui Dumnezeu care, asumata de noi,transforma lumea in paradis » (Pr.prof..D Staniloae)

,,Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu’’. (Sf. Teodor Studitul)

,,Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia .să asculţi. si sa rabzi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!’’ (Arh..Arsenie Papacioc)

“Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci (Tertulian)

“Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Spunînd "cruce", numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul "cruce" vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram ("a chinui", "a tortura"), sau icram (" a încovoia", "a strîmba"). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută - sau, cel puţin, nu a fost utilizată - de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi.

În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări - prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică - aceia ce crucea urma să fie în creştinism.

Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de diavoli.

Cea mai interesantă dintre ele leaga crucea de pomul cunoaşterii binelui si al raului din raiul edenic,originar. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît sa taie acest copac ce semnifica pacatul stramosesc al neascultarii si să-i facă sicriu din lemnul lui. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului dar şi al promisiunii răscumpărării noastre.

Mai tarziu,atunci cand Dumnezeu a hotarat sa curateasca lumea de pacat prin potop, Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul bisericii,corabia mântuirii noastre, folosind lemnul ramas din copacul originar,tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.Oamenii au observat ca acest lemn era practic,indestructibil,fiind provenit dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare , care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii tuturor generatiilor de oameni,pana la sfarsitul lumii.

Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, sensul spiritual legaturii dintre păcatul adamic şi iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare. . Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o aduce în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.

Golgota a rămas un loc blestemat pentru evrei care aruncau acolo,gunoaiele Ierusalimului.

Crucea Rastignirii Domnului si crucile pe care au fost rastigniti cei doi talhari,au fost îngropate sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos.fiind data uitarii timp de aproape trei veacuri.

Dar prin aratarea semnului Sf.Cruci pe cer,prin porunca data de Mantuitorul Iisus Hristos,imparatului Constantin cel Mare,de a pune acest semn pe scuturile ostasilor sai,semn prin care acesta a invins pe rivalul Maxentiu,apoi prin decretul de la Milano din anul 313,dat de acest binecredincios imparat,Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, creştinismul fiind scos de sub interdicţia legii romane şi acordandu-i se aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului roman,imperiu ce cuprindea pe atunci,intreaga lume civilizata..

De aici inainte,crestinii au practicat venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului. Dar si pana atunci,inca din perioada crestinismului primar,apostolic,Sf.Cruce era venerata,ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul chinurilor si suferinţei la care erau supusi şi mureau fericiţi.

Cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã, in primele trei veacuri crestine,încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

Exista insa si dovezi arheologice ce ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat, de obicei, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cã semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

Conform unei vechi traditii, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a,cea care a adus la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omeniri creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului bani si ajutoare pentru a face săpături pe Golgota si a cauta Sfânta Cruce. Cu ajutor de la Dumnezeu,care a descoperit Patriarhului Macarie ca cele trei cruci sunt ingropate sub templul lui Adrian,in anul 326,cele trei cruci au fost scoase de sub daramaturile acestui templu pagan. Cucea Rastignirii lui Hristos a fost usor recunoscuta, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Insa, pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat pe loc, rostind cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost asezata în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bisericii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417.

Impãratul Constantin cel Mare si pe succesorii lui vor desfiinta, prin legi speciale, pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

În urma unui război cu perşii, Sfânta Cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta,împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor si in urma victoriei obtinute a readus Sf.Cruce la Ierusalim.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã). Fragmente din Sfanta Cruce exista,in prezent, in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare"de pe Calea Victoriei,in manastirile Tiganesti si Caldarusani,la Manastirea "Panaghia Soumela" Veria si in alte Biserici

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan , prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos .'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox

1. Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''Ufwai Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:

- Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.

- Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.

Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei.

Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.

Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului. Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post

2.A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:

3.Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

4.Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii

******

Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)

Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului

******

Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului

Cel care NU isi face Cruce sau își face o cruce inversată este un eretic,un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Iată,cât de convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !

„Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

Sfîntul Apostol Pavel, ne spune: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi ereticii şi necredincioşii cand vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită.

Sfanta Scriptura ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim:

„Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Lipsa de respect fata de Sf Cruce ,arata clar cine este stapanul lor . Nu vor găsi atunci, nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de strălucirea Sf Crucii a lui Hristos, care va străluci de mii de ori mai mult decît soarele.

Atunci vor cunoaşte că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mantuitorul nostru a zdrobit porţile iadului.

Sfantul Apostol Ioan ,precizeaza ca odata cu arătarea Sfintei Cruci pe cer ,se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă.

Îngerii se sfătuiesc între ei zicand ca ” vom pecetlui, frunţile lor„cu Sfanta Cruce.

„Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri …” Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. „(Apoc. 7,2-3).

De aceea crestinul se insemneaza cu semnul Crucii, ca si cu o pecete a lui Hristos.

Semnul Sfintei Cruci este o ARMA de aparare in ”razboiul”nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. Semnul crucii este o sursa de binecuvantare si un mijloc de protectie in fiecare activitate zilnica ,prin semnul Sf Cruci, demonii sunt indepartati.

Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la Biserică , oriunde şi oricând, trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Parintii bisericesti din primele secole limpezesc si mai bine lucrurile ,Tertulian ( 160-240) ne spune despre Sf Cuce ca: „Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

Iar Ipolit al Romei ,”Dacă eşti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne ţinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).

Treaba este destul de clara ,diavolul ii indeamna pe toti cei rataciti de la adevar ,adica slugile lui ,sa huleasca impotrica Crucii lui Hristos.

Crucea este arma contra diavolului pentru ca intareste in noi duhul de sacrificiu..”In crucea Domnului …lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14).

Prin puterea care ne vine din jertfa lui Hristos , noi trebuie sa realizam sfatul Sf. Ap. Pavel: „Sa prezentam trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu„.(Rom.12,1)

Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?

De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi a lehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,ci, dimpotrivă, spre osândire. Crucea, făcută în bătaie de joc sau in graba, nu ne poate mântui.

Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (putin deasupra de buric), ridicăm mâna şi o ducem la umarul dreapt, apoi la cel stâng, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin"

Atentie! Semnul Sf.Cruci trebuie facut incet,cat mai amplu(nu doar schitat cu iuteala pe piept!).

********

Cand ducem mana la umeri o ducem exact la incheietura umarului cu bratul si nu peste umar sau catre piept,asa cum fac unii crestini.De asemenea trebuie sa atingem,cu finete si nu in aer sau prin bataie, cele patru puncte amintite mai sus!

Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin,adica ,,asa sa fie''.

De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?

Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Am putea asemana un creştin fără de Cruce la gât cu un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

A purta insa,cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte "aducătoare de noroc", din mandrie si vanitate lumeasca,fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare si o jignire adusa lui Hristos !

Efecte miraculoase ale semnului Sf.Cruci!

Descoperire incredibila facuta de oamenii de stiinta din Rusia! Acestia au descoperit efecte miraculoase ale semnului crucii facut asupra mancarii care urmeaza a fi consumate.

Specialistii rusi spun ca semnul crucii poate sa purifice mancarea pe care o consumăm, avand proprietati antibacteriene.

“Am stabilit ca obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncarii si bauturii, înainte de masa, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificata efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmpla fizic în fiecare zi”, a spus fizicianul Angelina Malakhovskaya, potrivit libertatea.ro.

Studiile au fost efectuate de fizicianul Malakhovskaya timp de 10 ani! Aceasta spune ca a descoprit cu precadere ca semnul crucii are efecte antibacteriene asupra apei.

Oamanii de stiinta au efectuat mai multe studii pe mai multe esantioane de apa din diferite surse: fantani, rauri sau lacuri, toate avand o anumita cantitate de bacterii. In mod surprinzator, numarul bacteriilor au scazut cu pana la zece sau chiar sute de ori in momentul in care asupra apei respective era rostita rugaciunea Tatal Nostru si se face semnul crucii.

TROPARUL SF. CRUCI: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

RUGĂCIUNEA SFINTEI CRUCI

Sa se scoale Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de fata focului, asa sa piara demonii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii, zicand:

Bucura-te, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, care gonesti demonii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorat la iad, si a calcat puterea diavolului, si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrajmasul.

O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi mie cu Sfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii, in veci. Amin.

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Maică, pururea Fecioară!

8 septembrie – Naşterea Maicii Domnului

 

Tropar: Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

,,Astăzi uşa vieţii se deschide, astăzi raza Soarelui Celui intelegător răsare, astăzi Maica bucuriei se naşte spre mântuirea a toata lumea. Veseliţi-vă popoare şi vă bucuraţi şi, cu credinţă, din inimă, laudaţi-o aşa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi spre mântuirea a toată lumea!  (Fragment din Acatistul Naşterii Maicii Domnului )

                       

În cântările şi pricesnele bisericeşti închinate Fecioarei Maria, Măicuţa noastră cea din totdeauna, poartă diferite denumiri care o elogiază ca apărătoarea creştinilor şi născătoare a Luminii. Menţionăm şi noi câteva: deschizătoarea uşilor Raiului, steaua care arată Soarele, scara cerească pe care s-a pogorât Dumnezeu, ajutătoarea săracilor, bucuria mâhniţilor.. Toate nume care exprimă bunătate şi sfinţenie
Astăzi, 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului, sărbătoare care în popor se numeşte Sântă Mărie Mică.
Maica Precista, cum mai este numită fecioara Maria, are un rol important în viaţa ţăranului român precum şi în tradiţia bisericească.
Ioachim şi Ana, părinţii pământeşti ai Mariei, nu aveau copii deşi se aflau la o vârstă înaintată. Într-o zi Ioachim a fost apostrofat de către preotul templului unde obişnuia să-şi aducă jertfă: – Ioachime, degeaba vă mai trudiţii să aduceţi atâta jertfă tu şi femeia ta, căci Dumnezeu nu o primeşte pentru că nu aveţi copii.
Alte legende spun că până şi aerul dinăuntrul lăcaşului de cult îi respingea, nelăsându-i să-şi aducă prinosul în faţa Dumnului.
Cuprinşi de supărare, cei doi soţi se hotărăsc să se despartă şi să meargă fiecare, atât cât l-or ţinea puterile şi o vedea cu ochii şi să nu se întoarne înainte de împlinirea unui an. Astfel că, ajunşi în faţa unui pod, se despart, luând-o unul într-o parte, altul în cealaltă.
În drumul ei, Ana junge la salaşul unui pustnic, pe care-l găseşte gol întrucât acesta murise şi se stabileşte acolo
Din acel moment, ea şi-a petrecut zilele şi nopţile în rugăciune cu speranţa că doar-doar s-o îndura Dumnezeu de ea şi i-a hărăzi un prunc. Într-o zi, în timp ce se ruga, Ana văzu venind spre dânsa, purtată de vânt, o frunză de păr care se aşezătaman pe cartea sa de rugăciuni. Femeia privi mirată frunza apoi o ridică, o sărută pe amândouă părţile şi o bagă în sân
După împlinirea anului, Ioachim şi Ana, viitorii părinţi ai Fecioarei Maria, se întâlniră la acelaşi pod unde s-au despărţit, numai că de această dată Ana purta în pântec un prunc, pe Fecioara Maria.
În acest praznic luminat, creştinii fac pelerinaje la locurile de cult închinate Fecioarei Maria. Unii dintre pelerini fac ocolul lăcaşului cultic pe coate şi pe genunchi. Este cazul pelerinajului la mănăstirea Radna (jud.Arad) unde unii pelerini urcă pe coate şi pe genunchi până în vârful dealului sau până unde îi ţin puterile.
Potrivit tradiţiei populare, Ziua Naşterii Maicii Domnului marchează încheierea verii în calendarul arhaic. Se spune că în această zi rândunelele pleacă spre locurile de iernat, semn că omul se poate apuca de lucrările agricole de toamnă.
Un vechi proverb care spune „ O trecut Sântă Mărie, leapădă şi pălărie”, iar tradiţia spune că de acum şi pană la Sângeorz să se poarte căciulă. De asemenea, este oprită scălda în râuri şi dormitul afară, pe prispă.

Predică la Nașterea Maicii Domnului

Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile şi la rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lângă noianul cel mare al laudelor ei.

Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?

Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bisericesc, adică în 8 zile ale lunii septembrie, prăznuim Naşterea ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lunii august, Adormirea ei.

Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina cea tainică pentru care începutul şi sfârşitul anului nou bisericesc sunt pecetluite cu praznicele Maicii Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Maicii Domnului, Prea Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi umbros, chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15).

Căci cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit capul şarpelui, sămânţa femeii se zice, ca Unul ce nu s-a născut din sămânţă de bărbat (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325).

Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu în chip tainic a arătat prin Eva cea veche pe cea nouă şi duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit prin a Lui întrupare capul şarpelui, al morţii şi al păcatului: „deoarece, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22).

Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit? Nu, cu adevărat nu. Să înţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboluri şi mărturii se găsesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură despre Maica Domnului, din care şi noi în cuvântul ce urmează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre a vă da seama de acest mare adevăr.

Deci să ţineţi minte că în planul mântuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de Duhul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a încetării păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6). Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe care S-a pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit până de-a dreapta lui Dumnezeu (canonul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816).

Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17. Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a răsărit şi întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a zămislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35).

Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui Ilie Miniat, traducere de preotul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245).

Maica Domnului a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul Dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a legii darului (Canon de panahidă, pesna.

Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricând cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2).

Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea Împodobită, pe care prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăratul, a văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scaunului Dumnezeirii (Psalmii 44, 11).

Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35).

Maica Domnului este Muntele cel Sfânt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii cu raze de aur, întru care s-a ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi împăratul (II Regi 6, 5).

Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea multe mărturii şi simboluri, care de la începutul lumii şi până astăzi au închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are o obârşie foarte veche şi vestită, deoarece de la începutul lumii a fost vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a împlinit în legea darului această dumnezeiască faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc.

Dar o mare mâhnire aveau ei în toată viaţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme cei care n-aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie).

De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească, în Biserică erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici jertfele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi Ioachim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă osârdie ce aveau, au vrut să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul nu voi să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”.

Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, ieşiră afară din Biserică. Şi mergând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă trage inima să mai intru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în această lume, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ana, du-te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în grădină şi acolo să te rogi din toată inima lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”.

Deci, se despărţiră unul de altul şi Ana se duse acasă şi după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă, zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara, femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai dăruit Anei de a născut pe Samuel Proorocul, dă-mi şi mie roadă pântecelui meu şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30).

Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere în inimă.

Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, trimise pe Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în munte şi-i zise lui: „Bucură-te, Ioachime şi te veseleşte, că am venit să-ţi vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul lumii, Dumnezeu; deci lasă scârba şi amărăciunea sufletului tău şi te du vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”.

Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei aceste cuvinte: „Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor bucura”.

Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă luni, Ana născu o fiică şi după obiceiul legii vechi, la opt zile o duseră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume.

Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria însemnează Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii.

Încă şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele acesta se compune din cinci litereşi cuprinde tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este Rahila, soţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, femeia lui Elcana (ibidem).

Prin acestea se înţelege că toate darurile şi faptele cele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dumnezeiască pruncă, întrecându-le cu neasemănare.

Fiindcă Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria rămâne de-a pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1, 48).

Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fecioara Maria mai ales pentru smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48).

Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului.

Iudit a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş înţelepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Da-maschin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât pe Olofern cel fără de trup.

Ana, fiind stearpă, s-a slăvit că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită, că nu stearpă, ci Fecioară fiind, s-a făcut Maica Marelui Emanuel (Isaia 7, 14).

Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor (Ilie Miniat, op. cit., p. 508).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiindcă astăzi Maica luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mila şi izbăvirea neamului omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut (Ilie Miniat, op. cit., p. 511).

Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci Naşte-rea Maicii Împăratului Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77).

Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axionul Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând şi s-a veselit foarte înaintea chivotului legii vechi, care în chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare câtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, când nu umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit?

Dacă cele întunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea fericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prunca lui Dumnezeu, Maria, prin care şi Soarele mân-tuirii neamului omenesc S-a arătat?

Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanuel (Isaia 7, 14).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naşterea Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dumnezeiască, Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul rugăciunii şi al milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu lacrimi şi prin multe milostenii şi faceri de bine a fost câştigată de la Dumnezeu de Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana (Prolog, luna septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste şi cu câtă evlavie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie?

Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul inimii le va da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să se înfrâneze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci Maica curăţeniei astăzi se naşte.

Astăzi fecioarele şi cei feciorelnici să se veselească cu cucernicie, că slava fecioriei vine în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea bolnavilor în lume a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se mângâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi s-a născut.

Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul inimii, au dobândit pe această Prea Sfântă Fiică, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.

Dar acum, fraţii mei, să adresez o întrebare: Oare câtă muncă şi câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a împiedica în orice fel naşterea fiilor lor?

Dacă numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Împărtăşanie (Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cernica, 1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au omorât cu a lor voie?

Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau tună deodată se vede şi lumina şi deodată auzim şi tunetul, aşa şi la împreunarea soţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.).

Iar cine după împreunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină decât aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii.

Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de episcop V. Suciu, pp. 155, 172).

Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se duce din moarte la viaţă (Ioan 5, 24).

Dar cei ce omoară copiii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de două ori ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară şi sufletele lor le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mântui-torului care zice: „Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16).

Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate, spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îmblânziţi mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată pocăinţă, ca să izbăviţi sufletul vostru din moartea cea veşnică, care este munca iadului (Apocalipsa 21,

.

Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea păcatelor să cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în lumea aceasta şi de o mie de ori canonul cel mai greu, nimica nu este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului.

Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie dintr-o carte sfântă.

Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei.

Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).

Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”.

Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).

Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”.

Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”.

Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332).

Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am povestit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN!

Parintele Ilie Cleopa

RUGĂCIUNE LA PRAZNICUL NAȘTERII MAICII DOMNULUI

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Astăzi ușa vieții se deschide, astăzi raza Soarelui celui înțelegător răsa-re, astăzi Maica bucuriei se naște spre mântuirea a toată lumea. Veseliți-vă popoare și vă bucurați și cu credință, din inimă lăudați-o așa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria și mân-tuirea a toată lumea!

Sfinţii Ioachim şi Ana din defăimarea nenaşterii de fii, iar Adam şi Eva din stricăciunea morţii au scăpat, Preacurată, prin Sfântă naşterea ta. Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor mântuindu-se, când striga către tine: cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi Hrănitoarea vieţii noastre.

Fecioara Maria şi Născătoarea de Dumnezeu cu adevărat, ca un Nor al Luminii, astăzi ai Strălucit nouă şi din cei drepţi ai ieşit spre lauda noastră. Nu se va mai osândi Adam, că Eva din legături s-a dezlegat. Pentru aceasta, glăsuind, să strigăm cu îndrăzneală, către cea Singură Curată: Bucurie vesteşte naşterea ta la toată lumea.

O, Preacurată și Preasfântă, dumnezeiască Pruncă Maria, care te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea, ascultă rugăciunile nevrednicilor robilor tăi, care cu credință și cu evlavie, din inimă lăudăm nașterea ta cea prea cinstită și cerem prin tine, de la Dumnezeu, iertare păcatelor noastre, pace și mare milă, cântându-I: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea! Amin.

                           Rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu

  Preasfanta stapana, de Dumnezeu Nascatoare, departeaza de la noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, trandavirea, uitarea, nerecunostiinta, lenevirea si toate gandurile cele rele si viclene, urate si defaimatoare. Alunga-le de la inimile noastre cele ticaloase si de la sufletele noastre cele intinate si de la mintea noastra cea intunecata. Stinge vapaia patimilor noastre si ne ajuta ca neputinciosi santem. Fereste-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene si de toate faptele cele rele, din noapte si din zi si ne izbaveste de ele. Ca prebinecuvantat si preamarit este numele tau cel sfant, in cer si pe pamant, in vecii vecilor. Amin

                 Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului 

Troparul praznicului: ,, Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Sculatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.”   

                         

   

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare". Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.

Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.

Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: "Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: "Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".

Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad".

Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul.

Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca.

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti.

Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu.

Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.

Tot în aceasta zi, praznuim pomenirea preamarii si nespusei iubiri de oameni ce a aratat Dumnezeu catre noi, întorcând cu rusine pe necredinciosii agareni prin mijlocirea Preasfintei Stapânei noastre de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.

La începutul împaratiei lui Leon Isaurul, numit si Conon, se ridica multime de saracini, cu o mie noua sute de vase asupra marii cetati a Constantinopolului, ca sa o cucereasca cu razboi. Si spunând împaratul ca le va da dajdie, ei cereau sa puna si pazitori de ai lor la cetate. Pentru aceasta aflându-se lucrurile la nedumerire, si nestiind ce vor mai face, au cazut la Nascatoarea de Dumnezeu, rugând-o sa ajute cetatii ei si sa o scape de dusmani, fiind la primejdie. Si le-a ascultat rugaciunea Nascatoarea de Dumnezeu, si a pedepsit pe cei fara de Dumnezeu, precum li se cadea. Întâi a surpat într-o groapa cu cal cu tot, de a murit, pe agareanul care, hulind, numise numai Sofia, marea lui Dumnezeu Biserica, nu si sfânta, iar cetatea Constantia. Dupa aceea cel ce se suise sa strige obisnuita lor rugaciune a fost surpat de acolo, si cazând jos s-a prapadit. Dupa aceea a iconomisit Nascatoarea de Dumnezeu, ca sa se bata ei cu bulgarii, si au pierit douazeci de mii de saracini, risipindu-le si vasele, unele într-o parte, altele într-alta. Si a facut si pe Soliman, mai-marele lor, de s-a smerit la Icoana Nascatoarei, si a venit pedestru în cetate, dosadindu-se singur pe sine de semetia si obraznicia lui cea mai dinainte. În acest fel cu mâna tare a pazit cetatea sa Nascatoarea de Dumnezeu.

,, Cu ale ei sfinte rugãciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Crestinii serbeaza in 15 august Adormirea Maicii Domnului, ziua in care Fecioara Maria si-a dat obstescul sfarsit, sarbatoare religioasa cunoscute în popor ca Sfanta Marie Mare, Santamaria sau  Uspenia, ultimul praznic imparatesc din anul bisericesc, iar popular este ziua care desparte lunile calduroase de cele reci.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este precedată de 14 zile de post strict (1-14 august), cu dezlegare la untdelemn şi vin sâmbăta şi duminica şi cu excepţia Schimbării la Faţă (6 august), când este dezlegare la peşte, indiferent în ce zi ar cădea. În zilele de peste săptămână din post, se slujeşte ori Paraclisul Mare al Maicii Domnului (slujbă de implorare) ori Al doilea paraclis al Maicii Domnului. Dacă ziua praznicului cade miercuri sau vineri, se dezleagă la peşte. 

Cu prilejul acestei sărbători se fac pelerinaje la manastirile care poarta hramul Sfanta Maria (Ciosa, Nicula, Moisei, Rohia, Bixad s.a.), unde credinciosii duc daruri, mancare si bautura, fac danii pentru calugari si milostivesc pe saraci, pentru ocrotirea familiei si a pruncilor. De asemenea, in Maramures exista obiceiul ca in fiecare zi din post, la ceasurile serii, lumea sa se adune la biserica si sa invete cantari Maicii Domnului – ”cea mai inalta sfintenie omeneasca cunoscuta si cinstita de Sfanta Biserica”.

Sarbatoarea poarta denumirea de "adormire" pe de o parte pentru ca in cadrul bisericii nu se poate vorbi despre "moartea" unui sfant, iar pe de alta parte pentru ca traditia bisericeasca spune ca obstescul sfarsit al Fecioarei Maria a fost asemenea unei adormiri.
Femeile cu nume de Maria organizeaza ospete onomastice in aceasta zi, dovedindu-si ospitalitatea de gazde. Numele exte extrem de raspandit in Romania, sunt cca 2,2 milioane de persoane care poarta numele de Maria, Marian sau derivate ale acestora serbandu-si onomastica in 15 august. Potrivit statisticilor, din totalul romanilor care isi sarbatoresc onomastica cu ocazia Praznicului Adormirii Maicii Domnului, peste 1,8 milioane sunt femei si peste 400.000 sunt barbati. Cele mai frecvente prenume sarbatorite in aceasta zi sunt Maria (1.386.969), Mariana (273.833), Marioara (65.862), Mioara (31.500), Marilena (25.497), Marin (117.544) si Marian (296.396).
In Maramures, această sărbătoare are o mare insemnatate, iar traditiile si obicieurile de Sfanta Marie Mare (Santamarie) inca se pastreaza. Procesiunile religioase spre manastiri inca se mai fac, iar la slujbele speciale participa cateva zeci de mii de oameni. In Memoria Ethnologia (colectia Dumitru Iuga) se arata ca in perioada postului Sfintei Marii fetele isi cos costume speciale, lucrate numai in alb (camasa, poale, surt) pentru pelerinajul din zilele de 14-15 septembrie. Fiecare parohie merge cu profeti, adica in pelerinaj la Manastirea din Moisei.

”La manastirea din Moisei sunt prezenti credinciosi din satele de pe Valea Viseului (romani, dar si din satele rutene), de la Borsa, de pe Valea lzei (mai demult veneau chiar si din Barsana cu profeti, acum vin mai rar), in ultimii ani, de Sf. Maria se face hram si la Rohia, la Bixad, la Nicula”, arata etnologul Dumitru.Iuga.
Fetele, imbracate in alb, cu parul despletit lasat pe spate, poarta o icoana a Maicii Domnului, flacaii poarta crucea si praporii; se aduna la biserica, la plecare, cantand, inconjura de trei ori biserica, apoi se inchina troitei din fata bisericii si strabat, in cantari, satul intreg. Cantarile se fac astfel: diacul sau cel care conduce corul recita cate o strofa, ceilalti o reiau cantand. Toata lumea iese sa vada profetii. Alaiul se opreste in dreptul fiecarei troite sau biserici pe langa care trec si se inchina: "Crucii Tale ne-nchinam/ Iisuse, Te laudam". Ajunsi la manastire, credinciosii inconjoara cantand sfantul lacas, fiecare cand soseste. Fac rugaciuni, aprind lumanari, asista la liturghia de la miezul noptii. Se hodinesc putin peste noapte, acolo, in soproane construite de manastire.

Slujba speciala pentru Adormirea Maicii Domnului se incheie cu parada profetilor
”In ziua de Sf. Maria, vine lume de pe toate satele incat se aduna zeci de mii de oameni. Dupa sfanta liturghie, are loc parada profetilor, fiecare alai, din zecile de sate venite acolo, inconjoara in cantari manastirea, de trei ori, aceasta durand cateva ore. Cam pe la orele 14.00-15.00, profetii, ca si la venire, merg cantand pana in satul lor unde inconjoara biserica de 3 ori, dupa care duc praporii, crucea si icoana Maicii Domnului in biserica”, se mai arata in Memoria Ethnologica. Ar mai fi de precizat ca ucrainenii din Maramures sarbatoresc Sf. Maria Mare la data de 28 august, denumita in ucraineana Bohorodita.

                                       Obiceiuri de Sfanta Marie Mare:

- In ziua de Sf. Maria nu se face joc. Abia a doua zi feciorii isi organizeaza jocul in sat.
- Dupa Sf. Maria Mare se pot face si nunti (din 16 august pana in 14 noiembrie) si tot acum incep targurile de toamna.
- Se fac praznice de pomenire pentru cei morti si pentru cei vii.
- Ciobanii desfac staulele, stanele incep sa coboare la tarina de langa sat, dupa cum e vremea, sa nu-i prinda omatul acolo. Fiecare gospodar isi alege oile din turma si le ia in grija proprie, de unde si zicala ”La Sfanta marie Mare / Coboara oile la vale”. Acum hotarul satului este liber, oile pot paste pe miristi, pe locurile cosite.
- Pot sa inceapa semanaturile de toamna.
- Se cauta daca au ajuns cucuruzii (porumbul) ”in lapte”, se fierb sau se frig pe jar ca o mancare specifica sarbatorii.
- Stuparii cerceteaza productia albinelor si recolteaza primii faguri cu miere, pe care ii imparte cu familia. De asemenea, se fac daruri cu miere ca sa guste si cei care nu au stupi. 

      Rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu

Preasfanta stapana, de Dumnezeu Nascatoare, departeaza de la noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, trandavirea, uitarea, nerecunostiinta, lenevirea si toate gandurile cele rele si viclene, urate si defaimatoare. Alunga-le de la inimile noastre cele ticaloase si de la sufletele noastre cele intinate si de la mintea noastra cea intunecata. Stinge vapaia patimilor noastre si ne ajuta ca neputinciosi santem. Fereste-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene si de toate faptele cele rele, din noapte si din zi si ne izbaveste de ele. Ca prebinecuvantat si preamarit este numele tau cel sfant, in cer si pe pamant, in vecii vecilor. Amin

Schimbarea la Fata a Domnului

 Troparul: Schimbatu-Te-ai la fata, in munte, Hristoase Dumnezeule, aratand ucenicilor Tai slava Ta, pe cat li se putea; straluceasca si noua, pacatosilor, lumina ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Datatorule de lumina, slava Tie!

 Textul biblic:

1. Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

2. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

3. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

4. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

5. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.oarte.

7. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.

8. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.

9. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi. (Matei 17, 1-9).

   Schimbarea la Fata a lui Hristos de pe Muntele Tabor a avut loc cu putin timp inainte de Patimi, mai precis, cu patruzeci de zile inainte ca Hristos sa patimeasca si sa fie rastignit. De altfel, scopul Schimbarii la Fata a lui Hristos a fost acela de a-i intari pe ucenici in credinta ca El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu se face sovaielnici la vederea celor care aveau sa se petreaca in zilele urmatoare. Acest adevar se vadeste din troparele Bisericii. Intr-unul din ele se canta:
„Mai inainte de cinstita Crucea Ta si de Patima, luand pe cei mai alesi dintre sfintitii ucenici, in Muntele Taborului Te-ai suit, Stapane”, iar in condacul praznicului se spune:
„…ca daca Te vor vedea rastignit, au sa cunoasca patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui”.
    Ar fi fost firesc ca Schimbarea la Fata a lui Hristos sa fie praznuita in luna martie, in functie de data la care se sarbatoresc Pastile. Dar pentru ca aceasta data coincide cu perioada de lasat de sec, praznicul Schimbarii la Fata nu s-ar fi putut sarbatori cum se cuvine si, de aceea, el a fost mutat pe 6 august.
   Aceasta data nu este intamplatoare, pentru ca precede cu patruzeci de zile sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotita la fel ca si Vinerea Mare.
  Faptele Schimbarii la Fata sunt consemnate de trei dintre Sfintii Evanghelisti, deoarece este vorba despre eveniment central din viata lui Hristos care ascunde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8, Luca 9, 28-36).
                                                                   1
  Schimbarea la Fata a lui Hristos a constituit un moment de varf din viata ucenicilor, care a avut legatura si cu Cincizecimea, pentru ca a fost vorba despre punctul culminant al manifestarii lui Dumnezeu.
   Desigur, exista diferente intre Schimbarea la Fata si Cincizecime, deoarece, la vremea Schimbarii la Fata, ucenicii nu erau inca madulare ale Trupului indumnezeit al lui Hristos, asa cum aveau sa devina in ziua Cincizecimii.
   In timpul vietii de pe pamant a lui Hristos, au mai existat si alte episoade legate de Schimbarea la Fata, de vreme ce ucenicii s-au invrednicit si cu alte ocazii sa vada cateva raze ale Dumnezeirii lui Hristos. In continuare, vom prezenta doua dintre aceste evenimente.
   Primul a fost chemarea a doi dintre ucenici, dupa ce Sfantul Ioan Botezatorul L-a aratat lor pe Hristos. Indata ce l-au auzit pe Cinstitul Inaintemergator spunand: „Iata Mielul lui Dumnezeu”, ucenicii L-au urmat pe Acesta. Şi „Iisus intorcandu-Se si vazandu-i ca merg dupa El” i-a intrebat ce cauta. Atunci cand ei L-au intrebat la randul lor unde locuieste, Hristos i-a chemat sa vina cu El. In continuare, Sfantul Evanghelist noteaza: “Au mers deci si au vazut unde locuia; si au ramas la El in ziua aceea“ (Ioan 1, 35-39). Faptul ca Hristos Şi-a intors fata si i-a vazut inseamna ca Şi-a dezvaluit o parte din slava chipului Sau, lucru care i-a facut pe ucenici sa vrea sa ramana cu El. Casa lui Hristos este lumina, pentru ca Dumnezeu este „lumina neapropiata a caselor”, iar faptul ca ucenicii au ramas in acea zi in casa inseamna ca ei au fost o zi intreaga in contemplarea Luminii nezidite.
   Asadar, chemarea ucenicilor nu a reprezentat o simpla invitatie la care ei au raspuns pentru ca erau plini de zel, ci a fost rodul vederii de Dumnezeu si al revelatiei. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, acest lucru demonstreaza ca Hristos isi arata fata, adica slava chipului Sau, numai celor care Il urmeaza. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate sa ajunga la vederea de Dumnezeu daca nu Il urmeaza pe Hristos in practica, pentru ca
„daca omul nu se curata pe sine, cum poate sa dobandeasca cunostinta si sa primeasca lumina?”
   Cel de-al doilea eveniment a fost chemarea ucenicilor intre care se afla si Sfantul Apostol Petru. Hristos i-a intalnit in ceasul cand acestia tocmai se intorceau dupa ce pescuisera toata noaptea in zadar si le-a spus sa arunce din nou navoadele in apa. Dupa ce a prins pesti peste orice asteptare, Simon Petru a cazut la picioarele lui Hristos si I-a spus: „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos”. Sfantul Evanghelist Luca justifica aceasta reactie: “Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera” (Luca 5,1-11). Sentimentul Sfantului Apostol Petru ca este pacatos a fost rodul fricii lui Dumnezeu si al intregii atmosfere create de minunea savarsita. Este vorba despre manifestarea slavei lui Dumnezeu, de simtamantul prezentei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, dar si de constiinta propriei necuratii si pacatosenii. Daca vom compara acest episod cu alte evenimente revelatoare de aceeasi natura din Vechiul si din Noul Testament, vom constata ca frica nu provenea din fapte exterioare, ci din revelarea slavei lui Dumnezeu.
                                                        2
   Schimbare la fata inseamna schimbarea infatisarii. La un moment dat, Hristos a dezvaluit ceea ce era ascuns, adica a aratat slava Dumnezeirii cu Care firea omeneasca a fost unita din clipa zamislirii in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu. Din iubire de oameni, Hristos a ascuns ceea ce El era dintotdeauna, pentru ca ucenicii „sa nu arda” din pricina nevredniciei lor, ei nefiind inca pregatiti pentru a vedea.
   Pe Tabor, Hristos S-a schimbat la Fata, dar „nu a luat o alta infatisare, si nici nu S-a transformat, ci S-a aratat ucenicilor cu adevarata Lui fata” (Sfantul Ioan Damaschin). Aceasta inseamna ca Hristos nu a luat ceva ce nu avea, nici nu S-a transformat in ceva ce nu era, ci S-a aratat ucenicilor asa cum era El in realitate. Practic, atunci cand vorbim despre Schimbarea la Fata, intelegem ca Hristos a aratat slava Dumnezeirii Sale, pe care o tinea nevazuta prin faptul ca aparea oamenilor cu trup obisnuit, pentru ca oamenii nu puteau face fata vederii Dumnezeirii.
   Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Hristos nu a dezvaluit intreaga Dumnezeire, ci numai o mica parte din energia Sa. El a facut acest lucru ca sa arate slava dumnezeiasca doar ca o pregustare a Imparatiei Cerurilor, dar si din iubire de oameni, pentru ca ucenicii sa nu-si piarda inca viata prin vederea intregii slave a Dumnezeirii. De aceea, taina Schimbarii la Fata ascunde revelarea Imparatiei Cerurilor, dar este si expresie a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.
   In textele liturgice se vorbeste despre faptul ca, in timpul Schimbarii la Fata, Hristos a indumnezeit firea omeneasca pe care o luase asupra Sa.
   Asemenea exprimari nu arata ca firea omeneasca s-a indumnezeit in acel ceas. Dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, firea omeneasca a primit Dumnezeirea, adica s-a indumnezeit, prin unirea in ipostas si prin comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu, care a avut loc in momentul zamislirii lui Hristos in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu, in ziua Buneivestiri. In acel moment, Dumnezeirea a indumnezeit firea omeneasca, iar firea omeneasca a fost indumnezeita (Sfantul Grigorie Teologul). In timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, firea omeneasca indumnezeita prin luarea ei de catre Dumnezeu Cuvantul s-a aratat ucenicilor. Mai inainte, indumnezeirea firii omenesti era necunoscuta, dar acum, ea se vadeste. Acesta este sensul faptului ca in unele tropare ale Bisericii se vorbeste despre indumnezeirea firii omenesti in timpul Schimbarii la Fata.
   Lucrul acesta ne duce la concluzia ca, pe Tabor, nu a avut loc numai revelarea si Schimbarea la Fata a lui Hristos, prin care El a aratat cateva raze ale Dumnezeirii Sale, ci si schimbarea la fata a ucenicilor. Ucenicii s-au invrednicit sa vada indumnezeirea firii omenesti a lui Hristos tocmai pentru faptul ca ei insisi s-au schimbat. Sfintii Parinti vorbesc despre transformarea ucenicilor: „Ucenicii s-au transformat, iar aceasta i-a facut sa vada transformarea” (Sfantul Grigorie Palama).
   Schimbarea ucenicilor a avut loc in toata existenta lor psihosomatica. Ei nu au vazut lumina sfanta doar prin mintea lor, care este ochiul sufletului, ci si prin simturile trupesti, care au fost mai inainte intarite de harul nezidit al lui Dumnezeu si au fost transformate pentru a putea vedea. Ochii trupesti sunt orbi pentru lumina lui Dumnezeu, pentru ca sunt ziditi si nu pot vedea Lumina nezidita. Tocmai de aceea, prin harul Creatorului, ochii au fost transformati spre a vedea slava lui Dumnezeu (Sfantul Grigorie Palama).
                                                         3
   Pentru ca sa arate slava Dumnezeirii Sale, Hristos a urcat pe Muntele Tabor. Lucrul acesta s-ar fi putut petrece si pe o campie, intr-un loc indepartat. Atunci de ce a fost preferat muntele?
    In vremurile vechi se obisnuia ca toate marile evenimente sa se desfasoare pe locuri inalte, pe munti inalti sau scunzi, lucru valabil si in cazul idolatrilor, care aduceau jertfta in munti. Hristos a aratat maretia slavei Sale pe Muntele Tabor, pentru ca revelarea indumnezeirii firii omenesti este cel mai mare eveniment din istoria omenirii.
   In plus, dupa cum a spus Insusi Hristos, El a venit sa caute oaia ratacita care s-a pierdut in munti. Prin urmare, Hristos a urcat pe munte pentru a arata ca El a gasit oaia pierduta, ca a slobozit-o de pacat si de Diavol si ca El este adevaratul pastor al oamenilor (Sfantul Grigorie Teologul).
   Urcarea pe munte arata si faptul ca cei care vor sa vada slava Dumnezeirii in firea omeneasca a Cuvantului trebuie sa iasa din micime si sa ajunga la cele inalte, sa urce spre cer, adica sa se curateasca de toate cele lumesti care ii tin legati de pamant.                                          
   Schimbarea la Fata a lui Hristos a avut loc in timpul zilei, fapt pentru care ucenicii vedeau atat soarele fizic, cat si pe cel duhovnicesc. Intr-un tropar de-al sau, Sfantul Ioan Damaschin scrie:
„Ascunsu-s-a de razele Dumnezeirii soarele cel simtitor, daca Te-a vazut pe Tine schimbat la fata, pe Muntele Taborului, Iisuse al meu”.
   Cu alte cuvinte, soarele fizic s-a ascuns, adica a disparut in fata razelor Dumnezeirii lui Hristos. Dupa cum spun sfintii care au asemenea experiente, este posibil ca la inceput ucenicii sa fi vazut doua lumini, adica lumina creata si lumina necreata, dar atunci cand s-a aratat energia Dumnezeirii, care era mult mai puternica, soarele fizic a disparut cu desavarsire. Sfantul Isaac Sirul spune ca pe Tabor, ucenicii vedeau doi sori: „unul pe cer, dupa fire, iar celalalt peste fire”.
   Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca, in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, pe Muntele Tabor privelistea a fost coplesitoare. Aceasta s-a datorat in primul rand faptului ca rasarisera doi sori, ceea ce zidirea nu mai cunoscuse pana atunci. Nu a fost vorba despre soarele care se arata inainte de rasarirea soarelui, adica despre asa-numita parhelie, care este imaginea optica a soarelui ce precede rasarirea adevaratului soare, ci despre doi sori care s-au aratat la amiaza (nu in zori, atunci cand are loc fenomenul de parhelie). In al doilea rand, atmosfera a fost coplesitoare pentru ca una din cele doua aparitii luminoase era soarele care rasarise din ceruri, iar cealalta era soarele duhovnicesc, care rasarise de pe pamant. Cel de-al doilea soare era fara de asemanare mai presus decat soarele fizic, care rasarise din ceruri. La fel cum, prin rasarirea soarelui fizic, toate stelele cerului dispar, atunci cand a rasarit soarele dreptatii, au disparut toate razele soarelui fizic.
  Desigur, in acel moment, slava soarelui duhovnicesc nu a fost vazuta de toti oamenii de pe pamant, ci numai de trei ucenici si de profetii care s-au aratat atunci. Sfantul Grigorie Palama spune ca, in afara cazului orbilor, soarele fizic care rasare din cer este vazut de toti oamenii de pe pamant, in vreme ce soarele duhovnicesc al dreptatii este vazut numai de cei vrednici si pregatiti pentru aceasta. Continuandu-si ideea, el mai spune ca soarele fizic este vazut de toti oamenii pentru ca nu are suflet, ratiune si voire, in vreme ce soarele duhovnicesc se arata cui vrea, daca vrea si cat timp vrea, pentru ca, nu numai ca are fiinta, stralucire si slava, dar are si voire corespunzatoare. Prin urmare, doar cei care sunt invredniciti de Dumnezeu pot vedea lumina duhovniceasca si nezidita, fiindca Dumnezeu Se descopera pe Sine Insusi dupa cum voieste El, iar aceasta descoperire se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor care se invrednicesc de o asemenea experienta revelatoare.
                                                            4
   Am subliniat mai inainte faptul ca lumina pe care au vazut-o Ucenicii pe Muntele Tabor nu era o realitate creata, ci insasi lumina Dumnezeirii. Mai mult, ea nu era o a treia fire a lui Hristos, care ar fi fost pana atunci ascunsa, ci era Insasi Dumnezeirea Care a indumnezeit firea omeneasca. Cu alte cuvinte, Hristos avea doua firi, una dumnezeiasca si alta omeneasca, unite in ipostasul Sau fara schimbare, fara amestecare, fara despartire si fara impartire, iar ucenicii s-au invrednicit sa vada slava Dumnezeirii in firea omeneasca a Cuvantului.
     O invatatura fundamentala a Bisericii spune ca fiecare fiinta isi are energia sa. Daca fiinta este necreata, atunci energia este necreata, iar daca fiinta este creata, si energia este creata. De asemenea, dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, altceva este fiinta sau firea, altceva este energia, altceva este cel de la care provine energia si altceva este roada lucrarii. Energia este slava fiintei, insa cel de la care provine energia este persoana. Persoanele Sfintei Treimi au fire si energie comune. Dupa cum invata Sfintii Parinti, noi, oamenii, nu vedem si nici nu ne impartasim din fiinta lui Dumnezeu, ci numai din energiile Sale. Prin urmare, ceea ce au vazut ucenicii pe Muntele Tabor nu era fiinta lui Dumnezeu, ci energia Sa in firea omeneasca a Cuvantului.
   Lumina de pe Muntele Tabor era slava Dumnezeirii. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, cuvantul Dumnezeire desemneaza fiinta lui Dumnezeu si energiile Sale, pe cand Dumnezeu desemneaza persoana si ipostasul. Nu putem numi Dumnezeire numai pe Tatal, numai pe Fiul sau numai pe Sfantul Duh. Putem sa spunem Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Cuvantul sau Dumnezeu Sfantul Duh, insa niciodata Dumnezeirea Tatalui, ca si cum ea ar fi diferita de Dumnezeirea Fiului si de Dumnezeirea Duhului Sfant.
   Deoarece se refera la fire, cuvantul Dumnezeire poate fi redat si prin energia lui Dumnezeu. De aceea, putem sa vorbim despre „Dumnezeirea de deasupra”, adica despre firea Dumnezeirii care este cu totul neimpartasita, si despre „Dumnezeirea binevoitoare”, reprezentata de energiile Dumnezeirii din care se impartaseste omul. Cu toate acestea, Dumnezeirea este una in trei ipostasuri (Sfantul Grigorie Palama).
   Cuvantul Dumnezeire este polisemantic si desemneaza diferite adevaruri teologice. Sfantul Grigorie Palama face mai multe analize interpretative care se refera la etimologia acestui cuvant, adica la provenienta sa. Sfanta Treime Se numeste Theotita (Dumnezeire) de la „se aseaza si ajunge pretutindeni”, desemnand omniprezenta lui Dumnezeu. Cuvantul Theotita provine si din „se face nevazut si fuge de peste tot”, insemnand ca firea, adica fiinta Sa, nu poate fi atinsa. Se numeste Theotita pentru ca „arde tot ce atinge si distruge toata rautatea”, desemnand stralucirea lui Dumnezeu si energia Sa care arde pe orice pacatos. Acest cuvant poate proveni si din theasthai, insemnand ca Dumnezeu le vede si le cunoaste pe toate inainte ca ele sa inceapa sa existe. De asemenea, desemneaza si grija lui Dumnezeu pentru toate, fiindca se leaga de exprimarea „a se ingriji si a vedea”. In plus, cuvantul Theotita (Dumnezeire) provine de la theopoio (a adora). Toate aceste interpretari etimologice desemneaza diferitele energii ale lui Dumnezeu, adica energia proniatoare, iluminatoare si indumnezeitoare, dar in acelasi timp, desemneaza si ceea ce este neimpartasit din Dumnezeu, adica fiinta sau firea Sa.
   Concluzia teologica pe care am putea sa o desprindem din toata aceasta abordare este ca ucenicii nu au vazut pe Tabor fiinta lui Dumnezeu, ci energia necreata a Dumnezeului Treimic in firea omeneasca a Cuvantului.
                                                               5
Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor a avut loc la cateva zile dupa ce Hristos le-a vorbit ucenicilor:
  “Adevarat graiesc voua ca sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere“ (Marcu 9, 1).
   Imediat dupa prezentarea acestor cuvinte ale lui Hristos, Sfantul Evanghelist descrie episodul Schimbarii la Fata, care s-a petrecut sase zile mai tarziu. Asadar, dupa cum reiese din Sfanta Evanghelie, intre timp nu a mai avut loc nici un eveniment, nici o invatatura si nici o minune. Aceasta inseamna ca zilele care s-au scurs de la spusele Hristos si pana Schimbarea Sa la Fata au fost petrecute in liniste.
   Despre Imparatia lui Dumnezeu se spun multe. Unii o identifica cu o instaurare a voii lui Dumnezeu asupra lumii, iar altii cu fericirea viitoare a celor drepti. Faptul ca exista o legatura intre Imparatia lui Dumnezeu si Schimbarea la Fata a lui Hristos arata ca in realitate, Imparatia lui Dumnezeu este contemplarea harului necreat si a slavei Dumnezeului Treimic in firea omeneasca a Cuvantului si, bineinteles, indumnezeirea omului.
   In legatura cu acest aspect, Sfantul Grigorie Palama face o observatie deosebita. El invata ca Imparatia lui Dumnezeu este strans legata de Imparat, Care este Hristos Dumnezeu. In Hristos, fire dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca, iar slava Dumnezeirii a indumnezeit si a iluminat firea omeneasca. De aceea, acolo unde Se afla Hristos, era si Imparatia Cerurilor. Nu exista imparat fara imparatie si nici imparatie fara imparat. Asadar, fara Imparatul Hristos, Imparatia lui Dumnezeu nu poate fi conceputa.
   In cuvantul Sau, Hristos face legatura intre imparatie si vedere: „pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu”. Este vorba despre vederea luminii necreate. „Venind” nu inseamna ca Imparatia vine de undeva, ci inseamna ca ea se va arata, pentru ca acolo unde este Hristos este si Imparatia.
   Asadar, nu este vorba despre o venire spatiala, ci despre o revelare, iar aceasta revelatie-aratare are loc prin energia Duhului Sfant. Lucrul acesta este desemnat prin cuvintele „intru putere”. Omul nu este capabil sa vada slava lui Dumnezeu daca simturile sale psihosomatice nu sunt intarite de energia necreata a lui Dumnezeu.Biserica si Sfanta Impartasanie pot fi numite Imparatia lui Dumnezeu atunci cand cei care traiesc in ele ajung la vederea slavei nezidite a lui Dumnezeu, care este adevarata Imparatie. Daca vorbim despre Biserica si despre Imparatia lui Dumnezeu fara a face legatura intre acestea si contemplarea lui Dumnezeu, care inseamna vederea luminii necreate, atunci gresim din punct de vedere teologic. De altlfel, pentru ca tainele Bisericii au o legatura foarte stransa cu harul curatitor, iluminator si indumnezeitor al lui Dumnezeu, ele dezvaluie Imparatia lui Dumnezeu si il duc pe om spre aceasta.
                                                               6
   Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, pe Muntele Tabor, Hristos le-a aratat oamenilor frumusetea originara a chipului lor, tocmai pentru ca El a fost arhetipul zidirii omului, iar omul a fost creat dupa chipul Sau. Prin aceasta, s-a vadit slava chipului, dar si marea cinste pe care o avem de a fi creati dupa chipul lui Dumnezeu. Originea noastra este nobila, nu umila, pentru ca slavitul Hristos a fost prototipul, dar si artistul plamadirii oamenilor.
    In mod repetat, in Sfanta Scriptura se spune ca Hristos este noul Adam, Care S-a intrupat pentru a indrepta greseala protoparintelui nostru. Pe vremea cand se afla in Rai, desi era inca neincercat, cel dintai Adam se gasea la treapta iluminarii mintii, deoarece chipul sau era curat si primea razele luminii sfinte. Dar, ca urmare a pacatului, el s-a intunecat si a pierdut asemanarea lui Dumnezeu, fara insa a fi lipsit in totalitate de chipul de mai inainte.
   Potrivit Traditiei patristice, chipul lui Adam s-a innegrit, adica s-a intunecat, fara a se pierde cu totul, dar prin intruparea lui Hristos si prin indumnezeirea firii omenesti Adam a recapatat slava anterioara, urcand chiar mai sus.
   Astfel, pe Muntele Tabor, Hristos a aratat care a fost prototipul zidirii omului si in ce stare se afla primul Adam in Rai, inainte de cadere.
   Desigur, spunem toate acestea in mod conventional, pentru ca, dupa cum invata Sfantul Nicodim Aghioritul, stralucirea lui Hristos schimbat la fata era mai sfanta si mai puternica decat stralucirea lui Adam de pe vremea cand se afla in Rai. Acest lucru a avut doua motivatii. Prima motivatie a fost ca Dumnezeul Care l-a creat pe Adam era Dumnezeu prin fiinta, in timp ce Adam era dumnezeu prin impartasire. Lumina lui Dumnezeu izvoraste din fiinta Lui, in vreme ce lumina pe care o avea Adam provenea din impartasirea din har. A doua motivatie a fost ca Hristos a luat fire omeneasca pe care a indumnezeit-o in ipostasul Sau, in vreme ce Adam a fost in comuniune cu Dumnezeu prin har. Aceasta inseamna ca, daca in cazul lui Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostas, in cazul lui Adam si a oricarui alt om indumnezeit, firea omeneasca se uneste cu Dumnezeu in har, nu in ipostas, pentru ca unirea in ipostas a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca a avut loc numai in Hristos.
   Pentru a se intelege mai bine acest lucru, trebuie sa spunem ca, asa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin, exista trei feluri de unire. Prima este unirea in fiinta, care are loc intre Persoanele Sfintei Treimi a doua este unirea in ipostas, care s-a petrecut in cazul lui Hristos, o data cu intruparea Sa, Hristos fiind singurul Dumnezeu-Om; iar a treia este unirea in har si se petrece cu oamenii indumnezeiti, care nu se unesc cu Dumnezeu in fiinta, pentru ca acest lucru are loc numai intre Persoanele Sfintei Treimi, si nici in ipostas, pentru ca Dumnezeul-Om este unul singur, ci se unesc prin impartasirea din har. De aceea, sfintii nu se numesc dumnezei-oameni, fie si in har, ci dumnezei prin har sau oameni indumnezeiti.
   Cu toate acestea, Hristos schimbat la fata a aratat slava arhetipului zidirii noastre. Insa originalul are o mai mare valoare, la fel cum, in cazul statuilor, cea mai mare valoare o are originalul, iar copiile sunt de o mai mica importanta, pentru ca oricine poate sa le faca. Prin bunavointa lui Dumnezeu, Schimbarea la Fata a lui Hristos arata obarsia omului, dar si scopul catre care acesta trebuie sa tinda.
                                                                 7
   Chiar daca este zidita, lumina fizica reprezinta singura realitate de pe pamant care poate reda slava si stralucirea Dumnezeirii. Chipul lui Hristos stralucea ca un soare, iar imbracamintea Lui s-a facut alba ca lumina, pentru ca in acest fel, omul sa poata intelege slava Dumnezeirii. Nu exista nici o alta realitate pamanteasca care sa exprime acest lucru.
   Se cunoaste faptul ca Dumnezeu este si Se numeste Lumina, pentru ca acest lucru a fost revelat de Insusi Hristos, Care a spus: “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), dar si pentru ca cei care s-au invrednicit mai apoi sa Il vada, au afirmat ca El era ca o lumina stralucitoare. Dupa cum noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur, Evanghelistul a spus ca infatisarea lui Hristos stralucea ca soarele pentru ca nu exista nici o alta imagine care sa prezinte mai bine stralucirea chipului lui Hristos din acel moment.
   Imaginea soarelui dezvaluie inca un adevar teologic, pe care il prezinta Sfantul Grigorie Palama. El precizeaza ca intre lumina si soare exista o diferenta. Dupa cum stim din Vechiul Testament, Dumnezeu a facut lumina in prima zi a creatiei, iar in a patra zi, a facut soarele si i-a dat lumina. Asadar, lumina a fost inainte-creata, iar in discul soarelui ea a stralucit in cea de-a patra zi. Prin analogie, acest lucru se observa si in cazul lui Hristos. Lumina lui Dumnezeu a fost si este fara inceput, adica nu a existat timp in care ea sa nu fi existat. Mai tarziu, atunci cand a avut loc intruparea, firea omeneasca a fost luminata, pentru ca a luat in ea plinatatea Dumnezeirii. Asadar, Dumnezeu a fost lumina dintotdeauna, iar atunci cand a avut loc intruparea, trupul pe care l-a luat a devenit si el izvor al luminii necreate.
   Exista insa o diferenta enorma intre lumina Dumnezeirii si lumina soarelui, tot atata cata exista intre nezidit si zidit. Ziditul are un inceput al existentei sale si ar trebui sa aiba si un sfarsit, dar Dumnezeu vrea ca el sa nu aiba sfarsit. In plus, ziditul sufera schimbari si alterari. Neziditul nu are nici inceput si nici sfarsit si, desigur, nu sufera nici modificari si nici alterari. De aceea, pentru a desemna neziditul, putem folosi realitati fizice numai in mod conventional. Sfantul Evanghelist scrie: “si a stralucit fata Lui ca soarele” (Matei 17,2). Chipul Sau nu s-a facut soare, ci ca soarele.
   Sfantul Nicodim Aghioritul noteaza diferenta dintre stralucirea soarelui fizic si stralucirea soarelui dreptatii. Deoarece este supusa legilor timpului, lumina soarelui fizic ajunge la ochii omului o data cu scurgerea timpului, adica nu toata dintr-o data, in masa, ci putin cate putin. Ea variaza de la revarsatul zorilor spre rasaritul soarelui, de la rasaritul soarelui spre miezul zilei si de la miezul zilei spre apus. Asadar, revarsarea luminii variaza, ea oferindu-se in functie de diferitele momente ale zilei. Insa, in cazul luminii vazute de ucenici pe Muntele Tabor, nu s-a petrecut acelasi lucru. Deoarece lumina dreptatii este nezidita si deasupra timpului, ea nu i-a luminat pe Apostoli „putin cate putin, progresiv si prin transfer, ci direct, toata la un loc”.
  In functie de starea duhovniceasca a omului, lumina lui Dumnezeu lucreaza in doua feluri: luminator si mistuitor. Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, carbunele este alcatuit atat din partea pamanteasca si materiala, care se face cenusa, cat si partea care inseamna lumina si flacara. De aceea, in unele cazuri arde, iar in altele, lumineaza. Acest lucru se petrece si cu lumina lui Dumnezeu din firea omeneasca a Cuvantului. Hristos Se aseamana cu carbunele aprins, pentru ca are atat fire omeneasca, materiala, cat si lumina Dumnezeirii. Insa cu El se petrece un lucru diferit fata de fenomenul suferit de carbune, care nu ii lumineaza pe acei aflati la departare si ii arde pe cei care sunt aproape, caci El Se face lumina pentru oamenii curatiti de pacate si foc pentru cei care sunt necurati.
   Cu aceasta ocazie, trebuie sa mai analizam o frumoasa observatie a Sfantului Vasile cel Mare in legatura cu intruparea lui Hristos. Folosind ca exemplu fierul inrosit in foc, el spune ca focul nu vine in fier prin deplasare, ci prin transmitere. Aceasta inseamna ca focul nu se deplaseaza catre fier ci, ramanand in locul sau, ii transmite acestuia puterile si energiile sale, astfel incat, pe de o parte, ca urmare a acestui transfer, focul nu se micsoreaza, iar pe de alta parte, el umple intreg fierul. Prin analogie, acelasi lucru s-a petrecut si la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Dumnezeu nu S-a miscat din Sine, adica nu S-a deplasat spatial, ci a binevoit catre neamul omenesc, inaltandu-Şi cort in noi fara a inceta sa Se afle in ceruri. In imnele inchinate Nascatoarei de Dumnezeu, acest lucru este redat in chip minunat: „Bunavoire dumnezeiasca a fost, iar nu mutare din loc”.
                                                                  8
    Sfantul Evanghelist Matei spune: “si a stralucit fata Lui ca soarele” (Matei 17, 2). Dincolo de aspectele pe care le-am accentuat pana aici, trebuie sa ne extindem analiza si sa mai subliniem cateva-adevaruri teologice in legatura cu stralucirea chipului lui Hristos.
   Lumina lui Dumnezeu este de dinainte de veac si deasupra timpului, dar pe Tabor, din dragostea nespusa a lui Dumnezeu pentru oameni, ea a luat forma pe trupul omenesc „ca pe discul soarelui”. In ciuda stralucirii si a descrierii sale pe chipul lui Hristos, lumina „este neamestecata si neamestecat le implineste pe toate si ramane nedescrisa chiar si atunci cand este descrisa” (Sfantul Nicodim Aghioritul). Aceasta este marea taina a intruparii lui Dumnezeu Cuvantul, a Schimbarii Sale la Fata, dar si a indumnezeirii omului.
   Pentru a nu se face nici o confuzie intre lumina zidita a soarelui si Lumina nezidita a Dumnezeirii, de multe ori, pentru desemnarea luminii necreate, Sfintii Parinti folosesc sintagma „intunericul de deasupra luminii”. Cu adevarat, Dumnezeu este lumina, asa cum L-au vazut sfintii, dar pentru a reda vederea superioara si pentru a se evita corelatia cu alte lumini care sunt create, aceasta lumina se numeste si intuneric de deasupra luminii. In acest cadru, trebuie sa analizam teologia catafatica (pozitiva) si cea apofatica (negativa). Teologia catafatica, ce Il desemneaza pe Dumnezeu prin energiile Sale si prin rezultatele acestor energii, Il caracterizeaza pe Acesta ca fiind lumina adevarata, inaccesibila si absoluta. Teologia apofatica Il numeste pe Dumnezeu „supralumina” si spune ca El este deasupra oricarui nume si deasupra substantei. Astfel, aceasta din urma teologie nu conduce spre agnosticism si nici nu sfarseste intr-un misticism neintemeiat, ci evita pericolele rationalismului si ale explicarii Dumnezeirii prin simturi (Sfantul Nicodim Aghioritul).
   Din toate acestea, intelegem ca fata Domnului a stralucit ca soarele, dar in acelasi timp, a stralucit si deasupra soarelui, ceea ce inseamna ca a stralucit in chip inexprimabil si deasupra intelegerii sau a ratiunii. Formularile Sfintilor Parinti exprima cel mai bine aceasta realitate. Ei spun cu ucenicii lui Hristos si cei indumnezeiti din decursul veacurilor Il vad pe Dumnezeu fara sa Il vada, Il aud fara sa Il auda, se impartasesc din El fara sa se impartaseasca si Il inteleg fara sa Il inteleaga.
   Prin urmare, stralucirea lui Hristos de pe Tabor si revelarea slavei Sale catre oamenii indumnezeiti din fiecare epoca nu reprezinta evenimente ale simturilor, ci lucruri tainice, care inseamna vadirea in chip nespus a slavei lui Dumnezeu.
                                                                9
  In momentul Schimbarii la Fata de pe Muntele Tabor, Dumnezeul Treimic S-a revelat in acelasi fel in care S-a descoperit pe Sine si in ceasul Botezului lui Hristos. Cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care a primit intruparea, a stralucit in fata ucenicilor si le-a aratat slava Dumnezeirii Sale. Tatal a adeverit ca Acela era Fiul Sau iubit, iar Sfantul Duh a fost norul luminos care i-a acoperit pe ucenici.
   Dumnezeul Treimic este lumina, pentru ca lumina este stralucirea Dumnezeirii si vederea harului Dumnezeului Treimic. In troparele Bisericii se canta: „lumina este Tatal, lumina este Cuvantul, lumina si Sfantul Duh”.
   Chipul lui Hristos a stralucit ca soarele, vocea Tatalui a fost o vedere puternica a luminii, iar norul, care infatisa prezenta Duhului Sfant, era si el luminos. De aceea, dupa cum spuna Sfantul Grigorie Palama, in acel moment, ucenicii nu au putut sa reziste si au cazut la pamant. Toate acestea exprima slava Dumnezeirii.
  In punctul culminant al vederii de Dumnezeu, s-a auzit vocea Tatalui: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 17,5). Atunci cand am analizat Botezul lui Hristos, am vazut semnificatia acestei adeveriri a Tatalui. In analiza de fata, vom prezenta punctul de vedere al Sfantului Ioan Gura de Aur, care spune ca Tatal Isi arata marea Sa dragoste pentru Fiul Sau dupa fire, Cel Unul Nascut. Dragostea Tatalui este tripla, mai intai pentru ca Hristos este Fiu, iar fiecare parinte isi iubeste copilul, in al doilea rand, pentru ca El este iubit si, in al treilea rand, pentru ca a binevoit in El.
   Vocea Tatalui a aratat si faptul ca, pe langa vaz, pe Muntele Tabor exista si auz. In realitate, dupa cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog, in timpul vederii de Dumnezeu si al revelarii Sale, toate simturile omului se fac unul singur, adica se unesc. De aceea, vederea este auz, auzul este vedere, iar vederea si auzul sunt gust si pipait etc. Cu toate acestea, in timpul contemplarii lui Dumnezeu, omul nu este dezintegrat, pentru ca dezintegrarea este trasatura caracteristica fiintei umane cazute. Atunci cand ajunge la vederea de Dumnezeul omul Il vede pe Creator prin propria sa indumnezeire.
   Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, de obicei, vederea este mai demna de crezare decat auzul. Mai intai omul aude ceva dupa care urmeaza vederea. Insa in acest caz, se petrece contrariul. Ucenicii au vazut slava lui Dumnezeu, dupa care, prin intermediul auzului, a urmat confirmarea.
   Explicand acest lucru, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca de aici se vadeste diferenta dintre Vechiul si Noul Testament. De obicei, in Vechiul Testament, revelatiile veneau mai ales prin auz, de vreme ce proorocii dezvaluiau cele viitoare prin preziceri si profetii. In mod obisnuit, oamenii auzeau mai intai despre Dumnezeu, dupa care Il vedeau, asa cum, de altfel, marturiseste si Dreptul Iov: “Din spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut” (Iov 42, 5). In Noul Testament, insa, se petrece contrariul. De obicei, mai intai este vederea, dupa care urmeaza auzul. Acest fapt este firesc pentru ca in Vechiul Testament, venirea lui Mesia era ascunsa, dar atunci cand Fiul lui Dumnezeu a venit in trup, mai intai a fost vazul, pentru ca El a fost vazut, dupa care a urmat confirmarea.
   Lucrul acesta se petrece si in viata bisericeasca si duhovniceasca. Atunci cand ne aflam in stadiul curatirii, care aminteste in fond de modul de viata legat de Legea Vechiului Testament, Il cunoastem pe Dumnezeu doar din auzite. Insa cand ajungem la iluminarea mintii si la indumnezeire, prin viata petrecuta in taine si in impartasirea din energiile iluminatoare si indumnezeitoare ale Creatorului, atunci Il vedem pe Dumnezeu.
   Toate aceste consideratii sunt spuse in mod conventional si in contextul creat de faptul ca, atunci cand omul ajunge la indumnezeire, puterile sale psihosomatice se unesc.
   Vocea Tatalui vine din norul luminos, lucru care arata ca Tatal este de o fiinta cu Sfantul Duh, dar si ca cele trei sfinte ipostasuri sunt de o fiinta. Aratarea norului luminos se leaga si de adevarul revelator ca Hristos a fost Acela Care a indrumat poporul lui Dumnezeu in Vechiul Testament.
   In cartea Iesirii, se spune ca Dumnezeu conducea poporul israelit in drumul sau din pamantul Egiptului spre pamantul fagaduintei, luminandu-l noaptea cu foc si acoperindu-l cu un nor in timpul zilei:
“Iar Domnul mergea inaintea lor: ziua in stalp de nor, aratandu-le calea, iar noaptea in stalp de foc”(Iesirea 13,21).Pe Muntele Tabor, au fost prezente atat lumina cat si norul. Lumina era Hristos, pentru ca Ii stralucea chipul ca soarele, iar norul era prezenta Duhului Sfant. Din acest adevar nu trebuie sa se inteleaga ca lucrarea Fiului a fost diferita de lucrarea Preasfantului Duh sau ca iconomia Fiului era separata de iconomia Duhului Sfant. De altfel, se stie faptul ca zidirea si rezidirea omului reprezinta lucrarea comuna a Dumnezeului Treimic.
    In concluzie, ceea ce trebuie subliniat este faptul ca pe Tabor, S-a aratat si S-a revelat Dumnezeul Treimic. Viata bisericeasca si duhovniceasca inseamna impartasirea din harul nezidit al lui Dumnezeu prin firea omeneasca a Cuvantului. Atunci cand ne impartasim cu preacuratele Taine, ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos si din energiile Dumnezeului Treimic.
                                                             10
   In afara de Dumnezeul Treimic, pe Muntele Tabor se mai aflau cinci persoane. Langa Hristos erau doua persoane proeminente din Vechiul Testament – Profetul Moise si Profetul Ilie – precum si trei ucenici: Petru, Iacov si Ioan. Primii sunt reprezentanti ai Vechiului Testament, mai precis, unul al Legii (Moise), iar celalalt al profetilor (Ilie), in vreme ce Apostolii sunt reprezentanti ai Noului Testament.
  Ucenicii stiau din cel putin doua motive ca persoanele din Vechiul Testament care s-au aratat erau Moise si llie.
   In primul rand, aceasta cunoastere venea prin harul lui Dumnezeu, fiindca ucenicii i-au vazut pe barbatii vazatori de Dumnezeu din Vechiul Testament tocmai pentru ca se aflau in lumina lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, lumina lui Dumnezeu dezvaluie toate cele viitoare si cu atat mai mult pe cele prezente.
   In al doilea rand, Apostolii i-au recunoscut pe cei doi oameni vazatori de Dumnezeu ai Vechiului Testament din discutia avuta de acestia cu Hristos. Sfantul Evanghelist scrie: “Şi iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El” (Matei 17, 3). Cuvintele Sfantului Evanghelist Luca sunt graitoare, deoarece prezinta continutul discutiei: “Şi iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si llie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l primeasca in Ierusalim” (Luca 9,30-31). Barbatii din Vechiul Testament care s-au aratat in acel ceas vorbeau despre Patimile lui Hristos. Pentru ca Schimbarea la Fata a lui Hristos a avut loc in timpul rugaciunii – deoarece Sfantul Evanghelist Luca spune: “Şi pe cand Se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul” (Luca 9, 29) – iar discutia cu Hristos a celor doi barbati se referea la Patimi, ajungem la concluzia ca aceste fapte sunt strans legate de rugaciunea Domnului de pe Ghetsimani, in care cerea sa fie izbavit de paharul amar al mortii.
   Cuviosul Teofilact spune ca ucenicii au inteles cine erau cei doi profeti din cuvintele pe care acestia le-au adresat lui Hristos, cuvinte care, probabil, aveau legatura cu cele proorocite de ei in timpul vietii. Se poate ca Moise sa fi spus:
„Tu esti Cel ale Carui Patimi le-am vestit; injunghie mielul si savarseste Pastile”, in vreme ce Ilie ar fi adaugat: „Tu esti Cel a Carui Inviere am vestit-o in chipul fiului vaduvei”.
  Moise vorbea despre preinchipuirea Patimilor lui Hristos, adica a Pastelui crestin, in vreme ce Ilie vorbea despre Invierea lui Hristos.
                                                                 11
    Din Traditia patristica, se cunoaste faptul ca numai cei care se afla la treapta vederii de Dumnezeu se impartasesc din harul indumnezeitor al Domnului, pentru ca descoperirea lui Dumnezeu catre oamenii necurati inseamna iad si osandire. Asadar, Moise si Ilie s-au aratat in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos nu numai pentru ca erau reprezentanti ai Legii si ai proorocilor Vechiului Testament, dar mai ales pentru ca amandoi au fost vazatori de Dumnezeu in timpul vietii lor.
   Pe muntele Sinai, Moise a vazut slava Cuvantului neintrupat, adica a Celui care i-a dat Legea sau Vechiul Testament. Dar si inainte de aceasta, Moise a mai avut o uimitoare vedere de Dumnezeu, care preinchipuia intruparea Cuvantului, sub forma rugului care ardea fara a se mistui. Alta data, intr-un moment greu al vietii sale, Moise I-a cerut lui Dumnezeu sa Se arate pe Sine ca sa fie vazut. Dumnezeu i-a spus ca Se va arata, dar pentru aceasta, Moise trebuia sa mearga la o stanca. Şi trecand Dumnezeu, l-a ascuns in scobitura stancii ca sa nu-I vada chipul, ci numai spatele (Iesirea 33, 12-23). Aceasta revelatie preinchipuie intruparea lui Dumnezeu Cuvantul.
Dar si Profetul Ilie s-a invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat ca o adiere de vant lin. Asadar, aratarea lui Dumnezeu catre Ilie nu s-a facut sub forma vantului, a cutremurului sau a focului, ci in chip de vant lin. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul. Auzind vocea ce venea din adierea de vant, Profetul Ilie si-a acoperit chipul cu mantia si a iesit si a stat la gura pesterii (III Regi 19, 11-13). Aceasta vedere de Dumnezeu a fost legata de intruparea Cuvantului, Dumnezeu aratandu-Şi astfel iubirea Sa de oameni.
   Exista totusi o mare diferenta intre vederea de Dumnezeu pe care au avut-o profetii pe vremea cand traiau si cea de pe Tabor. In timpul vietii lor, profetii L-au vazut pe Dumnezeu neintrupat si de aceea, s-au ascuns in stanca sau in pestera, in vreme ce acum, ei Il vad pe Cuvantul intrupat. Odinioara, pe Sinai, focul ardea pana la cer si era negura, nor, furtuna si o voce puternica (Deuteronomul 4, 11-12), lucruri care apartin Vechiului Testament, in vreme ce pe Tabor toate erau stralucitoare si pline de lumina neapropiata a Dumnezeirii, semn ca lumina aceasta era mai presus de Legea Vechiului Testament.
   Cuviosul Teofilact prezinta foarte expresiv motivele pentru care barbatii vazatori de Dumnezeu din Vechiul Testament si-au facut aparitia: mai intai, pentru a se dovedi faptul ca Hristos este Stapanul Legii si al proorocilor; in al doilea rand, pentru a se arata ca El este stapanul celor vii si al celor morti, fiindca Moise era invatator de lege si a murit, iar Ilie era profet si traia inca, el fiind rapit la cer intr-un car; in al treilea rand, pentru a se dovedi fara putinta de tagada ca Hristos nu era nici impotriva Legii, nici a lui Dumnezeu, fiindca, altfel, acesti mari vazatori de Dumnezeu nu ar fi vorbit cu El; in al patrulea rand, pentru a elimina banuiala multora ca El ar fi Ilie, pe care il asteptau iudeii, sau vreun alt profet si in al cincilea rand, pentru a-i invata pe ucenici sa fie asemenea acestor mari barbati, adica blanzi ca Moise si ravnitori, neinduplecati si grabnici in a-si pune viata in primejdie pentru adevar atunci cand este nevoie, la fel ca Profetul llie.
   Profetii Moise si Ilie stateau langa Hristos cu evlavie si cuviinta. In canonul praznicului Schimbarii la Fata, Sfantul Cosma Melodul scrie: „cu sfintita cuviinta stand Moise si Ilie in Muntele Taborului si chipul dumnezeiestii fete luminat vazandu-l, pe Hristos in parinteasca slava stralucind…” pe Muntele Tabor, profetii il vedeau pe Dumnezeu Cuvantul intrupat si, in vederea de Dumnezeu, au cunoscut ca El este Unul-Nascut Fiul lui Dumnezeu, Care avea caracterul ipostasului Tatalui, adica slava lui Dumnezeu Tatal, si, de aceea, ei stateau in fata lui Hristos cu sfintita cuviinta si cu supunere de rob.
   Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, in Vechiul Testament, Moise statea ca un arhiereu intre Or si Aaron, pentru ca poporul israelit sa invinga, iar Ilie, ca arhiereu al lui Dumnezeu, i-a ucis pe preotii lui Baal si a adus ardere de tot Domnului. Acesti doi arhierei ai lui Dumnezeu stau acum pe Tabor, ca preoti si ca robi, avand in mijloc pe Marele Arhiereu Hristos, Care Se pregateste pentru marea jertfa.
   Cuvintele sfintita cuviinta si supunere de rob amintesc de marea diferenta care a existat si care exista intre Hristos si profeti. Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Hristos ii indumnezeieste pe oameni, pentru ca El este dupa fire Fiu al lui Dumnezeu, in vreme ce profetii sunt indumnezeiti, adica devin dumnezei prin impartasire. Cu alte cuvinte, Hristos este un soare cu lumina proprie, in vreme ce profetii sunt astri primitori de lumina.
   In continuare, trebuie sa mai notam un amanunt care exprima un adevar profund si nu mai putin important. Sfantul Evanghelist Luca spune: “si cand a trecut glasul (Tatalui), S-a aflat Iisus singur” (Luca 9,36). Adica atunci cand nu s-a mai auzit vocea, au disparut si cei doi profeti din Vechiul Testament, iar Hristos a ramas singur. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, acest lucru s-a petrecut spre a se crede ca vocea s-a auzit pentru Hristos, nu pentru Moise si Ilie. Nu trebuia sa se faca nici o confuzie intre aceste persoane, pentru ca Hristos este centrul celor ceresti si al celor pamantesti.
                                                                    12
   La marele eveniment al Schimbarii la Fata a lui Hristos au fost prezenti doar trei ucenici, adica Petru, Iacov si Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos pentru a fi martori si ai altor momente importante, precum invierea fiicei lui Iair sau rugaciunea de pe Ghetsimani.
   Alegerea aceasta nu poate fi considerata partinire, pentru ca lui Hristos nu-I putem atribui predispozitii omenesti si tendinte patimase. Motivatia acestei alegeri este profund teologica. Ştim foarte bine ca, pentru cei pregatiti de vederea lui Dumnezeu, aratarea lui Dumnezeu inseamna Raiul, iar pentru cei necuratiti sau nepregatiti, ea este Iadul. De aceea, pentru a primi revelatia lui Dumnezeu ca vedere, si nu ca osanda, omul trebuie sa se gaseasca intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare. Se pare, asadar, ca cei trei ucenici erau cei mai pregatiti pentru primirea revelatiei lui Dumnezeu. Pentru ceilalti, aceste lucruri trebuiau sa ramana ascunse pana dupa Invierea lui Hristos.
   Cei trei ucenici aveau cateva calitati care ii faceau potriviti pentru a fi de fata la aceasta descoperire. Cu totii erau deasupra celorlalti ucenici (Sfantul Ioan Gura de Aur). Acest lucru se vadeste din faptul ca Petru Il iubea mult (foarte) pe Hristos prin caldura credintei sale, Ioan era iubit mult (foarte) de Hristos pentru multimea virtutilor pe care le avea, iar Iacov era foarte sever cu iudeii, drept care a si fost ucis de Irod (Cuviosul Eftimie Zigabenul).
  Cel putin doi din cei trei ucenici care au fost pe Tabor in acel ceas infricosator au dat marturia celor petrecute. Intr-o epistola de-a sa, Sfantul Apostol Petru scrie:
“pentru ca noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Referindu-se la vocea Tatalui, el adauga: si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer, pe cand eram cu Domnul in muntele cel sfant” (II Petru 1,16-20).
   Dar si Sfantul Evanghelist Ioan scrie in Epistola sa soborniceasca:
“Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochi nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii - si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua “(I Ioan 1, 1-2).
   Dincolo de orice, textele scrise de Sfintii Apostoli sunt o dovada a sfintei purtari de grija a lui Dumnezeu si raze din lumina experientei avute de acestia pe Muntele Tabor si in ziua Cincizecimii. Vazandu-L pe Hristos schimbat la Fata, cei trei ucenici s-au bucurat, iar Petru a spus:
“Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una. In continuare, dupa ce i-a acoperit norul luminos si s-a auzit vocea Tatalui, au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte” (Matei 17,4-6).
   Parintii Bisericii (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigorie Palama) spun ca ucenicii au cazut la pamant din cauza luminii puternice. De altfel, este cert faptul ca vocea Tatalui a fost o vedere de Dumnezeu mult mai intensa decat ce au vazut ucenicii mai inainte. Asadar, ei s-au temut de lumina mult mai puternica.
   Uneori, in textele liturgice care se refera la acest eveniment, se spune ca ucenicii au simtit frica, iar alteori, ca au simtit bucurie. Dar, asa cum explica Sfintii Parinti, aceasta frica a fost strans legata de bucurie, pentru ca era o frica desavarsita, de fiu, nu o frica de inceput, adica de rob. In acest caz, a fost vorba de bucurie, respect si inchinare in fata marii taine pe care ucenicii s-au invrednicit sa o vada.
                                                               13
    Deja am subliniat faptul ca cei doi profeti erau reprezentanti ai Vechiului Testament, in vreme ce apostolii apartineau Noului Testament. De aici se vede limpede ca Hristos este centrul Sfintei Scripturi. Vechiul Testament descrie revelatiile Cuvantului neintrupat si prooroceste intruparea Sa, iar Noul Testament descrie intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Pe langa prezentarea intruparii Cuvantului, Noul Testament ofera marturia ca oamenii se pot impartasi din intrupare, in sensul ca se pot face madulare ale Trupului lui Hristos.
  Asadar, punctul central al Sfintei Scripturi este Hristos, Care vine intru slava. De aceea, nu trebuie sa insistam prea mult pe anumite episoade narative, pentru a extrage din ele adevaruri morale, fiindca, desi sunt absolut necesare, acestea ne indeparteaza de mesajul profund al Sfintei Scripturi. Pentru ca Hristos – Cuvantul neintrupat si intrupat - este centrul Sfintei Scripturi, iar Biserica este Trupul lui Hristos, Sfanta Scriptura poate fi talcuita fara greseala numai de Biserica si de cei care traiesc in atmosfera vazatoare de Dumnezeu a Bisericii. Doar oamenii indumnezeiti, care sunt madularele vii ale lui Hristos, pot talcui Sfanta Scriptura.
   Dupa cum spune Sfantul Evanghelist Matei, in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos,
“a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2). 

   Sfantul Evanghelist Marcu ne ofera mai multe amanunte, spunand: “si S-a schimbat la fata inaintea lor si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul” (Marcu 9, 2-3).
   In vreme ce chipul lui Hristos stralucea ca soarele, hainele Sale s-au inalbit si pareau ca de zapada. Nici un vopsitor nu putea sa le inalbeasca pe cat se facusera ele de albe.
   Sfantul Grigorie Palama ne invata ca vesmintele stralucitoare reprezinta literele cuvantului lui Dumnezeu, care sunt luminoase pentru cei care vad duhovniceste ceea ce este duhovnicesc. Dimpotriva, oamenii care gandesc rational nu pot sa le explice si nici sa le inteleaga, pentru ca ele pot fi explicate numai de catre vazatorii de Dumnezeu. Aceasta inseamna ca numai cei indumnezeiti pot intelege cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul celor indumnezeiti.
   Sfantul Maxim Marturisitorul invata acelasi lucru. El spune ca duhul legii este sufletul, iar litera legii este trupul si imbracamintea. Fara a dispretui vesmintele si trupul, adica litera, trebuie sa inaintam spre duh, adica spre suflet.
   Prin urmare, atunci cand studiem Sfanta Scriptura, este nevoia de multa atentie, astfel incat, pe de o parte, sa nu dispretuim vesmintele ei, iar pe de alta parte, vesmintele sa nu se faca pretext pentru a nu vedea chipul luminos al scrierii.
  Este important de subliniat faptul ca, pe Muntele Tabor, ca in general in toata viata lui Hristos, Trupul Sau s-a facut izvor al harului nezidit al lui Dumnezeu, datorita unirii in ipostas a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca. Inainte de intrupare, numai sfintele ipostasuri izvorau harul nezidit; acum insa, firea omeneasca in Persoana Cuvantului se face si ea izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos a stralucit ca soarele.
Sfintii Parinti spun ca, devenind izvor al harului nezidit, trupul luat de Hristos s-a facut asemenea lui Dumnezeu. Prin analogie, un exemplu in acest sens este soarele fizic. Lumina a existat din prima zi a creatiei, dar soarele s-a facut izvor al luminii in cea de-a patra zi, atunci cand s-a unit cu lumina.
  Asadar, Trupul lui Hristos este asemenea lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie Teologul spune:
„prin luarea trupului de catre Hristos, acesta s-a indumnezeit si s-a facut asemenea Celui uns, si as zice chiar asemenea lui Dumnezeu”.
   Acest lucru este afirmat si in textele sfintelor sinoade si in cele liturgice. În ciuda faptului ca trupul s-a indumnezeit si ca este si se numeste asemenea lui Dumnezeu, el nu depaseste granitele firii omenesti pentru a se transforma in Dumnezeire. Contrariul este sustinut de monofiziti, care spun ca firea omeneasca a fost absorbita de firea dumnezeiasca. Dar adevarul este ca, desi s-a indumnezeit, trupul a ramas neschimbat si nu si-a eliminat trasaturile firesti si nici asa-numitele patimi nepacatoase, pe care Hristos le-a luat asupra Sa de bunavoie. Asadar, chiar dupa ce firea omeneasca a fost indumnezeita, ea a pastrat partea patimitoare, stricacioasa si muritoare. Desigur, putem spune acest lucru numai despre timpul de dinainte de Inviere, pentru ca dupa Inviere Hristos a indepartat partea stricacioasa si muritoare si toate asa-numitele patimi nepacatoase. Cele necesare in legatura cu aceasta tema vor fi spuse atunci cand vom vorbi despre Invierea lui Hristos.
   Faptul ca Trupul lui Hristos s-a facut izvor al harului nezidit are consecinte uimitoare in viata bisericeasca, pentru ca ne permite sa ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos. Prin Sfanta Impartasanie, omul nu ia harul lui Dumnezeu in mod abstract, ci primeste Trupul lui Hristos, care este asemenea lui Dumnezeu pentru ca izvoraste harul nezidit. Desigur, prin aceasta nu se intelege ca orice crestin care se impartaseste este sfintit, ci numai acela care s-a pregatit si care este madular adevarat si viu al Bisericii, adica al Trupului lui Hristos. Sfanta Impartasanie lucreaza in functie de starea duhovniceasca a omului.
                                                           15
   Talcuind evenimentul sfintei Schimbari la Fata, putem observa diferitele grade de impartasire din slava lui Dumnezeu. Datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, trupul pe care l-a luat Hristos s-a facut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu si de aceea chipul Ii stralucea ca soarele. Aceasta inseamna ca Hristos i-a indumnezeit si ii indumnezeieste pe ucenicii Sai si pe toti oamenii care sunt vrednici de a se impartasi din energiile Sale indumnezeitoare. Asadar, prin harul si prin bunavointa lui Dumnezeu, oamenii se impartasesc din energiile indumnezeitoare ale lui Dumnezeu. Dar si vesmintele lui Hristos straluceau in slava lui Dumnezeu, adica s-a veselit intreaga zidire. Intr-un tropar, Cuviosul Cosma Melodul spune ca lumina neapropiata a lui Dumnezeu care s-a aratat pe Muntele Tabor „a veselit zidirea si pe oameni i-a indumnezeit”. Cu alte cuvintea zidirea se lumineaza si se veseleste, dar numai oamenii se indumnezeiesc.
   Asadar, intreaga creatie se impartaseste din slava lui Dumnezeu, insa in mod diferit. Nu se poate vorbi despre indumnezeirea zidirii, ci despre sfintirea zidirii si despre indumnezeirea firii omenesti. Nu putem considera zidirea si omul cu aceeasi masura, pentru ca omul este rational, in vreme ce zidirea este nerationala. Omul reprezinta incununarea intregii creatii. El este microcosmosul in macrocosmos.
                                                              16
   Schimbarea la Fata a lui Hristos arata cine este si ce este Biserica, dar si care este scopul ei. De Biserica apartin profetii, apostolii si toti cei care primesc teologia revelatoare a acestora, luptandu-se pentru a avea cu totii acelasi scop. Desigur, exista multe trepte ale impartasirii din har, dar omul trebuie sa se gaseasca cel putin in stadiul curatirii.
   De aici se vadeste si telul cel mai important al Bisericii, care este indrumarea omului spre indumnezeire, adica spre vederea luminii necreate. Intreaga lucrare a pastorilor tinteste spre acest scop inalt. Asadar, indumnezeirea nu este un lux, ci reprezinta lucrarea tainica si scopul fundamental al vietii crestinesti. Asadar, sfintele Taine si viata ascetica au rolul de a-l indruma pe om spre indumnezeire, dar cand se indeparteaza de acest scop, ele se fac idoli.
   Lumina necreata este hrana venita din cer, insemnand trairea Imparatiei lui Dumnezeu prin pregustarea bunatatilor ce vor sa fie. Schimbarea la Fata a aratat ce anume este Imparatia lui Dumnezeu si care va fi starea viitoare. Dumnezeul-Om va fi in mijlocul celor indumnezeiti, care se vor veseli in grade si in forme diferite prin impartasirea din slava lui Dumnezeu. In acest fel, se va pune in lucrare Psalmul lui David:  “Dumnezeu a stat in dumnezeiasca adunare si in mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81,1).
   Hristos sau, mai bine zis, Dumnezeul Treimic va fi Dumnezeu dupa fire, iar sfintii vor fi dumnezei prin impartasirea din har. Asadar, la fel ca si prezenta noastra in Biserica, Imparatia Cerurilor nu va fi o intrunire de oameni evlaviosi, ci o unire, o adunare a dumnezeilor dupa dar, al celor cu adevarat „indumnezeiti de Cel care este dupa fire Dumnezeu” (Sfantul Simeon al Tesalonicului).
                                                          17
   Toate praznicele imparatesti au caracter hristologic, dar si antropologic si soteriologic, lucru valabil si in cazul Schimbarii la Fata a lui Hristos. Prin schimbarea Sa la fata, Hristos a vadit indumnezeirea firii omenesti, precum si slava celor care se vor uni cu El. Evenimentul Schimbarii la Fata este un punct de referinta al invataturii soteriologice a Bisericii tocmai pentru ca arata care este scopul existentei omului.
   Pentru ca omul sa ajunga la trairea slavei indumnezeirii sale, adica la impartasirea din energiile indumnezeitoare ale Creatorului, trebuie ca el sa treaca etapa curatirii launtrice. Hristos ilumineaza omul in functie de curatia inimii sale. In acest sens, Sfantul Grigorie Teologul spune: „mai intai omul se curata, iar apoi, celui curat i se vorbeste”.
   Lumina duhovniceasca lucreaza la fel ca lumina fizica, pentru ca lumineaza gandul curat si inima stralucitoare tot asa cum lumina fizica lumineaza ochii sanatosi ai trupului (Sfantul Nicodim Aghioritul).
   Referindu-se la Schimbarea la Fata a lui Hristos si la impartasirea din slava sfanta, Sfintii Parinti vorbesc despre urcarea fiecarui om pe muntele vederii de Dumnezeu. Biserica spune mereu: „lumineaza-ne pe noi pacatosii cu lumina Ta vesnica”. Intr-o rugaciune a ceasului intai, simtim nevoia sa Il rugam pe Hristos:
„Hristoase, Lumina cea adevarata, Care luminezi si sfintesti pe tot omul care vine in lume, sa se insemneze peste noi lumina Fetei Tale, ca sa vedem intr-insa lumina cea neapropiata”.
  Este insa nevoie de urcus si de crestere continua. Şi in Biserica vorbim despre evolutia omului, insa nu de la maimuta la om, ci de la om la dumnezeu (prin har). Aceasta teorie „evolutionista” a Bisericii ofera sens vietii si rezolva toate problemele interioare si nelinistile existentiale ale omului.
   Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca Hristos nu Se arata tuturor in acelasi fel. Celor incepatori, Se arata in chip de rob, iar celor care urca pe muntele vederii de Dumnezeu Se arata „in chip de Dumnezeu”.
  Indata ce au vazut slava chipului lui Hristos, cei trei ucenici de pe Muntele Tabor au marturisit [prin glasul lui Petru]: “Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei 17, 4).
  Talcuind aceasta dorinta a ucenicilor, Sfantul Maxim spune ca cele trei corturi sunt cortul practicii (al faptei), al teoriei (al vederii de Dumnezeu) si al teologiei (al grairii de Dumnezeu). Chipul primului cort (al practicii) era Ilie, ca om plin de barbatie si de cumintenie, chipul celui de-al doilea (al teoriei) era Moise, ca invatator de lege si ca indreptator, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Imparatul Hristos, pentru ca era desavarsit in toate.
  Din aceasta analiza interpretativa se vadesc cele trei trepte ale vietii duhovnicesti care alcatuiesc urcusul sufletesc al omului pe Muntele Tabor. Acestea sunt: curatirea, iluminarea si indumnezeirea. Asadar, nu este vorba despre un urcus spatial, ci despre o crestere interioara. Daca analizam cu atentie toata viata bisericeasca si invatatura soteriologica a Sfintilor Parinti, vom constata ca se vorbeste in permanenta despre aceste trei trepte ale vietii duhovnicesti, care sunt in legatura cu diferitele grade de impartasire a omului din harul lui Dumnezeu. Daca viata duhovniceasca nu este caracterizata de aceasta crestere, ea devine idolatra si sclava a moralei.
  Schimbarea la Fata a lui Hristos ne arata ce anume este teologia ortodoxa. Din invatatura Bisericii cunoastem ca teologia nu este reprezentata de gandire si de cunostinte rationale, ci de impartasirea din harul indumnezeitor, care inseamna vederea Luminii necreate si, desigur, indumnezeirea omului. Atunci cand vorbim despre teologie, prin ea intelegem experienta (practica) si vederea de Dumnezeu (teoria).
  In concluzie, trebuie spus ca Schimbarea la Fata a Domnului constituie un eveniment central din viata lui Hristos, dar si un moment fundamental din viata omului. De aceea, acest eveniment nu poate fi analizat prin ganduri frumoase si morale sau prin exaltare sentimentala, ci numai in limitele teologiei ortodoxe. De altfel, traind in Biserica, nu cautam pur si simplu sa devenim oameni mai buni, ci sa ne facem dumnezei dupa har. La aceasta inaltime ne cheama viata bisericeasca si teologia ortodoxa.

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)


În popor, această sărbătoare este prăznuită pe data de 6 august şi este privită şi ca începutul toamnei. Schimbarea la Faţă mai este numită şi Obrejenia, denumire ce vine din slavonă şi înseamnă transformare, schimbare. Denumirea în limbă greacă a sărbătorii este Metamorphosis (transfigurarea). Sfântul Antim Ivireanul o numeşte sugestiv Dumnezeiasca Înfrumuseţare a lui Hristos.

    Superstiţii legate de această zi

   În satele româneşti încă mai este păstrat viu spiritul acestei sărbători, de care sunt legate o serie întreagă de obiceiuri, tradiţii şi superstiţii. Se spune că cei care nu ţin această sărbătoare vor fi uscaţi şi gălbejiţi ca florile care de acum încep să se veştejească. Cine spală haine în această zi va fi năpădit de păduchi şi ploşniţe. Fetelor care se spală în această zi nu le mai creşte părul, aşa cum nu mai creşte iarba. Despre oamenii care nu-şi văd umbra capului la răsăritul soarelui, în dimineaţa zilei, se spune că vor muri până la sfârşitul anului. În această zi nu este bine să te cerţi cu nimeni şi nici să fii certat de către cineva, că aşa vei fi tot anul.
   Oamenii care se roagă în această zi să scape de o patimă sigur vor fi vindecaţi. Femeile însărcinate, dacă vor ţine această zi, vor avea o naştere uşoară şi copii sănătoşi. Biserica a rânduit ca, de sărbătoarea Schimbării la Faţă, să se facă dezlegare la peşte pentru bucuria praznicului, ce are loc în timpul postului Sfintei Marii. Se sfinţesc grădinile În această perioadă să sfinţesc grădinile, boabele de grâu pentru semănat, recoltele. Credincioşii duc la biserică prinoase din roadele pe care le au pentru a fi binecuvântate de preot şi împărţite celor sărmani. De asemenea, viii nu trebuie să-i uite nici pe cei trecuţi în nefiinţă, ci să facă pomană în amintirea şi pentru sufletul acestora. Din 6 august, toamna începe să-şi intre în drepturi. De acum înainte, iarba nu mai creşte, păsările se pregătesc să plece spre ţările calde, insectele se pregătesc să intre în pământ. Frunzele copacilor încep să ruginească. Dacă în
   Ziua Schimbării la Faţă vremea este însorită şi plăcută, toamnă va fi una roditoare şi îmbelşugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâta. În popor se spune că, dacă în postul Adormirii Maicii Domnului plouă mult, iarnă care va veni va fi una plină de ninsori.
    Este bine ca, până la această dată, ţăranii să termine de cosit şi de adunat fânul. De acum încolo iarba şi florile doar îmbătrânesc, diminuând calitatea furajului. Acum se culeg şi ultimele plante de leac. În această zi se poate începe şi gustatul boabelor de struguri. Deşi încă nu sunt coapte şi ţi se sterpezeşte gura de la ele, tradiţia le atribuie un rol vindecător şi se spune că sunt bune de leac pentru cei care au intestinele sensibile.

   O veche superstiţie spune că nu e bine să te mai scalzi în apele repezi de munte, că apele se răcesc, iar cerbii vin să le spurce şi creşte riscul îmbolnăvirilor. Tot de acum este bine să nu se mai doarmă afară. Praznicul Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelenţă sărbătoarea îndumnezeirii firii omeneşti şi a participării trupului trecător la bunătăţile veşnice. Cei care au sărbătorit Schimbarea la Faţă a Domnului (noaptea dintre 18-19 august) pe Muntele Tabor povestesc că, în timpul Sfintei Liturghii, se coboară asupra mănăstirii ortodoxe, un nor luminos, care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. Norul apare o singură data pe an, întotdeauna în acelaşi loc, în direcţia Nazaretului, şi la aceeaşi vreme, până noaptea târziu.             

                                                    Sfântul  Prooroc Ilie

       

     

Tropar:  ,,Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea Înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie Măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, goneşte bolile şi pe cei leproşi curăţeşte. Pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri.

Profeţii sau proorocii Vechiului Testament au fost cei mai importanţi învăţători ai poporului Israel care,în calitate de trimişi speciali ai lui Dumnezeu şi reprezentanţi ai religiei adevărate,au conservat,apărat şi cultivat monoteismul pregătind pe iudei pentru primirea Noului Legământ ce avea să fie încheiat de către Mantuitorul Iisus Hristos,Mesia a cărui venire ei au prezis-o cu o uimitoare exactitate.Ei nu au fost doar simpli prezicători ai unor evenimente viitoare ci s-au implicat direct în pregătirea compatrioţilor lor pentru venirea lui Mesia,Răscumpărătorul fagăduit de Dumnezeu protopărinţilor Adam şi Eva,după căderea lor în păcat.(Gen.3,15). . 

Sf.prooroc Ilie Tesviteanul s-a născut la sfârşitul sec. al X lea î.Hr. în localitatea Tesba din Galaad,ţinutul lui Ieftae,unul dintre judecătorii Vechiului Testament. O tradiţie apocrifă menţionează câteva detalii interesante în legătură cu naşterea sa.Atunci tatăl său,pe nume Sovac care era din neamul preoţesc al lui Aaron, a avut o viziune minunată: doi tineri îmbrăcaţi în alb au înfăşat pruncul cu flăcări dându-i să mănânce văpaie de foc,simbol al râvnei sale aprinse către Dumnezeu,care avea să-l mistuie întreaga viaţă.Vazându-l înspăimântat unul dinte îngeri i-a zis.:”Omule,nu te teme,căci pruncul acesta va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu iar cuvântul lui va fi puternic şi va judeca poporul lui Israel cu sabie de foc”

Cuvântul Ilie este alcătuit prin alăturarea a doi termeni ebraici,”El”şi „Iahve”care alăturaţi,alcătuiesc sintagma”Dumnezeul meu este Iahve”.Aşa încât,chiar şi numele său este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul unic,o recunoaştere a stăpânirii Sale asupra omului şi asupra întregului Univers.In limba greacă „Ilias”se traduce ca fiul soarelui sau cel care străluceşte.7).

Profetul Ilie ş-a desfăşurat activitatea pe timpul domniei regilor Ahab din Samaria şi a fiului său Ahazia, pe o perioadă de aproximativ 25 de ani,fiind descrisă în cărţile III Regi,cap.17-19 şi IV Regi,cap.1-2.. Misiunea încredinţată lui de Dumnezeu a fost aceea de a scoate poporul din idolatrie şi a menţine credinţa în Dumnezeul cel viu şi adevărat,într-o vreme în care,cultul idolatru al Canaanului atrăsese deja,mulţi israeliţi,fiind practicat chiar la curtea regală.Necredinciosul rege Ahab(873-854 î.Hr.),ajunsese un instrument docil în mâinile soţiei sale Isabela de origine feniciană,fiica regelui Ieteval al Tirului şi al Sidonului care a introdus la palat şi apoi in întregul regat,cultul păgân al zeului Baal şi al zeiţei Astarta. 

Atunci când,aproape întregul popor a îmbrăţişat cultul lui Baal şi alte practici idolatre păgâne,Ilie s-a înfăţişat înaintea lui Ahab,anunţându-i, ca pedeapsă divină pentru idolatria sa o secetă cumplită de trei ani şi jumătate:”Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel,înaintea căruia slujesc eu;în aceşti ani nu va fi nici rouă,nici ploaie,decât când voi zice eu”( III Regi 17,1).La cuvintele profetului,o secetă groaznică s-a abătut asupra Israelului,pământul a fost curând pârjolit,pâraiele apelor au secat iar animalele şi apoi oamenii au început să moară de sete şi de foame.Din porunca lui Dumnezeu. Ilie se va refugia la pârâul Cherit,dincolo de râul Iordan,într-un loc pustiu,unde va fi rănit de doi corbi care îi aduceau zilnic pâine şi carne.Trimiţându-l acolo Domnul voia să-l protejeze de mâinile ucigaşe ale Izabelei dar mai ales să-i trezească mila faţă de suferinţele cumplite,nu numai ale lui Israel dar şi al celorlalte popoare din jur care fuseseră afectate de secetă.Cu acest scop a trimis corbii să-l hrănească,ştiut faptul că aceste animale carnivore manifestă o cruzime ieşită din comun,chiar faşă de proprii lor pui,lăsându-i să moară de foame.Atunci când pârâul Cherit a secat Dumnezeu i-a amintit lui Ilie că ar trebui să- fie milă de suferinţele animalelor şi ale oamenilor dar Ilie,întărindu-se prin rugăciune a cerut lui Dumnezeu să continue pedeapsa pănă ce regele şi poporul se vor întoarce din rătăcirea lor.

Atunci Dumnezeu a încercat din nou să-i inspire milă pentru popor trimiţându-l la o văduvă săracă din Sarepta Sidonului pentru ca,de a lungul drumului,văzând efectele dezastruoase ale secetei şi mai ales sărăcia şi suferinţele acestei femei să-I ceară oprirea pedepsei.Profetul rămâne însă,inflexibil,cerându-i vaduvei să folosească ultimele rămăşiţe de făină şi ulei pentru a-i face o lipie.Văzîndu-l a fi omul lui Dumnezeu,femeia se supune,avertizându-l însă că după aceea vor muri de foame şi ea şi unicul ei fiu. Dar Ilie având darul facerii de minuni,înmulţeşte făina şi untdelemnul din casa văduvei care nu se vor mai termina până la revenirea ploilor.

Prezenţa profetului Ilie în casa acesteia a fost providenţială,mai ales că a înviat pe fiul ei,prin credinţă şi printr-o rugăciune fierbinte,rostită de trei ori,către Dumnezeul Cel adevărat:”Fă,Doamne,ca sufletul acestui copil să se întoarcă în trupul său”(III Regi 17,21-22).8).Din nou Dumnezeu a ascultat rugăciunea robului Său Ilie,redând pe copil viu mamei sale şi prefigurând astfel învierea din morţi a tuturor celor drept credincioşi la sfârşitul veacurilor.Inspăimântată dar şi cuprinsă de o fericire extremă văduva s-a aruncat la picioarele proorocului zicând:”Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat,cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!”(III Regi 17.29)Deoarece trecuseră mai bine de trei ani de când nici o picătură de ploaie nu mai udase pământul,lipsurile şi foametea începuseră să se facă simţite chiar şi la curtea regelui.De aceea Ahab,înţelegând în sfârşit că prelungirea secetei ar fi însemnat sfârşitul tuturor şi temîndu-se pentru viaţa sa a trimis pe slujitorii săi să-l caute pe Ilie. Impăratul avea un iconom pe nume Obadia,bărbat temător de Dumnezeu care ascunsese o sută de prooroci ai lui Iahve pentru a nu fi omorâţi de către Izabela şi pe care îi hrănea zilnic cu pâine şi apă. Fiind trimis de Ahab să caute iarbă uscată pentru puţinii cai ce-i mai avea la curte,acesta îl întâlneşte pe Ilie care îi spune că în ziua următoare va veni înaintea regelui. Trimis de Dumnezeu profetul îl avertizează că singura şansă pentru el şi pentru popor este să cheme în muntele Carmel pe toţi preoţii lui Baal precum şi delegaţi din toate triburile lui Israel pentru a stabili care este adevărata credinţă prin jertfa ce va fi trecută prin proba focului.

In ziua hotărâtă când toti se aflau adunaţi pe munte,într-o aşteptare încordată,Ilie se adresează poporului şi regelui vorbindu-le astfel: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?Dacă Domnul este Dumnezeu,urmaţi Lui! Si dacă este Baal,urmaţi aceluia[..]prooroc al Domnului am rămas numai eu singur iar proorocii lui Baal sunt patrusute cincizeci de oameni şi prooroci ai Aşerei patru sute[..] Daţi-ne doi viţei;ei să-şi aleagă unul,să-l taie şn bucăţi şi să-l pună pe lemne iar foc să nu facă,iar eu voi tăia bucăţi pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi face.Apoi,voi să chemaţi numele dumnezeului vostru iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu.Si Dumnezeul care va răspunde cu foc,Acela este Dumnezeu! Si a răspuns tot poporul: bine ai grăit!(III Regi 18,21-24). Primii au pregătit altarul proorocii lui Baal,apoi au început obişnuitele lor dansuri rituale,strigând către cer şi invocând aproape o zi întreagă,pe zeul lor cel mut şi surd: „şi strigau cu glas mare şi se înţepau,după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci,până curgea sânge.Trecuse de amiază şi ei s-au zbuciumat mereu,până la vremea jertfei de seară.Dar n-a fost nici glas,nici răspuns,nici auzire..”(III Regi 18,28-29).

Atunci,Ilie şi-a zidit altar din 12 pietre,după numărul seminţiilor lui Israel,a aşezat pe el lemnele şi jertfa,apoi a cerut să se pună de trei ori apă pe altar şi în jurul acestuia, iar la vremea jertfei de seară,a strigat cu glas mare şi s-a rugat lui Dumnezeu ridicând mâinile către cer: „Doamne,Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă Doamne,auzi-mă acum cu foc,ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur Eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău! Auzi-mă Doamne,auzi-mă,ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne,esti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!” (III Regi 18,36-37).Atunci Dumnezeu a trimis foc din cer care a mistuit într-o clipă, nu numai jertfa ci chiar şi pietrele şi apa care era în groapa.Văzând o asemenea minune tot poporul ce era acolo a căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu strigând „Domnul este Dumnezeu!”Ilie a poruncit israeliţilor să-i prindă pe toţi proorocii mincinoşi ai lui Baal şi să-i înjunghie aruncându-i în râul Cheşon 9).

Apoi s-a aşezat pe genunchi, rugând pe Dumnezeu să descuie cerurile şi să trimită ploaie pe pământ..De şapte ori l-a trimis Ilie pe ucenicul său să se uite spre mare pentru a afla dacă se văd  nori de ploaie iar a şaptea oară a ieşit un noruleţ care s-a transformat rapid într-o ploaie cu vijelie mare ce a udat din belşug pământul şi vietuitoarele însetate ce mai rămăseseră.

Pe muntele Carmel,ca urmare a credinţei şi eroismului cu care Ilie a luptat împotriva idolilor străini,poporul s-a întors din marea sa rătăcire şi a reânnoit legământul cu Dumnezeul cel adevărat. Se părea acum că sosise vremea triumfului definitiv iar cultul idolilor păgâni devenise doar o tristă amintire.Dar nu peste mult timp,proorocul s-a văzut din nou nevoit să ia drumul pribegiei.Când regina Izabela a aflat despre cele întîmplate pe muntele Carmel a jurat să se răzbune pe Ilie pentru uciderea preoţilor lui Baal. Pentru a nu fi prins de oamenii trimişi de regină.,acesta s-a refugiat în ţinutul lui Iuda, în pustiul Beer Şeba.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi neânduplecatul prooroc,trece printr-un momemt de descurajare.Tot efortul depus până acum şi înseşi viaţa sa i se păreau zadarnice,de aceea îl roagă pe Dumnezeu să-i curme firul vieţii care îl mai ţinea legat de pământ.In asemenea momente de tristeţe extremă un înger trimis de Dumnezeu vine să-l hrănească şi să-l încurajeze,spunându-i că Domnul îl cheamă să meargă în muntele Horeb.Rătăcind,apoi,patruzeci de zile ân pustie,Sf.Ilie,a ajuns la muntele Horeb,adăpostindu-se într-o peşteră.10). Odată, în timp ce se ruga în peşteră,a fost cuvântul Domnului către el „Ce faci aici Ilie?, la care profetul răspunde cu amărăciune: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot,căci au părăsit fiii lui Israel legământul Tău,au dărâmat jertfelnicele tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am ami rămas dar caută să ia şi sufletul meu”(III Regi 19,14).

Redându-i curajul de altădată,Dumnezeu îl îndeamnă pe Ilie să meargă în Siria şi să ungă pe Hazael ca rege al Damascului,pe Iehu,fiul lui Nimşi,rege peste Israel iar pe Elisei,fiul lui Şafat din Abel-Mehoia,să-l ungă prooroc,în locul său. Pe tot parcursul domniei sale regele Aab a dus o luptă continuă cu vecinii sirieni.Astfel,regele Damascului,Benhadad al II lea,în coaliţie cu 32 de regi aliaţi a atacat Israelul în două rânduri,fiind,însă,zdrobit definitiv în bătălia de la Afea şi luat prizonier. Ahab îl va pune în libertate,cerându-i,în schimb,să retrocedeze cetăţile răpite întimpul  Domniei lui Omri şi să acorde negustorilor israeliţi dreptul de a vinde liber mărfurile lor la Damasc.Câştigarea războaielor şi bunăstarea ţării au permis regelui Ahab să se ocupe de înfrumuseţarea celei de a doua capitale a ţării,dorind să mărească palatul şi grădina ce înconjura reşedinţa regală.Pentru aceasta el i-a cerut lui Nabot,propietarul viei vecine cu palatul regal să-i cedeze via în schimbul unei uneia mai depărtate.Nabot a refuzat însă,motivând că nu se poate lipsi 

de moştenirea părintească. Folosind martori falşi Izabela a acuzat pe Nabot de hulă împotriva regelui şi a lui Dumnezeu,aşa încât,a fost condamnat la moarte şi ucis cu pietre iar via a fost însuşită pe nedrept de către regele Ahab.Toţi israeliţii dezaprobau fapta murdară a regelui şi a soţiei sale,dar Ilie,trimis de Dumnezeu ,le vesteşte, ca pedeapsă pentru nedreptatea lor, un destin necruţător: „Aşa grăieşte Domnul! Ai ucis şi vrei să intri ăn moştenire?[...] în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot,acolo vor linge câinii şi sângele tău![...] asemenea şi pentru Izabela a grăit Domnul:câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Israelului”(III Regi 21,19,23).

Grozava sentinţă l-a înspăimântat pe tiran,care,sfâşiindu-şi hainele,s-a îmbrăcat în sac,a postit şi a dormit pe saltea de paie pocăindu-se pentru fapta sa.Văzând umilinţa şi îndreptarea sa Dumnezeu a hotarât să piardă familia regală abia după moartea sa care avea să intervină după trei ani în lupta cu Iosafat,regele Iudeii.Fiind lovit de o săgeată la încheietura platoşei ,deşi a rămas pe câmpul de luptă,el a murit în drum spre Samaria.Acum s-a împlinit prima parte a profeţiei lui Ilie.Carul însângerat ce îl ducea pe rege a fost spălat în iazul Samariei iar câinii au lins sângele scurs pe mal,întocmai cum linseseră odinioară sângele lui Nabot,cel ucis cu pietre.

Imbrăcat în cămaşa sa cu mâneci scurte şi lungă până la genunchi,încins cu un brâu de piele şi un cojoc peste”cămaşa şi cojocul simbolizând încrederea iar brâul puterea”11), profetul se întoarce din nou în mijlocul poporului dar nu va mai apuca să asiste la triumful deplin al credinţei în Iahve.Opera de refacere spirituală a lui Israel,începută de el cu atâta trudă,va fi continuată de către ucenicul său Elisei,căruia i-a aruncat mantia sa transferându-i astfel chemarea divină dar şi darul său profetic.Călătorind permanent prin ţară împreună cu Elisei şi alţi 50 de prooroci Ilie a ajuns la malul râului Iordan. Fiindcă nu puteau să treacă râul el şi-a dezbrăcat mantia şi făcând-o sul a lovit cu ea apele care s-au despărţit,lăsându-i să treacă.De cealaltă parte a râului Elisei şi cei 50 de prooroci ai lui Iahve au fost martorii misteriosului sfârşit al proorocului care a fost răpit la cer,într-un car cu cai de foc,în anul 850 î.Hr.

Sf.Ilie este,alături de Moise,singurul personaj din VT prezent la Schimbarea la Faţă a Domnului,în calitate de reprzentant al proorocilor.Misiunea sa nu s-a terminat încă deoarece la sfârşitul lumii”înainte de a veni Ziua Domnului cea mare şi înfricoşată”(Maleahi 3,23),va venidin nou pe pământ,alături de Enoh,care a fost şi El ridicat la cer înainte de potop .Cei doi,în calitate de martori ai lui Hristos (Apoc.11,3),vor propovădui omenirii pe Dumnezeul cel adevărat şi vor demasca fărădelegile lui Antihrist care îi va ucide dar după trei zile vor învia şi vor fi ridicaţi din nou cu trupul la cer.

Viaţa profetului Ilie este legată de foc şi apă,două din cele patru stihii ale naturii: el face în trei rânduri să se pogoare focul pe pământ, în momentul mistuirii jertfei de pe muntele Carmel,asupra celor două căpetenii împreună cu cei cincizeci de oameni ai lor trimişi să-l aducă înaintea regelui Ahazia,este ridicat la cer într-un car de foc.El deţine cheia cerului pentru a opri sau a face să se reverse ploaia.Toate aceste calităţi îl fac familiar popoarelor agrare.De aceea este foarte popular în Rusia şi în România,unde,atunci când plouă şi tună, se spune ,în popor ,că Ilie se plimbă pe cer în carul său de foc.El este ocrotitorul jud.Argeş, patronul spiritual al multor localităţi din ţara noastră precum şi al marinei militare.  Biserica noastră l-a trecut în rândul sfinţilor şi îl sarbătoreşte anual în data de 20 iulie

Un mare „antiecumenist”: Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul

Pr. Dan Bădulescu

„Şi fu dacă văzu Ahav pre Ilie, şi zise Ahav către Ilie: «Au tu eşti singur cela ce îndărătniceşti pre Israil?» Şi zise Ilie: «Nu îndărătnicesc eu pre Israil, ci numai tu şi casa tătâne-tău, când lăsaţi voi pre Domnul Dumnezeul vostru şi ai mers dinapoia vaalimilor!»” (3 Regi, XVIII,17-18)

Putem înţelege din pasajul de mai sus cum „antiecumeniştii” sunt acuzaţi de către conducerea „ecumenistă” a statului de faptul că, prin atitudinea lor, provoacă sminteală şi răzvrătire în popor împotriva autorităţilor. Astfel se creează un „duşman al poporului”, exact cum au procedat mai târziu revoluţionarii masoni francezi şi comuniştii răsăriteni. Acţiunea „răzvrătitului” antiecumenist ar duce la consecinţe economice dezastruoase pentru stat şi naţiune.

În realitate, vedem că astăzi ca şi ieri lucrurile stau exact invers: urgiile se abat asupra poporului tocmai datorită atitudinii de apostazie ecumenistă în care îi atrag conducătorii, sub pretextul „înfrăţirii”, al „reconcilierii”, al „păcii” umaniste, care să asigure bunăstarea şi fericirea pe pământ!

„Şi acum trimite şi adună tot Israilul către mine la muntele Carmelului şi pre prorocii lui Vaal şi pre prorocii ruşinilor şi pre proorocii desişurilor 400 mâncând masa Iezavelii”. Şi trimise Ahav la tot Israilul şi au strâns pre toţi prorocii la muntele Carmelului. Şi se apropie Ilie către toţi şi zise lor Ilie: «Până când voi veţi şchiopăta pre amândouă fluierele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi dinapoia Lui; iară de e Vaal acesta, mergeţi după el!» Şi nu răs­punse norodul cuvânt.” (3 Regi, XVIII,19-21)

A „şchiopăta pre amândouă fluierele” arată îndoiala în credinţă a dreptcredincioşilor (aici israeliţilor). În acest moment de derută duhovnicească ei nu sunt ancoraţi în nici una din cele două religii (confesiuni) antagonice: cea ortodoxă a lui Dumnezeu (aici mozaismul, iudaismul) şi cea eretică, eterodoxă (aici a lui Baal), ci umblă pe calea pierzătoare a „ecumenismului” sincretist. „Antiecumenistul” (aici proorocul) îi pune să aleagă tranşant una din ele, dar lipsa de credinţă a credincioşilor le paralizează opţiunea şi ei preferă să rămână în expectativă, să vadă „a cui e dreptatea”, şi chiar „cine e mai tare”.

„Şi zise Ilie către norod: «Eu am rămas proroc Domnului însumi; şi prorocii lui Vaal, 450 de oameni, şi prorocii desişului, 400.»” (3 Regi, XVIII, 22)

Scriptura ne înfăţişează ca înfricoşată pildă peste veacuri o situaţie limită când în poporul ortodox (aici israelitenii) credinţa ortodoxă are un singur reprezentant de seamă la vedere (vom vedea mai departe că mai existau în „catacombe”, adică ascunşi şi alţi autentici ortodocşi, ce nu erau cunoscuţi). Precedentul a existat şi s-a mai repetat în istoria Bisericii (vezi pe Sfântul Atanasie cel Mare sau pe Sfântul Maxim Mărturisitorul)

„Şi zise Ilie: «Râvnind am râvnit Domnului Atotţiitorului, căci au lăsat făgăduinţa Ta fiii lui Israil, jertfelnicele Tale le-au risipit şi pre proorocii Tăi i-au ucis cu sabie; şi-am rămas eu singur, şi cearcă sufletul meu ca să-l ia pre el»… «Şi vei lăsa în Israil 7 000 de oameni, toate genunchile carele n-au înduplecat genunchiul la Vaal şi toată gura care nu s-au închinat lui».” (3 Regi, XIX, 14, 18)

Întrucât – aşa cum se întâmplă adesea – argumentele duhovniceşti, teologice, raţionale, de bun simţ etc. nu mai sunt de nici un folos în înmuierea unor inimi împietrite şi destuparea unor urechi surde la adevăr, Sfântul Prooroc este nevoit să recurgă la constrângătoarea demonstraţie a unei puteri suprafireşti, adică la o minune a lui Dumnezeu care să arate fără drept de apel unde este dreptatea:

„«Dă-ne nouă dară 2 boi; şi aleagă-şi lor pre unul şi-l fărâme şi-l puie pre lemne şi foc nu puie deasupra; şi eu voi face pre boul celălalt şi foc nu voi pune deasupra. Şi strigaţi întru numele dumnezeilor voştri, şi eu voi chema întru numele Domnului Dumnezeului meu. Şi va fi Dumnezeu Carele va asculta cu foc, Acesta e Dumnezeu». Şi răspunse tot norodul şi ziseră: «Bun e cuvântul carele ai grăit!» Şi zise Ilie prorocilor ruşinii: «Alegeţi-vă pre un viţel şi faceţi întâi, căci mulţi sunteţi voi, şi chemaţi întru numele dumnezeului vostru; şi foc nu puneţi deasupra!»” (3 Regi, XVIII, 22-25)

Minunea aprinderii focului din Vechiul Testament poate avea ca echivalent Sfânta lumină (focul) ce se aprinde şi dovedeşte în fiecare an care este Paştele Ortodox, ea pogorându-se la rugăciunea ortodoxă a Patriarhului ortodox al Ierusalimului, la data Pascaliei ortodoxe. Ceilalţi reprezentanţi ai „marilor religii” sunt cu totul incapabili de această minune, deoarece Duhul Sfânt nu îi ascultă, întrucât ei nu Îl cheamă pe adevăratul Dumnezeu!

„Şi luară viţelul şi au făcut şi au chemat întru numele lui Vaal de dimineaţa până în amiazăzi şi ziseră: «Ascultă-ne pre noi, o, Vaal, ascultă-ne!» Şi nu era glas şi nu era ascultare. Şi alerga pre jertfelnicul carele au făcut. Şi să făcu amiazăzi şi-i batjocori pre ei Ilie thezviteanul şi zise: «Chemaţi cu glas mare, căci dumnezeu este; căci este grijă la el şi împreună nu când face trebi el sau nu când doarme el şi se va scula». Şi chema cu glas mare şi se tăia după obiceiul lor cu cuţite şi cu suliţe, până la vărsarea sângelui preste ei.” (3 Regi, XVIII, 26-28)

Proorocul lui Dumnezeu nu se împiedica în scrupulele „diplomatice” şi „umanitariste”, ci îi şfichiuia aşa cum se cuvine pe vrăjmaşii adevăratului Dumnezeu, făcând-i de ocară şi batjocură.

Scene de automutilare se întâlnesc şi la catolicii ce se flagelează sau se martelează, sau se rănesc cu cioburi. În Filipine s-a ajuns chiar şi la răstigniri reale pe cruce! Toate acestea trădează ritualuri ale unor oameni trupeşti a căror înţelegere duhovnicească este cu totul pierdută, practicile lor având, desigur, tot atât efect cât au avut şi cele de pe vremea Sfântului Ilie.

„Şi prorocea până au trecut înde seară; şi fu ca vremea de amiazăzi; şi prorociră până a se sui jertfa, şi nu era glas şi nu era ascultare; şi grăi Ilie Thezviteanul către prorocii supărărilor, zicând: «Mutaţi-vă de acum, şi eu voi face arderea mea cea de tot!»” (3 Regi, XVIII, 29)

În zilele noastre la vecernia Bisericii creştine, „jertfa de seară” este una nesângeroasă, este una duhovnicească, este laudă şi rugăciune. Dar la acel moment înfricoşat Duhul Sfânt a ales calea mâniei dumnezeieşti şi a zelului (râvnei).

„Arderea de tot” (gr. o`lokau,twma, ce a dat latinescul holocaust), era suprema jertfă în vechiul Testament adusă adevăratului Dumnezeu de către cinstitorii Săi. Iniţial ea era literalmente aşa, în acest caz era jertfit boul.

„Şi zise Ilie către norod: «Apropiaţi-vă către mine!» Şi se apropia tot norodul către el şi vindecă jertfelnicul Domnului, cel săpat. Şi luă Ilie 12 pietre, după numărul felurilor lui Israil, în ce chip au grăit Domnul către el, zicând: «Israil va fi numele tău!» Şi clădi pietrele în numele Domnului jertfelnic şi făcu mare încăpând două măsuri de sămânţă împrejurul jertfelnicului. Şi clădi despicăturile pre jertfelnicul care au făcut şi au zdrumicat ardere-de-tot şi au pus preste despicături şi grămădi preste jertfelnic şi zise: «Luaţi-mi 4 ciuturi de apă şi turnaţi preste arderea-de-tot şi preste despicături!» Şi au făcut aşa. Şi zise: «îndoit!» Şi îndoiră. Şi zise: «întreit!» Şi întreiră. Şi merse apa pre împrejurul jertfelnicului şi marea au umplutu-o de apă.” (3 Regi, XVIII, 30-35)

„Precum era vremea a se aduce jertfa, şi veni Ilie prorocul şi zise: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi a lui Israil, ascultă-mă astăzi cu foc, astăzi să cunoască tot norodul acesta că Tu eşti Domnul, Dum­nezeul lui Israil, şi eu robul Tău, şi pentru Tine am făcut lucrurile acestea! Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă cu foc şi să cunoască norodul acesta că Tu eşti Domnul Dumnezeu şi Tu ai întors inima norodului acestuia înapoi!» Şi căzu foc de la Domnul din cer şi mâncă arderea cea de tot şi despicăturile şi apa cea din mare, şi pietrele şi lutul au lins focul.” (3 Regi, XVIII, 36-39)

În biserică la vremea vecerniei se cântă despre arătarea „Luminii line”, dar atunci Dumnezeu a pogorât foc din cer înfricoşat, aşa cum pogoară şi Sfânta Lumină la Ierusalim spre întoarcerea unora şi întărirea în credinţă a ortodocşilor.

„Şi a văzut tot poporul şi a căzut pre faţa sa, şi a zis: “Adevărat Domnul este Dumnezeu, Domnul Acesta este Dumnezeu.” Şi a zis Ilie către popor: “Prindeţi pre proorocii lui Vaal, ca nici unul dintr-înşii să nu scape”, şi i-au prins pre dânşii, şi i-a dus Ilie la râul Kison şi i-a junghiat acolo.” (3 Regi XVIII 25-40)

„Şi povesti Ahaav către Iezavel, muierea lui, toate câte au făcut Ilie şi cum au ucis pre proroci cu sabia. Şi tri­mise Iezavel către Ilie şi zise: «Tu eşti Ilie şi eu Iezavel! Acestea să-mi facă mie dumnezeii şi acestea să-mi adaoge, că, într-acesta ceas, mâine, voi pune sufletul tău ca sufletul unuia dintru ei».” (3 Regi XIX 1-2)

Reacţiile şi acţiunile publice şi deschis „anti-ecumeniste”, după cum se vede, sunt resimţite din plin de autorităţi care iau măsuri. Dacă astăzi nu mai are loc „junghierea” fizică a „ecumeniştilor” şi ereticilor, „anti-ecumeniştii” sunt totuşi ameninţaţi cu o „junghiere” social-politică: ei sunt declaraţi „talibani, extremişti, fanatici, fundamentalişti, bizantini medievali” etc., „incorect politici” şi „duşmanii intereselor naţionale” pentru a fi compromişi în ochii opiniei publice. Dacă acest lucru nu este de ajuns, se poate trece la sancţiuni mai concrete: mustrare, suspendare, concediere, caterisire, persecuţie, defăimare, acuzaţie în consistoriu, internare în mânăstire, la ospiciu, şi dacă nici asta nu e de ajuns, atunci… mai sunt cunoscute din istorie şi alte posibilităţi.

În încheiere, să luăm această pildă de mărturisire a dreptei credinţe, aşa cum s-a făcut ea în Vechiul Testament, şi, luminaţi prin post şi rugăciune, să aducem fiecare dintre noi, cler şi credincioşi ortodocşi, la măsura şi puterile noastre, această mărturie bine plăcută lui Dumnezeu.

De la sine înţeles este că nu ni se cere atitudinea şi acţiunile exterioare (invocare unei minuni, exterminarea sângeroasă a celorlalţi, etc.) ci o mărturisire creştinească, în duh şi adevăr!

În ce duh? Cel creştinesc al iubirii, fără de care adevărul devine chiar vătămător, să nu ne fie nouă aceasta!

Şi, iarăşi, nu putem fi toţi Ilie, dar, dacă ferească Dumnezeu vom apuca astfel de timpuri, măcar să nădăjduim a fi ca cei 5000 de bărbaţi (evident şi femeile!) ce tăinuit nu şi-au plecat genunchii lui Baal…

    Patimile, moartea şi învierea 

                      Mântuitorului nostru Iisus Hristos

                                                                   
                                          

                                                                                 

                               Hristos a înviat! Paște fericit și multă sănătate,vă doresc,tuturor!

                                                                    La Cina Domnului,nu mai intrăm
                                                                    Lumina Învierii,nu mergem s-o luăm
                                                                    Dar,prin market,de zor,defilăm
                                                                    Îngrijindu-ne,doar trupul să ne-ndestulăm
                                                                    Creștini drept măritori,vreme e să ne trezim
                                                                    Și la Biserica lui Hristos,să revenim..
                                                                    Doar aici,pe Domnul,Îl vom întâlni
                                                                    Și sufletele noastre,se vor mântui!
                                                                    Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
                                                                    Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
                                                                    Să știți,nepăsători,de vom coninua,așa
                                                                    Vine vremea,în biserici,să nu mai putem intra.

                                                                                                                       Nicolae Trițoiu

                   

 

Suntem în postul mare al Paştelui şi nu putem să nu ne gândim la cele ce s-au întâmplat, acum mai bine de două mii de ani, când Domnul Iisus Hristos s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre. 

Suferinţa lui Iisus începe în ziua de joi. El aranjase locul unde să se pregătească Paştele şi unde să mănânce împreună cu apostolii săi. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină şi prima dată s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos. Prin urmare Iisus a luat măsuri pentru pregătirea acestei sărbători, dorind ca această ultimă cină împreună cu ucenicii săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut trimite ostaşi să-L ia din foişorul unde s-au făcut pregătirile şi pentru ca nici Iuda să nu ştie, nu i-a anunţat pe ucenici decât în faptul serii. Joi seara a avut loc Cina cea de Taină al cărui scop a fost instituirea Sfintei Euharistii (împărtăşanii).

Când s-a făcut seara, s-au aşezat toţi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă că unul dintre voi mă va vinde. Fiul omului merge precum este scris pentru El”. Învăţătorul i s-a mai adresat lui Iuda:”Ceea ce faci, fă mai reoede(adică să-l trădeze mai repede), fiindcă ştia că încă de miercuri Iuda primise cei trezeci de arginţi pentru a-L da în mâna fariseilor. Ucenicii n-au înţeles crezând că-i spune să cumpere ce mai trebuie pentru sărbătoarea Paştelui.

Întreaga cină a fost plănuită în secret, ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea sfintei împărtăşanii şi aceasta pentru ca să nu lipseacă pe ucenici şi pe creştini de prezenţa Sa palpabilă până la sfârşitul veacului.Luând apoi pâine şi vin li s-a adresat

apostolilor:

„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

Iuda n-a înţeles semnificaţia împărtăşaniei şi s-a împărtăşit fiind nevrednic,fiindcă deja luase cei treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus şi pentru care mai târziu îşi va lua osânda.Mântitorul a dorit ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise.

Deşi i-a dat să înţeleagă că ştia totul atunci când le-a spus că unul dintre ei îl va vinde,

nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest gest de bunăvoinţă nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.După cum afirma Dan Puric la una din lansările cărţii sale „Fii demn !”, marea vină a lui Iuda a fost că nu a avut încredere în Mâtuitorul că-l va ierta. De aceea a dus trădarea până la capăt, deşi a avut mustrări de conştiinţă când a aruncat punga cu arginţii primiţi, mustrări care-l va determina în final, să se sinucidă. La sfârşitul cinei, îi previne pe ucenici că în viitor vor trece prin prigoniri şi se roagă pentru ei şi pentru lume.După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Acolo Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi a luat doar pe Petru, Iacob şi Ioan ca să privegheze cu El,dar ei au adormit. Când s-a întors Iisus după ce se rugase le-a spus:”Sculaţi-vă să mergem.

Iată se apropie cel care mă va vinde”.

În momentul acela apare Iuda care-L sărută pe obraz pe Iisus ca să fie recunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-L arestează.Ben-Hur, personajul princioal al romanului amintit este martorul acestei scene.În faţa intrării în grădina Ghetsimani „soldaţii prinseră curaj şi-L împresurară; iar când Ben-Hur se uită după ucenici,ei plecaseră.

Cel părăsit pleacă înconjurat de mulţimea care îl scuipa, îl batjocorea ,îl lovea……..

Nazarineanul mergea încet cu capul în jos, cu mâinile legate la spate; părul des îi cădea pe faţă; şi era mai aplecat decât de obicei; părea să nu vadă, să nu audă nimic din ce se petrecea în jurul Lui.”1)

Urmează judecata prin procesul religios şi prin procesul politic. Au fost aduşi doi martori care au spus că Iisus vrea să strice legea şi să dărâme templul iudaic, că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu.Procesul politic se naşte când Caiafa îl trimite pe Iisus la Pilat acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Pilat ştia că Iisus este nevinovat, de aceea recurge la tot felul de şiretlicuri pentru ca el să nu se implice privind moartea Mântuitoru-

lui.De aceea li se adresează iudeilor în diferite momente:”Luaţi-L voi şi judecaţi-L”, „La voi

este obiceiul ca de Paşte să eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-L eliberez pe împăratul iudeilor? „. Ca să-i înduioşeze şi mai mult, a pus pe ostaşi să-L bată pe Iisus, să-i pună o coroană de spini pe cap şi în această situaţie deplorabilă i l-au prezentat:”Ecce Homo! „.

Iudeii care voiau să fie eliberat Baraba, celălalt deţinut, nu s-au lăsat impresionaţi de starea jalnică a lui Iisus şi strigau tot mai tare; „Dacă-L eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului”. Speriat Pilat a luat un vas cu apă, s-a spălat pe mâini spunând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei sale care după un coşmar ce-l avusese în vis noaptea, insistase să nu-L condamne). Furioşi iudeii au strigat:

” Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” De fapt ei erau revoltaţi împotriva romanilor care îi asupreau. De câte ori se isca vreo revoltă, erau primii pe câmpul de luptă.

Nutreau dorinţa de răzbunare alimentată de aşteptarea sosirii unui rege puternic, glorios al Israelului care să le împlinească visul de a doborî Roma şi de a-şi extinde stăpânirea.Le fusese deajunns să audă profeţiile cum că va veni un Mesia care va fi mult mai puternic decât Cezarul şi mai măreţ decât Solomon şi a cărui împărăţie va fi veşnică, încât s-au şi dedicat cu trup şi suflet acestei cauze.Ben-Hur personjul din romanul cu acelaşi nume a şi instruit trei legiuni de luptători din Galileea ca să lupte alături de acest rege.Când au auzit de venirea lui Iisus, au fost foarte bucuroşi că le-a sosit salvatorul, dar foarte dezamăgiţi că Mântitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune decât gloria personală.

Atunci,ei s-au răzvrătit împotriva Lui şi au vrut să-l piardă cerându-i moartea.

După ce a fost judecat, s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota, cuvântul ebraic însemnând „Căpăţână”. O legendă spune că în locul răstignirii se aflau osemintele strămoşului nostru Adam şi Crucea s-ar fi înfipt tocmai în locul unde cândva fusese craniul primului om.

Chiar dacă nu există un temei biblic sau istoric, legenda ilustrează adevărul că Iisus a şters

prin Cruce osânda lui Adam.

Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă de Lew Walace în romanul său cu lux de amănunte:”Mulţimile se perindau ca puhoaiele unui râu. Erau acolo toate clasele sociale ale

Ierusalimului, toate sectele Iudeei, toate neamurile lui Israel şi reprezentanţi ai tuturor

naţiilor pământului(n.n.care veniseră la Ierusalim să sărbătorească Paştele)….treceau în grabă să-L vadă pe sărmanul Nazarinean….

Odată cu puhoiul veneau mii de oameni care nu erau evrei- mii care îi urau şi îi dispreţuiau- greci, romani, arabi, sirieni, africani, egipteni, orientali. Aşa că studiind mulţimile, părea că întreaga lume urma să fie prezantă la răstignire.”2).Autorul înfăţişează şi starea Mântuitorului: „Era aproape mort. Se clătina la fiecare pas de parcă avea să cadă. Picioarele Lui goale lăsau urme roşii pe pietre. Avea legată la gât o scândură cu o inscripţie pe ea.O coroană de spini îi fusese îndesată cu putere pe cap făcând răni crude, din care şiroaie de sânge îi curseseră pe faţă şi pe gât.

Părul lung încurcat în spini era năclăit în sânge. Gloata care răzbea la El îL lovea cu bâte şi ÎL scuipa….nici un sunet nu scăpa de pe buzele Lui,nici de dojană, nici de durere….”3).

„Povestea despre Hristos” ilustrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de a-L elibera pa Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota. Caută să mobilizeze pe galelienii din legiunile instruite de el:”Sunteţi aceia care aţi luat săbii de la mine pentru libertate şi pentru regele care venea. Găsiţi-i pe fraţii noştri şi spuneţi-le că-i aştept la copacul crucii ca să-L scăpăm pe Nazarinean”, dar ei i-au răspuns:”Nazarineanul nu este Regele….a întors spatele lui Dumnezeu şi a refuzat tronul lui David. Nu e rege şi Galileea nu e cu El. Îşi marită moartea”.4).Balthazar ,unul dintre cei trei magi, singurul care mai era în viaţă,ce fusese martor la naşterea lui Iisus şi care era prezent şi acum, văzând,chinurile Mântuitorului se prăbuşi de durere.Ben-Hur care-l însoţea,impresionat profund , abia acum dă sens cuvintelor pe care i le spusese Balthazar şi înţelege că oricât

ar vrea să-L scape pe Iisus nu se poate, că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului, este

voia lui Dumnezeu.De aceea exclamă neputincios şi îndurerat:”O,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”5).

După un drum de 2 km. cortegiul ajunge pe Golgota,unde Hristos este răstignit pe cruuce.

 Avea doar 33 de ani. A fost cea mai grea moarte a epocii.Fiecare cui avea de la 15 la 20 de cm.Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă.În încheietura mâinii există un tendon care ajunge până la umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea obligându-L pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui pentru a ţine încheiturile în cuie şi pentru a putea respira,fiindcă pierdea tot aerul din plămâni. Din cauza asta era obligat să se sprijine pe cuiul bătut în picioare care era mai mare decât cele de la mâini,pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Cum nici picioarele nu puteau supota mult timp fără să se rupă,Iisus era obligat să alterneze acest ciclu ca să poată respira.Această situaţie a fost suportată de Iisus mai mult de trei ore.Câteva minute înainte de a muri, Iisus nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.

După consemnările evangheliştilor,în timp ce puterile îi scad stând pe cruce, El rosteşte şapte expresii;

„Părinte,iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.(S-a gândit mai mult la cei ce-L batjocoreau şi-L ocărau decât la El).

„Adevăr îţi spun ţie, azi vei fi cu mine în rai”.(Se adresază tâlharului care îşi recunoaşte vina, pocăindu-se.).

„Femeie, iată fiul tău, iată mama ta”.(Se adresează mamei Sale arătându-l pe Ioan şi lui Ioan

arătând-o pe mama Sa)

” Dunezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit !”(momentul cel mai tragic când Iisus este lăsat singur de tatăl ceresc pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii, pentru răscumpărarea noastră.).

„Mi-e sete.”(ilustreză cumplita durere îndurată.).

„Săvârşitu-s-a”.(Se arătă că în Hristos s-au împlinit toate profeţiile şi că acum opera Sa mântuitoare este terminată.).

„Părinte, în mâinile Tale îmă dau duhul Meu”.( exprimă absoluta încredere a lui Hristos în Dumnezeu Tatăl).

În clipa când Iisus şi-a dat duhul, aşa după cum se ştie, s-a făcut întuneric mare, catapeteasma templului s-a despicat în două, s-a cutremurat pământul şi după cum mai puţin se cunoaşte „…s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor.”6).Sutaşul şi cei care împreună cu el păzeau pe Iisus s-au înfricoşat zicând:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”.După ce a cerut încuvinţarea lui Pilat, „Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al lui Iisus i-a luat trupul şi l-a îngropat în grădina casei sale, într-un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun mort” 7),fiind ajutat şi de Nicodim.M-a surprins această afirmaţie, că nu ştiam acest lucru. Probabil că acea grădină, a acelui ucenic Iosif, se va fi întins pe locul unde azi se află mormântul Domnului Iisus la Ierusalim, unde vine şi se închină atâta lume.Altă explicaţie nu găsesc.

Iudeii care-şi aduceau aminte că Iisus vorbise despre învierea Sa, au cerut lui Pilat ostaşi ca să-i păzească mormântul.

Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi.

 Când femeile mironosiţe au vanit dis-de-dimineaţă la mormânt, au văzut un înger ca un fulger străbătând grădina lui Iosif. Au alergat la mormânt şi-au văzut acolo doi îngeri care le-au spus că Iisus a înviat şi să se ducă să dea ucenicilor această ştire.Ostaşii stăteau morţi de lumina învierii Domnului.După înviere,Iisus

s-a arătat mai multor ucenici. Aceştia au spus apostolilor, dar ei tot nu credeau. S-a arătat apostolilor fără Toma, apoi tuturor şi la mai multe grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor

timp de 40 de zille, după care la ultima arătare S-a înălţat la cer.

După cum ne aminteşte biserica, noi suntem părtaşi la răstignirea lui Hristos prin fiecare faptă rea pe care o săvârşim. De aceea s-a orânduit acest post în care ne aflăm ca respectându-l să ne ispăşim păcatele.

PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Prima dată, după cum s-a menţionat mai sus, s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.În casele israeliţilor nu a murit nimeni.Sângele mielului era garanţia luării în serios a avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.

Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos.Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie:(„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”).

Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevastească ce se va întâmpla mai târziu

sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.

În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare,un rol important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai sunt vopsite şi în alte culori.

În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în invierea Sa stă bucuria noastră.După cum a afirmat părintele Gh. Calciu:”Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru,bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.

                                 INTRAREA  DOMNULUI  ÎN  IERUSALIM.  FLORIILE

În Duminica a VI-a a Postului Mare prăznuim Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile.

Mântuitorului Hristos intră în Ierusalim smerit, călare pe mânzul asinei, înconjurat de cei 12 Apostoli, împlinind astfel profeția lui Zaharia: "Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin" (Zaharia IX, 9). Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: "Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!" (Matei 21, 9), semn al pogorârii lui Dumnezeu din Ceruri și venirea Sa pe pământ pentru a-i mântui lumea.

Intrarea Sa în Ierusalim avea să descopere că El este Mesia, că poporul nu trebuie să mai aștepte un alt Împărat, dar să le arate că este un altfel de Împărat, neasemănător celor cunoscuți în istorie. Din acest motiv El n-a intrat călare pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al neacceptării tronului lumesc. Ierusalimul în care intră Hristos este chipul Ierusalimului ceresc, acolo unde Fiul domnește veșnic împreună cu Tatăl și cu Duhul și preînchipuie Noul Ierusalim – Biserica în care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfânt.

Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe un măgar din smerenie. În fiecare moment al vieții Sale Hristos rămâne smerit. Deci, chiar și când intră triumfal în Ierusalim, Domnul o face smerit. Părintele Staniloae, în notele la Comentariul Sfântului Chiril la Evanghelia după Ioan, mărturisește: "Intrarea în Ierusalim, șezând pe asin, mai indică și blândețea Împăratului veșnic al Împărăției cerurilor. Nu forța, ci iubirea va caracteriza relațiile în acea Împărăție. Membrii ei vor fi nevinovați asemenea copiilor".

După Sfântul Gherman I al Constantinopolului și Nicolae Cabasila, drumul Mântuitorului spre Ierusalim și spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieșirea Mare. Preotul iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă "Ca pe împăratul tuturor să-L primim…", traversează naosul, pentru a intra înapoi prin ușile împărătești. El poartă Sfântul Potir și Sfântul Disc, pe care sunt așezate miride (pentru îngeri, sfinți și credincioșii vii și adormiți), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneț (pe Sfântul Disc sunt așezate bucățele de pâine - acestea reprezintă puterile cerești și pe Sfinți, numite Miride; în centru este Sfântul Agneț, care după prefacere, devine Trupul Domnului Hristos din care, împreună cu Sfântul Sânge din Sfântul Potir, se împărtășesc Preoții și Credincioșii). Așa cum interpreta ieromonahul Makarios Simonopetritul în "Triodul explicat": "Întreg cosmosul, pâinea, vinul, spațiul și timpul, și întreaga lume sensibilă (cuvântul sensibilă are aici sensul de văzută și palpabilă, care poate fi văzută) … intră în sanctuar pentru a fi aduse jertfă, pentru a fi asumate de Logosul divin (Hristos Dumnezeu - Cuvântul), pentru a fi îndumnezeite și transfigurate".

Proscomidie - Sfântul Disc

Intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viața Sa pământească. Astfel, din aceasta zi începe Săptămână Patimilor. În toate bisericile se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii sunt chemați să-L însoțească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea și Învierea Sa.

Duminica Floriilor - Duminica Stâlpărilor

Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc, anul acesta (Floriile 2023) este sărbătorită pe data de 16 aprilie. Această sărbătoare este numită și Duminica Stâlpărilor – de la ramurile de măslin și finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.

Simbolistica sărbătorii Floriilor

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. După ce a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut omului haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu El, așadar, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem. Acum suntem plini de îndrăzneală, strigând "Osana", prin care întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Ramurile de Salice

În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, numai salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a fost biruită moartea iernii.

Semnificația ramurilor de salcie

Obiceiul sfințirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menționat din secolele III-IV, și împodobirea icoanelor cu ramurile sfințite își are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute și pe malul unui râu a ajuns la o salcie care și-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată și să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind cinstit ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioși la biserică, sunt sfințite și împărțite acestora, ca semn al biruinței asupra morții.

Salcia este menționată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care amintește de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei și al vieții, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflați în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinței și al disperării.

Simbolul salciei este întâlnit pentru prima dată în gândirea creștină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiți "ramuri de salcie purtătoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinți Părinți, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deși alege fecioria – viața fără rod, Îl naște pe Hristos.

Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanență o simbolistică duală: viața și moartea.

Încă din cele mai vechi timpuri, salcia și-a dovedit și calități terapeutice, scoarța – având în compoziție salicina – și frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor și a febrei.

Floriile, salcia și Maica Domnului

Biserica nu a fost nevoită să adopte simboluri care nu au temei Evanghelic sau Biblic. În acest sens, redăm un articol al Profesorul Remus Rus: "Punctul culminant al simbolismului creștin legat de salcie este legat, așa cum era și de așteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria și care a conceput mai presus de fire, viața, pe Hristos cel întrupat. Iată ce spune în acest sens Albertus Magnus: «Ea (salcia) este numită salix deoarece sare, adică crește foarte repede și ni se spune că sămânța ei, dacă este băută, produce sterilitate.» Acest lucru a fost împlinit în Preamărita Fecioara căci ea a ales fecioria, dar după cum salciei îi place să crească pe malul râurilor, tot așa și Preamărita Fecioara a înflorit lângă apele harului și ale darurilor cerești."

Am făcut această scurtă incursiune în simbolismul salciei pentru a arăta că tinerele mlădițe care sunt aduse în biserică pentru a sărbători în fiecare an intrarea în Ierusalim a Mântuitorului aduc cu ele învățături, sensuri și simboluri ce trebuie cunoscute. Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci își are bogăția ei, funcția ei simbolică în viața rituală a Bisericii creștine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioară umbreau porțile întunecate ale lipsei de speranță, ale morții, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vieții celei veșnice, ale vieții pure luate din "copacul îndumnezeitor și binecuvântat".

Ca simbol al adevărului creștin, salcia ne învață că adevărata "putere de viață" este în noi înșine; că nouă ne revine să adăpăm această viață din nemuritoarele izvoare ale "apei vieții" care este Hristos și Biserica Sa și astfel să ajungem să trăim prin noi înșine, cu puterea raiului, adevărata noastră menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".

Surse: Doxologia Link 1 Link 2, Creștin Ortodox Link 1 Link 2, Radio România.

Duminica Floriilor - mențiuni istorice despre această sărbătoare

Primele mențiuni despre serbarea duminicii Floriilor provin din secolul al-IV-lea: Sfântul Epifanie îi atribuie două predici, iar pelerina apuseana Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim. În Biserica Apuseană primele mențiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).

În vechime, Duminica Floriilor era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la botez pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toții, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admiși la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței. Această sărbătoare se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei împărații acordau grațieri.

După un obicei străvechi, menționat chiar în secolul al-IV-lea de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.

Potrivit tradiției, atât la Bizanț, cât și la curțile domnești din Țările Românești, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. La ea luau parte împărații (domnii) cu demnitarii lor, cărora li se împărțeau făclii aprinse ca la Paști.

Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?

De cele mai multe ori, termenul Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini. În cinstea ei erau organizate serbările de primăvară numite Floralia, care se desfășurau în luna aprilie. Pentru că popoarele păgâne au fost convertite la noua religie, se presupune că Biserica ar fi dat un alt conținut acestei sărbători, un conținut legat de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim și de înnoire a lumii prin Jertfa și Învierea Lui din morți. Însă există specialiști printre care se numără și părintele Ioan-Florin Florescu, co-autor al volumului al IX-lea din ediția critică a Bibliei de la 1688, care susțin că, din punct de vedere etimologic, numele de Florii nu are de-a face cu sărbătoarea păgână (redescoperită abia în jurul secolului al XIV-lea), ci este simplul plural al substantivului floare, afirmație susținută și de vechile noastre cărți de cult, precum Cazania lui Varlaam din anul 1643 sau Liturghierul de la București, din 1680. Acestea au tradus din limba slavonă vechea pericopa evanghelică numită "Nedĕlia țvĕtnaia" care se citea de praznicul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin "Duminica Florilor".

Ne întrebăm, apoi, ce legătură are această sărbătoare cu florile, având în vedere că Sfânta Scriptură nu ne vorbește decât despre haine și ramuri în pericopa referitoare la Intrarea Domnului în Ierusalim (Matei 21, . Explicația are legătură cu un obicei desfășurat în Constantinopol și atestat documentar prin secolul al X-lea, în cadrul căruia participau aproape toți demnitarii orașului. Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa "De cerimoniis", consemnează faptul că, la acest praznic împăratul le oferea demnitarilor lumânări, cruci din argint și încă un dar: "Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» (din Constantinopol) și fiecare dintre ei primește, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon"

.

Icoana Duminicii Floriilor – a Intrării Domnului în Ierusalim

Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.

În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (smochin) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.

Icoana Sărbătorii Floriilor - Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim

Mai jos de Domnul care vine călare pe mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.

Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.

Obiceiuri și tradiții de Florii

Duminica Floriilor este precedată de momentul Învierii lui Lazăr de către Iisus Hristos, moment care prefigurează Învierea Domnului și învierea de obște de la sfârșitul veacurilor.

La greci, în Sâmbăta lui Lazăr există obiceiul unei procesiuni cu caracter funerar, în care cei mici cântă pe la casele vecinilor "Lazarakia", fiecare copil primind o mică prăjitură specifică sărbătorii.

În Cipru, există obiceiul unor jocuri în care rolul lui Lazăr este jucat de copii, iar la vecinii bulgari, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele tinere cântă și dansează pe la casele cunoscuților "Lazarița" – în fapt un ritual care semnifică trecerea de la copilărie la adolescență.

În Franța există tradiția veche de a imita aclamațiile iudeilor "Osana!", care în limba aramaică semnifică o rugăciune.

În legătură cu tradiția sfințirii ramurilor la biserică, se întâlnesc asocieri legate de ramuri de măslin, de dafin, conifere, salcie sau flori.

Spre exemplu, în Grecia, după slujbă, credincioșii primesc o mică cruce împreună cu un buchet din ramuri de dafin, numit "vaya", care este ținut la icoanele din casele credincioșilor, similar obiceiurilor ramurilor de salcie din Rusia sau țara noastră. La greci există obiceiul ducerii la cimitir a unor ramuri binecuvântate, iar în Franța sau în țările latine există, de asemenea, obiceiul punerii sau plantării ramurilor sfințite la mormintele celor dragi.

În ziua Floriilor, arabii aprind candele împodobite cu flori pe care le pun printre frunze de palmier, iar la popoarele slave există obiceiul de a dărui celor apropiați ramuri de salcie.

În Germania, Duminica Floriilor se numește Duminica Verde datorită florilor și ramurilor specifice sărbătorii, iar în Slovacia, copiii realizează pentru procesiune un copac, care se crede că are ramuri cu proprietăți tămăduitoare. Obiceiul împodobirii unui copac este prezent și în Polonia, unde este împodobit cu flori, în Țările Baltice, unde este împodobit cu flori uscate și cereale și în Austria, unde este decorat cu mere și covrigi.

Tradiții din România de Duminica Floriilor

Sărbătoarea Floriilor este însoțită în România de o mulțime de tradiții și obiceiuri.

În Sâmbăta lui Lazăr, spre exemplu se adună ramuri înmugurite de salcie, care se strâng în mănunchiuri și se duc la biserică la slujba din dimineața Floriilor pentru sfințire, apoi ramurile de salcie sunt aduse acasă și se pun la icoane, iar în unele zone ale țării și la uși, ferestre, grajduri sau fântâni.

În unele regiuni, oamenii își pun în jurul brâului crenguțe sfințite de salcie, pentru a se proteja de boli.

În unele regiuni rurale, Duminica Floriilor este ultima zi în care se poartă mărțișorul, în această zi acesta urmând să fie pus pe un copac înmugurit.

În unele zone încă se mai obișnuiește ca în sâmbăta dinaintea Floriilor, Sâmbăta lui Lazăr, să se dea diferite produse de post de pomană, această sâmbătă fiind denumită popular "Moșii de Florii".

Pelerinajul de Florii din București

Pasaje Biblice în legătură cu Duminica Floriilor

Evanghelia din Duminica Floriilor

Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: "Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei". Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

(Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan 12, 1-18)

Pasaje din Sfânta Scriptură în legătură cu Duminica Floriilor

Iar când s-au apropiat de Ierusalim și au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, Zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, veți spune că-I trebuie Domnului; și le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prorocul, care zice: "Spuneți fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele. Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, Iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileii. Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: "Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!" Și au venit la El, în templu, orbi și șchiopi și i-a făcut sănătoși. Și văzând arhiereii și cărturarii minunile pe care le făcuse și pe copiii care strigau în templu și ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat, Și I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă? Și lăsându-i, a ieșit afară din cetate la Betania, și noaptea a rămas acolo. (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei 21, 1-17)

Și când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe și la Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, Și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta? Spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei ce stăteau acolo, le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și și-au pus hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții așterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăția ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.(Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu 11, 1-11)

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale.

Să strigăm și noi cu bucurie: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

                         Bunavestire – începutul mântuirii noastre

                                                           

  In fiecare an,in ziua 25 martie,in Biserica noastra are loc sarbatoarea Bunei Vestiri a Maicii Domnului,cunoscuta in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi Fecioara Maria a fost vestita de Arhanghelul Gavriil ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

.. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:,,Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea »
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea."  (Luca 1, 24-38)

"In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.Aşa începe Evanghelia Buneivestiri.

Elisabeta,nevasta preotului Zaharia şi verişoara Fecioarei Maria,socoteste minunea zămislirii pruncului ei ca un semn al milei Dumnezeu pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari.

Lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.

Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea.Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.

Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada. Numele pe care il aleg si-l pun parintii copilei lor e un nume dintre cele mai frumoase care se obisnuiau la vechii evrei. Acest nume feminin este Miriam, Mariam sau Maria si insemneaza „cea placuta”, „cea frumoasa” sau „doamna”, „stapana” sau Despina, cum ii spun grecii. Toate aceste insemnari ale numelui ei i se potrivesc in chip desavarsit, pentru ca de la nasterea sa, minunata copila Maria era plina de toate insusirile si darurile trupesti si sufletesti.

Fiind plina de har de la nasterea sa, Sfanta Maria Fecioara a ramas plina de dar pe tot timpul vietii sale pamantesti. Deplinatatea acestui dar dumnezeiesc ce umplea fiinta sa si se revarsa peste intreaga ei faptura o apara de orice pacat. Astfel, prin darul lui Dumnezeu, pacatul n-a atins nici trupul si nici sufletul ei, incat locasul Domnului nostru Iisus Hristos s-a pastrat curat, si trupeste si sufleteste. Totusi, frati crestini, Sfanta Fecioara Maria s-a nascut dupa toate legile naturale ale nasterii omenesti si ca urmare, ea nu a fost scutita de pacatul stramosesc, de care a fost scutit numai Fiul ei dumnezeiesc. Aceasta stare de sfintenie personala, dublata ca de o umbra de pacatul stramosesc transmis prin parinti, se continua la Sfanta Fecioara pana in momentul Bunei Vestiri.

...Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.

Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari.

Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David.

Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi.Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.

Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” - Sfantul Ioan Gura de Aur:Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.

Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii.“Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata.Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul caDumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu,chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.

Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.

Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu –har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“

Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:

“Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.

Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim caaceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui...In acest moment, dupa ce Sfànta Fecioara primeste, in chip liber, sa fie Maica Fiului lui Dumnezeu – prin acel cuvant catre inger: „Fie mie dupa cuvantul tau”, desi nu stia de barbat – este curatita deplin de toate urmarile pacatului stramosesc prin coborarea Duhului Sfant peste ea...

Din acest moment,Preacurata Fecioara – preacurata pe deplin in trup si in suflet – devine locas sfintit in care se alcatuieste trupul omenesc al lui Dumnezeu Cuvantul. Asadar prin lucrarea Sfantului Duh, trupul feciorelnic, preacurat si neatins de nici un pacat, a fost curatit de pacatul stramosesc, incat carnea din care Se va naste Domnul nostru Iisus Hristos si sangele care va da viata acestei carni dumnezeiesti sa nu aiba nici o urma de pacat, fie el pacat stramosesc ori personal. Numai din acest trup fara pata sau imaculat al Sfintei Fecioare Maria se putea naste un trup unit intr-un ipostas cu dumnezeirea. Numai acest trup putea lucra mantuirea lumii si numai acest trup era vrednic sa nasca pe Domnul nostru Iisus Hristos ca om..

In aceasta privinta, sfantul Chiril al Ierusalimului, in una din catehezele sale spune asa:

„Hristos era Acela care avea sa Se nasca din Preacurata Fecioara si de aceea a umbrit-o pe ea puterea Celui Preainalt si Sfantul Duh S-a pogorat peste ea si a sfintit-o, pentru ca ea sa poata zamisli si naste pe Acela prin Care s-au facut toate; nasterea aceasta a fost curata si fara nici o pata”.

Sfantul Ioan Damaschin, mergand pe aceeasi cale a sfintilor Parinti si a sinoadelor ecumenice, sintetizeaza aceasta invatatura cu urmatoarele cuvinte:

„Dupa ce Sfanta Fecioara Maria a primit a naste pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Lui Sfant S-a pogorat peste ea, potrivit cuvantului dumnezeiesc pe care l-a spus arhanghelul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp puterea de a naste”.

Aceeasi invatatura o aflam cantata si in imnografia Bunei Vestiri: intr-o cantare in forma de marturisire, insasi Fecioara Maria rosteste aceste cuvinte:

„Sufletul mi l-a curatit, trupul mi l-a sfintit, biserica incapatoare de Dumnezeu m-a facut pe mine, cort de Dumnezeu impodobit, locas insufletit m-a facut venirea Sfantului Duh si curata Maica a Vietii.”

Sfantul Grigorie Palama, un mare teolog ortodox, spune intre altele :

„Dumnezeu, alcatuind un univers comun al bunatatilor vazute si nevazute, ne-o arata pe Maica Domnului ca intrunind in sine toate frumusetile dumnezeiesti, ingeresti si omenesti. Si daca frumusetea superioara ce impodobeste amandoua lumile” – cereasca si pamanteasca – „este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luand trup omenesc din ea si Dumnezeu S-a aratat pe pamant si cu oamenii impreuna vietuind, fiind tuturor nevazut inainte de ea”.

Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, era din vesnicie la Tatal, insa nu era vazut de oameni. Prin intruparea Lui din Fecioara Maria devine vazut de oameni, de lume, purtand trup omenesc ca si noi, fara de pacat.

„Tot asa si in veacul nesfarsit, in ceruri, toata coborarea luminii dumnezeiesti, toata forma darurilor duhovnicesti, nu o poate primi nimeni fara Maica Domnului.Ea, primind toata plinatatea Celui ce plineste toate, fiecare dupa criteriile, dupa proportia si masura curatiei fiecaruia…” – asa se dau darurile, dupa curatia fiecaruia – „…incat Maica Domnului este si vistieria si distribuitoarea bogatiei dumnezeiesti (…). Este izvorul si inlantuirea tuturor bunurilor negraite. Ea este culmea si sfarsirea intregii sfintenii”.

In incheiere redăm o frumoasa si in acelasi timp,plină de sensuri teologice,rugăciune a Sfantul Grigorie Palama : 

   „Cum te voi slavi pe tine, vistieria slavei? (…) Prin tine se lumineaza duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc in lume. Te-ai facut vistiernicul si pastratoarea harurilor, nu ca sa le tii la tine, ci ca pe toate sa le umpli de har, ca vistiernicul aduna comori spre a le imparti. Pentru ce ai tine inchisa bogatia care nu se micsoreaza”?

De aceea, te rugam, Stapana preabuna, daruieste intregului tau popor aceste mosteniri ale tale, din mila si din comoara harurilor tale, ca ceea ce esti plina de har. Din aceste comori ceresti ajuta si tamaduieste sufletele si trupurile noastre imbolnavite de patimi, lumineaza si impaca viata launtrica a fiecaruia din noi, ca ceea ce cunosti bine toate necazurile noastre. Revarsa, Preasfanta, bucurie, pace si buna intelegere in familia neamului nostru omenesc si romanesc care din adanca vechime, din vremi, te cinsteste cu multa si curata evlavie.

Si indraznim sa te mai rugam, preasfanta Fecioara, sa mijlocesti la Fiul tau si Dumnezeul nostru sa potoleasca cumplitele vrajbe din lume, pentru ca El este cu adevarat Izvorul si Stapanul pacii.Cerem cu umilinta si cu incredere toate acestea, preasfanta Fecioara si Maica a Domnului, stiind ca poti sa ne ajuti, pentru ca tu pe toate le poti cate le voiesti. Amin.

                                           ( Materialul cuprinde selecţiuni din predica Sf.Nicolae Velimirovici)                           

                    

                                                   Întâmpinarea Domnului          

                                                 

                                                                                                                  

Troparul Sărbătorii,      glasul 1         
Bucură-te, Ceea ce eşti Plină  de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în bra   nţit pântecele Fecioarei şi mâinile Dreptului Simeon care Te-au întâmpinat acum le-ai binecuvântat şi precum se cuvenea ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule, împacă lumea ce se găseşte în războaie şi întăreşte Biserica pe care o ai iubit, Unule Iubitorule de oameni.
Luni, 2 februarie, la 40 de zile de la nașterea lui Hristos,creştinii ortodocşi prăznuiesc sărbătoarea Întâmpinării Domnului, cunoscuta in popor si sub denumirea Stretenia (dupa numele vechi sla­von). Este praznic împărătesc, sa rbatoarea anuala a zilei in care Sfanta Fecioara Maria, conformandu-se Legii (Lev. XII, 8)a mers    la templul din Ierusalim, la 40 de zile dupa nasterea Domnului, pentru curatirea ei; dumnezeiescul Prunc a fost intampinat si tinut in brate de batranul si dreptul Simeon si proorocita Ana (Luca II, 22 s.u.). La ortodocsi, accentul sarbatorii se pune pe persoana dum­nezeiescului Prunc si de aceea e num ita Intampinarea Domnului (de catre Simeon), fiind trecuta intre sarbatorile Mantuitorului, pe cand la catolici pe primul plan sta persoana Fecioarei Maria, care a venit la templu pen­tru curatirea ei, dupa Lege. De aceea, la ei sarbatoarea se numeste Cu­ratirea Sfintei Marii si e trecuta intre sarbatorile Maicii Domnului.
Potrivit Traditiei, dreptul Simeon a facut parte din traducatorii Pentateuhului din limba ebraica in greaca. In momentul in care a ajuns la textul "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, a inlocuit termenul "fecioara” cu "femeie”. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu o sa moara pana nu va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26).
Simeon, om al rugaciunii, reprezinta asteptarea implinirii profetiilor. In momentul in care acesta Il ia in brate pe Hristos, rosteste: "Acum slobozeste (elibereaza) pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochi mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru ca era plictisit sau obosit, ci pentru ca era implinit. Din cantarile specifice acestei sarbatori aflam ca el pleaca spre a vesti si mortilor ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat.
Prorocita Ana simbolizeaza Legea si Proorocii, cele care se vor implini in persoana lui Hristos. După ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif şi Maria s-au întors în cetatea lor, Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste el”.
Sarbatoarea Intampinarii Domnului a fost introdusa la Roma de papa Gelasiu in anul 494. Astfel, a fost inlocuita stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc si procesiuni in jurul orasului cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor.
In Rasarit aceasta sarbatoare s-a introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului).
Intampinarea Domnului - pilda de a aduce pruncii la biserica, la 40 de zile dupa nastere
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului sau Aducerea pruncilor spre închinarea la biserică, la 40 de zile după naştere, a rămas o îndatorire pentru mame şi în Biserica Ortodoxă. Cu acest prilej, preotul face molifta de curăţire a mamelor, închinând pruncii la icoane. Când pruncul împlineşte 40 de zile, mama îl aduce la biserică, ca şi Maica lui Iisus; în numele familiei, ea îl dăruieşte ca ofrandă lui Dumnezeu şi-l închină la altar.
Intampinarea Domnului sau aducerea Lui spre inchinare a ramas ca pilda si la noi, ca indatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserica, la patruzeci de zile dupa nastere, pentru molifta de curatirea lor si inchinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a nascut vine in biserica si in numele familiei aduce pe noul-nascut ofranda lui Dumnezeu, inchinandu-l la altar.
Preotul insemneaza cu semnul sfintei cruci pe mama si pe prunc, apoi punand epitrahilul si mana dreapta pe capul mamei, dupa rostirea introducerii liturgice formata din binecuvantare, rugaciuni incepatoare si tropar (al zilei sau al intampinarii Domnului), citeste cele cinci molitfe din Aghiazmatar. Mama si pruncul inchipuie in acest moment pe Maica Domnului cu Iisus in brate in templul din Ierusalim. In rugaciunile rostite de preot se aminteste despre implinirea zilelor "curatirii" femeii lauze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face si cuvenita referire la impartasirea mamei cu Sfintele Taine. In ce priveste pruncul, preotul se roaga ca Dumnezeu sa-l creasca, sa-l binecuvinteze si sa-l sfinteasca, randuindu-i dupa aceasta pregatire luminarea botezului. Despre Mantuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfanta Evanghelie ca a fost purtat in brate de catre dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute in Ierusalim in aceste clipe, se savarseste intreaga procesiune a intrarii in biserica, pana la asezarea pruncului in fata usilor imparatesti.
Rostind formula de imbisericire, preotul ia pruncul din fata usilor si intra cu el in biserica, zicand mai departe : "Intra-voi in casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta !". Cu aceste cuvinte, pruncul este primit intre alesii lui Dumnezeu, in calitate de catehumen. In interiorul naosului, preotul iarasi rosteste: In mijlocul bisericii Te voi lauda!", amintind astfel de prezenta cetelor ingeresti. In cele din urma, apropiind pruncul de altar si inchinandu-l la icoanele imparatesti, preotul arata ca acesta a dobandit dreptul de a fi primit in el, in sensul de a deveni pe viitor "jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu" (Rom. XII, 1). Pruncul de parte barbateasca se introduce spre inchinare si in interiorul sfantului altar. Ritul imbisericirii se incheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane...". Preotul aseaza pruncul jos pe solee, in fata usilor imparatesti, de unde este luat de catre mama dupa ce aceasta a facut trei inchinaciuni.
+++++++++++++++++
In credinta populara ziua de 2 februarie este cunoascuta sub denumirea de Ziua Ursului.În tradiţia populară, ursul este asociat cu forţa şi curajul. Copiii erau unsi cu grasime de urs. Prin aceasta practica se credea ca puterea acestui animal era transferata asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par de urs.
Se crede ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in aceasta zi cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.
În ziua praznicului, este bine ca mamele ai căror copii sunt bolnavi să dăruiască lucruri de îmbrăcăminte copiilor săraci. Împlinirea acestui ritual aduce bucurii şi alungă boala din familiile generoase.
Pentru spor şi sănătate, în această zi de sărbătoare, credincioşii cinstesc icoana Maicii Domnului numită „Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeţia lui Simeon”.
+++++++++
Parintele Teofil Paraian spune ca "noi suntem mai avantajati decat dreptul Simeon, pentru ca putem sa-L primim pe Hristos in fiinta noastra si sa-L purtam in noi nu numai cateva clipe, ci o viata intreaga si chiar o vesnicie intreaga”.
Slujbe de alungare a răului în ziua Întâmpinării Domnului
În ritualul ortodox, sărbătoarea şi-a căpătat respectul meritat, după ce s-au făcut slujbe de alungare a răului. Documentele religioase amintesc despre unele întâmplări dramatice în anumite zone geografice. Printre acestea este amintit un cutremur petrecut în Antiohia , în jurul anului 528, eveniment soldat cu multe victime omeneşti. Apoi, în anul 541, la Constantinopol a izbucnit o epidemie de ciumă, care a curmat, zilnic, vieţiile a mii de oameni. Pentru că periodic aveau loc alte şi alte nenorociri, preoţii acelor vremuri au hotărât ca, mai ales în Ziua Praznicului, să se oficieze numeroase slujbe de alungare a nenorocirilor ce se abăteau asupra oamenilor. La scurt timp, după împlinirea acestor ritualuri, necazurile s-au oprit. Ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru milostenia sa, Biserica a orânduit sărbătoarea acestui praznic împărătesc la data de 2 februarie.
În tradiţia populară, sărbătoarea Întâmpinării Domnului este cunoscută şi sub numele de Stretenia (vechea denumire slavonă) sau Aducerea la Templu a Pruncului Iisus de sfânta lui mamă şi de blândul Iosif, logodnicul său.
Istoricul sărbătorii
Fecioara Maria a împlinit porunca Legii vechi
Sfânta Fecioară Maica şi blândul Iosif, logodnicul ei, l-au adus la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, pe pruncul Iisus respectând astfel porunca Legii vechi şi a Bisericii Vechiului Testament. Această Lege prevedea ca întâiul născut de parte bărbătească să fie închinat lui Dumnezeu, atunci când se împlineau 40 de zile de la naştere. Pentru respectarea deplină a ritualului, Fecioara Maria şi blândul Iosif au adus la Templu ca jerfă o pereche de turturele. Cu acest prilej, la Templu se împlinea şi ritualul de curăţire a mamei după naştere. Bătrânul Simeon L-a întâmpinat pe pruncul Iisus
Totodată, la această dată, creştinii ortodocşi cinstesc şi ziua când, bătrânul Simeon, vestit de Duhul Sfânt, a mers la Templu pentru Întâmpinarea Pruncului, cel dintâi născut. Simeon L-a luat în braţe pe Hristos şi a rostit printre lacrimi: „Acum slobozeşte (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta”. (Luca 2, 29-30).
Atunci, bătrânului Simeon i s-a împlinit aşteptarea: L-a văzut pe Mesia, aşa cum i se făgăduise. După emoţionantul eveniment, Sfântul şi Dreptul Simeon s-a adresat Maicii lui Hristos: „Acesta pe care-l ţin în braţe este cuvântul lui Dumnezeu şi mulţi vor cădea că nu vor asculta Cuvântul, mărturia Lui. Iar popoarele cele păgâne se vor scula din păcatele lor, din întunericul idolilor şi se vor lumina şi curăţi cu Botezul Fiului Tău, Fecioară, înălţându-se la împărăţia cerurilor. Mulţi evrei îl vor huli în toate veacurile. Până la sfârşitul lumii va fi semn de împotrivire, căci mulţi nu vor crede şi vor huli Crucea Fiului tău.
Icoana „Îmblânzirea inimilor” sau „Profeţia lui Simeon”
În ziua praznicului este cinstită şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de” Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeţia Lui Simeon”, în care Mama lui Iisus este înfăţişată fără pruncul său, iar şapte săbii îi străpung pieptul.
Profeţia lui Simeon
"O, Fecioară Preacurată, sabie de amândouă părţile ascuţite va trece prin inima ta, când vei vedea pe Hristos Fiul tău răstignit pe lemnul Crucii, când îl vei vedea gol, străpuns la mâini şi la picioare şi mort; atunci mare jale va cuprinde sufletul tău şi ca o sabie ascuţită vor trece prin inma ta toate aceste necazuri". După cuvintele Sfântului Simeon, considerat cel mai de seamă prooroc al acelor timpuri, Apostolul Luca spune: ”
„Sărbătoarea de azi ne aduce cu duhul în Ierusalim, unde asistăm ca martori la ceremonia solemnă prin care se împlineau două porunci ale Legii lui Moise: curăţirea unei femei după naştere şi ceremonia închinării unui copil lui Dumnezeu. Sfinţii părinţi şi predicatori ai Bisericii Creştine speră că, aşa precum fiul lui Dumnezeu la prezentarea Sa la Templu s-a predat cu totul voii Tatălui Său, tot aşa şi noi, creştinii, avem datoria să ne închinăm viaţa lui Dumnezeu azi şi pururea”, ne spune părintele Valentin Fotescu, Doctor în Teologie, preot la Biserica Sfânta Vineri Nouă din Bucureşti (B-dul Nicolae Titulescu).
O, Preasfântă Fecioară, care strălucești prin curăție cerească, porumbiță preablândă, mielușea neprihănită, ajutătoare bună a lumii, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru, tu ești începutul și mijlocul și sfârșitul bucuriei noastre de acum, că dintru tine a strălucit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, pe Care L-ai adus în sfintele tale brațe în a patruzecea zi, în locul cel sfânt, întru întâmpinarea noastră și spre bucuria și mântuirea întregii lumi. Pentru aceasta te fericim și te proslăvim, pentru că tu ești cortul lui Dumnezeu și prin tine S-a sălășluit între noi, pentru ca să fim poporul Lui. Tu ești ușa cerească vestită de Iezechiel, prin care iarăși ni s-a deschis intrarea în locașurile raiului. Tu ești scara cea înaltă văzută de Iacob, prin care Dumnezeu S-a pogorât pe pământ. Tu ești pod care duce de pe pământ la cer. Pentru aceasta te rugăm să privești spre noi, ca ceea ce ai intrat în locul cel sfânt purtând pe mâini Focul Dumnezeiesc, binecuvântată. Cu focul rugăciunii tale să arzi focul patimilor noastre, ca să ne izbăvim de focul cel veșnic al gheenei. În locul cel sfânt ai venit pentru curățirea cea după lege, ție netrebuindu-ți curățire, Fecioară Curată, și prin aceasta învață-ne cumse cuvine a ne păzi în neprihănire și curăție și cum să purtăm nevoința fecioriei, că tu, fiind mai presus decât Heruvimii, ai venit la biserică, laolaltă cu femeile necurate. Tu, o, Maică Preasfântă, însăți fiind biserica lui Dumnezeu care ai adus la biserica legii pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, învrednicește-ne și pe noi să iubim mai mult în lumea aceasta bisericile Fiului tău, să le cercetăm în toate zilele vieții noastre, acolo să vedem frumusețea Domnului, pentru că mai bine este să petrecem o zi în curțile Domnului, decât să locuim în locașurile păcătoșilor. Dăruiește-ne și nouă, Preacurată, precum lui Simeon, să purtăm neosândiți, în brațele inimii noastre, pe Fiul tău și Dumnezeul nostru, ca să fim părtași pururea Preacuratului Său Trup și Sânge, și ajută-ne să ne păzim în frica lui Dumnezeu și să nu întinăm biserica trupului nostru. Și așa întâmpinând totdeauna, o, Maica lui Dumnezeu, pe Fiul tău în inimile și în sufletele noastre, să ne învrednicim prin rugăciunile tale să dobândim și acea întâmpinare în văzduh a Domnului și așa vom slăvi și vom cânta împreună cu toți sfinții pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. AMIN.
Rugăciune la Întâmpinarea Domnului
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care mai înainte ai fost văzut de prooroci ca prin oglindă, în ghicitură, și mai pe urmă în aceste zile, Te-ai născut nestricat cu trupul din Preasfânta Fecioară Maria, și în a patruzecea zi, în locul cel sfânt întru întâmpinarea întregii lumi Te-ai arătat ca prunc, purtat în brațele dreptului Simeon pentru mântuirea tuturor celor din Adam! Cât de proslăvită și de prealuminată este aducerea Ta în brațele Născătoarei de Dumnezeu în biserica Domnului, și întâmpinarea Ta de către bătrânul Simeon. Astăzi cerurile se veselesc, și pământul se bucură de venirea Ta, Dumnezeule, de venirea Dumnezeului și Împăratului nostru. De demult Moise s-a urcat în munte ca să vadă slava Ta, dar nu a putut să-Ți vadă fața Ta, pentru că i-ai arătat doar spatele. În această zi prealuminoasă a întâmpinării Tale, Tu Te-ai arătat pe Tine Om, strălucind de nespusa lumină dumnezeiască, ca împreună cu Simeon să Te vedem față către față, să Te pipăim cu mâinile și să Te primim în brațele noastre, ca să Te cunoaștem pe Tine ca Dumnezeu venit în trup. Pentru aceasta, proslăvim nespusa coborâre a Ta, și marea Ta iubire de oameni, că prin venirea Ta ai dăruit acum bucurie cerească neamului omenesc căzut de demult în păcat. Că Tu prin dreapta Ta judecată ai izgonit pe strămoșii noștri din raiul desfătării în lumea aceasta, iar acum ne-ai miluit și iarăși ne-ai deschis locașurile cerești, și ai prefăcut plânsul nostru întru bucurie, iar Adam nu se mai rușinează pentru neascultare, și nici nu se va mai ascunde de la fața Ta, fiind chemat de Tine, pentru că Tu ai venit acum ca să iei asupră-Ți păcatele lui, să-l speli cu sângele Tău și să-l îmbraci pe el, gol fiind, în haina mântuirii, în podoaba veseliei, și să-l înfrumusețezi pe el ca pe un mire. Iar pe noi pe toți, care prăznuim Dumnezeiasca ta întâmpinare, învrednicește-ne ca împreună cu fecioarele înțelepte, să Te întâmpinăm pe Tine, Mirele nostru ceresc, cu candelele credinței și curăției aprinse, să privim cu ochii credinței dumnezeiasca Ta față, să te purtăm în inimi, în toate zilele vieții noastre, ca să ne fii nouă Dumnezeu, și noi să fim poporul Tău. Iar în slăvita și înfricoșata zi a venirii tale, când toți sfinții vor ieși în văzduh pentru marea Ta întâmpinare, învrednicește-ne și pe noi să Te vedem, și astfel pururea cu Domnul vom fi. Slavă milosârdiei Tale, slavă împărăției Tale, slavă purtării Tale de grijă, Unule Iubitorule de oameni, că a Ta este împărăția și puterea și slava, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte, și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

                                      Sfinții  Trei  Ierarhi

           
Sfinții Trei Ierarhi                                      

Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur sunt praznuiti pe 30 ianuarie. Desi Biserica i-a pomenit separat in luna ianuarie, pe Sfantul Vasile - 1 ianuarie, pe Sfantul Grigorie - 25 ianuarie si pe Sfantul Ioan Gura de Aur pe 27 ianuarie, ei sunt praznuiti impreuna pe 30 ianuarie. Motivul? Pentru a le descoperi crestinilor ca nu este unul mai mare decat altul. Mentionam ca in vechime, aparusera neintelegeri intre crestini pe tema - cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi. Dupa cativa ani de la declansarea neintelegerilor, cei trei sfinti au inceput sa i se arate unul cate unul, episcopului Evhaitelor, Sfantului Ioan Mauropous. In cele din urma, in anul 1084, intr-o vedenie, Sfantului Ioan Mauropos i-au aparut cei trei sfinti impreuna si i-au grait:
"Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."
In urma acestei vedenii, Sfantul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru praznuirea comuna a celor Trei Ierarhi.
Sarbatoarea Sfintilor Trei Ierarhi este o sarbatoare a comuniunii. Ea ne descopera ca dupa cum in Sfanta Treime deosebirea dintre Tatal, Fiul si Sfantul Duh nu duce la dezbinare si nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemati sa traim separat unii de altii sau sa ne ridicam unii impotriva altora, ci sa traim dupa modelul Sfintei Treimi - unul in celalalt.
Sfantul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, s-a nascut in jurul anului 329. A studiat cu retori si filosofi celebri in Cezareea Palestinei, Constantinopol si Atena. Avea o statura inalta, era slab si negricios la fata, cu o barba mare, neagra. Parintii spun ca nu a avut timp sa se inalbeasca pentru ca a trait numai cincizeci de ani. Ne-a lasat in biserica o Sfanta Liturghie care se serbeaza de 10 ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in Joia Patimilor, in ajunul Sfintelor Pasti, al Craciunului si Bobotezei, si pe 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sfantului Vasile. Cu exceptia unor rugaciuni, ritualul este acelasi cu al Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur.
A facut incursiuni in Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt pentru a cunoaste modul in care vietuiau calugarii in singuratate. El i-a adunat pe acestia in locuri organizate, stabilind si o randuiala pentru acest mod de vietuire. In anul 358 pune temelia primei comunitati de obste, pe malul raului Isis, langa Neocezareea. Aici redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen, impreuna cu Sfantul Grigorie. Tot acum, concepe Regulile monahale mari si mici.
In Cezareea Capadociei a infiintat institutii de asistenta sociala cunoscute sub numele de Vasiliade, cum ar fi: azile, case pentru reeducarea fetelor decazute, spitale pentru leprosi etc.
Sfantul Vasile cel Mare a luptat impotriva celor care negau dumnezeirea lui Hristos si a celor care tagaduiau dumnezeirea Sfantului Duh. A trecut la cele vesnice pe 1 ianuarie, in anul 379.
Sfantul Grigorie de Nazianz (Teologul) s-a nascut in jurul anului 330, in Arianz, langa Capadocia. Primele studii le-a facut in familie. In Capadocia studiaza gramatica pana la varsta de 12 ani, iar intre 350-358 este prezent pentru studii la Atena. A fost hirotonit preot de tatal sau si episcop de catre Sfantul Vasile cel Mare. Legase o prietenie atat de stransa cu Sfantul Vasile cel Mare, incat se spunea despre ei ca "sunt doua trupuri, insa un singur suflet". Sfantul Grigorie de Nazianz era de statura mijlocie si avea un ochi bolnav, din cauza unei lovituri venita de la arieni (cei care negau dumnezeirea lui Hristos), cand vorbea in Constantinopol despre Sfanta Treime.
Numele de "Teologul" il primeste dupa sustinerea celor cinci Cuvantari teologice in anul 380, la Constantinopol, in Biserica 'Invierii'.
Sfantul Grigorie de Nazianz a prezidat cel de-al II-lea Sinod ecumenic din anul 381.
Sfantul Grigorie Teologul cere spre batranete de la imparatul Teodosie cel Mare sa traiasca retras, in liniste: "Si eu, imparate, o singura favoare cer puterii tale care face daruri marete. Nu cer aur, nu tablite multicolore, nu acoperaminte pentru masa de taina, nu sa primesc o inalta demnitate pentru neamul meu sau sa stau aproape de tine, cel preabun… Un singur lucru cer sa mi se dea: sa stau putin departe de invidie. Doresc sa cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit sa fiu urat de toti, chiar si de prieteni, pentru ca nu pot privi spre altceva, decat spre Dumnezeu". In aceasta retragere scrie ceea ce impartasise credinciosilor in biserica. S-a spus despre el ca mai intai a citit, apoi a vorbit si abia apoi a scris. A trecut la cele vesnice pe 25 ianuarie in anul 389/390.
Sfantul Ioan Gura de Aur sau Ioan Hrisostom s-a nascut la Antiohia, in jurul anului 354. A ramas orfan de tata din copilarie. Dupa moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage in muntii din apropiere, devenind monah sub ascultarea unui batran sihastru sirian. Dupa patru ani petrecuti langa acest sihastru, se retrage vreme de doi ani intr-o pestera. Este hirotonit diacon in anul 381, de catre episcopul Meletie, si preot in anul 386, de catre episcopul Flavian, urmasul lui Meletie. Vreme de doisprezece ani, predica in Antiohia in fiecare duminica si sarbatoare, iar in post, chiar in fiecare zi, luptand impotriva paganismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul si iudaismul. In anul 397 este numit arhiepiscop al Constantinopolului. A predicat si a scris un numar impresionant de comentarii la Sfanta Scriptura. A infiintat institutii de ajutoare a bolnavilor, saracilor si oamenilor in varsta, primind numele de "ambasadorul saracilor".
In timpul Sfantului Ioan Gura de Aur nu exista un formular fix, asa cum exista in prezent, pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Ioan a adunat intr-un formular actele cultice si rugaciunile si a dat nastere Liturghiei care ii poarta numele si care este cel mai des folosita.
Se crede ca in vremea cand era diacon a scris cel mai cutremurator tratat despre preotie. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog. Redam cateva randuri din acest tratat: "Cand preotul invoca Sfantul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atingere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie acelea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie, cartea VI, 4).
Sfantul Ioan Gura de Aur a trecut la cele vesnice pe 14 septembrie 407, zicand: "Slava lui Dumnezeu pentru toate!".
Prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.
Adrian Cocosila

  Despre săptămâna de rugăciune ecumenică

In perioada 18 - 25 ianuarie are loc saptamana de rugăciune ecumenică. Conform canoanelor Bisericii, impreuna-rugaciunea cu ereticii este un mare pacat. . Este necesar sa facem diferenta intre iubirea crestina, care trebuie sa se manifeste fata de orice om, indiferent de religia, rasa sau statutul lui social, dupa modelul samarineanului milostiv care a ajutat pe aproapele sau, si compromisul dogmatic si calcarea cu buna stiinta a canoanelor Bisericii..Nu poate fi folosita iubirea ca argument pentru încălcarea adevarurilor dogmatice de credinţă, descoperite de Dumnezeu, care sunt rodul iubirii Lui fata de oameni. Impreuna-rugaciunea cu eterodocsii  este pacat impotriva Duhului Sfant şi mai ales,repetată,duce la pierderea mantuirii. Iată ce prevăd canoanele Bisericii ortodoxe,în acest sens:  

  Canonul 10  Apostolic spune: “Daca cineva s-ar ruga chiar si in casa cu cel oprit de la Sfanta Impartasanie (afurisit), acela sa se excomunice.”

• Canonul 45 Apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII): ”Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca și clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească.”

  Canonul 64 Apostolic: ” Daca vreun cleric sau mirean va intra in adunarea iudeilor sau a ereticilor spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.” 

   Canonul 6 al Sinodului de la Laodiceea confirmat de Sinodul VI Ecumenic prin canonul 2 spune: Sa nu fie ingaduit ereticilor sa intre in Casa lui Dumnezeu, daca staruie in eres. Nu numai impartasirea din “Potirul comun” este oprita de canoanele Bisericii, ci si simpla rugaciune in casa, in biserica, etc. Vecerniile cu participarea eterodocsilor sunt vatamatoare si se opun canoanelor Bisericii, participarea la ele de catre ortodocsi ducand la pierderea mantuirii. 

• Canonul 32 de la Sinodul V local de la Laodiceea (343) (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU E BINECUVÂNTARE): ”Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor care mai mult sunt absurdități decât binecuvântări.”

• Canonul 33 de la Sinodul V local de la Laodiceea (343)(SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII): ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.”

• Canonul 46 (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI) Sf. Nichifor Mărturisitorul (818): ”Vă sfătuim, că în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o simplă casă și să se cânte numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele și lumânare.”

Să ne amintim și de Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI:

“Anatema – Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise ”ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ”ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!

   Aici nu este vorba de o simpla participare, ci de o saptamana de rugaciune organizata în scopul unitatii crestine, dar nu in ortodoxie, ci dupa model ecumenic,strain invataturii Bisericii. Prezenta episcopilor ortodocsi la aceste intalniri de impreuna-rugaciune atrage urgia lui Dumnezeu asupra poporului ortodox.  

   Saptamana de rugaciune ecumenica este o caricaturizare a a randuelilor Bisericii si are consecinte dezastruoase.  Parintele Paisie Aghioritul a primit la chilia sa, cu multa dragoste, un grup de preoti papistasi. Acestia au ramas impresionati de dragostea parintelui fata de ei si i-au spus: Parinte, hai sa spunem “Tatal nostru” impreuna! Parintele Paisie insa le-a raspuns ca nu este posibil. Atunci ei au spus: Parinte, dar nu suntem si noi copiii lui Dumnezeu? Parintele Paisie le-a raspuns: ,,Da, sunteti copiii lui Dumnezeu, dar sunteti afara din Casa Lui, sunteti fiii risipitori! 
 Va prezentam,spre exemplificare şi vedenia avută de Sfântul Antonie cel Mare,patronul zilei dinaintea săptamânii ecumenice, pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii.
“Pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s’a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s’a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s’ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s’a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s’a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor»
 Pe ierarhii şi preoţii ce vă amăgesc spre a vă cîştiga la “rugăciunile în comun” se cuvine a-i întreba: Oare catolicii de azi au lepădat eresurile părinţilor lor, rătăciri pentru care au ucis pe sfinţii şi mărturisitorii români ca Visarion, Sofronie şi Oprea? De ce în urma acestor “rugăciuni”, “fraţii” catolici şi protestanţi nu leapădă învăţăturile eretice întorcîndu-se la botezul apostolic? De ce noi ortodocşii suntem cei care trebuie de fiecare dată să călcăm peste învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a nu sminti pe “fraţi”? Ce interese se află în spatele acestor mascarade “bisericeşti”? Se doreşte oare ca poporul să lepede adevărata credinţă pentru a se uni cu Noua Împărăţie a lui Antihrist?

  Să ne rugăm,dar, pentru ierarhii nostri şi sa-i rugăm,să nu organizeze şi să nu întineze,Biserica drept măritoare ortodoxă, a lui Hristos,cu astfel de activităţi,care nu au nici un fundament canonic şi dogmatic şi care,de fapt,pregătesc terenul,pentru ultima erezie din istoria Bisericii,erezia ecumenistă! 

                              Pseudo-sinodul din Creta
                                                          de Nicolae Trițoiu

                             Câțiva întâi stătători ortodcși,ce în Creta s-au adunat
                             Erezia ecumenistă, la rang de dogmă, au ridicat

                             Stabilind că,ortodocșii și ereticii sunt,neândoios,

                             Ramuri,ale bisericii apostolice,a lui Hristos.

                             Că,ortodoxia și catolicismul,sunt,biserici surori

                             Că frați putem fi,chiar,cu păgânii,idolatri și vrăjitori

                             Una suntem,firesc,cu necalcedonienii monofiziți

                             Și taine valide,săvârșesc,eterodocșii,cei rătăciți.

                             Canoanele sinodale și patristice,sunt învechite

                             Ecleziologia și tradiția,sunt depășite

                             Se impune,dar,cu necesitate,a fi actualizate

                             În deplin acord,cu ,,valorile” umaniste și democrate

                             În Biserica Ortodoxă,cezaro-papismul,e-n floare

                             Întâi stătătorii,au drept de vot și puteri discreționare

                             Schimbat-au,principiul sinodalismului universal

                             Cu infailibilitatea Vaticanului,pontifical.

                             Și dacă suntem,mlădițe,ale CMB-ului babilonesc

                             Nu se cuvine,piedici a pune,celor ce se căsătoresc

                             Deci,bisericile locale,contrar tuturor canoanelor,

                             Căsătorii mixte,pot oficia, spre ,,mântuirea” lor.

                              Iar creștinii,ce hotărârile sinodale,nu vor primi

                              Vor fi caterisiți,alungați,schismatici,se vor numi.

                              Astfel,nimeni și nimic,nu le va mai putea sta în cale,

                              Ctitorilor religiei antihristice mondiale.

                             Toate,aceste hotărâri,neortodoxe și apostate

                              Perfid,cu expresii ortodoxe, au fost  înțesate

                              Îmbiindu-ne să credem,acești fii ai apostaziei

                              Cum că sunt,străjeri și vajnici apărători ai ortodoxiei.

                              Frați ortodocși,creștini adevărați,vremea e,să vă treziți

                              Căci,de mai bine de un secol,suntem manipulati,mințiți

                              Cu himera refacerii unității Bisericii lui Hristos

                              Pe temelia ecumenismului,eretic și mincinos.

                              Cum să refaci unitatea bisericii,când ea,dintotdeauna

                              Veșnică este, apostolească,sobornicească și Una!

                              Biserica nu s-a divizat nicicând,oare,Hristos,s-a împărțit?

                              Doar ereticii și schismaticii,de ea,s-au despărțit.

                              Lepădându-se,astfel și de capul ei,care este Hristos

                              Mlădițe uscate, pentru foc nestins păstrate,fără de folos

                              Cale de mântuire,ei nu au,de două mii de ani se știe,

                              Decât căința și întoarcerea smerită,la Ortodoxie!

                            ,,Sinodul” cretan a statuat,erezia ereziilor,

                              Ecumenismul,căderea bisericilor prin slujitorii lor

                              Ierarhii ortodocși,ce hotărârile sinodale,au semnat,

                              Părtași ereticilor devenind,Ortodoxia au trădat.

                              Treziți-vă,români,demni urmași,ai unui neam,născut creștin

                              Veniți să apărăm, Biserica lui Hristos și acest plai divin!

                              Dragi ierarhi,vă rugăm,renunțați,la ecumenismul apostat

                              Cereți ieșirea,din CMB-ul neopăgân, globalizat.

                              Reveniți la turma,ce Hristos v-a încredințat,spre păstorire

                              Vrem să ne conduceți,nu la ecumenism,ci la mântuire!

                              Întoarceți-vă acasă,Hristos și noi,încă vă mai așteptăm

                              Pentru aceasta,cu nădejde,zi și noapte,Domnului,ne rugăm..

                           

                Cum să petrecem o zi după voia Domnului?  

   Dimineața, când încă dormim, lângă noi stă un înger și un diavol. Aceștia așteaptă să vadă cui vom sluji în acea zi. Ziua trebuie începută astfel: să ne închinăm cu semnul crucii imediat ce ne-am trezit și să sărim repede din pat, pentru ca lenea să rămână sub plapumă. Să mergem într-un colț sfânt, să facem trei metanii și să zicem: „Doamne, îți mulțumesc pentru noaptea care a trecut, binecuvântează și ziua care vine pentru a o petrece în rugăciune, fapte bune și păzesște-mă de orice dușman văzut și nevăzut”.

Și îndată după aceasta să zicem rugăciunea lui Iisus. După ce ne-am spălat și ne-am îmbrăcat, să mergem în ciolțișorul nostru sfânt, pentru ca nimic să nu ne distragă, și să citim un capitol din Evanghelie. Să ne gândim apoi ce faptă bună putem face în acea zi pentr aproapele nostru.

Dacă e timpul să mergem la serviciu, să ne rugăm înainte de a deschide ușa casei cu rugăciunea lui Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mă lepăd te tine, satană, de toată trufia ta și de slujba pentru tine și mă închin Ție, Hristoase, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.

Apoi să ne facem semnul sfintei cruci și, ieșind din casă, fără a fi observați, să însemnăm drumul cu semnul crucii. Pe drum și oricând de altfel, trebuie să spunem Rugăciunea lui Iisus și „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”. Dacă nu avem serviciu, înainte a găti vom stropi produsele alimentare cu apă sfințită, iar aragazul să-l aprindem cu lumânarea de la candelă. Astfel și mâncare ne va fi de folos și nu spre pierzare atât trupește, cât și sufletește, mai ales dacă vom rosti în gând Rugăciunea lui Iisus.

Ambrozie Iurasov – Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 92-93

                                                           

  Pr. prof Mihai Valica: Importanta citirii Moliftelor Sfantului Vasile in ziua de 1 ianuarie

  Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi. Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii…

  Incepand din secolul IV si pana astazi, exista in molitfelnicele bisericesti rugaciuni de exorcizare si timp de atatea secole poporul lui Dumnezeu s-a servit de ele. Cine nu cunoaste maretia acestor molifte ale Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, stalpii Ortodoxiei, nu cunosc si nu traiesc prea mult din ortodoxia noastra si nu cred in existenta reala a demonilor.

  Rugaciunile de exorcizare sunt consemnate in mai multe manuscrise, astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Moliftele Sf. Ioan Gura de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 13), f. 120; – pt. Moliftele Sf. Vasilie cel Mare – Cryptensis G.b. 2 (sec. 11 ), Grotaferrata, f. 105; Sinaiticus 973 (sec. 12), f. 106; – pt. Moliftele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis G.b.2.VI (sec. 13), f. 84. Cele mai vechi rugaciuni de alungare a dracilor sau pastrat in Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele mai importante manuscrise liturgice din lume, in care apare pentru prima data textul Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur[1].

  Personal cred ca citirea Moliftelor Sf. Vasile, dupa Sf. Liturghie in ziua de 1 ianuarie, este bine sa se faca, asa cum este traditia in Bucovina si in unele zone ale tarii, intrucat multe din obiceiurile ocazionate de sarbatorile de iarna sunt de sorginte pagana si demonica. Cert este faptul ca noi am imprumutat foarte multe obiceiuri pagane care contribuie la secularizarea societatii. Secularizarea nu este rezultatul confruntarii dintre credinta si necredinta, ci a parazitarii credintei, care o transforma in pseudo-credinta, pseudo-traditie sau pseudo-spiritualitate. Fara sa nesocotim sau sa subevaluam patrimoniul de traditii si obiceiuri foarte bogat al tarii noastre, care are caracteristicile unei mosteniri culturale si spirituale ancestrale, trebuie pus accentul pe limita intre sacru crestin si „sacru” pagan si pe dimensiunea spiritualitatii mantuitoare a credintei in Hristos.

Concretizarile spectaculoase ale unor mituri antice legate de simbolistica animalelor sunt manifestari care reprezinta o modalitate originala de exprimare a arhaicelor asociatii rituale dintre animale si cultul cvasiuniversal al soarelui. Este vorba deci de idolatrie, un pacat foarte grav condamnat de Sf. Scriptura. De aceea Sf. Parinti au dat canoane in acest sens, pentru a feri pe crestini de capcanele celui viclean si pedepsesc canonic pe cei care nu se feresc de obiceiurile pagane: canonul 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare, care precizeaza: „clericii care practica astfel de obiceiuri sa se cateriseasca; mirenii sa se afuriseasca”; 70, 71 ap.; 24, 51, 61, 62, 65, 71, 94 VI. „Clericul care practica obiceiuri superstitioase sa se cateriseasca; mireanul sa se afuriseasca” – 65, 79 (VI).

  In acest context ar fi de dorit ca Sf. Sinod sa dea o reglementare in acest sens si sa aplice canoanele fata de unii preoti si chiar ierarhi care incurajeaza sau sunt indiferenti fata de manifestarea publica a obiceiurilor pagane, desfasurate cu ocazia sarbatorilor de iarna.

Oare mai traim noi, crestinii acestui mileniu, „sarbatorile cu Dumnezeu” – Emanuel? Il mai simtim pe Hristos ca fiind efectiv cu noi sau mai percepem noi dimensiunea autentica a sarbatorilor sfinte in mijlocul acestor dezmaturi ritualice pagane? Oare nu suntem din toate partile asurziti si orbiti de hiturile radio, de emisiunile TV si de alte surogate „craciuniste”, iar in goana noastra din timpul isteriei cumparaturilor de Craciunul, devenit comercial, consumist si chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simtim pe Hristos ca Mantuitor? Nu cumva nu vedem din taina si dragostea lui Hristos decat bradul, obiceiurile pagane reinviate frenetic, porcul si pe Mosul care face discount? Nu reprezinta oare toate acestea o toleranta nepermisa fata de demonizarea colectiva a societatii si a tarii? Nu este oare era Harry Potter o indracire subtila a lumii, sub masca magiei „nevinovate”?

  Iata doar cateva motive sa se treaca in randuiala Tedeumului de anul nou si citirea Moliftelor Sf. Vasile, rostite de ziua lui, tocmai pentru a contracara actiunea dezmatului ritualic al obiceiurilor pagane si magia regizata, care se dezlantuie fara oprelisti, la toate nivelurile vietii laice, dar in special de la Craciun si pana la revelionul mult asteptat de unii[2].

  Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi. Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii centrale si locale, care jefuiesc prin taxe si impozite aberante pe om, pe care il umilesc si-l subjuga in numele unei false simulari a binelui comun.

  De toti acesti prigonitori ne lepadam, ne dezicem de ei, dar il rugam, in acelasi timp, pe Sf. Vasile cel Mare sa mijloceasca de ziua lui, la bunul Dumnezeu, la inceputul anului civil, sa scoata toti dracii din cei mentionati mai sus. Deci iata rolul cultic dar si folosul social si comunitar al Moliftelor, citite la cumpana dintre ani.

  Daca toata Biserica Ortodoxa Romana ar citi Moliftele Sf. Vasile pe 1 ianuarie sau ale Sf. Ioan Gura de Aur, in cele trei sarbatori randuite cinstirii lui, am convingerea ca multi draci vor pleca din tara aceasta in pustiul si abisul lor.

  M-as bucura sa fie introdusa citirea Moliftelor Sf. Vasile si ale Sf. Ioan Gura de Aur si la inceputul anului bisericesc, la 1 septembrie si sa fie la fel de unitara slujba Tedeumului, privind randuiala rugaciunii in completare, deci suplimentata, asa cum am sugerat eu mai sus, si nu in restrictii sau desfiintarea unor practici de secole, care au tinut demonii departe… Deci sa fim la fel de harnici si pentru a adauga putere rugaciunii, in aceeasi masura in care unii se straduiesc sa fie harnici in a o limita, restrictiona si a o dilua…

 Prin randuiala speciala propusa pentru Tedeumul de la inceputul anului civil, se recunoaste din partea Bisericii si se adauga implicit, mai mare valoare anului secular, decat anului bisericesc propriu-zis.

  In acest context trebuie pusa problema Moliftelor si nu in contextul incidentului de la Tanacu, sau a altor preoti, care manipuleaza slujbele, speculand credinta unora, ceea ce face ca unii, voit sau nevoit, sa desfiinteze sau sa limiteze liturgic Moliftele, facand jocul unor zvonaci de serviciu si ideologi seculari ai omului recent.

                                                           #####

   Dupa cum foarte bine precizeaza prof.Mihai Valica. moliftele se citesc nu numai pentru exorcizarea celor demonizati ci si pentru risipirea si alungarea demonilor din diferite locuri si tinuturi. Sa fi avut,oare,in vedere si acest aspect aspect cei ce au hotarat ca aceste molifte sa nu se mai citeasca in ziua  Sf.Vasile? Nu putem judeca noi decizia Sf.Sinod si atat timp cat mai exista Biserica ortodoxa si nu ecumenica trebuie sa ascultam de Biserica! Suntem totusi nelamuriti si ingrijorati si de aceea reprezentantii Bisericii ar trebui sa ne lamureasca si in legatura cu acest aspect: Nu cumva exista riscul ca,in timp,prin nerisipirea si nealungarea demonilor din anumite locuri si tinuturi sa se produca o acumulare uriasa de demoni si de energii negative pe acele teritorii unde nu se face o citire generala a moliftelor in ziua de Sf.Vasile? Fiindca daca ar fi asa,sa ne fereasa Dumnezeu,oamenii din acele locuri ar deveni mai pacatosi  si mai rai decat animalele!... 

                                           NASTEREA DOMNULUI 

CRÃCIUNUL

Sãrbãtoarea Nasterii Domnului Iisus Hristos

                                                               25 Decembrie

                               

Troparul Nasterii Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru rãsãrit-a lumii lumina cunostintei. Cã întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la Stea au învãtat, sã se închine Tie, Soarelui Dreptãtii si sã Te cunoascã pe TineRãsãritul cel de Sus, Doamne, mãrireTie

Condacul Nasterii Fecioara astazi pe cel mai presus de fiintã naste si pãmântul - pestera celui neapropiat aduce. Îngerii cu pãstorii slavoslovesc si magii cu steaua cãlãtoresc. Cã pentru noi s-a nãscut Prunc tânãr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

        EVANGHELIA NASTERII
     la Sf. Liturghie
  (Matei II 1-12)

Iar dacã S-a nãscut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iatã magii de la Rãsãrit au venit în Ierusalim, întrebând:
Unde este regele iudeilor, Cel Care S-a nãscut? Caci am vãzut de la Rãsãrit steaua Lui si am venit sã ne închinãm Lui.
Si auzind, regele Irod s-a tulburat si tot Ierusalimul împreunã cu el.
Si adunând pe toti arhiereii si cãrturarii poporului, cãuta sa afle de la ei: Unde este sã Se nascã Hristos?
Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii, cã asa este scris de proorocul:
"Si tu, Betleeme, pãmantul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic, între cãpeteniile lui Iuda, cãci din tine va iesi Conducãtorul, Care va paste pe poporul Meu Israel".
Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lãmurit în ce vreme s-a arãtat steaua.
Si, trimitându-i la Betleem, le-a zis: Mergeti si cercetati cu de-amãnuntul despre Prunc si, dacã îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, sã mã închin Lui.
Iar ei, ascultând pe rege, au plecat si iatã, steaua pe care o vãzuserã în Rãsãrit mergea înaintea lor, pânã ce a venit si a stat deasupra, unde era Pruncul.
Si vãzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Si, intrând în casã, au vãzut pe Prunc împreunã cu Maria, Maica Lui, si, cãzând la pãmânt, s-au închinat Lui, si deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tãmâie si smirnã.
Iar luând înstiintare în vis sã nu se mai întoarcã la Irod, pe altã cale s-au dus în tara lor.                                        

 Dumnezeu, inca indata dupa caderea lui Adam si a Evei, a prevestit ca Maica Domnului va fi acea “femeie- fecioara” care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). 

 Nădejdea mântuirii şi a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat niciodata. Ea a dăinuit prin proroci şi prin toţi binevestitorii mântuirii prin Hristos. 

Daniil a prezis timpul naşterii Mântuitorului arătând că de la ieşirea poruncii  pentru zidirea din nou a Templului din Ierusalim şi până la venirea lui Hristos vor fi 490 ani. 

Prorocul Isaia a vestit tuturor: "Şi va ieşi  toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcina lui se va înălţa." (Isaia XI , 1-2) Ieremia îl numeşte: "Domnul - dreptatea noastră (Ieremia 23,6) Miheia arată locul naşterii : "Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, din tine va ieşi povăţuitor peste Israil, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veacului. (Miheia V,1) Isaia a spus ca El se va naşte din fecioară şi îl numeşte Dumnezeu: "Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema  numele lui Emanuil ... (Isaia VII,14) va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin  judecată şi prin dreptate, de acum şi până în veac.'' (Isaia IX ,6) Acestea sunt doar câteva din dovezile pe care se spijină nădejdiile de mântuire împlinite prin Naşterea Domnului, taină descoperită lumii la "plinirea vremii ".La 25 martie 748 de la întemeierea Romei, arhanghelul Gavriil a binevestit apropierea mântuirii: "Nu te teme Marie căci ai aflat har  la Dumnezeu . Iată vei zămisli în pântecele tău şi vei naşte un fiu şi numele lui va fi Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema  şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul părintelui său David . Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. (Luca I, 30-33 ) Cuvintele îngerului  încununează arătările  prorocilor.Aceasta este bucuria Naşterii. 

Iată cum apare ea relatată de Ev. Matei, cap I, versetul 18 u: "Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt... Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif , Maria a născut pe Fiul său cel Unul Născut, căruia i-a pus numele Iisus." 

 Sfântul evanghelist Luca istoriseşte împrejurările în care s-a născut Mântuitorul. El şi-a scris Evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. A fost în preajma ei şi multe din cele istorisite le-a ştiut chiar de la ea. "În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David (care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David; ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Luca 2, 1-7). 

La rândul lui, Sfântul evanghelist Matei istoriseşte despre venirea magilor de la Răsărit , aducând aur, smirnă şi tămâie, despre înşelarea lui Irod , de fuga în Egipt, uciderea pruncilor, de întoarcerea în Nazaret, toate acestea ca să se dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. 

 Deci,Acum peste două mii de ani, în oraşul Bethleem, s-a săvârşit marea taină a dreptei credinţe: "Dumnezeu S-a arătat în trup" (I Tim. III, 16). Eveniment unic în istoria omenirii, petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, stăpân peste Galileea (Nazarretul) şi Iudeea (unde era Bethleemul), amândouă regiunile făceau parte din Imperiul Roman şi erau guvernate de către un procurator, Quirinius. Imperiul era condus în vremea aceea de August (27 Î.Hr-14 d.Hr), primul împărat al Imperiului Roman, reorganizator al administraţiei şi armatei care a dispus un recensământ al populaţiei. Dispoziţiile recensământului obligau pe fiecare cetăţean să se înscrie (pentru a fi luat în evidenţă) în locul lui de obârşie, fără întârziere. Mergând cu Iosif de la Nazaret la Bethleem, spre a împlini porunca autorităţilor vremii, Sfânta Fecioara Maria a născut pe Iisus într-un staul de animale din marginea cetăţii. Acolo, la marginea câmpului, în noaptea sfântă, Îngerul a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot atunci şi tot acolo, în pragul colibei în care se afla pruncul sfânt, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a lăsa, lângă copilaşul sărac, daruri împărăteşti. "

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea întelege după cuviinţă această Evanghelie" - spune sfântul parinte Ioan Chrysostomul, pentru că până aici aparenţele au fost necuviincioase. Au fost magi pentru ca prin ei lumea păgână tributară miturilor şi magiei a fost adusă la închinare şi la cunoştinţa singurului Dumnezeu Cel În Treime Închinat. Steaua, care le-a fost trimisă şi care le-a vestit vestea cea bună şi i-a condus până în faţa pruncului i-a încredinţat pe deplin, pentru că ea le era proprie, era una din valorile pe care magii lumii orientale o cultivau. Dumnezeu le-a vorbit în limba lor, erau încredinţaţi, nu mai aveau frică pentru nimic. Să părăsim aşadar lucrurile pământeşti ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii. 

Lectură religioasă: Legenda lui Moş Crăciun: La marginea oraşului Betleem, Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile nasterii, l-a rugat pe Mos Ajun sa-i gazduiasca. Deoarece era sarac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic si mai bogat, Mos Craciun. Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa era o femeie buna, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, ii gazduieste in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus.  

 Afland cele intamplate, Craciun isi pedepseste sotia taindu-i mainile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindeca, lipindu-i mainile la loc Craciunesei. Mos Craciun, vazand aceasta se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci.

####

Dupa nasterea lui Iisus", spune falsul învatator Elvidius în secolul 4, si multi altii asemenea înainte si dupa el, “Maria si-a început viata de familia cu Iosif si a avut copii de la el, care sunt numiti în Evanghelie ca fratii si surorile lui Hristos”. Însa cuvântul “pâna” nu înseamna ca Maria a ramas fecioara doar pâna la un moment dat. Cuvântul “pâna” si alte cuvinte similare deseori reprezinta vesnicia. În Sfânta Scriptura se spune despre Hristos: În zilele Sale dreptatea si pacea vor straluci, pâna când luna va fi luata de pe cer (Ps. 71,7), însa aceasta nu înseamna ca atunci când nu va mai fi nici o luna la sfârsitul lumii, dreptatea lui Dumnezeu va disparea. Din contra, tocmai atunci ea va domni. Apoi, ce înseamna: El va domni, pâna când va pune pe toti dusmanii Lui sub picioarele Sale? (I Cor. 15,25). Domnul va domni numai pâna când dusmanii Lui vor fi pusi sub picioarele Lui?! David, în Psalmul 4, spune: Asa cum se uita ochii iubitei dupa iubitul ei, asa se uita ochii nostri dupa Domnul Dumnezeul nostru, pâna când El se va milostivi de noi (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptati spre Domnul numai pâna când va capata îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pamânt! (Fericitul Jerome, "Despre Pururea Fecioria Mariei"). În Evanghelie Mântuitorul le spune Apostolilor (Mat. 28,20): Iata, Eu sunt cu voi pâna la sfârsitul lumii. Deci dupa sfârsitul lumii Domnul se va departa de ucenicii Lui, iar când acestia vor judeca cele douasprezece semintii ale lui Israel pe cele douasprezece scaune de domnie, ei nu vor mai avea partasia promisa cu Domnul?

Daca Iisus a mai avut frati si surori, de ce a lasat-o in grija lui Ioan?
Iezechiel 44, 2 (Maica Domnului -  pururea fecioria)Poarta aceasta va fi închisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe

ea. De aceea va fi închisa.

 Fratii Domnului nu se numesc nici ei insisi frati, Iacov se numeste : rob (Iacov 1,1),si Iuda : slujitor (Iuda 1,1), de ce s-ar fi rusinat sa spuna ca sunt frati ?

1. In orient, la iudei cuvantul frate avea un sens mai larg folosindu-se pentru a desmena si rude mai apropiate. De exemplu : a Facere 13,8 Avraam il numeste pe Lot frate, desi era numai nepot de frateFacere 11, 27.
    Ioan 19,25 : Si stateau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui,Maria lui Cleopa si Maria Magdalena.  – Cum ar putea fi doua surori cu acelasi n Fratii Domnului  sunt copii acestei Maria lui Cleopa, probabil verisori primari cu Mantuitorul.

Cum, dar Iosif stiind ca ea este fecioara proorocita (Isaia 7,14) din care se va naste Emanuel, Dumnezeul si Mantuitorul lumii, ar mai fi putut cugeta ceva din cele omenesti asupra ei, stiind ca el era drept si temator de Dumnezeu (Matei 1,19).; ea va fi mijlocitoare a intrarii in lume a Mantuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a inchinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea “plina de har” si “binecuvantata intre femei” (Luca 1, 28); ei i s-a inchinat Elisabeta, maica Sfantului Ioan Botezatoml, numind-o “cea binecuvantata intre femei” si “Maica Domnului meu” (Luca 1, 40-43); fericit este pantecele si sanul ei, ca a purtat si a alaptat pe Mantuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mantuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a facut-o Mantuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugamintea ei (Ioan 2, 3-10); Mantuitorul S-a ingrijit de soarta ei, chiar si atunci cand El suferea infricosatele chinuri pe Cruce, incredintand-o spre purtare de grija celui mai iubit dintre toti apostolii Sai (Ioan 19, 26-27); ea insasi, prin Duhul Sfant, a proorocit ca toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru marirea cu care a invrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); insusi numele ei inseamna “Doamna, Stapana” in limba ebraica.

Aceasta Doamna si imparateasa-Fecioara va sta de-a dreapta tronului Fiului sau in ziua Judecatii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zamislit si a nascut din Duhul Sfant pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrita de puterea Celui Preainalt (Luca 1, 35) si ramanand fecioara si dupa nastere (lez. 44, 1-3); ea este “mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii” (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii in afara de Iisus Hristos, Mantuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor “frati si surori ai Domnului” nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); “fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, caci in vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama “fratilor Domnului”, Maria lui Cleopa, se numeste sora cu Maica Domnului, tot in acest sens de rudenie apropiata (Ioan 19, 25 s.a.).

Spune-mi dar fratele meu, tie ti-ar place ca cineva sa-ti necinsteasca mama si memoria ei ? Oare Mantuitorul se bucura atunci cand unii o numesc o femeia ca oricare femei, cu mai multi copii cand ea a fost singura gasita vrednica sa poarte in pantece pe Fiul lui Dumnezeu, pe cea in fata carei Gavriil s-a plecat ?

Deci, mute sa fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra imparatesei ingerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si tematorului de Dumnezeu Iosif, in cele ce rau si nebuneste socotesc ca a mai avut si alti fii Preasfanta si Preacurata Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, cea “plina de har” (Luca 1, 28-29).  (Arh.Ilie Cleopa)

        

Veniți,Pruncului Sfânt,să ne-nchinăm!

                                                                     de Nicolae Trițoiu

 În iesle săracă se naşte,Prunc Sfânt
Dumnezeu,coboară,tainic,pe pământ
În noaptea sfântă,cer şi pământ răsună
Îngeri şi oameni,cântă,împreună.

Mai presus de fire,Fecioara Maria
La Betleem,naşte pe Mesia
Întrupând,în neamul omenesc
Pe Fiul Tatălui,Celui ceresc.

Tatăl,Cel de oameni,iubitor
Trimisu-ne-a,nouă,Domn şi Mântuitor
Pe Fiul Său,Cel din veci,născut
Cel ce,pentru noi,om s-a făcut.

De acum,păcatele noastre,El,duce
Smerindu-se mereu,până la Cruce
Jertfindu-se,în umbra Sfântului Altar
În fiecare Liturghie,iar şi iar..

Ne cheamă,azi,la Masa-i Sfântă
Pruncul Împărat,la ospăţul de nuntă
Dar,noi,creştinii veacului,cel apostat
Pe sărbătoritul,cel din iesle,l-am uitat.

Hrana nemuririi,ne oferă,Dumnezeu
Însuşi,Trupul şi Sângele,Fiului Său.
Noi,însă,nu mai poftim,bunătăţi cereşti
Ci,doar,deşertăciunile,cele lumeşti.

Demult,în casa Domnului,nu mai intrăm
Ci,zilnic,prin supermarketuri,defilăm
Orbiţi de reclame,debusolaţi,ne-nvîrtim
La shopping,timpul mântuirii,ne irosim.

Trupul,să ne îmbuibăm,pe cât se poate
Căci, sufletele şi aşa,ne sunt,moarte
Alimente otrăvite,cu toţi,preferăm
Decât.la Cina Domnului,să intrăm.

Aşa,ocultele,ne-au îndobitocit
Planuri funeste urmărind,şi al lor profit
Iar când nedreptatea,nu mai suportăm
Protestăm,de ei conduşi,în haos,să intrăm!

Te prefaci,Crăciunul,a sărbători,creştine
Dar,te-ai întors,la vechile orgii păgâne
Pofta cărnii şi idoli moderni,te-au copleşit
Uitând,astfel,pe Pruncul,cel sărbătorit.

Şi totuşi,mai răsună,chemarea Lui sfântă
Pruncul Împărat,ne mai aşteaptă,la nuntă
Din lume să ieşim,ne-ndeamnă,zicând,aşa:

Veniţi.creştini,căci vă aştept,la masa Mea!        

                   Viata si minunile Sf.Ierarh Nicolae               

   Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.
După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.
Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.
Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.
Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.
Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.
Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.
Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.
Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.
Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.
Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.
Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.
Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.
După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.
Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.
Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.
Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.
Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.
În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.
Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.
Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.
Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.
De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.
Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.
Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.
Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.
După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.
Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.
Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.
Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.
Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.
Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi
Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.
Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.
Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.
Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.
Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.
În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.
Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.
Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".
Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.
Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.
Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.
De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.
Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".
Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".
Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.
Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".
Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".
Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.
Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.
Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".
Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.
Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.
După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.
Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".
În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.
Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.
Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.
Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.
Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Aducerea Cinstitelor Moaşte ale Sfîntului Nicolae,          Arhiepiscopul  din Mira Lichiei     

  Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni.
Toate acestea s-au făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi; pentru că a zis oarecînd către Sfîntul Prooroc Ieremia: "De va sta Moise şi Samuil înaintea feţei Mele, rugîndu-se pentru poporul cel ce Mă urăşte, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dînşii de la faţa Mea, la moarte, la sabie, la foamete şi la robie".
Cu o dreaptă mînie ca aceasta a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe părţi greceşti de la răsărit, între care a fost şi Lichia, cu cetatea ce se numeşte Mira; prin aceasta a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numeşte Bari, şi care este în Italia. Astfel, moaştele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfînt suflet petrece întru cetele cereşti cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pămînt cu cinstire sub obroc. Şi ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca şi Apusul, să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu.
Aducerea acestor sfinte moaşte s-a făcut într-acest fel: "Unui preot care locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit şi cucernic, i s-a arătat înainte Sfîntul Nicolae, zicîndu-i: "Mergi şi spune poporului acestuia şi la tot soborul bisericesc ca, ducîndu-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducîndu-le aici, să le pună în această cetate a Varului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; aşa voind Domnul Dumnezeul meu".
Preotul, sculîndu-se după vedenia aceasta, a mers în biserică şi a spus clerului bisericii şi la tot poporul arătarea Sfîntului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicînd: "Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră". Deci, degrabă au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni vestiţi şi temători de Dumnezeu, dîndu-le lor din sfinţita rînduială cîteva feţe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaşte ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gîndit, ca nu în loc de cîştigarea cea dorită a moaştelor celor făcătoare de minuni, să li se întîmple lor ceva împotrivă. Deci, luînd asemănare neguţătorească, ca şi cum ar face ei o neguţătorie şi ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întîi la Antichia unde, vînzîndu-şi grîul după obiceiul neguţătoresc, au cumpărat alte lucruri.
Apoi, auzind de la alţi negustori veneţieni, care veniseră mai înainte din alte părţi, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit, ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei şi au stat la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd cu dinadinsul de biserica sfîntului şi despre moaştele lui, şi-au luat armele, temîndu-se ca nu cumva să-i oprească pe dînşii cineva, şi au mers la biserică. Acolo, aflînd patru monahi, i-au întrebat pe dînşii: "Unde se află moaştele Sfîntului Nicolae, că voim - ziceau dînşii - să ne închinăm lor". Iar monahii le-au arătat lor mormîntul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pămînt, moaştele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos.
Deci, varenii, dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului; iar cînd au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorîse din cinstitele lui moaşte. Apoi, mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaştele sfîntului, luîndu-le cu bucurie pe braţele lor preoţii, le-au dus la corăbiile lor şi le-au pus cu cinste într-una din ele. Luînd ei sfintele moaşte, s-au dus cu dînşii şi doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lîngă biserică. Cu o bună neguţătorie ca aceasta şi cu cîştigul cel fără de preţ, varenii, depărtîndu-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună şi fericită călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei.
Poporul cel din Bari, înştiinţîndu-se de venirea la dînşii a cinstitelor moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Nicolae, îndată a ieşit întru întîmpinarea sfintelor moaşte împreună cu episcopii, cu preoţii, cu monahii şi cu tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, şi mulţimea a tot poporul, de la mic pînă la mare, cu făclii şi cu tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi săvîrşind cîntări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Apoi, luînd cu bucurie şi cu cinste acea nepreţuită şi duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Şi se făceau multe minuni la moaştele cele tămăduitoare. Pentru că şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingîndu-se de moaştele sfîntului. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă.
După aceasta, Sfîntul Nicolae, arhiereul lui Hristos, arătîndu-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: "Am venit cu bunăvoia lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al noulea din zi şi, într-acelaşi ceas, am dat din darul Dumnezeului, tămăduire la unsprezece oameni". Această arătare a sfîntului, monahul acela a spus-o la toţi, spre mărirea plăcutului său. După aceea, în toate zilele, sfintele lui moaşte n-au încetat a da cu minune tămăduire şi se dau pînă acum, celor ce aleargă la dînsul cu credinţă. Deci, cetăţenii Varului, văzînd darul cel făcător de minuni al moaştelor Sfîntului părinte Nicolae, curgînd dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare şi frumoasă şi au înfrumuseţat-o cu tot felul de podoabe scumpe.
După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei la Var, adunînd clerici din cetăţile şi ţările cele dimprejur ale arhiepiscopiei şi episcopiei, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaşte ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeaşi zi în care mai înainte le aduseseră în Var, de la Mira Lichiei şi le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, avînd în ea oarecare sfinte moaşte, pentru închinăciunea celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a aşezat, praznicul aducerii cinstitelor moaşte ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, să se prăznuiască în toţi anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amîndouă aduceri; adică pe cea din Mira la Var şi pe cea din biserica Mergătorului Înainte, în biserica cea nouă pe care varenii au zidit-o din piatră, în numele Sfîntului Nicolae.
Nu numai într-acea cetate a Apusului, ci şi în cetăţile şi laturile Rusiei, în aceeaşi vreme s-a luat obiceiul de a se prăznui această aducere, cu bună credinţă şi cu bună cucernicie din dragostea cea către Sfîntul Nicolae, făcătorul de minuni; deoarece şi Rusia cea din nou luminată atunci, s-a învrednicit de multe minuni ale Sfîntului Nicolae. După ce au trecut cîţiva ani, după buna voire a Sfîntului Nicolae - precum s-a arătat în vedenia unui oarecare monah -, i-a poruncit şi a pus sub Sfîntă Masă în altar, cinstitele lui moaşte, care izvorăsc totdeauna mir; precum se vede şi acum acolo, că se dă spre tămăduirea tuturor bolilor şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfîntul Său, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă: În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaşte ale arhiereului Nicolae, se adaugă şi o sfătuire către dreptcredincioşi, pe care mai pe scurt, o pomenim şi noi, aici, în acest fel:
Să nu te minunezi, iubite cititor, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinţilor din părţile Răsăritului la Apus, fiindcă năvăleau multe răutăţi de la păgînii agareni asupra dreptei credinţe; precum asemenea să nu te minunezi, că a adus moaştele Sfîntului Nicolae de la Mira Lichiei la Var.
Aceasta s-a făcut, nu pentru cea mai multă dreaptă credinţă a apusenilor, nici pentru credinţa cea rea a răsăritenilor, pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petreceau fără de prihană întru buna credinţă a părinţilor lor; iar apusenii este arătat că de la începutul anului 809, de la naşterea lui Hristos, au scornit un lucru nou în mărturisirea credinţei despre purcederea Sfîntului Duh. Deci, Dumnezeu a trimis trupurile sfinţilor Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care, sfătuiau cu facerile de minuni, pe cei de acolo, să se întoarcă iarăşi la mărturisirea credinţei celei dintîi, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioşi, nici la unii ca aceştia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci prin mijlocul celor blînzi, care merg ca oile prin mijlocul potrivnicilor lor.

   

Halloween, sărbătoarea satanică a diavolilor și a întunericului                        

     Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows' Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic și protestant, deoarece în aceste culte creștine ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.

Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte țări Halloween este serbat prin parade și carnavaluri.

,,Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine's Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow's Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint's Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie.

Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, "ziua cand mortii,fantasmele parasesc mormintele...". Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti.

Halloween-ul este o sărbătoare păgână importata de la americani care amestecă şi confundă religia cu magia, practic nu are nimic creştin în conţinutul său . Acesta “sarbatoare” în spiritul divertismentului promovează o cultură a urâtului, în cadrul căreia impresionează admirativ cea mai hidoasă mască sau cea mai macabră acţiune.

Ideea de a se deghiza în demoni este oricum lipsită de logică. Istoricii religiilor afirmă că scopul pentru care erau purtate măşti în religiile primitive era crearea unei legături spirituale cu zeitatea sau fiinţa reprezentată prin acea mască.

Ori deghizându-se în demoni,vrajitoare,vampiri,monstri,etc. oamenii nu fac altceva decât să le ofere acestora propriul lor corp drept punte de manifestare în planul fizic. Adică îndeplinesc exact lucrul de care ar trebui să se protejeze.

Acest joc cu răul şi de-a răul nu poate avea doar caracter de divertisment inofensiv, ci în această formă se ascunde, de fapt, o provocare şi o pătrundere într-o lume necunoscută şi periculoasă, pentru care ignoranţa nu este o scuză.

“ Sărbătoarea” actuală cu valenţe de carnaval a Halloween-ului a fost influenţată de diverse culturi pe filieră celtică si romana. Celţii celebrau pe 1 noiembrie Anul Nou printr-un festival numit “Samhain“, care marca trecerea din sezonul soarelui în sezonul întunericului, cânt toate focurile erau stinse şi druizii, adică preoţii lor, aprindeau altele, dăruind câte o torţă fiecărei familii cu menirea de a încălzi casele şi a ocroti de spiritele întunericului.Tot în jurul datei de 1 noiembrie romanii aveau sărbătoarea “Ziua Pomona”, numită după zeiţa fructelor şi a grădinilor, când celebrau roadele naturii. Cu timpul cele două sărbători păgâne au devenit una singură, împrumutându-şi caracteristicile şi conţinuturile una alteia, într-o mare celebrare a toamnei.

Sărbătoarea pe care americanii o celebrează în zilele noastre este un amestec păgân de magie, spirite rele ,moarte,stafii, schelete şi cranii specifice festivalului celtic “Samhain” .

Oricât de inofensivă ar părea la prima vedere astfel de manifestare şi oricât de multă bucurie ar aduce copiilor, fapt pentru care mulţi părinţi sunt confuzi, conţinutul său ne duce în lumea întunericului, nu în împărăţia luminii.

Halloween-ul nu se limitează la amuzament, la o simplă distracţie sau la un carnaval cu măşti câtă vreme are o tentă religioasă. Subtilitatea răului din conţinutului său este foarte mare pentru că întruchipează una dintre metodele multiple de amăgire şi înşelare folosite de diavol şi este cea mai potrivită pentru sufletele curate, dar neinstruite, cu o vigilenţă spirituală scăzută.

Când copiii se deghizează în înfăţişări malefice nu este o aplecare spre bine şi frumos, ci spre chipul diavolului, iar cuvintele “trick or treat” (ne daţi ori vă bântuim-truc sau tratatie) nu este un simplu joc, ci o aderare la lucrarea răului, cu nebănuite consecinţe pe plan emoţional şi comportamental.

Pentru orice creştin, fenomenul Halloween este o aderare subtilă la lucrarea celui rău tocmai prin încercarea de bagatelizare a lucrării diavolului şi a unor acte magice păgâne.

Nu putem să ironizăm şi să ne jucăm cu răul, pentru că “tatăl minciunii”(Ioan 8,44) nu prea ştie de joacă şi ademeneşte sufletele ignorante şi neinstruite duhovniceşte prin tot felul de practici care par inofensive.

Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea "Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?", 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : "As vrea sa omor pe cineva..." Acesta este impactul sarbatorii !

Ca si in anii precedenti si in acest an (2014 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator,filmele horror si cartile pentru copii,deja clasice,din seria Harry Potter, etc.).

Mii de adepţi ai religiei wicca, ce practică vrăjitoria şi respectă ritualuri celtice antice, încă denumesc Halloweenul după sărbătoarea antică Samhain şi consideră noaptea în care se ţine Halloweenul cea mai sfântă noapte din an. „[Creştinii] nu-şi dau seama, dar şi ei ţin sărbătoarea noastră. . . . Nouă ne place“, declara, potrivit ziarului USA Today, o aşa-zisă vrăjitoare. Sărbători precum Halloweenul sunt în contradicţie cu învăţăturile Bibliei.

Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.

Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim?

Biblia avertizează: „Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător,Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta.”(Deuteronom 18,10-12).

Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea şi pericolul acestei false sarbatori pentru ei şi copiii lor si ca pe viitor o vor ocoli,luînd atitudine împotriva ei.. Ca mărturisitori creştini nu putem opta şi pentru rău şi pentru bine, pentru Dumnezeu şi pentru diavol ci să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Petru: “Fiţi treji, privegheaţi; potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).

SCRISOAREA UNUI COPIL CU PRIVIRE LA HALLOWEEN

"Dragi părinţi, stimaţi profesori, vă scriu eu, copilul anului 2022, dintr-o Românie de import, cu sărbători de import, legi de import, programe TV de import, suflete de import. În fiecare an, pe data de 31 Octombrie, se schimbă ceva în viaţa mea.

Celebrez moartea. Întunericul. Groaza. Sub tutela voastră, încep pregătirile intense pentru Halloween, un fel de “sărbătoare”, de fiecare dată parcă mai înspăimântătoare. În preajma acestei zile, vă văd pe voi, cei mari, comportându-vă ciudat, de parcă n-aţi mai fi voi înşivă. Cheltuiţi bani pentru a pregăti hainele de gală ale morţii, iar pe noi, cei mici, ne invitaţi să luăm parte, alături de voi, la acest carnaval terifiant.

Pe rând, noi devenim: draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare, întrecându-ne în sadism, răutate, cruzime şi cinism. Cum de nu înţelegeţi, dragi educatori şi părinţi, că noi ne îmbrăcăm aidoma şi sufletele?

Colegii noştri de clasa a IV-a din SUA au mărturisit, după o petrecere de Halloween, că simt nevoia acută să ucidă pe cineva. De fiecare dată, după Halloween, se înmulţesc crimele şi violurile, creşte consumul de droguri şi alcool, se petrec accidente grave.

Ce vreţi să faceţi voi din noi? De ce nu serbăm viaţa, iubirea şi frumuseţea?

De ce avem nevoie de surogate, când Dragobetele, o sărbătoare a iubirii populare de pe meleaguri autohtone, îmbină atât de frumos tradiţiile şi cultura poporului român?

Nimeni nu ne poate impune ce să iubim şi ce să urâm! Dacă am ajuns să iubim întunericul şi moartea atât de mult, încât să le celebrăm cu fast în şcoli şi grădiniţe, înseamnă că suntem un popor mort. Aidoma sărbătorii de Halloween, care nu reprezintă decât o invocare a forţelor răului şi a întunericului.

Am vrea şi noi, copiii din România, să ne îmbrăcăm o dată pe an în îngeri luminoşi. Sau în zâne bune. Sau în personajele din basmele noastre româneşti. Vrem o sărbătoare a poveştilor.

Nu vrem să ne mai trezim noaptea plângând, fiindcă voi ne-aţi fabricat coşmaruri, în industria numită Halloween.

Vrem să învăţăm să iubim, nu să urâm.

Să ocrotim viaţa, nu să ne ucidem semenii.

Să Îl iubim pe Dumnezeu, nu să invocăm puterile iadului.

An de an, suntem instruiţi, încă de la grădiniţă, cum să ne confecţionăm garderoba de Halloween, alcătuită din pelerine, coarne de draci, coifuri de vrăjitoare, măşti groteşti, costume cu capete de fiare, mumii, schelete. Educatoarele ne învaţă să ne pictăm feţele cât mai odios, mulţi dintre noi purtând pe frunte cruci răsturnate.

Ni se spune că totul este o glumă, dar să fie oare aşa?! Cu sufletele noastre nu-i de glumit, dragi părinţi! Opriţi acest joc periculos de-a moartea, stimaţi educatori!

Vă rugăm, nu ne mai deghizaţi în demoni!

Domnilor inspectori şcolari, domnilor profesori! Nu transformaţi şcoala în platou de filmare pentru producţii horror! Sunteţi creştini, urmaşi ai unor oameni care s-au jertfit pentru ţară! Nu le întinaţi memoria, nu pătaţi obrazul ţării, implicând cele mai curate şi mai nevinovate fiinţe în manifestări care nu au nimic de-a face cu tradiţiile şi credinţa neamului nostru şi nici cu procesul instructiv-educativ. Menirea dumneavoastră este aceea de a forma caractere, nu de a le deforma, schilodind sufletele copiilor după măsura unui pat al lui Procust, impus de puteri străine. Căci pentru fiecare suflet distrus în acest fel, veţi avea cu toţii de dat un răspuns."

                                     

                                                       Înălțarea  Sfintei  Cruci          

 

             

         

    Sf.Cruce – semnificatiile si importanta ei pentru crestini

Citate biblice si patristice:

"Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie".. caci…."cel ce nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu" ( (Marcu, 8, 34 : Luca, 14, 27)

“Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).

Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

“Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

« Crucea este puterea lui Dumnezeu care, asumata de noi,transforma lumea in paradis » (Pr.prof..D Staniloae)

,,Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu’’. (Sf. Teodor Studitul)

,,Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia .să asculţi. si sa rabzi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!’’ (Arh..Arsenie Papacioc)

“Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci (Tertulian)

“Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Spunînd "cruce", numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul "cruce" vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram ("a chinui", "a tortura"), sau icram (" a încovoia", "a strîmba"). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută - sau, cel puţin, nu a fost utilizată - de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi.

În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări - prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică - aceia ce crucea urma să fie în creştinism.

Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de diavoli.

Cea mai interesantă dintre ele leaga crucea de pomul cunoaşterii binelui si al raului din raiul edenic,originar. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît sa taie acest copac ce semnifica pacatul stramosesc al neascultarii si să-i facă sicriu din lemnul lui. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului dar şi al promisiunii răscumpărării noastre.

Mai tarziu,atunci cand Dumnezeu a hotarat sa curateasca lumea de pacat prin potop, Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul bisericii,corabia mântuirii noastre, folosind lemnul ramas din copacul originar,tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.Oamenii au observat ca acest lemn era practic,indestructibil,fiind provenit dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare , care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii tuturor generatiilor de oameni,pana la sfarsitul lumii.

Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, sensul spiritual legaturii dintre păcatul adamic şi iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare. . Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o aduce în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.

Golgota a rămas un loc blestemat pentru evrei care aruncau acolo,gunoaiele Ierusalimului.

Crucea Rastignirii Domnului si crucile pe care au fost rastigniti cei doi talhari,au fost îngropate sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos.fiind data uitarii timp de aproape trei veacuri.

Dar prin aratarea semnului Sf.Cruci pe cer,prin porunca data de Mantuitorul Iisus Hristos,imparatului Constantin cel Mare,de a pune acest semn pe scuturile ostasilor sai,semn prin care acesta a invins pe rivalul Maxentiu,apoi prin decretul de la Milano din anul 313,dat de acest binecredincios imparat,Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, creştinismul fiind scos de sub interdicţia legii romane şi acordandu-i se aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului roman,imperiu ce cuprindea pe atunci,intreaga lume civilizata..

De aici inainte,crestinii au practicat venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului. Dar si pana atunci,inca din perioada crestinismului primar,apostolic,Sf.Cruce era venerata,ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul chinurilor si suferinţei la care erau supusi şi mureau fericiţi.

Cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã, in primele trei veacuri crestine,încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

Exista insa si dovezi arheologice ce ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat, de obicei, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cã semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

Conform unei vechi traditii, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a,cea care a adus la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omeniri creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului bani si ajutoare pentru a face săpături pe Golgota si a cauta Sfânta Cruce. Cu ajutor de la Dumnezeu,care a descoperit Patriarhului Macarie ca cele trei cruci sunt ingropate sub templul lui Adrian,in anul 326,cele trei cruci au fost scoase de sub daramaturile acestui templu pagan. Cucea Rastignirii lui Hristos a fost usor recunoscuta, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Insa, pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat pe loc, rostind cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost asezata în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bisericii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417.

Impãratul Constantin cel Mare si pe succesorii lui vor desfiinta, prin legi speciale, pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

În urma unui război cu perşii, Sfânta Cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta,împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor si in urma victoriei obtinute a readus Sf.Cruce la Ierusalim.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã). Fragmente din Sfanta Cruce exista,in prezent, in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare"de pe Calea Victoriei,in manastirile Tiganesti si Caldarusani,la Manastirea "Panaghia Soumela" Veria si in alte Biserici

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan , prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos .'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox

1. Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''Ufwai Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:

- Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.

- Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.

Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei.

Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.

Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului. Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post

2.A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:

3.Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

4.Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii

******

Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)

Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului

******

Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului

Cel care NU isi face Cruce sau își face o cruce inversată este un eretic,un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Iată,cât de convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !

„Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

Sfîntul Apostol Pavel, ne spune: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi ereticii şi necredincioşii cand vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită.

Sfanta Scriptura ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim:

„Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

Lipsa de respect fata de Sf Cruce ,arata clar cine este stapanul lor . Nu vor găsi atunci, nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de strălucirea Sf Crucii a lui Hristos, care va străluci de mii de ori mai mult decît soarele.

Atunci vor cunoaşte că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mantuitorul nostru a zdrobit porţile iadului.

Sfantul Apostol Ioan ,precizeaza ca odata cu arătarea Sfintei Cruci pe cer ,se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă.

Îngerii se sfătuiesc între ei zicand ca ” vom pecetlui, frunţile lor„cu Sfanta Cruce.

„Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri …” Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. „(Apoc. 7,2-3).

De aceea crestinul se insemneaza cu semnul Crucii, ca si cu o pecete a lui Hristos.

Semnul Sfintei Cruci este o ARMA de aparare in ”razboiul”nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. Semnul crucii este o sursa de binecuvantare si un mijloc de protectie in fiecare activitate zilnica ,prin semnul Sf Cruci, demonii sunt indepartati.

Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la Biserică , oriunde şi oricând, trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Parintii bisericesti din primele secole limpezesc si mai bine lucrurile ,Tertulian ( 160-240) ne spune despre Sf Cuce ca: „Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

Iar Ipolit al Romei ,”Dacă eşti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne ţinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).

Treaba este destul de clara ,diavolul ii indeamna pe toti cei rataciti de la adevar ,adica slugile lui ,sa huleasca impotrica Crucii lui Hristos.

Crucea este arma contra diavolului pentru ca intareste in noi duhul de sacrificiu..”In crucea Domnului …lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14).

Prin puterea care ne vine din jertfa lui Hristos , noi trebuie sa realizam sfatul Sf. Ap. Pavel: „Sa prezentam trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu„.(Rom.12,1)

Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?

De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi a lehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,ci, dimpotrivă, spre osândire. Crucea, făcută în bătaie de joc sau in graba, nu ne poate mântui.

Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (putin deasupra de buric), ridicăm mâna şi o ducem la umarul dreapt, apoi la cel stâng, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin"

Atentie! Semnul Sf.Cruci trebuie facut incet,cat mai amplu(nu doar schitat cu iuteala pe piept!).

********

Cand ducem mana la umeri o ducem exact la incheietura umarului cu bratul si nu peste umar sau catre piept,asa cum fac unii crestini.De asemenea trebuie sa atingem,cu finete si nu in aer sau prin bataie, cele patru puncte amintite mai sus!

Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin,adica ,,asa sa fie''.

De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?

Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Am putea asemana un creştin fără de Cruce la gât cu un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

A purta insa,cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte "aducătoare de noroc", din mandrie si vanitate lumeasca,fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare si o jignire adusa lui Hristos !

Efecte miraculoase ale semnului Sf.Cruci!

Descoperire incredibila facuta de oamenii de stiinta din Rusia! Acestia au descoperit efecte miraculoase ale semnului crucii facut asupra mancarii care urmeaza a fi consumate.

Specialistii rusi spun ca semnul crucii poate sa purifice mancarea pe care o consumăm, avand proprietati antibacteriene.

“Am stabilit ca obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncarii si bauturii, înainte de masa, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificata efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmpla fizic în fiecare zi”, a spus fizicianul Angelina Malakhovskaya, potrivit libertatea.ro.

Studiile au fost efectuate de fizicianul Malakhovskaya timp de 10 ani! Aceasta spune ca a descoprit cu precadere ca semnul crucii are efecte antibacteriene asupra apei.

Oamanii de stiinta au efectuat mai multe studii pe mai multe esantioane de apa din diferite surse: fantani, rauri sau lacuri, toate avand o anumita cantitate de bacterii. In mod surprinzator, numarul bacteriilor au scazut cu pana la zece sau chiar sute de ori in momentul in care asupra apei respective era rostita rugaciunea Tatal Nostru si se face semnul crucii.

TROPARUL SF. CRUCI: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

RUGĂCIUNEA SFINTEI CRUCI

Sa se scoale Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de fata focului, asa sa piara demonii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii, zicand:

Bucura-te, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, care gonesti demonii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorat la iad, si a calcat puterea diavolului, si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrajmasul.

O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi mie cu Sfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii, in veci. Amin.

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Maică, pururea Fecioară!

               

           

"Marea dramă a omenirii nu este nici covidul și nici ciuma.

Nu este nici HIV și nici măcar un război.

Toate sunt depășite, ca intensitate și consecințe, de imensa, fabuloasa, de nepătruns prostie.

Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști.

Nu ne tâmpim pentru că mâncăm soia sau, dimpotrivă, prea multă carne, ci pentru că am aruncat toată înțelepciunea omenirii la gunoi apoi i-am dat foc, nu de alta, dar trebuie să salvăm planeta.

Nu o vom salva. Suntem prea mulți și, desigur, prea proști; cât timp nu ne putem salva pe noi înșine, cum am putea avea grijă de biata planetă.

E incredibil cum prostia a devenit pandemică, reușind să distrugă în câțiva anișori tot ce a clădit și creat omul mai de preț.

Generația decrețeilor, cea care a crezut că poate schimba lumea din temelii, cu Dumnezeu alături, va pleca în curând, lăsând în urma sa un ultim și de neacoperit gol.

Suntem ultimii care am devorat, ascunși sub plapumă, furând lumină de la o lanternă prăpădită, cărțile copilăriei.

Cu foi rupte de atâtea recitiri, știam pe de rost pasaje întregi din ”La Medeleni” și, deși nu era cazul, replicile lui Scarlett…

Suntem ultimii care am scos din minți străzi întregi cu strigăte de ”nenea, ne dați mingea” și ”tanti mama lui Arpi, vine Arpi jos?” cu joaca până noaptea târziu, când acasă ne aștepta fie o scatoalcă, fie o urecheală, dar, inevitabil, căldura insuportabilă a locuințelor devenite, în toiul vacanței de vară, adevărate cuptoare că, de, nu știam nimic de reabilitare..

Plecăm încet și, odată cu noi, dispare acel ”sărumânaaaaa” aruncat cu putere oricărui cetățean întâlnit pe scara blocului, cunoscut sau nu. Azi e suficient să arunci un ”bună” din vârful buzelor țuguiate, cu ochii dați artistic pesta cap, în genul ”ce favoare îți fac, bro…”

Pleacă în curând generația ce asculta, alături de părinți, ascunși în colțul bucătăriei, ”Europa liberă” cu urechea lipită de un radio prăpădit, ce hârâia ca un bolnav tbc ist, înțelegând, pe cât se putea, că trăia într-un non sens care azi (ce oroare) începe să pară, de-a dreptul frecventabil.

Am fost copiii deprinși cu respectul, maturizați înainte de vreme, aruncați în apă fără să știm să înotăm, că ”doar așa poți răzbi”, auzeam țipând de pe marginea bazinului…

Am fost adolescentele leșinate de emoție că ne-am pupat la reuniune cu vreun drăguț cu un an mai mare, sperând în taină la un dans mai lent, feriți eventual de ochii lui dirigu…

Mi-e tot mai greu să înțeleg lumea în care trăiesc și pun asta pe seama faptului că azi cartea a devenit un moft penibil și demn de dispreț.

Că a fi educat și cu un minim de cărți citite este doar o manifestare a unei slăbiciuni, în mințile netede ale celor care decid soarta lumii.

Am devenit o adunătură de bipezi cu ochii țintiți în niște aparate obsedante, care fac dovada statutului social.

Am devenit niște biete marionete ale unor indivizi la fel de proști precum cei care, cândva, erau trecuți în clasa a cincea doar de milă.

Planeta întreagă este condusă de cei care nici să copieze corect nu erau în stare.

Iar noi suntem în top…

Și asta pentru că nu ne pasă de nimic.

Nu ne pasă de mizeria din jurul nostru pentru că nu ne pasă de mizeria din noi.

Devenim din ce în ce mai limitați, sfârșind, probabil, prin a emite sunete guturale, așteptând răspunsul din telefon.

Vom deveni maimuțe ce știu să tasteze.

Pe măsura ce prostia se înscăunează, transformăm în bășcălie tot.

Pentru că nu mai citim, ne lăsăm influențați de indivizi fundamental idioți, dar care știu să mintă și să fie vocali, să ne promită ultimul telefon sau cea mai bună variantă de laptop.

Am ajuns mult mai jos decât votanții pentru o găleată de plastic și pentru asta nu e Europa de vină.

Ne batem joc de țara asta zi de zi, de trecut și de oamenii care au murit ca noi să putem să ne îndopăm cu pizza și Coca Cola.

Viața se reduce la cât mâncăm, ce mașină cumpărăm, în ce zonă a globului ne pozăm pentru a muri de invidie vecinul de la parter.

Vom pleca și odată cu noi va pleca generația care asculta Pink Floyd și Led Zeppelin, dar dădea iama și la filarmonică și operă, îmbrăcați la patru ace, cu muieri ce arătau și se comportau ca niște doamne, cu bărbați cel puțin încălțați corect.

Se vor duce, în curând, ultimele bastioane ale simplității și firescului.

Lăsăm lumea pe mâna ............. Judecător Adriana Stoicescu.

Pe mâna globaliștilor,autorii ,,marii resetări” sataniste,aș zice,eu...

                                                Sărbătoarea Sfintei Treimi

Condacul 1  Imparate al veacurilor si Doamne cel mai inainte de veci, Facatorule a toata faptura cea vazuta si cea nevazuta, Dumnezeule cel slavit in Sfanta Treime, Caruia se inchina tot genunchiul; al cel ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt. Pentru aceasta si noi, ca cei ce suntem luminati cu Sfanta Taina a Botezului intru numele Tau cel intreit sfant desi nevrednici fiind, indraznim a-Ti aduce aceasta cantare de lauda; iar Tu ca Facatorul, Purtatorul de grija si Judecatorul nostru, ia aminte spre glasul rugaciunii robilor Tai, si nu departa mila Ta de la noi, pentru ca din adancul sufletului pururea sa strigam Tie: Sfant, Sfant, Sfant esti Doamne Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi, zidirea Ta cea cazuta, pentru numele Tau cel Sfant.

                               

Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh) este prăznuită a doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor. De Sfânta Treime, Biserica ortodoxă prăznuieşte pe Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi.

Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: „Întru această zi, prăznuim pe însusi Preasfântul şi de viaţă făcă­torul şi întru tot puternicul Duh, Care este unul din Treime Dumne­zeu".

Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata, insa, ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul "Tatal" din Simbolul Credintei, ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura filiala pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este "Tatal nostru", asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.

Ce au împreună și ce au deosebit persoanele Sf. Treimi

Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces, potrivit creștinortodox.ro.

Prin ce se deosebește mai de aproape Tatal

Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa tata in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci totdeauna Tata.

Prin ce se deosebește mai de aproape Fiul

Fiul este nascut, este Unul-nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si deofiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca. E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc, dar se deosebesc ca ipostase : unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul se deosebeste, apoi, si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El si-a luat asupra-si lucrarea mantuirii. Numele propriu al Fiului este Cuvintul. El se numeste si intelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvintu!, Stralucirea si Chipul Tatalui ".

Prin ce se deosebește mai de aproape Duhul Sfânt

Duhul Sfant purcede din Tatal, Cum spune insusi Mantuitorul: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, care de la Tatal purcede, acela va marturisi pentru Mine (loan XV, 26). Insusirea lui personala este de a fi purces din Tatal si de a se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu acesta. El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: "Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va povatui pe voi la tot adevarul... Acela pe mine ma va slavi, ca din al Meu va lua si va vesti voua" (Ioan XVI, 13-14).

                            Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile)

                                                                                                       

Troparul sărbătorii: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ţie!”.

Textul biblic: ,,Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreunã în acelaşi loc. Şi din cer, fãrã de veste, s-a fãcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toatã casa unde şedeau ei. Şi li s-au arãtat, împãrţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început sã vorbeascã în alte limbi, precum le dãdea lor Duhul a grãi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bãrbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, cãci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iatã, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastrã, în care ne-am nãscut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în pãrţile Libiei cea de lângã Cirene, şi romani în treacãt, iudei şi prozeliţi, Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul cãtre altul: Ce va sã fie aceasta? Iar alţii batjocorindu-i, ziceau cã sunt plini de must. Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bãrbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta sã vã fie cunoscutã şi luaţi în urechi cuvintele mele; Cã aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouã, cãci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: "Iar în zilele din urmã, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bãtrânii voştri vise vor visa. Încã şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pãmânt semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strãlucitã. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui". (Fapte 2, 1-13)

Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare, este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor (II, 1-4) Ea cade totdeauna la 10 zile dupa Inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi serbau si ei praznicul Cincizecimii. E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in aceeasi zi, in urma cuvantarii insufletite a Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de suflete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul Bisericii de mai tarziu.

Nu incape indoiala ca Rusaliile sunt cea mai veche sarbatoare crestina impreuna cu cea a Pastilor, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor Apostoli, ca o increstinare a sarbatorii iudaice corespunzatoare. Despre ea amintesc si Sf. Apostol Pavel (1 Cor. XVI, 8) si Sf. Luca (Fapte XX, 16). E numarata si in Constitutiile Apostolice, printre sarbatorile in care sclavii se cuvine sa fie eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300) , Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie s.a.. In timpul privegherii din ajun, se facea odinioara botezul catehumenilor. Ca si la Pasti, erau oprite ingenuncherea si postirea in toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri si palestre, spectacolele pagane de teatru etc. Se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc sau de tei, asa cum se face pana azi, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh,

În sâmbăta Rusaliilor(sâmbăta morţilor,Moşii de vară) în biserici se fac parastase de pomenire generală a morţilor.

Duhul Sfant este vistierul tuturor bunătăţilor cereşti şi dătătorul de viaţă iar dobândirea Lui este scopul suprem al vieţii noastre creştineşti.Numai prin El putem obţine iertarea păcatelor noastre şi ne putem curăţi sufletele. Prin darurile Sale oamenii se sfinţesc şi pot deveni asemeni îngerilor din cer. Cuvântul evanghelic ne spune că Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor în chip de limbi de foc,deci în chip văzut.Focul este,după cum bine ştim,un element esenţial al vieţii.Dacă trupului îi sunt necesare focul şi lumina soarelui apoi,atunci şi sufletului îi este necesar un foc spiritual care este tocmai focul Duhului Sfânt.Dacă Duhul Sfânt nu ar fi prezent în lume şi nu s-ar pogorî asupra celor ce se adună în Biserică,atunci,lumea aceasta,ar fi pierit de mult. Căci drepţii si sfinţii salvează lumea de la pieire ei fiind purtători de Duh Sfânt.

Aduceţi-vă aminte ce i-a spus Dumnezeu lui Avraam atunci când a nimicit cetăţile Sodoma şi Gomora,că,dacă ar fi găsit acolo măcar zece drepţi,cu toată mânia Sa,nu ar fi nimicit acele cetăţi. Sfânt Carte ne spune,în continuare,că limbile de foc s-au pogorât asupra fiecărui apostol în parte.Iată,deci,că Duhul Sfânt vrea să se coboare şi să-şi facă sălaş în sufletul fiecăruia dintre noi,unde să rămână şi să radieze viaţă. Dar El nu se poate sălăşui într-un suflet necurat,întunecat de păcate,ros de invidie şi de ură.De aceea este necesar ca,fiecare dintre noi, să ne curăţim cât mai des sufletele prin Sfânta Taină a Spovedaniei,dacă vrem să-L primim pe Duhul Sfânt.Este cineva atât de neânţelept încât să zică:,,eu nu vreau să ofer adăpost lui Dumnezeu,nu vreau să-mi deschid uşa inimii mele spre a-L primi pe Duhul Sfânt"?.

Cine nu are certitudinea că ,într-o zi,Duhul Sfânt se va pogorî şi în inima sa,cine nu doreşte fierbinte acest lucru,acela are serioase temeiuri de a se îndoi de credinţa sa.El poartă întreaga răspundere pentru această situaţie în care Duhul Sfânt aşteaptă,răbdător,să vină la noi,să se apropie de noi....De aceea în ziua cea mare şi sfântă a Pogorârii Sale şi nu numai,să strigăm,din adâncul sufletelor noastre:

,,Vino,Duhule Sfinte!Vino în sufletul meu! Vino,căci te aştept de multă vreme! Mi-a fost,până acum,frig şi nu ştiam de ce îmi este frig.Am fost trist şi deprimat şi nu ştiam de ce.Mi-ai lipsit,Duhule Sfinte. Vino,acum şi te sălăşluieşte întru mine şi îmi dă viaţă! Rămâi cu mine,în veci.Amin!.

   

   Învățătura Sfinților Părinți despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică

În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu i-a părăsit pe aceştia nici după ce i-au nesocotit porunca, ci a ales cea mai bună modalitate de a-i scoate din robia păcatului. În acest scop, la plinirea vremii (Pr. prof. dr. Dumintru Stăniloae – CHIPUL NEMURITOR AL LUI DUMNEZEU – Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 284-293), Dumnezeu a trimis în lume pe Însuşi Fiul Să ca să refacă legătura dintre El şi oameni, care a fost ruptă prin neascultarea poruncii dumnezeieşti. Iată, ce ne spune Sfântul Apostol Pavel în această privinţă: ,,Iar când a venit plinirea vremii (termenul hotărât de Dumnezeu pentru ca realitatea divină a planului Său mântuitor să devină realitate concretă), Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (GALATENI 4,4-5).
Prin Întrupare, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca Om a fost pusă temelia mântuirii noastre (Idem – TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ – vol. 2, Bucureşti, 1978, p. 195). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Acela Care ne-a adus MÂNTUIREA OBIECTIVĂ, adică ÎMPĂCAREA cu Tatăl Cel ceresc. Mântuirea noastră propriu-zisă, adică MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ, se înfăptuieşte însă abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu Trupul purtat de El, Înviat şi înălţat şi deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt şi devenit astfel desăvârşit transparent (Ibidem). De aceea, acelaşi Sfânt Apostol adaugă: ,,Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă: Avva, Părinte! (Aramaicul abba înseamnă părinte. Cuvântul a intrat în limba română prin grafia, adică scrierea greacă avva, folosit şi astăzi în limbajul monahal. Expresia a intrat în cultul liturgic al primilor creştini; ea le amintea că Însuşi Iisus a folosit-o în rugăciunea din grădina Ghetsimani (MARCU 14,36).(GALATENI 4,6).
Prin urmare, la actul mântuirii noastre, alături de Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, participă şi cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi şi anume, SFÂNTUL DUH. Acesta este pomenit de Sfânta Scriptură chiar pe prima pagină, când ni se vorbeşte despre creearea lumii, astfel: ,,Dar pământul era nedesluşit şi ne-mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu (În limba greacă, acelaşi cuvânt pneuma, înseamnă şi ,,vânt” şi ,,duh”. Aşadar, este vorba aici de mişcarea aerului care va face posibilă ivirea pământului, dar şi de Duhul dătător de viaţă al lui Dumnezeu.) Se purta pe deasupra apelor (FACERE 1,2).
Biserica ne învaţă că Sfântul Duh este DUMNEZEU ADEVĂRAT, ca şi Tatăl şi Fiul. El PURCEDE din Însăşi fiinţa Tatălui, are aceleaşi însuşiri şi lucrări dumnezeieşti ca şi Tatăl şi Fiul şi I Se aduce aceeaşi ÎNCHINARE ca Tatălui şi Fiului. Sfinţii Părinţi au definit în SIMBOLUL CREDINŢEI pe Sfântul Duh ca: ,,Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci (Prof. Nicolae Chiţescu – SFÂNTUL DUH SFINŢITORUL: LUCRAREA LUI ÎN BISERICĂ ŞI ÎN LUME – în vol. – ÎNDRUMĂRI MISIONARE – coord. Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Bucureşti, 1986, p. 361-367). Prin urmare, Duhul Sfânt este Domnul de viaţă făcător căci, împreună cu Tatăl şi cu Fiul creează şi stăpâneşte toate şi îndeosebi pentru că dă oamenilor viaţă duhovnicească, împărtăşindu-le harul dumnezeiesc câştigat de Mântuitorul, prin care îi curăţeşte şi îi sfinţeşte, pregătindu-i pentru viaţa veşnică.
Sintetizând întreaga învăţătură a Bisericii privitoare la Sfântul Duh, SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN spune următoarele: ,,De asemenea, credem şi în Unul Sfânt Duh, Domnul şi Făcătorul de viaţă, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi Fiinţă şi coetern. Credem în Duhul Cel din Dumnezeu, Cel Drept, Cel Conducător, Izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi Se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, nezidit, Atotstăpânitor, Atoatelucrător, Atotputernic, nemărginit în putere… în toate asemenea Tatălui şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El Însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine. Enipostatic, există în propria Lui Ipostază, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi de Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul, afară de nenaştere şi naştere” (Sfântul Ioan Damaschin – DOGMATICA – trad. de Dumitru Fecioru, 1938, p. 28). Şi mai departe, tot SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN spune: ,,Duhul Cel Sfânt este Dumnezeu; El stă la mijloc, între Cel Nenăscut şi Cel Născut şi este unit de Tatăl prin Fiul. Se numeşte Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, Minte a lui Hristos, Duh al Domnului, Însuşi Domn, Duh al adopţiei, al adevărului, al libertăţii, al înţelepciunii – căci este Făcătorul tuturor. Prin Fiinţa Lui umple toate, ţine toate, umple lumea cu Fiinţa Lui şi este de necuprins de lume din pricina puterii Lui… Dumnezeu este şi Duhul Cel Sfânt, putere sfinţitoare, enipostatică, purcede în chip nedespărţit din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul” (Ibidem, p. 49-50).
Dacă MÂNTUIREA OBIECTIVĂ ne-a fost adusă de către Iisus Hristos, Care este Dumnezeu Mântuitorul, însuşirea acesteia se face prin Sfântul Duh – Dumnezeu Sfinţitorul – Care ne conduce pe calea adevărului, ajutându-ne să ni-L încorporăm pe Hristos. În acest sens, tot SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN ne spune foarte limpede că ,,unirea lui Dumnezeu cu oamenii se realizează prin Sfântul Duh”. Prin Sfântul Duh, Hristos devine transparent în oameni, aşa încât mântuirea credincioşilor nu este altceva decât extinderea lui Hristos în ei, încorporarea lor în Hristos, asimilarea lor treptată cu umanitatea înviată şi înălţată la ceruri a lui Hristos. Iar această încorporare se săvârşeşte tocmai prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, ea însăşi fiind extinderea lui Hristos în umanitate prin Sfântul Duh.
Biserica însăşi a fost întemeiată de către Iisus Hristos: ,,Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Relaţia semantică Petru-piatră din acest verset este următoarea: În limba greacă, primul termen este substantiv de gen masculin: o petros şi înseamnă ,,piatră” în sens generic, materie pietroasă, simbol al durităţii – tare ca piatra – sau al insensibilităţii – inimă de piatră -, dar piatră mobilă, cu dimensiuni între pietricică şi pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e petra şi înseamnă eminamente ,,stâncă”, aceasta fiind simbol al imobilităţii – ,,neclintit ca o stâncă” – sau al inflexibilităţii – ,,voinţă de stâncă”. Aşadar, traducerea riguros exactă a textului grec este: ,,tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căreia Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru. Consecinţa exegetică este aceea că expresia ,,pe această piatră – epitavte te petra” nu se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea acestuia din versetul 16, ca temeilie a Bisericii lui Hristos. De altfel, adresându-i-Se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: ,,pe această piatră – stâncă – voi zidi Biserica Mea”, nu: Biserica ta.) şi porţile iadului nu o vor birui” (MATEI 16,18), prin Jertfa de pe Cruce: ,,Drept aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi (Acesta este text clar despre existenţa episcopatului ca treaptă harică, prin venirea şi lucrarea Sfântului Duh. Literal, grecescul episkopos înseamnă supraveghetor. Imaginea de totdeauna a episcopului a fost aceea a unui păstor care veghează asupra turmei sale.), ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Aici, evident este vorba de sângele lui Hristos, dar textul vrea să pună în lumină deofiinţimea dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul)” (FAPTELE APOSTOLILOR 20,28). Dar ca realitate istorică sau ca instituţie divino-umană, de mântuire a credincioşilor, Biserica este opera Sfântului Duh. Ea a devenit realitate istorică, văzută, prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, fapt pentru care se şi spune că Biserica începe la Rusalii, prin Pogorârea Sfântului Duh.
După pogorâre, Duhul Sfânt rămâne nedespărţit de Biserică. El rămâne în Biserică, o umple şi o construieşte, fiind izvorul ei permanent de viaţă duhovnicească. ,,Spun că Duhul Sfânt rămâne în Biserică, nu trebuie să înţelegem că Biserica ar putea fi Biserică fără Duhul Sfânt. Duhul este constitutiv pentru Biserică. Prezenţa Duhului Sfânt în ea deosebeşte Biserica de orice altă comunitate omenească. Biserica este acea comunitate omenească în care trăieşte Hristos, prin Duhul Sfânt” (Pr. prof. Vasile Mihoc – BISERICA, ORGANUL DE MÂNTUIRE ŞI DE SFINŢIRE A CREDINCIOŞILOR – în ÎNDRUMĂTOR PASTORAL, MISIONAR ŞI PATRIOTIC, vol.X, Alba Iulia, 1986, p.24).
      de Pr. Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian – Parohia Ortodoxă Română Micula Nouă cu filia Bercu Nou şi Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu”, Satu-Mare

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care
a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite “limbi”, câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Or, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi:
“De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…“ (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând:
“Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh “Mângâietorul” și “Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește “Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește “la tot adevărul” Duhul Sfânt, care rămâne cu noi “în veac”, adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt “va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și “va vesti”, adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos. Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate. Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc, Mângâietorule”. Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea “Sfinte Dumnezeule”, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

                                Pogorârea Duhului Sfânt

                                                                              de Nicolae Triţoiu

Din înălţimi,azi,Duhul Sfânt,pogoară

Lumină lină, a vieţii comoară 

Să cerceteze Biserica lui Hristos 

În parte,pe fiecare drept credincios.

Nu ca atunci,la Cincizecimea străbună

Cu vuiet mare,ca de vânt şi furtună

Nu mai odihneşte,în chip de limbi de foc

Precum, peste apostoli,aflaţi la un loc. 

Cei ce,promisiune sfântă,aşteptau 

Biserica lui Hristos,în suflet purtau 

Uniţi în cuget şi înălţând rugi de foc 

Cu credinţa ,ce şi munţii,mută din loc. 

De aceea,au primit,putere mare 

Vorbind,în toate limbile,de sub soare 

Nu bolborosind,ci în limba lor vorbeau 

Şi toate neamurile,îi înţelegeau. 

Umplutu-s-au,apostolii,de Duhul Sfânt 

Şi parcă cerul,s-a pogorât,pe pământ 

Biserică Sfântă,ei au întemeiat 

Biserica Lui Dumnezeu, adevărat. 

Atunci,când,plin de har,Petru a predicat 

Trei mii de păgâni,într-o zi,s-au botezat 

Împlinindu-se,ceea ce,Hristos,spunea: 

,,Pe piatră,Eu,Voi zidi,Biserica Mea!” 

Legea Domnului,apostolii,au plinit 

Vestea cea bună,ei au propovăduit 

Răspândind creştinismul, Biserica Lui 

Până la marginile pământului. 

Trecut-au, două mii de ani,de atunci 

Şi noi,uitat-am.în credinţă,să fim prunci 

Ne-am înrăit,înstrăinat şi separat 

Biserica apostolească,am scindat. 

Avem,azi,în loc de biserici străbune 

Secte,adunări,case de rugăciune

Culte,grupări,vechi sau nou protestatare 

Prin schismă,zămislite,prin dezbinare. 

Ce,de peste,o mie de ani,încoace 

Nu au încetat, prozelitism a face 

Prin războaie,intrigi,şi daruri otrăvite

Au prins oile lui Hristos, rătăcite 

Convertit-au,neamuri idoleşti,păgâne 

La eresuri şi la rătăciri creştine 

Vedem,aici şi pronia Lui Dumnezeu 

Ce răul,ştie-a folosi,planului Său. 

În lume Vestea cea bună s-a răspândit 

Toată suflarea, de Hristos,a auzit 

Dar cum diavolul a răspândit,sămânţă 

Puţini,au primit și au,dreapta credinţă. 

Azi,trăim.înfricoşată aşteptare 

Căci veni-va, ziua Domnului,cea mare 

Dar mai răsună ,în al inimii pustiu 

Chemarea Duhului,ca un ecou tîrziu.. 

Treziţi-vă, deci,cei ce creştini,vă numiţi 

Dar,de Biserica lui Hristos,despărţiţi 

Căci,Domnul,v-a dat timp, de pocăinţă 

Întoarceţi-vă,dar,la dreapta credinţă! 

Duhule Sfinte,te rugăm,vino iară 

Precum,la Cincizecime,odinioară 

Ca prin har ,cu putere de sus, întăriţi 

Să fie,fiii Tăi,cei trişti şi oropsiţi. 

Să nu ne părăseşti.Împărate ceresc 

Pe noi,poporul Tău iubit,drept creştinesc 

Noi,turma cea mică,a Tatălui Cel Sfânt 

Te chemăm,ca să ne fii,acoperământ! 

Vino Viaţa noastră,dulce lumină 

Şi cercetează făptura Ta, de tină 

Căci,doar cu Tine,Bunule Mângâietor 

Suntem în Împărăţia cerurilor 

Fereşte-ne de răutăţi şi ispite 

Izbăveşte-ne  de vrăjmaşi şi nevoi 

Vino,Mângâietorule,Duhule Sfinte 

Şi te sălăşluieşte,întru noi! 

Nu uitaţi,scopul vieţii noastre,pe pământ 

Este,de a dobândi pe Duhul Cel Sfânt 

Doar prin Fiul,de la Tatăl,Îl vom avea 

De vom păzi poruncile din Legea Sa 

În Biserica Sa,să ne sălăşluim 

Să ne spovedim şi să ne împărtăşim 

Cu suflet curat, rugi fierbinţi să înălţăm 

Doar fapte de iubire,zilnic,să lucrăm! 

Aşa de vom face,Duhul Sfânt vom primi 

Şi sufletele noastre se vor mântui 

Sfinţenia vieţii primi-vom,în dar 
 Fii şi dumnezei vom deveni,după har!  

                          

                 

               Înălţarea la cer a Domnului

Troparul Inaltarii Domnului: "Inăltatu-Te-ai intru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduinta Sfântului Duh, încredintându-se ei, prin binecuvantare, că Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii."                                                                

În ziua Învierii ,Mântuitorul S-a arătat femeilor mironosiţe care mergeau să ungă cu miresme trupul Domnului - neştiind că a înviat- şi cărora le zice :”Bucuraţi-vă” , apoi s-a arătat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli care se risipiseră plini de întristare şi frică şi pe care îi binecuvântează cu părinteştile cuvinte „Pace Vouă”. Alte dovezi despre invierea Domnului sunt celelalta aratari ale Lui dupa Înviere:Aratarea in calatorie si la cina cu Luca si Cleopa (Luca 24, 13 - 25). Aratarea in mijlocul Apostolilor, când manânca impreuna cu ei si le spune: "Vedeti mâinile si picioarele Mele, ca Eu insumi sunt: pipaiti-ma si vedeti ... Asa este scris - in Lege, in Psalmi si in prooroci - si asa se cadea sa patimeasca Hristos si a treia zi sa invieze din morti" (Luca 24, 36 - 48).Aratarea a opta zi dupa inviere, când incredinteaza pe Toma necredinciosul despre inviere si-l face sa marturiseasca uimit: "Domnul meu si Dumnezeul meu" (Ioan 20, 28). Aratarea pe malul lacului Tiberiadei, când prânzeste cu Apostolii si savârseste pescuirea minunata (Ioan 21, 1 - 13).S-a arătat când l-a nu mai puţin de 500 de oameni (I Corinteni 15, 6) când S-a Înăltat la Cer (Luca 24, 50 - 53).S-a aratat apoi Sf. Apostol Pavel în drumul spre Damasc (I Corinteni 15, 8).

  Praznicul Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos are un caracter de mărire de încununare a operei mântuitoare a Lui Hristos Domnul. Cum Cel coborât cu smerenie pe pământ suferind chinuri şi moarte pentru mântuirea noastră astăzi se Înalţă în slavă cerească şezând de-a dreapta Tatălui în ceruri, unde din veci a fost biruitor al morţii, Împărat al slavei şi înnoitor al firii noastre omeneşti „Căci Domnul Iisus Hristos bogat fiind ,a sărăcit pentru noi ca să ne îmbogăţească prin sărăcia Lui”(II Corinteni 8, 9). În cartea Faptele Sfinţilor Apostoli aflăm că după patimă şi învierea Sa din Morţi Mântuitorul Hristos timp de 40 de zile s-a arătat pe sine cu multe semne doveditoare, vorbind despre cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu până în ziua când s-a înălţat la cer după ce prin Duhul Sfânt a dat poruncile Sale apostolilor pe care ia ales.(Fapt. Ap.I, 2-3), retrăgându-se apoi din Ierusalim spre Betania pe Muntele Măslinilor unde a învăţat pe ucenicii săi să propovăduiască evanghelia la toată făptura apoi ridicându-şi sfintele Sale mâini i-a binecuvântat pe dânşii şi despărţindu-se de dânşii S-a înălţat la cer (Luca 34. 50.) Iar când se înălţa El , ei priveau la cer cu ochii aţintiţi şi iată doi bărbaţi au stat lângă El îmbrăcaţi în hai albe zicând celor ce priveau la cer:”Bărbaţi galeleeni ce staţi uitându-vă la cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni precum l-aţi văzut înălţându-se”(Fapt.Ap 1,9-12).

  Înălţarea Domnului cu trupul de pe pământ la cer este pentru oameni chezăşia mântuirii şi îndumnezeirii noastre după cuvintele Domnului care îndemna pe Sfinţii Apostoli cât şi un indemn si pentru noi toţi”Aveţi credinţă în Mine……Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc şi iarăşi voi veni şi vă voi lua pe voi la Mine ,ca să fiţi şi voi acolo unde sunt şi Eu”(Ioan 14,2-6). Când Mântuitorul Iisus Hristos se înalţă la cer făgăduieşte Sfinţilor Apostoli că nu-i va lăsa orfani văzând mâhnirea lor sufletească la despărţire .Le făgăduieşte că va fi cu dânşii până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20) iar în rugăciunea arhierească rostită către Tatăl zice:”Dar nu numai pentru aceştia mă rog ci şi pentru cei ce vor crede întru Mine după cuvântul lor” (Ioan 17,19-20), deci se roagă şi pentru noi toţi care credem Lui şi împlinim poruncile Lui făcându-ne fii ai Lui. Şi iarăşi”Slava pe care Tu Mi-ai dat-o , dat-o şi lor ca să fie una ,precum una suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe Mine”(Ioan 17, 23.).

Prin sfânta Sa înălţare Mântuitorul Iisus Hristos ,uneşte cele cereşti cu cele pământeşti ,deschide calea către cer a fiecărui dintre noi şi ne asigură de marea Sa iubire faţă de noi, dorind ca să fim împreună cu El după cuvintele „Părinte aceia pe care mi-ai dat voiesc ca acolo unde sunt Eu să fie şi ei împreună cu Mine ca să privească slava Mea pe care Tu mi-ai dat-o căci M-ai iubit pe Mine înainte de întemeierea lumii.”

In anul 1995 a fost adoptata Legea nr. 48 privind proclamarea Zilei Eroilor, iar prin Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor si operelor comemorative de război se realizează o mai ampla cuprindere a tuturor manifestărilor si preocupărilor specifice promovării cultului eroilor la romani. Articolul 39 al acestei legi prevede, aşa cum era si firesc, sărbătorirea Zilei Eroilor cu prilejul Zilei Înălţarii Domnului Iisus Hristos.

Obiceiuri de Inaltare: Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas, oamenii se salută numai cu cuvintele: „Hristos a înviat!/ Adevărat c a înviat“. În ziua de Ispas se salută cu: „Hristos s a înălţat!/ Adevărat că s a înălţat“. După Ispas încep a se saluta obişnuit. ♦ De la această dată nu se mai mănâncă ouă roşii. ♦Este PasteleCailor: numai în această zi scapă caii la iarbă verde şi pasc atât până se satură, şi apoi se culcă şi dau din cap, în semn că sunt sătui, de aceea azi e Paştile lor. Preacurata Fecioară Măria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde l pune, l a înfăşat şi l a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi, săturându se, se culcară şi prinseră a rumega. Caii, însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci l mâncară până şi pe cel de pe pruncul Iisus, pe care l puse maica sa acolo anume ca să nu l afle Irod şi să l taie. Văzând Maica Domnului aceasta, s a supărat pe dânşii şi i a blestemat să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, şi anume în ziua de Ispas, iar pe boi i a binecuvântat.

De Ispas abundă obiceiurile legate de cultul morţilor: pomenile, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori. Femeile care au în familie morţi împart azime calde, ceapă verde şi rachiu pentru sufletele morţilor, crezându se că în acea zi se înalţă sufletele lor la cer şi să aibă merinde de drum. Cine moare la Ispas, se duce în cer. Casele sunt împodobite cu frunze verzi (paltin), care, uscate, sunt bune împotriva trăsnetului; leuşteanul este pus în ferestre; cu el sunt bătute vacile şi chiar oamenii, pentru a nu fi atacate de strigoaice. ♦ Nu se lucrează (cine lucrează, căpiază) – pentru primejdie, pentru grindină sau lovituri sau de frica lupilor. Numai până la Ispas e bine a semăna porumb, pentru că altfel nu se mai coace. ♦ Ce se seamănă după Ispas nu rodeşte.

               Imnul eroilor

                                  Presarati pe-a lor morminte,ale laurilor foi 

                                  Spre a fi mai dulce somnul,fericitilor eroi. 

                                  Ridicati pe piramida nemuririi,faima lor, 

                                  Scris in cartile de aur,cantecul nemuritor. 

 

                                  Pe copii la sanul vostru,alintati-i cu acest cant, 

                                  Povestindu-le cu fala al eroilor avant. 

                                  Dezveliti tot adevarul si le spuneti tuturor 

                                  Cum murira fratii vostri pentru neam si tara lor 

 

                                  Si pe sacrele morminte,puneti lacrime si flori 

                                  Spre a fi mai dulce somnul,miilor de luptatori. 

                                  Dezveliti tot adevarul si le spuneti tuturor 

                                  Cum murira fratii vostri pentru neam sï tara lor.

    Patimile, moartea şi învierea 

                      Mântuitorului nostru Iisus Hristos

                                                                   
                                          

                                                                                 

                               Hristos a înviat! Paște fericit și multă sănătate,vă doresc,tuturor!

                                                                    La Cina Domnului,nu mai intrăm
                                                                    Lumina Învierii,nu mergem s-o luăm
                                                                    Dar,prin market,de zor,defilăm
                                                                    Îngrijindu-ne,doar trupul să ne-ndestulăm
                                                                    Creștini drept măritori,vreme e să ne trezim
                                                                    Și la Biserica lui Hristos,să revenim..
                                                                    Doar aici,pe Domnul,Îl vom întâlni
                                                                    Și sufletele noastre,se vor mântui!
                                                                    Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
                                                                    Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
                                                                    Să știți,nepăsători,de vom coninua,așa
                                                                    Vine vremea,în biserici,să nu mai putem intra.

                                                                                                                       Nicolae Trițoiu

                   

 

Suntem în postul mare al Paştelui şi nu putem să nu ne gândim la cele ce s-au întâmplat, acum mai bine de două mii de ani, când Domnul Iisus Hristos s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre. 

Suferinţa lui Iisus începe în ziua de joi. El aranjase locul unde să se pregătească Paştele şi unde să mănânce împreună cu apostolii săi. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină şi prima dată s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos. Prin urmare Iisus a luat măsuri pentru pregătirea acestei sărbători, dorind ca această ultimă cină împreună cu ucenicii săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut trimite ostaşi să-L ia din foişorul unde s-au făcut pregătirile şi pentru ca nici Iuda să nu ştie, nu i-a anunţat pe ucenici decât în faptul serii. Joi seara a avut loc Cina cea de Taină al cărui scop a fost instituirea Sfintei Euharistii (împărtăşanii).

Când s-a făcut seara, s-au aşezat toţi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă că unul dintre voi mă va vinde. Fiul omului merge precum este scris pentru El”. Învăţătorul i s-a mai adresat lui Iuda:”Ceea ce faci, fă mai reoede(adică să-l trădeze mai repede), fiindcă ştia că încă de miercuri Iuda primise cei trezeci de arginţi pentru a-L da în mâna fariseilor. Ucenicii n-au înţeles crezând că-i spune să cumpere ce mai trebuie pentru sărbătoarea Paştelui.

Întreaga cină a fost plănuită în secret, ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea sfintei împărtăşanii şi aceasta pentru ca să nu lipseacă pe ucenici şi pe creştini de prezenţa Sa palpabilă până la sfârşitul veacului.Luând apoi pâine şi vin li s-a adresat

apostolilor:

„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

Iuda n-a înţeles semnificaţia împărtăşaniei şi s-a împărtăşit fiind nevrednic,fiindcă deja luase cei treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus şi pentru care mai târziu îşi va lua osânda.Mântitorul a dorit ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise.

Deşi i-a dat să înţeleagă că ştia totul atunci când le-a spus că unul dintre ei îl va vinde,

nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest gest de bunăvoinţă nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.După cum afirma Dan Puric la una din lansările cărţii sale „Fii demn !”, marea vină a lui Iuda a fost că nu a avut încredere în Mâtuitorul că-l va ierta. De aceea a dus trădarea până la capăt, deşi a avut mustrări de conştiinţă când a aruncat punga cu arginţii primiţi, mustrări care-l va determina în final, să se sinucidă. La sfârşitul cinei, îi previne pe ucenici că în viitor vor trece prin prigoniri şi se roagă pentru ei şi pentru lume.După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Acolo Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi a luat doar pe Petru, Iacob şi Ioan ca să privegheze cu El,dar ei au adormit. Când s-a întors Iisus după ce se rugase le-a spus:”Sculaţi-vă să mergem.

Iată se apropie cel care mă va vinde”.

În momentul acela apare Iuda care-L sărută pe obraz pe Iisus ca să fie recunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-L arestează.Ben-Hur, personajul princioal al romanului amintit este martorul acestei scene.În faţa intrării în grădina Ghetsimani „soldaţii prinseră curaj şi-L împresurară; iar când Ben-Hur se uită după ucenici,ei plecaseră.

Cel părăsit pleacă înconjurat de mulţimea care îl scuipa, îl batjocorea ,îl lovea……..

Nazarineanul mergea încet cu capul în jos, cu mâinile legate la spate; părul des îi cădea pe faţă; şi era mai aplecat decât de obicei; părea să nu vadă, să nu audă nimic din ce se petrecea în jurul Lui.”1)

Urmează judecata prin procesul religios şi prin procesul politic. Au fost aduşi doi martori care au spus că Iisus vrea să strice legea şi să dărâme templul iudaic, că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu.Procesul politic se naşte când Caiafa îl trimite pe Iisus la Pilat acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Pilat ştia că Iisus este nevinovat, de aceea recurge la tot felul de şiretlicuri pentru ca el să nu se implice privind moartea Mântuitoru-

lui.De aceea li se adresează iudeilor în diferite momente:”Luaţi-L voi şi judecaţi-L”, „La voi

este obiceiul ca de Paşte să eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-L eliberez pe împăratul iudeilor? „. Ca să-i înduioşeze şi mai mult, a pus pe ostaşi să-L bată pe Iisus, să-i pună o coroană de spini pe cap şi în această situaţie deplorabilă i l-au prezentat:”Ecce Homo! „.

Iudeii care voiau să fie eliberat Baraba, celălalt deţinut, nu s-au lăsat impresionaţi de starea jalnică a lui Iisus şi strigau tot mai tare; „Dacă-L eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului”. Speriat Pilat a luat un vas cu apă, s-a spălat pe mâini spunând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei sale care după un coşmar ce-l avusese în vis noaptea, insistase să nu-L condamne). Furioşi iudeii au strigat:

” Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” De fapt ei erau revoltaţi împotriva romanilor care îi asupreau. De câte ori se isca vreo revoltă, erau primii pe câmpul de luptă.

Nutreau dorinţa de răzbunare alimentată de aşteptarea sosirii unui rege puternic, glorios al Israelului care să le împlinească visul de a doborî Roma şi de a-şi extinde stăpânirea.Le fusese deajunns să audă profeţiile cum că va veni un Mesia care va fi mult mai puternic decât Cezarul şi mai măreţ decât Solomon şi a cărui împărăţie va fi veşnică, încât s-au şi dedicat cu trup şi suflet acestei cauze.Ben-Hur personjul din romanul cu acelaşi nume a şi instruit trei legiuni de luptători din Galileea ca să lupte alături de acest rege.Când au auzit de venirea lui Iisus, au fost foarte bucuroşi că le-a sosit salvatorul, dar foarte dezamăgiţi că Mântitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune decât gloria personală.

Atunci,ei s-au răzvrătit împotriva Lui şi au vrut să-l piardă cerându-i moartea.

După ce a fost judecat, s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota, cuvântul ebraic însemnând „Căpăţână”. O legendă spune că în locul răstignirii se aflau osemintele strămoşului nostru Adam şi Crucea s-ar fi înfipt tocmai în locul unde cândva fusese craniul primului om.

Chiar dacă nu există un temei biblic sau istoric, legenda ilustrează adevărul că Iisus a şters

prin Cruce osânda lui Adam.

Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă de Lew Walace în romanul său cu lux de amănunte:”Mulţimile se perindau ca puhoaiele unui râu. Erau acolo toate clasele sociale ale

Ierusalimului, toate sectele Iudeei, toate neamurile lui Israel şi reprezentanţi ai tuturor

naţiilor pământului(n.n.care veniseră la Ierusalim să sărbătorească Paştele)….treceau în grabă să-L vadă pe sărmanul Nazarinean….

Odată cu puhoiul veneau mii de oameni care nu erau evrei- mii care îi urau şi îi dispreţuiau- greci, romani, arabi, sirieni, africani, egipteni, orientali. Aşa că studiind mulţimile, părea că întreaga lume urma să fie prezantă la răstignire.”2).Autorul înfăţişează şi starea Mântuitorului: „Era aproape mort. Se clătina la fiecare pas de parcă avea să cadă. Picioarele Lui goale lăsau urme roşii pe pietre. Avea legată la gât o scândură cu o inscripţie pe ea.O coroană de spini îi fusese îndesată cu putere pe cap făcând răni crude, din care şiroaie de sânge îi curseseră pe faţă şi pe gât.

Părul lung încurcat în spini era năclăit în sânge. Gloata care răzbea la El îL lovea cu bâte şi ÎL scuipa….nici un sunet nu scăpa de pe buzele Lui,nici de dojană, nici de durere….”3).

„Povestea despre Hristos” ilustrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de a-L elibera pa Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota. Caută să mobilizeze pe galelienii din legiunile instruite de el:”Sunteţi aceia care aţi luat săbii de la mine pentru libertate şi pentru regele care venea. Găsiţi-i pe fraţii noştri şi spuneţi-le că-i aştept la copacul crucii ca să-L scăpăm pe Nazarinean”, dar ei i-au răspuns:”Nazarineanul nu este Regele….a întors spatele lui Dumnezeu şi a refuzat tronul lui David. Nu e rege şi Galileea nu e cu El. Îşi marită moartea”.4).Balthazar ,unul dintre cei trei magi, singurul care mai era în viaţă,ce fusese martor la naşterea lui Iisus şi care era prezent şi acum, văzând,chinurile Mântuitorului se prăbuşi de durere.Ben-Hur care-l însoţea,impresionat profund , abia acum dă sens cuvintelor pe care i le spusese Balthazar şi înţelege că oricât

ar vrea să-L scape pe Iisus nu se poate, că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului, este

voia lui Dumnezeu.De aceea exclamă neputincios şi îndurerat:”O,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”5).

După un drum de 2 km. cortegiul ajunge pe Golgota,unde Hristos este răstignit pe cruuce.

 Avea doar 33 de ani. A fost cea mai grea moarte a epocii.Fiecare cui avea de la 15 la 20 de cm.Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă.În încheietura mâinii există un tendon care ajunge până la umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea obligându-L pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui pentru a ţine încheiturile în cuie şi pentru a putea respira,fiindcă pierdea tot aerul din plămâni. Din cauza asta era obligat să se sprijine pe cuiul bătut în picioare care era mai mare decât cele de la mâini,pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Cum nici picioarele nu puteau supota mult timp fără să se rupă,Iisus era obligat să alterneze acest ciclu ca să poată respira.Această situaţie a fost suportată de Iisus mai mult de trei ore.Câteva minute înainte de a muri, Iisus nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.

După consemnările evangheliştilor,în timp ce puterile îi scad stând pe cruce, El rosteşte şapte expresii;

„Părinte,iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.(S-a gândit mai mult la cei ce-L batjocoreau şi-L ocărau decât la El).

„Adevăr îţi spun ţie, azi vei fi cu mine în rai”.(Se adresază tâlharului care îşi recunoaşte vina, pocăindu-se.).

„Femeie, iată fiul tău, iată mama ta”.(Se adresează mamei Sale arătându-l pe Ioan şi lui Ioan

arătând-o pe mama Sa)

” Dunezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit !”(momentul cel mai tragic când Iisus este lăsat singur de tatăl ceresc pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii, pentru răscumpărarea noastră.).

„Mi-e sete.”(ilustreză cumplita durere îndurată.).

„Săvârşitu-s-a”.(Se arătă că în Hristos s-au împlinit toate profeţiile şi că acum opera Sa mântuitoare este terminată.).

„Părinte, în mâinile Tale îmă dau duhul Meu”.( exprimă absoluta încredere a lui Hristos în Dumnezeu Tatăl).

În clipa când Iisus şi-a dat duhul, aşa după cum se ştie, s-a făcut întuneric mare, catapeteasma templului s-a despicat în două, s-a cutremurat pământul şi după cum mai puţin se cunoaşte „…s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor.”6).Sutaşul şi cei care împreună cu el păzeau pe Iisus s-au înfricoşat zicând:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”.După ce a cerut încuvinţarea lui Pilat, „Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al lui Iisus i-a luat trupul şi l-a îngropat în grădina casei sale, într-un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun mort” 7),fiind ajutat şi de Nicodim.M-a surprins această afirmaţie, că nu ştiam acest lucru. Probabil că acea grădină, a acelui ucenic Iosif, se va fi întins pe locul unde azi se află mormântul Domnului Iisus la Ierusalim, unde vine şi se închină atâta lume.Altă explicaţie nu găsesc.

Iudeii care-şi aduceau aminte că Iisus vorbise despre învierea Sa, au cerut lui Pilat ostaşi ca să-i păzească mormântul.

Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi.

 Când femeile mironosiţe au vanit dis-de-dimineaţă la mormânt, au văzut un înger ca un fulger străbătând grădina lui Iosif. Au alergat la mormânt şi-au văzut acolo doi îngeri care le-au spus că Iisus a înviat şi să se ducă să dea ucenicilor această ştire.Ostaşii stăteau morţi de lumina învierii Domnului.După înviere,Iisus

s-a arătat mai multor ucenici. Aceştia au spus apostolilor, dar ei tot nu credeau. S-a arătat apostolilor fără Toma, apoi tuturor şi la mai multe grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor

timp de 40 de zille, după care la ultima arătare S-a înălţat la cer.

După cum ne aminteşte biserica, noi suntem părtaşi la răstignirea lui Hristos prin fiecare faptă rea pe care o săvârşim. De aceea s-a orânduit acest post în care ne aflăm ca respectându-l să ne ispăşim păcatele.

PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Prima dată, după cum s-a menţionat mai sus, s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.În casele israeliţilor nu a murit nimeni.Sângele mielului era garanţia luării în serios a avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.

Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos.Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie:(„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”).

Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevastească ce se va întâmpla mai târziu

sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.

În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare,un rol important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai sunt vopsite şi în alte culori.

În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în invierea Sa stă bucuria noastră.După cum a afirmat părintele Gh. Calciu:”Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru,bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.

                                                                                       de victoriaetveritas                               

Intrarea Domnului în Ierusalim din Duminica Floriilor

Mântuitorul Hristos intă în Ierusalim smerit, călare pe mânzul asinei, înconjurat de cei 12 Apostoli, împlinind astfel profeția lui Zaharia: "Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin" (Zaharia IX, 9). Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: "Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!" (Matei 21, 9), semn al pogorârii lui Dumnezeu din Ceruri și venirea Sa pe pământ pentru a-i mântui lumea.

Intrarea Sa în Ierusalim avea să descopere că El este Mesia, că poporul nu trebuie să mai aștepte un alt Împărat, dar să le arate că este un altfel de Împărat, neasemănător celor cunoscuți în istorie. Din acest motiv El n-a intrat călare pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al neacceptării tronului lumesc. Ierusalimul în care intră Hristos este chipul Ierusalimului ceresc, acolo unde Fiul domnește veșnic împreună cu Tatăl și cu Duhul și preînchipuie Noul Ierusalim – Biserica în care El va fi mereu prezent prin Duhul Sfânt.

Mântuitorul a intrat în Ierusalim călare pe un măgar din smerenie. În fiecare moment al vieții Sale Hristos rămâne smerit. Deci, chiar și când intră triumfal în Ierusalim, Domnul o face smerit. Părintele Staniloae, în notele la Comentariul Sfântului Chiril la Evanghelia după Ioan, mărturisește: "Intrarea în Ierusalim, șezând pe asin, mai indică și blândețea Împăratului veșnic al Împărăției cerurilor. Nu forța, ci iubirea va caracteriza relațiile în acea Împărăție. Membrii ei vor fi nevinovați asemenea copiilor".

După Sfântul Gherman I al Constantinopolului și Nicolae Cabasila, drumul Mântuitorului spre Ierusalim și spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieșirea Mare. Preotul iese din altar pe ușa dinspre miazănoapte cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă "Ca pe împăratul tuturor să-L primim…", traversează naosul, pentru a intra înapoi prin ușile împărătești. El poartă Sfântul Potir și Sfântul Disc, pe care sunt așezate miride (pentru îngeri, sfinți și credincioșii vii și adormiți), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneț (pe Sfântul Disc sunt așezate bucățele de pâine - acestea reprezintă puterile cerești și pe Sfinți, numite Miride; în centru este Sfântul Agneț, care după prefacere, devine Trupul Domnului Hristos din care, împreună cu Sfântul Sânge din Sfântul Potir, se împărtășesc Preoții și Credincioșii). Așa cum interpreta ieromonahul Makarios Simonopetritul în "Triodul explicat": "Întreg cosmosul, pâinea, vinul, spațiul și timpul, și întreaga lume sensibilă (cuvântul sensibilă are aici sensul de văzută și palpabilă, care poate fi văzută) … intră în sanctuar pentru a fi aduse jertfă, pentru a fi asumate de Logosul divin (Hristos Dumnezeu - Cuvântul), pentru a fi îndumnezeite și transfigurate".

Proscomidie - Sfântul Disc

Intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viața Sa pământească. Astfel, din aceasta zi începe Săptămână Patimilor. În toate bisericile se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii sunt chemați să-L însoțească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea și Învierea Sa.

Duminica Floriilor - Duminica Stâlpărilor

Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu data schimbătoare, din cursul anului bisericesc, anul acesta (Floriile 2022) este sărbătorită pe data de 17 aprilie. Această sărbătoare este numită și Duminica Stâlpărilor – de la ramurile de măslin și finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.

Simbolistica sărbătorii Floriilor

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. După ce a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut omului haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu El, așadar, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem. Acum suntem plini de îndrăzneală, strigând "Osana", prin care întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Ramurile de Salice

În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, numai salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a fost biruită moartea iernii.

Semnificația ramurilor de salcie

Obiceiul sfințirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menționat din secolele III-IV, și împodobirea icoanelor cu ramurile sfințite își are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute și pe malul unui râu a ajuns la o salcie care și-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată și să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind cinstit ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioși la biserică, sunt sfințite și împărțite acestora, ca semn al biruinței asupra morții.

Salcia este menționată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care amintește de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei și al vieții, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflați în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinței și al disperării.

Simbolul salciei este întâlnit pentru prima dată în gândirea creștină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiți "ramuri de salcie purtătoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinți Părinți, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deși alege fecioria – viața fără rod, Îl naște pe Hristos.

Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanență o simbolistică duală: viața și moartea.

Încă din cele mai vechi timpuri, salcia și-a dovedit și calități terapeutice, scoarța – având în compoziție salicina – și frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor și a febrei.

Floriile, salcia și Maica Domnului

Biserica nu a fost nevoită să adopte simboluri care nu au temei Evanghelic sau Biblic. În acest sens, redăm un articol al Profesorul Remus Rus: "Punctul culminant al simbolismului creștin legat de salcie este legat, așa cum era și de așteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria și care a conceput mai presus de fire, viața, pe Hristos cel întrupat. Iată ce spune în acest sens Albertus Magnus: «Ea (salcia) este numită salix deoarece sare, adică crește foarte repede și ni se spune că sămânța ei, dacă este băută, produce sterilitate.» Acest lucru a fost împlinit în Preamărita Fecioara căci ea a ales fecioria, dar după cum salciei îi place să crească pe malul râurilor, tot așa și Preamărita Fecioara a înflorit lângă apele harului și ale darurilor cerești."

Am făcut această scurtă incursiune în simbolismul salciei pentru a arăta că tinerele mlădițe care sunt aduse în biserică pentru a sărbători în fiecare an intrarea în Ierusalim a Mântuitorului aduc cu ele învățături, sensuri și simboluri ce trebuie cunoscute. Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci își are bogăția ei, funcția ei simbolică în viața rituală a Bisericii creștine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioară umbreau porțile întunecate ale lipsei de speranță, ale morții, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vieții celei veșnice, ale vieții pure luate din "copacul îndumnezeitor și binecuvântat".

Ca simbol al adevărului creștin, salcia ne învață că adevărata "putere de viață" este în noi înșine; că nouă ne revine să adăpăm această viață din nemuritoarele izvoare ale "apei vieții" care este Hristos și Biserica Sa și astfel să ajungem să trăim prin noi înșine, cu puterea raiului, adevărata noastră menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".

Surse: Doxologia Link 1 Link 2, Creștin Ortodox Link 1 Link 2, Radio România.

Duminica Floriilor - mențiuni istorice despre această sărbătoare

Primele mențiuni despre serbarea duminicii Floriilor provin din secolul al-IV-lea: Sfântul Epifanie îi atribuie două predici, iar pelerina apuseana Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim. În Biserica Apuseană primele mențiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).

În vechime, Duminica Floriilor era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la botez pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toții, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admiși la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței. Această sărbătoare se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei împărații acordau grațieri.

După un obicei străvechi, menționat chiar în secolul al-IV-lea de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.

Potrivit tradiției, atât la Bizanț, cât și la curțile domnești din Țările Românești, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. La ea luau parte împărații (domnii) cu demnitarii lor, cărora li se împărțeau făclii aprinse ca la Paști.

Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?

De cele mai multe ori, termenul Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini. În cinstea ei erau organizate serbările de primăvară numite Floralia, care se desfășurau în luna aprilie. Pentru că popoarele păgâne au fost convertite la noua religie, se presupune că Biserica ar fi dat un alt conținut acestei sărbători, un conținut legat de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim și de înnoire a lumii prin Jertfa și Învierea Lui din morți. Însă există specialiști printre care se numără și părintele Ioan-Florin Florescu, co-autor al volumului al IX-lea din ediția critică a Bibliei de la 1688, care susțin că, din punct de vedere etimologic, numele de Florii nu are de-a face cu sărbătoarea păgână (redescoperită abia în jurul secolului al XIV-lea), ci este simplul plural al substantivului floare, afirmație susținută și de vechile noastre cărți de cult, precum Cazania lui Varlaam din anul 1643 sau Liturghierul de la București, din 1680. Acestea au tradus din limba slavonă vechea pericopa evanghelică numită "Nedĕlia țvĕtnaia" care se citea de praznicul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin "Duminica Florilor".

Ne întrebăm, apoi, ce legătură are această sărbătoare cu florile, având în vedere că Sfânta Scriptură nu ne vorbește decât despre haine și ramuri în pericopa referitoare la Intrarea Domnului în Ierusalim (Matei 21,

. Explicația are legătură cu un obicei desfășurat în Constantinopol și atestat documentar prin secolul al X-lea, în cadrul căruia participau aproape toți demnitarii orașului. Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa "De cerimoniis", consemnează faptul că, la acest praznic împăratul le oferea demnitarilor lumânări, cruci din argint și încă un dar: "Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» (din Constantinopol) și fiecare dintre ei primește, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon"

.

Icoana Duminicii Floriilor – a Intrării Domnului în Ierusalim

Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.

În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (smochin) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.

Icoana Sărbătorii Floriilor - Duminica Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim

Mai jos de Domnul care vine călare pe mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.

Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.

Obiceiuri și tradiții de Florii

Duminica Floriilor este precedată de momentul Învierii lui Lazăr de către Iisus Hristos, moment care prefigurează Învierea Domnului și învierea de obște de la sfârșitul veacurilor.

La greci, în Sâmbăta lui Lazăr există obiceiul unei procesiuni cu caracter funerar, în care cei mici cântă pe la casele vecinilor "Lazarakia", fiecare copil primind o mică prăjitură specifică sărbătorii.

În Cipru, există obiceiul unor jocuri în care rolul lui Lazăr este jucat de copii, iar la vecinii bulgari, în Sâmbăta lui Lazăr, fetele tinere cântă și dansează pe la casele cunoscuților "Lazarița" – în fapt un ritual care semnifică trecerea de la copilărie la adolescență.

În Franța există tradiția veche de a imita aclamațiile iudeilor "Osana!", care în limba aramaică semnifică o rugăciune.

În legătură cu tradiția sfințirii ramurilor la biserică, se întâlnesc asocieri legate de ramuri de măslin, de dafin, conifere, salcie sau flori.

Spre exemplu, în Grecia, după slujbă, credincioșii primesc o mică cruce împreună cu un buchet din ramuri de dafin, numit "vaya", care este ținut la icoanele din casele credincioșilor, similar obiceiurilor ramurilor de salcie din Rusia sau țara noastră. La greci există obiceiul ducerii la cimitir a unor ramuri binecuvântate, iar în Franța sau în țările latine există, de asemenea, obiceiul punerii sau plantării ramurilor sfințite la mormintele celor dragi.

În ziua Floriilor, arabii aprind candele împodobite cu flori pe care le pun printre frunze de palmier, iar la popoarele slave există obiceiul de a dărui celor apropiați ramuri de salcie.

În Germania, Duminica Floriilor se numește Duminica Verde datorită florilor și ramurilor specifice sărbătorii, iar în Slovacia, copiii realizează pentru procesiune un copac, care se crede că are ramuri cu proprietăți tămăduitoare. Obiceiul împodobirii unui copac este prezent și în Polonia, unde este împodobit cu flori, în Țările Baltice, unde este împodobit cu flori uscate și cereale și în Austria, unde este decorat cu mere și covrigi.

Tradiții din România de Duminica Floriilor

Sărbătoarea Floriilor este însoțită în România de o mulțime de tradiții și obiceiuri.

În Sâmbăta lui Lazăr, spre exemplu se adună ramuri înmugurite de salcie, care se strâng în mănunchiuri și se duc la biserică la slujba din dimineața Floriilor pentru sfințire, apoi ramurile de salcie sunt aduse acasă și se pun la icoane, iar în unele zone ale țării și la uși, ferestre, grajduri sau fântâni.

În unele regiuni, oamenii își pun în jurul brâului crenguțe sfințite de salcie, pentru a se proteja de boli.

În unele regiuni rurale, Duminica Floriilor este ultima zi în care se poartă mărțișorul, în această zi acesta urmând să fie pus pe un copac înmugurit.

În unele zone încă se mai obișnuiește ca în sâmbăta dinaintea Floriilor, Sâmbăta lui Lazăr, să se dea diferite produse de post de pomană, această sâmbătă fiind denumită popular "Moșii de Florii".

Pelerinajul de Florii din București

Pasaje Biblice în legătură cu Duminica Floriilor

Evanghelia din Duminica Floriilor

Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: "Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei". Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

(Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan 12, 1-18)

Pasaje din Sfânta Scriptură în legătură cu Duminica Floriilor

Iar când s-au apropiat de Ierusalim și au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, Zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, veți spune că-I trebuie Domnului; și le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prorocul, care zice: "Spuneți fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele. Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, Iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileii. Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: "Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!" Și au venit la El, în templu, orbi și șchiopi și i-a făcut sănătoși. Și văzând arhiereii și cărturarii minunile pe care le făcuse și pe copiii care strigau în templu și ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat, Și I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă? Și lăsându-i, a ieșit afară din cetate la Betania, și noaptea a rămas acolo.

(Sfântul Apostol și Evanghelist Matei 21, 1-17)

Și când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe și la Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, Și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta? Spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei ce stăteau acolo, le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și și-au pus hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții așterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăția ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.

(Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu 11, 1-11   

            

      Rugăciune pentru vindecarea de bolimolipsitoare,oprirea ereziilor,
       războaielor  și a tuturor experimentelor de dictatură antihristică

  Dumnezeul parintilor nostri, Cel Care ai facut cerul si pamantul si toate cele ce sunt,Care pentru noi, oamenii, si pen­tru a noastra mantuire Te-ai coborat din ceruri si fără de păcat fiind,Te-ai facut Om, asemenea noua,Tu, Cel ce pe lemnul crucii Ti-ai intins preacuratele Tale maini și cu scump Sangele Tau varsat pe cruce ai spalat pacatele nostre si cu moartea Ta ai calcat moartea si inviind a treia zi din morti ne-ai deschis portile imparatiei ceresti, facandu-ne vrednici de fericirea cereasca; Tu, Cel Care ne-ai invrednicit sa Te numim Tata si sa cerem Imparatia si dreptatea Ta, sa se faca voia Ta cea sfanta, precum in cer asa si pe pamant, Tu cel Care ne-ai dat sfanta porunca a dragostei zicand: „Aceasta va poruncesc voua: sa va iubiti unii pe altii, si intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire unii pentru ceilalti”, Tu, Cel Care ne-ai dat pacea Ta zicand: „Pacea Mea va dau voua“, fii-ne milostiv si miluieste-ne pe noi cu pute­rea Ta cea mare. Marturisim inaintea maretiei Tale ca am nesocotit dumnezeiestile Tale porunci, suntem pacatosi, calcatori de lege si nimic bun nu avem in noi. Pen­tru aceasta,dupa dreptate suntem pedepsiti si amenintati si nu exista nici o nadejde de mantuire daca nu iti vei intoarce spre noi milostivirile Tale. Dar,cunoscand netarmurita Ta iubire si milostivirea Ta cea multa catre noi, cu inima smerita si infranta Te rugam: Doamne, nu cu mania Ta sa ne mustri, nici cu urgia ta sa ne pedepsesti pe noi.Preaputernice si slăvite Doamne, Iisuse Hristoase! Tu,Care ai venit in lume să tamaduiesti neputintele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocaință pe cei drepți, ci pe cei păcătosi, din adâncul inimii,Te rog sa primesti smerita mea rugaciune,pentru cei incercați de boală și neputință!. Dăruiește,Milostive Doamne,grabnică însănătoșire celor bolnavi iar pe cei sănătoși îi păzește de orice boală și suferință. Încă mă rog ţie,cu umilinţă,,vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre şi pe toţi suferinzii din lumea aceasta bolnavă, de bolile grele, ştiute şi neştiute de noi.Caută spre fiii tăi cei ce îndură suferinţe fără leac şi mângâie-i, uşurează-i,vindecă-i pe ei de toate bolile şi neputinţele lor.

  Binecuvintează, întărește și păzește, cu harul Tău,pe toți cei care, cu iubire de oameni și jertfelnicie,îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale, întărește-i și îi îndreptează pe toți cei ce lucrează în domeniul sanitar,spre îngrijirea jertfelnică a bolnavilor și spre dragostea față de aproapele aflat în suferință. Cel ce ești Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, oprește orice boală molipsitoare, această pandemie artificială de coronavirus precum și toate abuzurile sociale și crimele sanitare comandate de elita globalista,sub pretextul exagerat al apărării sănătății,în vederea digitalizării și reducerii populației crearii unui stat global,a unei religii mondiale eretice și pregătirii omenirii pentru înscăunarea lui Antihrist. Dăruiește celor ce ne conduc puterea de a înțelege că trebuie să apere drepturile și libertățile noastre, precum și ființa națională a poporului român, drept-credincios, că nu vrem democrație neofascistă,cu dictatură politică de tip medical și de a acționa pentru eliberarea noastră din această stare de sclavie demonică.

  Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre,încă mă rog ție,cu umilință pentru robul tău(N) cel încercat de boală! Mântuieşte-l,Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul lui. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta,dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.Deci,căzând înaintea Ta, Te rog,îndură-Te de robul Tau, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii. Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii,spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor. Şi dacă îi este de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta,nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea,ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei. Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!”. Amin. Încă Te rog,Doamne,ascultă cu milostivire, nu numai rugăciunea mea, ce o aduc ție din buze necurate,ci si pe sfinții lui Dumnezeu, tămăduitori, pe care îi aduc mijlocitori, pentru mine și rugători. O! Sfinților arhangheli Mihail si Gavriil, cei ce stati pururea,înaintea Tronului Măririi lui Dumnezeu și toate puterile cerești, sfinte arhanghel Gavriil aducătorul veștilor tămăduitoare și mântuitoare sfinte arhanghel Rafail,tămăduitorule de orice boală și suferință și tu sfinte îngere, păzitorul sufletului meu,cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos Dumnezeu, Mergătorule înainte și Botezătorule Ioane, purtătorilor de chinuri, patruzeci de mucenici,Stefane intâiul mucenic,Sfinților, Mari Mucenici Dimitrie, tămăduitorule al bolilor dr ochi si Gheorghe.purtătorule de biruință și doctor al celor bolnavi, împreună cu Atanasie, cu Vasile si Grigorie cuvântatorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur,cu făcătorul de minuni Nicolae,cu Sf.M.Mc și tămăduitor Pantelimon, cu ceilalți doctori fără de arginți: Cosma și Damian,Chir și Ioan,Samson și Diomid,Mochie și Anichit,Talaleu și Trifon,Epicte Epictet și Astion,Ermolae,Iulian Luca al Crimeii,Ioan Maximovici, Porfirie, cu Sf.Serafim de Sarov,Sf. Ipatie, tămăduitorul de la Pecerska,cu Sf. Dimitrie al Rostovului,cu Sf Ipatie al Gangrei, cu Sf.Mc Artemie,cu Sf.Efrem cel Nou,Ioan Rusul,Partenie de Lampsak Sf.ierarh Nectarie,vindecătorul de cancer,cu Sf.Mc Ciprian și Iustina, cu cuvioasa maică Paraschiva,dimpreună cu Preasfânta Stăpâna noastră,de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria,ajutați-mi mie, păcătosului și rugați-vă,pentru vindecarea celor bolnavi din familia mea(N) și pentru mântuirea sufletele noastre.Ceea ce eşti locaş sfinţit,al celui Preaânalt,bucură-te,căci prin tine s-a dat bucuria,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, celor ce strigăm: Bucură-te, ceea ce esti plină de har, Marie, Domnul este cu tine.Binecuvântată ești tu între femei; binecuvântat este rodul pântecelui Tău,că ai născut,pe Mântuitorul sufletelor noastre. Lăudăm Pe Tatăl...Hristos a înviat..

  Doamne, Iisus Hristoase, Rascumparatorul si Mantuitorul nostru, Cel ce ne-ai învățat să pazim poruncile Tale, sa vietuim dupa invataturile Tale si sa le pastram in curatenia in care le-am primit de la Tine prin mijlocirea Sfintilor Tai Apostoli si invatatori si a sfintilor Parinti si care se pastreaza in Sfanta Ta Biserica dreptmaritoare, cea intemeiata de Tine pe piatra credintei si in sanul careia am intrat prin Sfanta Taina a Botezului ,pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi a tuturor Sfinţilor Tăi cauta spre noi păcătosii si vezi cum s-au năpustit asupra noastră cei care necinstesc Sfânta Cruce, sfintită cu scump Sângele Tău,care disprețuiesc Sfintele Taine asezate de Tine pentru mântuirea sufletelor noastre,în Sfânta Ta Biserică dreptmaritoare; caută si vezi cum duhul cel rău, folosindu-se de slăbiciunea si mândria omenească se sileste să falsifice invățăturile și cuvintele Tale, să intunece dreapta credinta ortodoxă și să închidă Bisericile Tale,vezi si ca un Prea Îndurat si mult Milostiv, acoperă cu Harul Tau pe poporul Tau, ne rugam Tie auzi-ne si ne miluieste.

  Încă ne rugăm Ție cu umilință, pe robii tăi clerici și mireni care s-au depărtat de la Dreapta credinţă,din neştiinţă,de frică,din răutatea oamenilor,de răutatea lor îngâmfându-se,de slugile satanei fiind ademeniți,ameninţati şi pe toţi cei căzuţi din Dreapta Credinţă prin erezia ecumenismului sau orice altă erezie, cu strălucirea Darurilor Tale luminează-i,îmbărbătează-i şi-i întăreşte,cu Duhul adevărului, în dragostea şi lămurirea Sfintelor Scripturi şi cu Sfânta Ta Biserică cea apostolească şi sobornicească,iar îi uneşte, spre cinstea şi slava Numelui Tău şi fă-i să te cunoască că Tu eşti adevărul,apărătorul,biruitorul şi Mântuitorul nostru,iar noi suntem robii Tăi care Bine Te Cuvântăm,zi şi noapte Ţie ne rugăm şi-Ţi strigăm: Iisuse,adevărul,cel ce goneşti înşelăciunea, luminează-ne și ne mântuiește pe noi.păcătoșii. Amin.

  Deschide, Doamne, milostivirile iubirii tale de oameni si primeste aceas­ta rugaciune adusa Tie din buzele noastre cele necu­rate precum și rugaciunile alesilor si sfintilor Tai, cei care de la o mar­gine la alta a pamantului Iti striga si te roaga. Pe Tine Te roaga toți sfintii ocrotitori ai Romaniei, drept-credinciosii voievozi si sfintii cu moaste,care ocrotesc regiunile si marile orase ale tarii noastre. Cu acestia toti, impreuna cu Preacurata,Preacinstita Ta Maică,Sfânta Fecioara Maria,Nascatoarea de Dumnezeu, Te rugam fii milostiv fata de poporul Tau. Aceste rugaciuni si cereri primindu-le, Doamne, mantuieste si pazeste intregul nostru popor ,BisericaTa, dreptmăritoare si toate orasele si satele de amenintarea altor neamuri,de război,de toată primejdia,nevoia si necazul. Scoala,Doamne, in ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi pentru slava numelui Tau. Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul, iar de la fata iubitoarei de Hristos tarii noastre toti uratorii dreptatii, iubitorii siluirii si ai nedreptatii. Cum piere fumul, cum se topeste ceara la fata focului asa sa piara si acestia. Întareste, Doamne, iubitoarea de Hristos oas­te, cu dreapta Ta cea puternica, ca avandu-Te pe Tine impreuna-luptator si impreuna-ajutator sa biruiasca pe acesti vicleni si stricati vrajmasi ai nostri, care in zadar au cautat spre turma Ta. Grabeste-Te, Doam­ne, inainte de a cadea noi in robia acestor vrajmasi hulitori. Hristoase, Dumnezeul nostru, arata crucea Ta biruitoare in razboaie si fa cunoscuta puterea cre­dintei noastre ortodoxe. Impaca lumea Ta intreaga, imprastie intre neamuri pe cei ce doresc razboiul, intoarce-i pe toti la dumnezeiasca cunoastere, ca, devenind cu totii o singura turma,sa Te avem pe Tine Pastor, Mantuitor si Izbavitor, Amin.

  Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne de amăgirile vicleanului antihrist cel ce este de acum aproape şi ne păzeşte de cursele lui.

  Dăruieşte-ne putere şi bărbăţie ca să mărturisim cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu ne temem de diavol şi să nu ne lepădăm de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, nici de Sfânta Ta Biserică. Ajută-ne, Doamne, să nu primim pecetea lui antihrist celui blestemat,prin semnături,scanări,vaccinuri, act de identitate european, cipuri și alte instrumente demonice şi să nu ne închinăm lui,ci, mai bine să pătimim şi să murim pentru numele Tău cel Sfânt şi pentru credinţa ortodoxă, Dreptmăritoare. Dăruieşte-ne,ziua şi noaptea,plângere şi lacrimi pentru păcatele noastre şi Te îndură de noi, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi! Dăruiește-ne, Dumnezeule, pacea Ta şi umple inimile noastre de credință neclintită în ocrotirea Ta, de nădejde în ajutorul Tău și de dragoste față de Tine și de aproapele. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.Amin!

  Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui,să fugă de la faţa Lui,toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul,să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de la faţa focului,aşa să piară diavolii de la faţa celor ce- L iubesc pe Dânsul şi se însemnează cu semnul Crucii şi zic cu veselie: ”Bucură-te,preacinstită şi de viaţă făcătoare Cruce a Domnului,care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine,Iisus Hristos şi S-a pogorât la iad călcând puterea diavolului ,biruind moartea şi te-a dăruit nouă pe tine,cinstită Crucea Sa,spre alungarea a tot pizmașul. O, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Sfânta Fecioară Născatoare de Dumnezeu și cu toți Sfinții, în veci. Amin. Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte și cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău. Îngrădeşte-ne, acoperă-ne şi ne păzeşte, Doamne, cu puterea Cinstitei şi de viaţă purtătoarei Tale Cruci,depărtând de la noi tot răul!

  Îţi mulţumesc,Tată ceresc,că mi-ai ascultat umila mea rugăciune. Încă,aduc Ție,prinos de mulţumire şi recunoştinţă pentru toate darurile şi binefacerile ştiute şi neştiute,cu care mă miluieşti în tot ceasul,pe mine,păcătosul şi pe cei din familia mea.Că Tu eşti Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm,Tatălui și Fiului și Sfântului Duh,acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Rugăciunea Sf. Efrem Sirul

care se citește zilnic In Postul Învierii Domnului

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie) Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (o metanie)

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri (de 3 ori)

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: Doamne și Stăpânul vieții mele … toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare.

Cum să posteşti, ca să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu și să-ţi fie de folos?

,,Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iat tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie (Mat. 6, 16-18 ).

Postul Sf.Paști sau Postul Mare, tine sapte saptamani. Primele sase saptamani inchipuie postul de 40 de zile al Mantuitorului, iar a saptea saptamana este pentru cinstirea Patimilor Sale.

Este cu data schimbatoare, fiind legat de data Sfintelor Pasti.

Nu se mânca : carne , oua , brânza, precum si peste, untdelemn si vin.

Este dezlegat la untdelemn si vin sambata si duminica, in ziua de 24 februarie (Aflarea Capului Sf Ioan Botezatorul), 9 martie (Sfintii 40 de Mucenici).

Se mananca peste la Buna Vestire (25 martie) si in Duminica Floriilor.

Bolnavii au voie sa manânce bucate cu untdelemn si sa bea vin în Postul Mare.

În acest sfânt post crestinii merg cît mai regulat la biserica, se împaca unii cu altii, sotii tin definitiv curatenie trupeasca. Apoi toti se roaga mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii si milostenie dupa putere, se spovedesc si se împartasesc în post de doua ori, sau macar odata pâna la Sfintele Pasti, renunta la judecati, la certuri si distractii care robesc mintea si înseala pe multi.

Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu,prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.

Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii...

...„Cine nu poate posti? Apoi, din cele până aici se înţelege destul de bine, căci mulţi se plâng, aceia care au în sine frica de gura lumii, ori frica de slăbirea trupului, sau, mai bine zis, iubirea de sine, sau, în sfârşit, vreo lucrare a diavolului, căci acestea toate, la urma urmei, tot lucrarea diavolului se socotesc. Să vedeţi cu de-amănuntul cine nu poate posti. Cei ce n-au vrut să postească niciodată, cei ce au umblat prin locuri necurate, adică prin casele mucărilor (pocăiţilor), jidovilor, a celor ce au căzut de la dragoste şi dreapta credinţă. Cei ce vorbesc desfrânări şi alte păcate şi nu se desfac de ele. Cei ce nu iartă pe aproapele. Cei ce suferă muncile de la duhurile rele şi toţi cei ce suferă de duhul mut şi surd. Dar şi bolnavii sau neputincioşii”, sfătuiește Arsenie Boca. Acesta continuă: „Cum să postim? Iată şi măsura pe care au văzut-o toţi Sfinţii Părinţi. Lepădarea de carne, grăsimi şi înfrânarea de la săturare. Şi e drept că una este foamea şi alta este pofta: una-i trebuinţă şi alta e patimă, şi patima trebuie ucisă. (…) Vremea postului trebuie să fie şi înfrânare trupească pentru soţi”. „Nu e de ajuns să nu mănânci carne Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă!” Deci nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne desprindem de aici. Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul.”

...Să postim! Sănătatea este unul dintre marile daruri cu care suntem înzestraţi de Bunul Dumnezeu noi, oamenii. Din păcate, numai când aceasta este ştirbită de vreo boală ori neputinţă, abia atunci ne dăm seama de adevărata ei valoare. De aceea, una dintre datoriile noastre elementare ar fi să ne păzim mai ales de abuzuri, ţinând seama de străvechea şi venerabila virtute numită cumpătare. Postul nu este altceva decât o cumpătare continuă, dar şi când nu ne aflăm în perioada postului propriu-zis trebuie să fim cumpătaţi, şi nu doar la mâncare. Măsura înţeleaptă se recomandă şi în respectarea postului, care este nu numai un extraordinar mijloc de păstrare a sănătăţii, ci mai ales o poruncă dumnezeiască. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: „Pentru că primii oameni n-au respectat postul, au fost daţi afară din rai; noi trebuie să-l respectăm ca să putem intra iarăşi în rai“. Pentru destui creştini, postul este o bucurie, pentru alţii însă, postul este o povară. Iar altora postul le este indiferent, motiv pentru care îl consideră de-a dreptul inutil.

Dar de ce oare postul – recomandat nu numai de toate religiile lumii, ci chiar şi de ştiinţă şi medicină – nu este primit cu bucurie de toţi? Răspunsul este simplu: pentru că unii oameni înţeleg prin post un fel de chin, o autoflagelare fără rost şi consideră că aceia care rabdă de bunăvoie de foame îşi slăbesc în mod deliberat puterea de muncă, au permanent ameţeli şi sunt expuşi foarte uşor la îmbolnăviri. Oare numai la atât să se reducă postul creştin? De fapt, ce facem atunci când postim? Întâi şi întâi ne înfrânăm de îmbuibarea cu mâncăruri consistente – în cazul bolnavilor numai de la unele – şi băuturi, dar şi de toate cele lumeşti, „de poftele cele rele“. De ce face creştinul toate acestea? Pentru ca rugăciunea să-i fie bineprimită, să ajungă mai lesne la Dumnezeu, iar Acesta să-i fie milostiv. Postul nu se rezumă la o simplă dietă fără carne, lactate şi ouă, el este un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă şi, implicit, un mijloc de mântuire. Dar, în acelaşi timp, este vorba şi de cinstire adusă lui Dumnezeu, pentru că postul înseamnă şi jertfă. O renunţare de bunăvoie la ceva care îţi este îngăduit. Numai că e un alt fel de renunţare, una izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Creator.

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, o datorie cuprinsă în Porunca a doua a Bisericii. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, se cuvine să ne silim a ne curăţa şi sufletul, petrecând mai mult timp în rugăciune şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este numai atunci când cel trupesc se îmbină cu cel sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare şi, totodată, de purtare. Iată ce ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din slujbele Postului celui Mare: „Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bineprimit“. „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase…“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei. Şi tot El Însuşi ne învaţă cum să postim şi ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune. Posteau, de asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor. Sfinţii Părinţi laudă şi recomandă postul cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează“. Să ne rugăm aşadar ca Bunul Dumnezeu să ne dea puterea de a posti cu rost şi cu folos, pentru a-L putea primi cum se cuvine în altarul inimii noastre pe Hristos Cel Înviat din morţi, cu acea deopotrivă strălucitoare şi smerită bucurie, care îi şade atât de bine oricărui bun creştin

********

Postești? Dovedește-mi-o din faptele tale. Care fapte? Dacă vezi pe vreun sărac, să-l miluiești. Dacă vezi vreun vrăjmaș, să te împaci cu el. Dacă vezi o femeie frumoasă, să nu iei aminte la ea. Să nu postească numai gura ta, ci și ochiul tău, și auzul, și picioarele, și mâinile tale și toate mădularele trupului tău. Să postească mâinile oprindu-se curat de la răpire și lăcomie. Să postească picioarele, tăindu-le calea care duce la priveliști păcătoase. Să postească ochii, nevoindu-se să nu cadă pofticioși pe fețele frumoase, nici să iscodească frumuseți străine.

Nu mănânci carne? Să nu mănânci nici desfrânare prin intermediul ochilor. Să postească și auzul. Iar postul urechilor acesta este, să nu primească vorbiri de rău și învinuiri. Să postească și gura de la cuvinte rușinoase și clevetiri. Fiindcă ce folos avem când ne depărtăm de cărnuri de pui și de pește,

dar mușcăm și devorăm pe frații noștri?

Cea mai bună sinteză a învăţăturilor despre post o găsim la Sfântul Vasile cel Mare care zice: „Dacă lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi războaie, tribunale şi închisori. Postul i-ar ajuta pe toţi să se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci să izgonească iubirea de arginţi, lăcomia şi orice vicleşug. Postul ne face asemenea cu îngerii”.

Ca definiţie simplă, postul se constituie prin reţinerea totală sau parţială de la anumite alimente şi băuturi, de la viaţa conjugală şi distracţii, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral. Dar nu ne putem opri aici, deoarece această reţinere alimentară de la mâncaruri şi băuturi este numai partea văzută a postului creştin. Partea nevăzută a postului, cea interioară, duhovnicească, sufletească, care de multe ori este mult mai importantă decât cea fizică, înseamnă reţinerea spirituală de la gânduri, pofte, patimi, vorbe şi fapte rele.

Biserica noastră consideră că adevăratul post este postul total, postul integral, care este post trupesc şi post sufletesc în acelaşi timp. Sfinţii Părinţi au subliniat că postul trupesc fără cel sufletesc este lipsit de orice valoare morală. Scopurile postului cuprind: înmulţirea milosteniei, înteţirea rugăciunii către Dumnezeu, a pocăinţei, pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Sfinţi Părinţi spun că postul potoleşte poftele trupului (Sfântul Evagrie Monahul), deprinde voinţa să domine asupra lăcomiei pântecelui – cea care alungă toate virtuţile (Nil Ascetul) –, este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, înlesneşte săvârşirea tuturor virtuţilor şi ajută rugăciunea, purifică organismul de toxine, îl înnoieşte şi-l ferește de boli, iar de unele chiar îl vindecă.

Alţi Sfinţi Părinţi, precum Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, arată originea divină a postului în Rai, prin interzicerea dată de către Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din pomul oprit. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Ne-am îmbolnăvit prin neascultare şi trebuie să ne vindecăm prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare). Aceasta o găsim în mod explicit prin instituirea în calendarul creştin-ortodox a Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză), ca ultimă Duminică dinaintea începerii Postului Sfintelor Paşti.

Practicat din vremuri străvechi, postul este regăsit aproape în toate religiile şi la toate popoarele, în forme şi accepţiuni diferite, adaptate la timpurile, locurile, nivelul de civilizaţie şi de practică religioasă specifice.

Evreii, în Vechiul Testament, au practicat postul cerut de Legea lui Moise (Deuteronom 9, 10; Levitic 16, 29-31; Judecători 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58, 6; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-8). Din Pilda vameşului şi a fariseului cunoaştem că evreii posteau de două ori pe săptămână, marţea şi joia.

Însuşi Mântuitorul Hristos S-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei 4, 2; Luca 4, 2), Prin exemplul Său, Iisus a desăvârşit postul prin arătarea sensului său adevărat, ca şi a modului în care trebuie să fie practicat (Matei VI, 16-18). Mai mult, El a recomandat postul, alături de rugăciune şi semnul Sfintei Cruci, drept arme împotriva diavolilor (Matei 17, 21; Marcu 9, 29).

Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor s-au pregătit pentru misiuni importante prin post şi rugăciune (Fapte 13, 3; 14, 23). În Canoanele 66 și 69 apostolice, în Constituţiile Apostolice 5, 15, Sfinţii Apostoli au recomandat tuturor creştinilor postul ca obligaţie generală.

Sfinţii Părinţi din veacurile următoare au practicat şi recomandat postul, subliniind valoarea deosebită a acestuia. Prin hotărârile unor Sinoade ecumenice şi particulare, ca şi prin canoanele unor Sfinţi Părinţi, postul a fost instituţionalizat (89 sinodul VI ecumenic; 49, 50, 51 şi 52 Laodiceea; 1 Dionisie al Alexandriei; 15 Petru al Alexandriei; 8 şi 10 Timotei al Alexandriei, ş.a.).

Sfântul Casian spunea că principiul călăuzitor cu privire la hrană este de a nu da trupului spre satisfacerea plăcerii, ci spre îndreptarea slăbiciunii. Sfântul Maxim Mărturisitorul zicea: „Cei care se împărtăşesc de mâncare din alte motive decât de hrană şi tămăduire se vor osândi cu cei care s-au dat desfătării”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că postul ni s-a dat de Dumnezeu ca leac salvator, prin care să se stârpeasca păcatul desfrânării şi grija lumească să se îndrepte spre activitatea duhovnicească.

În mod special, în perioada celor patru posturi (al Naşterii Domnului, al Sfintelor Paşti, al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi al Sfintei Marii), creştinii se pregătesc sufleteşte şi trupeşte pentru Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtășanie. Harului Duhului Sfânt poate conduce, numai prin Biserică, prin Sfintele Taine, prin preot, la disciplinarea biologicului, la schimbarea traiectoriei tentaţiei, la canalizarea energiei înmagazinate în fiinţa noastră pentru atingerea scopurilor postului.

Postul determină sufletul să strălucească şi înalţă simţurile, supune pe trup duhului, face inima zdrobită şi smerită, nimiceşte norul poftelor, stinge aprinderea desfrânării şi luminează înţelepciunea omului. Postul păzeşte pe prunci, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân. Postul desăvârşeşte pe creştin.Postul ne face asemenea îngerilor

*******

,,Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie.

Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.

Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.

Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.

Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.

Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. Si care le poate fi folosul din aceasta ?

Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.

Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?

Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.

Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.

Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.

Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.

Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).

Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.

Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator

Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.

Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008, Părintele Arsenie Boca - „Cuvinte vii” şi „Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul” , Doxologia.ro.)

                                                 

 NASTEREA DOMNULUI 

CRÃCIUNUL

Sãrbãtoarea Nasterii Domnului Iisus Hristos

                                                               25 Decembrie

                               

Troparul Nasterii Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru rãsãrit-a lumii lumina cunostintei. Cã întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la Stea au învãtat, sã se închine Tie, Soarelui Dreptãtii si sã Te cunoascã pe TineRãsãritul cel de Sus, Doamne, mãrireTie

Condacul Nasterii Fecioara astazi pe cel mai presus de fiintã naste si pãmântul - pestera celui neapropiat aduce. Îngerii cu pãstorii slavoslovesc si magii cu steaua cãlãtoresc. Cã pentru noi s-a nãscut Prunc tânãr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

        EVANGHELIA NASTERII
     la Sf. Liturghie
  (Matei II 1-12)

Iar dacã S-a nãscut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iatã magii de la Rãsãrit au venit în Ierusalim, întrebând:
Unde este regele iudeilor, Cel Care S-a nãscut? Caci am vãzut de la Rãsãrit steaua Lui si am venit sã ne închinãm Lui.
Si auzind, regele Irod s-a tulburat si tot Ierusalimul împreunã cu el.
Si adunând pe toti arhiereii si cãrturarii poporului, cãuta sa afle de la ei: Unde este sã Se nascã Hristos?
Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii, cã asa este scris de proorocul:
"Si tu, Betleeme, pãmantul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic, între cãpeteniile lui Iuda, cãci din tine va iesi Conducãtorul, Care va paste pe poporul Meu Israel".
Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lãmurit în ce vreme s-a arãtat steaua.
Si, trimitându-i la Betleem, le-a zis: Mergeti si cercetati cu de-amãnuntul despre Prunc si, dacã îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, sã mã închin Lui.
Iar ei, ascultând pe rege, au plecat si iatã, steaua pe care o vãzuserã în Rãsãrit mergea înaintea lor, pânã ce a venit si a stat deasupra, unde era Pruncul.
Si vãzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Si, intrând în casã, au vãzut pe Prunc împreunã cu Maria, Maica Lui, si, cãzând la pãmânt, s-au închinat Lui, si deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tãmâie si smirnã.
Iar luând înstiintare în vis sã nu se mai întoarcã la Irod, pe altã cale s-au dus în tara lor.                                        

 Dumnezeu, inca indata dupa caderea lui Adam si a Evei, a prevestit ca Maica Domnului va fi acea “femeie- fecioara” care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). 

 Nădejdea mântuirii şi a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat niciodata. Ea a dăinuit prin proroci şi prin toţi binevestitorii mântuirii prin Hristos. 

Daniil a prezis timpul naşterii Mântuitorului arătând că de la ieşirea poruncii  pentru zidirea din nou a Templului din Ierusalim şi până la venirea lui Hristos vor fi 490 ani. 

Prorocul Isaia a vestit tuturor: "Şi va ieşi  toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcina lui se va înălţa." (Isaia XI , 1-2) Ieremia îl numeşte: "Domnul - dreptatea noastră (Ieremia 23,6) Miheia arată locul naşterii : "Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, din tine va ieşi povăţuitor peste Israil, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veacului. (Miheia V,1) Isaia a spus ca El se va naşte din fecioară şi îl numeşte Dumnezeu: "Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema  numele lui Emanuil ... (Isaia VII,14) va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin  judecată şi prin dreptate, de acum şi până în veac.'' (Isaia IX ,6) Acestea sunt doar câteva din dovezile pe care se spijină nădejdiile de mântuire împlinite prin Naşterea Domnului, taină descoperită lumii la "plinirea vremii ".La 25 martie 748 de la întemeierea Romei, arhanghelul Gavriil a binevestit apropierea mântuirii: "Nu te teme Marie căci ai aflat har  la Dumnezeu . Iată vei zămisli în pântecele tău şi vei naşte un fiu şi numele lui va fi Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema  şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul părintelui său David . Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. (Luca I, 30-33 ) Cuvintele îngerului  încununează arătările  prorocilor.Aceasta este bucuria Naşterii. 

Iată cum apare ea relatată de Ev. Matei, cap I, versetul 18 u: "Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt... Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif , Maria a născut pe Fiul său cel Unul Născut, căruia i-a pus numele Iisus." 

 Sfântul evanghelist Luca istoriseşte împrejurările în care s-a născut Mântuitorul. El şi-a scris Evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. A fost în preajma ei şi multe din cele istorisite le-a ştiut chiar de la ea. "În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David (care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David; ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Luca 2, 1-7). 

La rândul lui, Sfântul evanghelist Matei istoriseşte despre venirea magilor de la Răsărit , aducând aur, smirnă şi tămâie, despre înşelarea lui Irod , de fuga în Egipt, uciderea pruncilor, de întoarcerea în Nazaret, toate acestea ca să se dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. 

 Deci,Acum peste două mii de ani, în oraşul Bethleem, s-a săvârşit marea taină a dreptei credinţe: "Dumnezeu S-a arătat în trup" (I Tim. III, 16). Eveniment unic în istoria omenirii, petrecut pe vremea regelui Irod cel Mare, stăpân peste Galileea (Nazarretul) şi Iudeea (unde era Bethleemul), amândouă regiunile făceau parte din Imperiul Roman şi erau guvernate de către un procurator, Quirinius. Imperiul era condus în vremea aceea de August (27 Î.Hr-14 d.Hr), primul împărat al Imperiului Roman, reorganizator al administraţiei şi armatei care a dispus un recensământ al populaţiei. Dispoziţiile recensământului obligau pe fiecare cetăţean să se înscrie (pentru a fi luat în evidenţă) în locul lui de obârşie, fără întârziere. Mergând cu Iosif de la Nazaret la Bethleem, spre a împlini porunca autorităţilor vremii, Sfânta Fecioara Maria a născut pe Iisus într-un staul de animale din marginea cetăţii. Acolo, la marginea câmpului, în noaptea sfântă, Îngerul a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot atunci şi tot acolo, în pragul colibei în care se afla pruncul sfânt, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a lăsa, lângă copilaşul sărac, daruri împărăteşti. "

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea întelege după cuviinţă această Evanghelie" - spune sfântul parinte Ioan Chrysostomul, pentru că până aici aparenţele au fost necuviincioase. Au fost magi pentru ca prin ei lumea păgână tributară miturilor şi magiei a fost adusă la închinare şi la cunoştinţa singurului Dumnezeu Cel În Treime Închinat. Steaua, care le-a fost trimisă şi care le-a vestit vestea cea bună şi i-a condus până în faţa pruncului i-a încredinţat pe deplin, pentru că ea le era proprie, era una din valorile pe care magii lumii orientale o cultivau. Dumnezeu le-a vorbit în limba lor, erau încredinţaţi, nu mai aveau frică pentru nimic. Să părăsim aşadar lucrurile pământeşti ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii. 

Lectură religioasă: Legenda lui Moş Crăciun: La marginea oraşului Betleem, Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile nasterii, l-a rugat pe Mos Ajun sa-i gazduiasca. Deoarece era sarac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic si mai bogat, Mos Craciun. Ajunsa la casa lui Craciun, Maica Domnului o gaseste acasa pe sotia acestuia, Craciuneasa si ii cere acesteia adapost. Craciuneasa era o femeie buna, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, ii gazduieste in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-L nasca pe Pruncul Iisus.  

 Afland cele intamplate, Craciun isi pedepseste sotia taindu-i mainile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindeca, lipindu-i mainile la loc Craciunesei. Mos Craciun, vazand aceasta se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel "primul crestin". Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci.

####

Dupa nasterea lui Iisus", spune falsul învatator Elvidius în secolul 4, si multi altii asemenea înainte si dupa el, “Maria si-a început viata de familia cu Iosif si a avut copii de la el, care sunt numiti în Evanghelie ca fratii si surorile lui Hristos”. Însa cuvântul “pâna” nu înseamna ca Maria a ramas fecioara doar pâna la un moment dat. Cuvântul “pâna” si alte cuvinte similare deseori reprezinta vesnicia. În Sfânta Scriptura se spune despre Hristos: În zilele Sale dreptatea si pacea vor straluci, pâna când luna va fi luata de pe cer (Ps. 71,7), însa aceasta nu înseamna ca atunci când nu va mai fi nici o luna la sfârsitul lumii, dreptatea lui Dumnezeu va disparea. Din contra, tocmai atunci ea va domni. Apoi, ce înseamna: El va domni, pâna când va pune pe toti dusmanii Lui sub picioarele Sale? (I Cor. 15,25). Domnul va domni numai pâna când dusmanii Lui vor fi pusi sub picioarele Lui?! David, în Psalmul 4, spune: Asa cum se uita ochii iubitei dupa iubitul ei, asa se uita ochii nostri dupa Domnul Dumnezeul nostru, pâna când El se va milostivi de noi (Ps. 122,2). Deci proorocul va avea ochii îndreptati spre Domnul numai pâna când va capata îndurare, apoi si-i va îndrepta înapoi spre pamânt! (Fericitul Jerome, "Despre Pururea Fecioria Mariei"). În Evanghelie Mântuitorul le spune Apostolilor (Mat. 28,20): Iata, Eu sunt cu voi pâna la sfârsitul lumii. Deci dupa sfârsitul lumii Domnul se va departa de ucenicii Lui, iar când acestia vor judeca cele douasprezece semintii ale lui Israel pe cele douasprezece scaune de domnie, ei nu vor mai avea partasia promisa cu Domnul?

Daca Iisus a mai avut frati si surori, de ce a lasat-o in grija lui Ioan?
Iezechiel 44, 2 (Maica Domnului -  pururea fecioria)Poarta aceasta va fi închisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, caci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe

ea. De aceea va fi închisa.

 Fratii Domnului nu se numesc nici ei insisi frati, Iacov se numeste : rob (Iacov 1,1),si Iuda : slujitor (Iuda 1,1), de ce s-ar fi rusinat sa spuna ca sunt frati ?

1. In orient, la iudei cuvantul frate avea un sens mai larg folosindu-se pentru a desmena si rude mai apropiate. De exemplu : a Facere 13,8 Avraam il numeste pe Lot frate, desi era numai nepot de frateFacere 11, 27.
    Ioan 19,25 : Si stateau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui,Maria lui Cleopa si Maria Magdalena.  – Cum ar putea fi doua surori cu acelasi n Fratii Domnului  sunt copii acestei Maria lui Cleopa, probabil verisori primari cu Mantuitorul.

Cum, dar Iosif stiind ca ea este fecioara proorocita (Isaia 7,14) din care se va naste Emanuel, Dumnezeul si Mantuitorul lumii, ar mai fi putut cugeta ceva din cele omenesti asupra ei, stiind ca el era drept si temator de Dumnezeu (Matei 1,19).; ea va fi mijlocitoare a intrarii in lume a Mantuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a inchinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea “plina de har” si “binecuvantata intre femei” (Luca 1, 28); ei i s-a inchinat Elisabeta, maica Sfantului Ioan Botezatoml, numind-o “cea binecuvantata intre femei” si “Maica Domnului meu” (Luca 1, 40-43); fericit este pantecele si sanul ei, ca a purtat si a alaptat pe Mantuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mantuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a facut-o Mantuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugamintea ei (Ioan 2, 3-10); Mantuitorul S-a ingrijit de soarta ei, chiar si atunci cand El suferea infricosatele chinuri pe Cruce, incredintand-o spre purtare de grija celui mai iubit dintre toti apostolii Sai (Ioan 19, 26-27); ea insasi, prin Duhul Sfant, a proorocit ca toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru marirea cu care a invrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); insusi numele ei inseamna “Doamna, Stapana” in limba ebraica.

Aceasta Doamna si imparateasa-Fecioara va sta de-a dreapta tronului Fiului sau in ziua Judecatii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zamislit si a nascut din Duhul Sfant pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrita de puterea Celui Preainalt (Luca 1, 35) si ramanand fecioara si dupa nastere (lez. 44, 1-3); ea este “mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii” (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii in afara de Iisus Hristos, Mantuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor “frati si surori ai Domnului” nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); “fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, caci in vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama “fratilor Domnului”, Maria lui Cleopa, se numeste sora cu Maica Domnului, tot in acest sens de rudenie apropiata (Ioan 19, 25 s.a.).

Spune-mi dar fratele meu, tie ti-ar place ca cineva sa-ti necinsteasca mama si memoria ei ? Oare Mantuitorul se bucura atunci cand unii o numesc o femeia ca oricare femei, cu mai multi copii cand ea a fost singura gasita vrednica sa poarte in pantece pe Fiul lui Dumnezeu, pe cea in fata carei Gavriil s-a plecat ?

Deci, mute sa fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra imparatesei ingerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si tematorului de Dumnezeu Iosif, in cele ce rau si nebuneste socotesc ca a mai avut si alti fii Preasfanta si Preacurata Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, cea “plina de har” (Luca 1, 28-29).  (Arh.Ilie Cleopa)

        

Veniți,Pruncului Sfânt,să ne-nchinăm!

                                                                     de Nicolae Trițoiu

 În iesle săracă se naşte,Prunc Sfânt
Dumnezeu,coboară,tainic,pe pământ
În noaptea sfântă,cer şi pământ răsună
Îngeri şi oameni,cântă,împreună.

Mai presus de fire,Fecioara Maria
La Betleem,naşte pe Mesia
Întrupând,în neamul omenesc
Pe Fiul Tatălui,Celui ceresc.

Tatăl,Cel de oameni,iubitor
Trimisu-ne-a,nouă,Domn şi Mântuitor
Pe Fiul Său,Cel din veci,născut
Cel ce,pentru noi,om s-a făcut.

De acum,păcatele noastre,El,duce
Smerindu-se mereu,până la Cruce
Jertfindu-se,în umbra Sfântului Altar
În fiecare Liturghie,iar şi iar..

Ne cheamă,azi,la Masa-i Sfântă
Pruncul Împărat,la ospăţul de nuntă
Dar,noi,creştinii veacului,cel apostat
Pe sărbătoritul,cel din iesle,l-am uitat.

Hrana nemuririi,ne oferă,Dumnezeu
Însuşi,Trupul şi Sângele,Fiului Său.
Noi,însă,nu mai poftim,bunătăţi cereşti
Ci,doar,deşertăciunile,cele lumeşti.

Demult,în casa Domnului,nu mai intrăm
Ci,zilnic,prin supermarketuri,defilăm
Orbiţi de reclame,debusolaţi,ne-nvîrtim
La shopping,timpul mântuirii,ne irosim.

Trupul,să ne îmbuibăm,pe cât se poate
Căci, sufletele şi aşa,ne sunt,moarte
Alimente otrăvite,cu toţi,preferăm
Decât.la Cina Domnului,să intrăm.

Aşa,ocultele,ne-au îndobitocit
Planuri funeste urmărind,şi al lor profit
Iar când nedreptatea,nu mai suportăm
Protestăm,de ei conduşi,în haos,să intrăm!

Te prefaci,Crăciunul,a sărbători,creştine
Dar,te-ai întors,la vechile orgii păgâne
Pofta cărnii şi idoli moderni,te-au copleşit
Uitând,astfel,pe Pruncul,cel sărbătorit.

Şi totuşi,mai răsună,chemarea Lui sfântă
Pruncul Împărat,ne mai aşteaptă,la nuntă
Din lume să ieşim,ne-ndeamnă,zicând,aşa:
Veniţi.creştini,căci vă aştept,la masa Mea!    

    

Soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil (8 Noiembrie)

Tropar: Mai-marilor Voievozi ai ostilor ceresti, rugamu-va pe voi, noi, nevrednicii, ca prin rugaciunile voastre sa ne acoperiti pe noi, cu acoperamantul aripilor maririi voastre celei netrupesti, pazindu-ne pe noi cei ce cadem cu deadinsul si strigam: izbaviti-ne din nevoi, ca niste mai-mari peste puterile celor de sus.  

              

Ingerii se impart in noua cete, fiecare avand numele si misiunea sa. Cetele ingeresti sunt impartite in trei ierarhii sau grupe si anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfinta Treime, este formata din Serafimi, Heruvimi si Tronuri. Ei stau in jurul tronului lui Dumnezeu inconjurati in vapaie de foc si fac cunoscuta voia Lui ingerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formata din Domnii, Puteri si Stapanii, cum ii numeste si Sfintul Apostol Pavel, Ei domnesc peste ingerii de mai jos si stapanesc puterile iadului si intreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formata din Incepatorii, Arhanghelii si Ingeri. Acestia sunt cei mai aproape de oameni, carora le fac cunoscuta voia lui Dumnezeu si-i ajuta sa scape de cursele si atacurile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune ca serafimii stau imprejurul Lui, avand cate sase aripi (Isaia 6, 2). Ei sunt in chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeiestii dragoste, precum si numele lor ii arata, ca in limba evreiasca "Serafim" se talmaceste "cel ce aprinde" sau "incalzeste".

Dupa Serafimi, stau inaintea lui Dumnezeu inteleptii Heruvimi, cei cu ochi multi, care, mai mult decat alte cete de jos, stralucesc neincetat cu lumina intelegerii si a cunostintei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminati in tainele lui Dumnezeu, ale cunostintei adancului si intelepciunii divine, lumineaza si pe altii; caci insusi numele de "Heruvim",în limba evreiasca, se talcuieste "multa intelegere" sau "revarsare de intelepciune". Prin Heruvimi se revarsa intelepciunea cea de sus si se da ochilor sufletesti luminare spre cunostinta lui Dumnezeu. 

Ceata a treia numita a Tronurilor sta inaintea celui ce sade pe scaun inalt si preainaltat (Isaia 6, 1). Se numesc asa caci pe dinsii, ca pe niste scaune intelegatoare, se odihneste Dumnezeu ginditor, precum scrie Sfantul Maxim Marturisitorul;. In ierarhia din mijloc, prima ceata se numeste ceata Domniilor, pentru ca domnesc peste ceilalti ingeri care sunt sub dansii. Ei revarsa oamenilor, care sunt pusi de Dumnezeu ca stapanitori, puterea stapanirii cu buna intelegere si a iconomiei celei intelepte, ca sa domneasca bine si cu dreptate peste tarile incredintate lor. Acesti ingeri ajuta pe oameni sa-si stapaneasca simtirile si sa-si patimile, supunand pe trup duhului. 

Ceata Puterilor ceresti, implineste fara odihna voia cea tare si puternica a Domnului Savaot, stapaneste planetele si stelele universului; da oamenilor puterea proorociei si darul facerii de minuni si ii ajuta pe crestini sa rabde cu tarie necazurile vietii si sa pazeasca poruncile lui Hristos.

Ceata Stapaniilor, se numeste asa pentru ca acesti ingeri au mare stapanire peste diavoli. Ei risipesc stapanirea lor si izbavesc pe oameni de ispitele cumplite care ii duc la osanda iadului. In ierarhia cea mai de jos prima ceata este a Incepatoriilor. Se numesc asa pentru ca ei stapanesc pe ingerii care sunt sub ascultarea lor, facandu-le cunoscuta voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a indrepta toata lumea; ei pazesc tarile, tronurile celor ce conduc; ei pazesc hotarele neamurilor, orasele, cetatile, satele, limbile, bisericile si pastorii de suflete. Ei ii ajuta pe cei ce conduc popoare si Biserici sa faca voia lui Dumnezeu si sa nu asupreasca pe ceilalţi. 

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele inalte ale ingerilor si prin ei oamenilor. Sfantul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: "Acestia sunt cei care inmultesc sfanta credinta intre oameni luminand inaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credintei celei drepte".

Ultima ceata si mai apropiata de oameni este ceata Ingerilor. Acestia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu si vointele Lui cele mai mici chiar, povatuindu-i sa traiasca in dragoste, in fapte bune si cu dreptate, implinind intru toate voia Domnului.Ingerii sunt randuiti sa pazeasca pe fiecare credincios, caci de la botez, fiecare crestin are un inger pazitor. Pe cei buni ingerii ii ajuta sa nu cada, iar pe cei cazuti ii ridica, prin pocainta si spovedanie si niciodata nu ne lasa pe noi, desi uneori gresim. Ingerii sunt gata sa ne ajute intotdeauna numai sa voim si sa cerem ajutorul lui Dumnezeu. 

Mihail, ce se talcuieste Cine este ca Dumnezeu?""puterea lui Dumnezeu", este voievodul ostilor ceresti si cel dintai din ceata Sfintilor Arhangheli. El poarta sabie de foc si are slujba de a pazi legea lui Dumnezeu si de a birui puterea vrajmasilor. Cand Lucifer a gresit in cer si au inceput a cadea multime de ingeri, atunci toate puterile ceresti tulburandu-se, a stat Arhanghelul Mihail in mijloc si a strigat: Sa luam aminte! Din clipa aceea a incetat caderea ingerilor, caci toti luand aminte de glasul lui si la greseala ingerilor rai, au cazut inaintea slavei lui Dumnezeu, preamarind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul in pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicand: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a insotit pe poporul ales din Egipt in pamantul fadaduintei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel impietrit al lui Faraon. El s-a aratat pazitor ostilor lui Isus Navi, caruia i-a zis: Eu sunt Voievodul ostilor Domnului si acum am venit (Iosua 5, 14). El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a pazit pe Daniil cu viata, in groapa cu lei. El a adus foc si pedeapsa peste cetatile cele desfrinate, Sodoma si Gomora. El a dat biruinta lui Ghedeon in lupta. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a facut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Manastirea Dochiarul (Sfantul Munte) etc. Iar la sfarsitul veacului, tot el, impreuna cu ceata arhanghelilor, va suna din trambita, va scula pe cei morti si va aduna toate limbile la judecata, dupa marturiaSfantului Apostol Pavel care zice: Ca Insusi Domnul, intru porunca, cu glasul Arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Tesaloniceni 4, 16). 

În folclorul religios romanesc, Arhanghelul Mihail este un personaj mai venerat in comparatie cu Arhanghelul Gavriil. El poarta, uneori, cheile raiului, este un infocat luptator impotriva diavolului si vegheaza la capul bolnavilor, daca acestora le este sortit sa moara, sau la picioarele lor, daca le este harazit sa mai traiasca. 

Gavriil, ce se talcuieste "barbat-Dumnezeu", este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeiesti. Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneascal nu mai poarta sabie de foc, ci crin de El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie. El este foarte dulce la vedere si plin de dumnezeiasca blandete. Pentru aceasta a si fost ales si trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului. Tot el a adus vestea zamislirii Maicii Domnului dumnezeiestilor ei parinti Ioachim si Ana. El a vestit in templu Sfantului Zaharia ca sotia lui va naste la batranete pe Sfintul Ioan Botezatorul. El a dus vestea cea buna Anei, mama proorocului Samuil. Sfantul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugaciunea Fecioarei Maria cind petrecea in templu. El i se arata adesea si-i descoperea taine negraite. Ii aducea hrana ingereasca la Sfanta Sfintelor. El a auzit cel dintai despre taina intruparii lui Hristos, mai inainte decat toti ingerii. El a rostit cel dintai numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfantului Ioan Botezatorul. El a vestit pastorilor ca in Betleem s-a nascut Mesia. El a cantat cel dintai Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! (Luca 2, 14). El a invatat pe pastori sa cinte. El a descoperit magilor taina intruparii. El a linistit pe Iosif cind voia sa lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit sa fuga in Egipt cu Pruncul si iarasi sa se intoarca in Nazaret. neintinata bucurie. El este foarte dustine, al famili Sfantul Gavriil ocroteste pe fecioare, acopera pe mame, pazeste pe prunci, duce rugaciunile cele fierbinti la Dumnezeu si aduce inapoi implinirea cererilor. El slujeste tainelor celor mari si ajuta la inmultirea si mintuirea neamului omenesc. 

Rafail, al treilea arhanghel, este tamaduitor al neputintelor omenesti. Uriil este luminator al celor intunecati. Salatiil este rugator fierbinte pentru neamul omenesc. Gudiil este slavitor al lui Dumnezeu si intaritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune. Varahiil, ultimul arhanghel, este aducator de binecuvantare dumnezeiasca pe pamant.

Dintre toti Sfintii ingeri, cei mai mari binefacatori ai oamenilor s-au aratat Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, din care pricina se si pomenesc astazi cu alese praznuiri si cantari de lauda, dimpreuna cu toate cetele ingeresti. Se cuvine deci si noua pacatosilor, ce suntem paziti de ingeri, sa ne adunam la sfintele biserici si sa laudam astazi soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, cerand ajutorul lor.

Sa nu uitam ca Sfintii Arhangheli sunt cei dintai ingeri mijlocitori intre Dumnezeu si noi oamenii. Ei au grija si mila de crestini si-i ajuta pe calea mantuirii mai mult decat ceilalti ingeri. Sfantul Mihail este protectorul direct al calugarilor, al armatelor crestine, al voievozilor, care purtau cu ei pe campul de lupta icoana Marelui Arhanghel. Sfantul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor crestine, al familiei crestine, protectorul mamelor care nasc copii, ca si protectorul copiilor si al calugaritelor iubitoare de feciorie s de Hristos. 

In sambata dinaintea sarbatoririi se fac praznice pentru sufletul mortilor. Ofrandele date la pomana pentru morti, din Ajun sau din Ziua Arhanghelilor, se numesc "Mosii de Arhangheli". Fiecare om trebuie sa aprinda o lumanare, care ii va fi "lumina de veci" in lumea de dincolo. Se aprind lumanari atat pentru oamenii in viata, cat si pentru cei disparuti fara lumanare. 

                                      Rugăciune către Sfinţii Arhangheli 

Doamne Dumnezeule, mare Împărate şi fără de început, trimite Doamne pe Mihail Arhanghelul şi slujitorul Dumnezeieştii Tale slave să gonească pe toţi vrăjmaşii care se luptă cu noi, şi în ceasul ieşirii sufletului meu din ticălosul meu trup, să fie lângă mine şi să mă izbăvească de vrăjmaşii cei ce-mi chinuie sufletul în ceasul morţii sale, şi pe Gavriil – vestitorul Prea Curatei Fecioare, pe Rafail, tămăduitorul, neputinţelor sufleteşti şi trupeşti, pe Uriil, Salaftul, Egudul şi Varahil, trimite Doamne Arhanghelii şi îngerii Tăi spre ajutorul nostru, ca să ne scoată de la vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi.

O, Dumnezeieştilor, şapte Arhangheli, nu ne lăsaţi pe noi, cei ce scăpăm la acoperământul vostru, certaţi-i pe toţi cei ce se luptă cu noi, şi-i faceţi pe ei, ca pe nişte praf pe faţa pământului, cu puterea voastră cea sfântă. O, Dumnezeieştilor Arhangheli şi îngeri, cei cu pioase aripi, întâilor voievozi ai cereştilor puteri, nu ne lăsaţi pe noi, cei ce ne rugăm şi cerem ajutorul vostru. 

.O, minunaţilor Arhangheli şi păzitorii noştri cei nebiruiţi, fiţi nouă ajutor întru toate ispitele ce ne împresoară de la diavoli şi de la oamenii cei răi, în scârbe, în boli şi de toate felurile de nevoi, şi ne păzeşte de tot felul de răutăţi sufleteşti şi trupeşti. O, marilor şapte Arhangheli, Mihaile, Gavriile, Rafaile, Uriile, Salabatule, Egudule şi Varahil, nu ne lăsaţi pe noi, Arhanghelilor izbăvitori de toată înşelăciunea diavolească, biruiţi pe toţi cei ce se împotrivesc nouă.

Cu puterea cinstitei şi făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, cu rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu ale tuturor sfinţilor, a marilor Arhangheli şi îngeri Mihaile, biruitorule al vrăjmaşilor, biruieşte pe toţi cei ce se luptă cu noi, Gavriile, vestitorul Prea Curatei Fecioare, Rafaile, tămăduitorul neputinţelor omeneşti, tămăduieşte neputinţele noastre, cele sufleteşti şi trupeşti, Uriile, care eşti raza focului dumnezeirii, luminează-ne şi pe noi cei întunecaţi.

Salaftiile, rugătorule către Dumnezeu pentru toţi oamenii, roagă-te şi pentru noi păcătoşii şi ne îndeamnă la rugăciune, la blagoslovenia lui Dumnezeu, care-i întăreşte pe cei ce se ostenesc, întăreşte-mă şi pe mine, la nevoinţă şi la petrecere monahicească să-mi spovedesc păcatele şi sporire la faptă bună dăruieşte-mi.

Varahiile, dătătorule de blagoslovenie şi mijlocitor al facerilor de bine, mijloceşte şi pentru mine blagoslovenia lui Dumnezeu şi mântuirea şi facerea de bine, pentru toate cele sufleteşti şi trupeşti. Ajutaţi-mă pe mine, nevrednicul robul vostru, şi ne izbăviţi de cutremur, de potop, de foc, de sabie şi de moarte năprasnică şi de tot înşelătorul vrăjmaş. Şi ne izbăviţi pe noi şi pe toţi cei ce se roagă vouă întotdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.  

      

Halloween – sarbatoare satanica. Sfantul Ioan Maximovici ii mustra pe cei ce o serbeaza

SCRISOAREA UNUI COPIL CU PRIVIRE LA HALLOWEEN

"Dragi părinţi, stimaţi profesori, vă scriu eu, copilul anului 2021, dintr-o Românie de import, cu sărbători de import, legi de import, programe TV de import, suflete de import. În fiecare an, pe data de 31 Octombrie, se schimbă ceva în viaţa mea.

Celebrez moartea. Întunericul. Groaza. Sub tutela voastră, încep pregătirile intense pentru Halloween, un fel de “sărbătoare”, de fiecare dată parcă mai înspăimântătoare. În preajma acestei zile, vă văd pe voi, cei mari, comportându-vă ciudat, de parcă n-aţi mai fi voi înşivă. Cheltuiţi bani pentru a pregăti hainele de gală ale morţii, iar pe noi, cei mici, ne invitaţi să luăm parte, alături de voi, la acest carnaval terifiant.

Pe rând, noi devenim: draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare, întrecându-ne în sadism, răutate, cruzime şi cinism. Cum de nu înţelegeţi, dragi educatori şi părinţi, că noi ne îmbrăcăm aidoma şi sufletele?

Colegii noştri de clasa a IV-a din SUA au mărturisit, după o petrecere de Halloween, că simt nevoia acută să ucidă pe cineva. De fiecare dată, după Halloween, se înmulţesc crimele şi violurile, creşte consumul de droguri şi alcool, se petrec accidente grave.

Ce vreţi să faceţi voi din noi? De ce nu serbăm viaţa, iubirea şi frumuseţea?

Nimeni nu ne poate impune ce să iubim şi ce să urâm! Dacă am ajuns să iubim întunericul şi moartea atât de mult, încât să le celebrăm cu fast în şcoli şi grădiniţe, înseamnă că suntem un popor mort. Aidoma sărbătorii de Halloween, care nu reprezintă decât o invocare a forţelor răului şi a întunericului.

Am vrea şi noi, copiii din România, să ne îmbrăcăm o dată pe an în îngeri luminoşi. Sau în zâne bune. Sau în personajele din basmele noastre româneşti. Vrem o sărbătoare a poveştilor.

Nu vrem să ne mai trezim noaptea plângând, fiindcă voi ne-aţi fabricat coşmaruri, în industria numită Halloween.

Vrem să învăţăm să iubim, nu să urâm.

Să ocrotim viaţa, nu să ne ucidem semenii.

Să Îl iubim pe Dumnezeu, nu să invocăm puterile iadului.

An de an, suntem instruiţi, încă de la grădiniţă, cum să ne confecţionăm garderoba de Halloween, alcătuită din pelerine, coarne de draci, coifuri de vrăjitoare, măşti groteşti, costume cu capete de fiare, mumii, schelete. Educatoarele ne învaţă să ne pictăm feţele cât mai odios, mulţi dintre noi purtând pe frunte cruci răsturnate.

Ni se spune că totul este o glumă, dar să fie oare aşa?! Cu sufletele noastre nu-i de glumit, dragi părinţi! Opriţi acest joc periculos de-a moartea, stimaţi educatori!

Vă rugăm, nu ne mai deghizaţi în demoni!

Domnilor inspectori şcolari, domnilor profesori! Nu transformaţi şcoala în platou de filmare pentru producţii horror! Sunteţi creştini, urmaşi ai unor oameni care s-au jertfit pentru ţară! Nu le întinaţi memoria, nu pătaţi obrazul ţării, implicând cele mai curate şi mai nevinovate fiinţe în manifestări care nu au nimic de-a face cu tradiţiile şi credinţa neamului nostru şi nici cu procesul instructiv-educativ. Menirea dumneavoastră este aceea de a forma caractere, nu de a le deforma, schilodind sufletele copiilor după măsura unui pat al lui Procust, impus de puteri străine. Căci pentru fiecare suflet distrus în acest fel, veţi avea cu toţii de dat un răspuns.

,,Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine's Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow's Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint's Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie.

Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, "ziua cand mortii,fantasmele parasesc mormintele...". Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti.

Halloween-ul este o sărbătoare păgână importata de la americani care amestecă şi confundă religia cu magia, practic nu are nimic creştin în conţinutul său . Acesta “sarbatoare” în spiritul divertismentului promovează o cultură a urâtului, în cadrul căreia impresionează admirativ cea mai hidoasă mască sau cea mai macabră acţiune.

Ideea de a se deghiza în demoni este oricum lipsită de logică. Istoricii religiilor afirmă că scopul pentru care erau purtate măşti în religiile primitive era crearea unei legături spirituale cu zeitatea sau fiinţa reprezentată prin acea mască.

Ori deghizându-se în demoni,vrajitoare,vampiri,monstri,etc. oamenii nu fac altceva decât să le ofere acestora propriul lor corp drept punte de manifestare în planul fizic. Adică îndeplinesc exact lucrul de care ar trebui să se protejeze.

Acest joc cu răul şi de-a răul nu poate avea doar caracter de divertisment inofensiv, ci în această formă se ascunde, de fapt, o provocare şi o pătrundere într-o lume necunoscută şi periculoasă, pentru care ignoranţa nu este o scuză.

“ Sărbătoarea” actuală cu valenţe de carnaval a Halloween-ului a fost influenţată de diverse culturi pe filieră celtică si romana. Celţii celebrau pe 1 noiembrie Anul Nou printr-un festival numit “Samhain“, care marca trecerea din sezonul soarelui în sezonul întunericului, cânt toate focurile erau stinse şi druizii, adică preoţii lor, aprindeau altele, dăruind câte o torţă fiecărei familii cu menirea de a încălzi casele şi a ocroti de spiritele întunericului.Tot în jurul datei de 1 noiembrie romanii aveau sărbătoarea “Ziua Pomona”, numită după zeiţa fructelor şi a grădinilor, când celebrau roadele naturii. Cu timpul cele două sărbători păgâne au devenit una singură, împrumutându-şi caracteristicile şi conţinuturile una alteia, într-o mare celebrare a toamnei.

Sărbătoarea pe care americanii o celebrează în zilele noastre este un amestec păgân de magie, spirite rele ,moarte,stafii, schelete şi cranii specifice festivalului celtic “Samhain” .

Oricât de inofensivă ar părea la prima vedere astfel de manifestare şi oricât de multă bucurie ar aduce copiilor, fapt pentru care mulţi părinţi sunt confuzi, conţinutul său ne duce în lumea întunericului, nu în împărăţia luminii.

Halloween-ul nu se limitează la amuzament, la o simplă distracţie sau la un carnaval cu măşti câtă vreme are o tentă religioasă. Subtilitatea răului din conţinutului său este foarte mare pentru că întruchipează una dintre metodele multiple de amăgire şi înşelare folosite de diavol şi este cea mai potrivită pentru sufletele curate, dar neinstruite, cu o vigilenţă spirituală scăzută.

Când copiii se deghizează în înfăţişări malefice nu este o aplecare spre bine şi frumos, ci spre chipul diavolului, iar cuvintele “trick or treat” (ne daţi ori vă bântuim-truc sau tratatie) nu este un simplu joc, ci o aderare la lucrarea răului, cu nebănuite consecinţe pe plan emoţional şi comportamental.

Pentru orice creştin, fenomenul Halloween este o aderare subtilă la lucrarea celui rău tocmai prin încercarea de bagatelizare a lucrării diavolului şi a unor acte magice păgâne.

Nu putem să ironizăm şi să ne jucăm cu răul, pentru că “tatăl minciunii”(Ioan 8,44) nu prea ştie de joacă şi ademeneşte sufletele ignorante şi neinstruite duhovniceşte prin tot felul de practici care par inofensive.

Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea "Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?", 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : "As vrea sa omor pe cineva..." Acesta este impactul sarbatorii !

Ca si in anii precedenti si in acest an (2014 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator,filmele horror si cartile pentru copii,deja clasice,din seria Harry Potter, etc.).

Mii de adepţi ai religiei wicca, ce practică vrăjitoria şi respectă ritualuri celtice antice, încă denumesc Halloweenul după sărbătoarea antică Samhain şi consideră noaptea în care se ţine Halloweenul cea mai sfântă noapte din an. „[Creştinii] nu-şi dau seama, dar şi ei ţin sărbătoarea noastră. . . . Nouă ne place“, declara, potrivit ziarului USA Today, o aşa-zisă vrăjitoare. Sărbători precum Halloweenul sunt în contradicţie cu învăţăturile Bibliei.

Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.

Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim?

Biblia avertizează: „Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător,Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta.”(Deuteronom 18,10-12).

Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea şi pericolul acestei false sarbatori pentru ei şi copiii lor si ca pe viitor o vor ocoli,luînd atitudine împotriva ei.. Ca mărturisitori creştini nu putem opta şi pentru rău şi pentru bine, pentru Dumnezeu şi pentru diavol ci să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Petru: “Fiţi treji, privegheaţi; potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).

                                                            ÎNĂLŢAREA SF.CRUCI

Troparul Sf.Cruci: ,,Mântuieşte Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

În fiecare an în ziua de 14 septembrie prăznuim Înălţarea Sf.Cruci. Este una dintre marile sărbători creştine. O zi închinată cinstirii Crucii Domnului – altarul Jertfei mântuirii noastre.

Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele marilor Împăraţi creştini: Constantin cel Mare şi mama sa Elena, cei care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milano din 313). Tradiţia creştină spune că Împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei de la porţile Romei, împotriva rivalului său Maxenţiu. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce sub care scria „In hoc signo vinces” („în acest semn vei învinge”). Constantin ar fi dat ordin ca soldaţii să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui Constantin, care a ajuns astfel Împărat al întregului imperiu. Nu a uitat ajutorul divin pe care l-a primit în acel moment crucial al vieţii sale. De aceea, una dintre primele măsuri pe care le-a luat, a fost acel extraordinar Edict de la Milano (313), prin care a dăruit libertate creştinilor, punând astfel capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victime enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi.

Împărăteasa Elena avea să găsească locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa

Acesta a fost doar începutul convertirii unuia dintre cei mai de seamă împăraţi romani, care a făcut atât de mult bine creştinilor. A căutat să repare nedreptăţile făcute de împăraţii persecutori de până la dânsul. Mama sa Elena, pe care istoria o consemnează ca pe o femeie foarte credincioasă, a avut dorinţa expresă de a vedea locurile sfinte, pe unde şi-a purtat paşii Mântuitorul. Mai mult, a dorit să găsească şi locul mormântului Domnului şi Crucea Sa, pe care S-a jertfit spre mântuirea lumii. Trecuseră câteva veacuri de la acele evenimente. Istoria ştersese multe dintre urmele acelor momente cutremurătoare. Din mărturiile localnicilor, printr-o stăruinţă extraordinară, împărăteasa Elena avea să găsească locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa, pornind o expediţie în Ţara Sfântă. Ea a fost întâmpinată de episcopul Macarie al Ierusalimului. Acesta a făcut rugăciuni către Dumnezeu, ca să i se descopere locul unde a fost răstignit Mântuitorul, pe Golgota. În urma rugăciunilor s-a descoperit locul.

Conform celor relatate de istoricii bisericeşti, pe locul unde a fost îngropată Crucea Domnlului şi crucile celor doi tâlhari între care a fost răstignit Iisus, împăratul Adrian a zidit un templu păgân, pe care împărăteasa l-a dărâmat şi în urma săpăturilor arheologice, s-au găsit trei cruci: una a Domnului şi două a celor doi tâlhari. Au găsit şi piroanele cu care Iisus a fost pironit pe Cruce. Mare bucurie a avut Sfânta Elena când a găsit Sfânta Cruce, unde pe loc s-a şi produs o minune. Murise de curând în Ierusalim o fată de neam mare şi episcopul Macarie a atins Sfânta Cruce de ea, iar fata a înviat de îndată şi umbla sănătoasă, mulţumind lui Dumnezeu cu glas mare şi propovăduind puterea Sfintei Cruci. Dacă s-a răspândit vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-au strâns pelerini din toate părţile ca s-o vadă.

În ziua de 14 septembrie a anului 335, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat în biserică Crucea Domnului, înaintea tuturor credincioşilor, ca să fie spre închinare şi cinstire celor ce mărturiseau credinţa creştină. De atunci a început să fie sărbătorită în această zi de 14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.

Simbolul credinţei

Crucea Domnuluieste simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce!

Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)

Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului

  Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului

  Cel care NU isi face Cruce este un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !

Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia cruceaşi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?

Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!

Destin personal

Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!

Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.

A-ţi lua cruceamai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentruviaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine.

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”

Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Spunând „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – formula care se rosteşte de către preot la Botez, este ca şi cum am recunoaşte de fiecare dată credinţa noastră în Sfânta Treime, reactualizând spiritual Botezul. Este şi o cerere prin care Îi cerem lui Dumnezeu iubirea Sa, ocrotirea, ajutorul.

Crucea mai este înţeleasă şi ca armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu simbolul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu şi ocrotirii Lui. Nu putem să nu cinstim Crucea Domnului! Însuşi Sfântul Apostol Pavel amintea despre cei care batjocoreau acest simbol sfânt al tuturor creştinilor: „cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, ce  ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Cor.1,18).

Zi de post

În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului locaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor:

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).

„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul Înălţării Sfintei Cruci).

Rugaciunea Sf.Cruci

Sa se scoale Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de fata focului, asa sa piara demonii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii, zicand:

Bucura-te, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, care gonesti demonii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorat la iad, si a calcat puterea diavolului, si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrajmasul.

O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi mie cu Sfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii, in veci. Amin.

                              Taierea capului Sf.Ioan Botezatorul

                                   

                             

                                        

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuită pe 29 august, fiind considerată zi de post. Ni se cere să postim ca să nu ne asemănăm cu Irod, care din cauza ospăţului fără măsură, a cerut ca Salomeea să-i danseze şi drept răsplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezatorul.  În trecut, oamenii care făceau păcate grele, furau, ucideau, tâlhăreau, ca să fie iertaţi, ţineau un post foarte aspru, netrecut în calendarul ortodox, numit de la Cruce pan’ la Cruce, adică de pe 29 august până pe 14 septembrie, când se sărbătoreşte Înălţarea Sfintei Cruci.

  Traditia spune că, în ziua de 29 august, creştinii trebuie să ţină post negru sau aspru în care sunt permişi doar struguri şi apă. Nu se bea vin roşu, deoarece în credinţă acesta reprezintă sângele Botezătorului.

  Nu se manâncă fructe sau legume roşii şi nici varză pentru că pe varză ar fi fost tăiat capul profetului. De asemenea, nu se mănâncă fructe rotunde, nuci, mere, pepene care au forma capului.
   În această zi, nu se taie nimic cu cuţitul, totul se rupe cu mâna şi nu se mănâncă fructe şi legume în cruce, pepene şi usturoi. Se mai spune că din această zi începe şi frigul toamnei aşa cum fiecare om este cuprins de friguri, de fapt, frisoane, când află felul în care a fost să moară Sfântul Ioan Botezătorul.

                                              VIATA SFANTUL IOAN BOTEZATORUL                                               

Sfantul Ioan Botezatorul, a fost ,dupa cum ne spune insusi Mantuitorul Iisus,cel mai mare om care s-a nascut pe pamant din femeie,dar cel mai mic in Imparatia Cerurilor.

Strigatul său,”Pocaiti-va!” ,a avut un mare efect asupra natiunii ebraice ce gemea sub jugul invadatorilor romani, mari multimi de oameni urmandu-l in pustie.

Parintii Sf. Ioan Botezatorul au fost un preot numit Zaharia,din ceata preoteasca a lui Abia,iar mama sa a fost Elisaveta,din fetele lui Aaron, rudenie a Fecioarei Maria, dupa cum ne spune Evanghelia dupa Luca.Amandoi erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu,erau oameni in varsta,dar Elisaveta nu putea avea copii căci era stearpa.

In timp ce oficia slujba, la randul cetei lui, lui Zaharia i s-a aratat Arhanghelul Gavril, care îl înştiinţeaza că nevasta sa, Elisaveta va avea un copil ce va merge „in duhul si puterea lui Ilie”,ce nu va pune gura pe vin si pe bautura ametitoare,si inca din pantecele mamei sale se va umple de Duh Sfant.Arhanghelul îi mai spune că numele copilului sau fi Ioan.Zaharia ,mirat de spusele trimisului lui Dumnezeu, are unele indoieli,motiv pentru care Arhanghelul Gavril îi spune ca va fi mut pana in ziua cand se vor implini aceste lucruri.

Dupa ce Elisaveta a nascut,i s-a dezlegat si limba lui Zaharia, care a spus ca numele copilului va fi „Ioan” , si nu „Zaharia”,cum ar fi vrut vecinii si rudele.Umplindu-se de Duhul Sfant,Zaharia a inceput sa profeteasca despre Ioan,cel ce va deschide drum Lucrarii Celui Prea Inalt.

Despre parintii lui Ioan,nu mai avem nici o informatie in Sf. Scriptura.In Traditie,ni se spune insa ca Zaharia ar fi fost ucis in Templu,din porunca lui Irod.

Despre tineretea Sf. Ioan Botezatorul avem date destul de putine.In Sf. Scriptura,ni se arata că el evita aşezarile omenesti,trăind in pustie si hranindu-se cu lacuste si miere salbatica.Pustia in care a locuit se afla la apusul Marii Moarte,o regiune foarte salbatica,de unde putea sa vada Muntele Nebo,de pe ale carui inaltimi a privit Moise spre Tara Promisa,raul Iordan,pe care-l traversase Iosua.Vizitase probabil si raul Cherit,unde Ilie a fost hranit de corbi .Modul sau de viata ,imbracamintea semanau foarte mult cu cele ale lui Sf. Ilie.

La varsta de 30 de ani,Ioan Botezatorul a primit chemarea.Evanghelistul Luca ne spune ca acest eveniment a avut loc „în anul al 15-lea al domniei lui Tiberiu Cezar,pe cand Pilat din Pont era dregator in Iudeea,Irod cârmuitor in Galileea,Filip,fratele lui carmuitor al Ituriei si al Trahonitei,Lisania carmuitor al Abilenei,in zilele marilor preoti Ana si Caiafa”.

Ioan Botezatorul si-a inceput predica in tinutul din imprejurimile raului Iordan,propovaduind botezul pocaintei,un botez cu apa,pentru iertarea pacatelor.Ioan Botezatorul,era „glasul celui ce striga din pustie”,cel ce trebuia să netezeasca calea Domnului.Accentul strigatului său era concentrat in cuvantul „Pocaiti-va”.Propovaduirea lui a avut un succes imens.Multimi mari de oameni au venit pentru a primi botezul lui,un botez premergator botezului crestin.Istoricul Flavius Iosefus ne spune că predica lui Ioan ,a avut o mare influenta asupra poporului,asupra oamenilor simpli,care pareau gata sa faca orice le spunea el.Vestile au ajuns si la Irod ,carmuitorul Galileei. Cu toate acestea,predica lui nu era foarte atragatoare pentru majoritateaoamenilor. Propovaduieste postul,pocainta,privatiunile,marturisirea pacatelor personale .Propune o viata complet lipsita de placeri profane si cu totul inchinata lui Dumnezeu ,cerand purificarea sufletului si a trupului.

Ioan Botezatorul se adresa multimilor, care veneau sa fie botezate in cuvinte dure ,el fiind un prooroc sever.Indemna oamenii sa faca fapte bune ,sa fie cinstiti ,milostivi,morali.Tot istoricul Flavius Iosefus ne spune ca Ioan indemna sa se straduiasca la atingerea perfectiunii.

Intrebat fiind de popor si de farisei daca el este Hristosul,Ioan le raspunde zicandu-le ca botezul sau este cu apa,dar va veni mai apoi Acela care ve boteza cu Duh Sfant si foc si care îi este cu mult superior el nefiind vrednic nici macar sa deslege cureaua incaltamintelor Sale.Fariseii au vrut sa afle astfel mai multe despre Ioan Botezatorul,avand in vedere ca nici un profet nu a mai aparut de mai bine de 400de ani.Preotii erau intr-un fel ingrijorati de activitatea lui Ioan,crezand că este o amenintare la stabilimentul religios al poporului evreu.

Mantuitorul Iisus Hristos,fiind la inceputul lucrarii Sale,a venit din Galileea la raul Iordan,pentru a primi botezul lui Ioan.Ioan Botezatorul,fusese instiintat de Dumnezeu ca Acela asupra caruia se va pogori Duhul Sfant ,Acela este Hristosul.

Iisus Hristos a venit deci la Ioan pentru a primi botezul.Ioan I-a spus că nu el trebuie să Il boteze pe Hristos,ci Hristos trebuie să îl boteze pe el.Dar Mantuitorul a insistat sa primeasca botezul lui Ioan,”pentru a se implini Scripturile”.In momentul in care Ioan îl boteza pe Iisus Hristos,cerurile s-au deschis ,Duhul Sfant s-a pogorat deasupra lui Iisus in chip de porumbel,iar o voce s-a auzit:”Tu esti Fiul meu preaiubit in care imi gasesc toata placerea Mea”.Ioan a avut acum confirmarea ca Iisus este Mantuitorul,Fiul lui Dumnezeu.Acum,misiunea lui Ioan era incheiata.El trezise natiunea,a deschis calea Mantuitorului.

Totusi,Ioan Botezatorul a mai continuat sa predice cateva luni,insa mai la nord,in localitatea Aenon.Pe masura ce Iisus se facea din ce in ce mai remarcat,multi dintre ucenicii lui Ioan au devenit ucenici ai lui Iisus,dupa cum spunea insusi Ioan:”Trebuie ca El sa creasca si eu sa ma micsorez”.Dintre ucenicii lui Ioan,care au devenit ucenici ai lui Hristos,sunt Petru, Andrei ,Ioan Evanghelistul si Iacov.

In vremea lui Ioan Botezatorul, tetrarh al Galileei era Irod Antipa,fiul lui Irod cel Mare,autorul uciderii copiilor din Betleem.Nu reuseste insa sa obtina de la romani titlul de rege al Galileei,titlu pe care l-a avut tatal sau.Isi face cunoscuta evlavia,mergand in pelerinaj la Ierusalim,si aparand iudaismul in fata procuratorului roman,lucru ce il ridica in ochii supusilor sai.Cultiva insa si relatiile cu romanii,punand numele noului oras de pe malul lacului Ghenezaret, Tiberiada.A avut ca nevasta pe fiica regelui Aretas,insa o repudiaza pentru a se casatori cu Irodiada,cumnata lui,sotia fratelui sau Filip.Acest lucru scandalizeaza opinia publica ,cat si pe Ioan Botezatorul.

Irod recunoaste sfintenia lui Ioan,dar este deranjat de faptul ca Ioan ii reproseaza mereu lui si Irodiadei incestul si destrabalarea in care traiesc.Ioan este opusul lor.Ioan Botezatorul a fost un sfant,un ascet,un om al lui Dumnezeu,in timp ce Irod si Irodiada erau desfranati,traind numai in placerile lumesti.Conflictul era inevitabil.

Pe langa diferentele de comportament si moralitate,lui Irod ii era teama oarecum de Ioan,caci Ioan avea numerosi adepti,si Irod considera ca acesti adepti ar putea creea tulburari. Din aceste motive Ioan Botezatorul a fost intemnitat de Irod.

Nu se stie exact locul in care a fost intemnitat Ioan ,dar se banuieste ca ar fi vorba de fortareata Machaerus,aflata pe malul rasaritean al Marii Moarte,intr-un tinut sumbru si izolat.Nici un drum nu leaga acest colt cu lumea din afara.Poteci inguste duc din valea Iordanului spre muntii dezgoliti ai Moabului de odinioara.Nu departe de raul Arnon,o culme inalta se ridica deasupra celorlalti munti.Beduinii numesc acest loc „El Masnaka”-palatul suspendat.Aici a fost locul unde a fost inchis Ioan Botezatorul.

In timp ce se afla in inchisoare,Ioan Botezatorul trimite pe cativa dintre ucenicii lui la Iisus,ca să îl intrebe daca El este cu adevarat Mesia. Ne intrebam de ce s-a indoit Ioan ?Cand el primise o marturie atat de pozitiva si increzatoare ca Iisus este Mantuitorul.Se pare insa ca Dumnezeu nu ii revelase totul cu privire la Imparatia Mesianica.Ioan Botezatorul,ca orice evreu din acele vremuri,astepta probabil un Mesia politic.Acest lucru,chiar si cei 12 ucenici l-au inteles cu dificultate.

Din familia lui Irod,Irodiada nutrea o ura adanca impotriva lui Ioan Botezatorul.Irodiada era o femeie mondena ,al carui unic scop in viata era plăcerea,puterea si orgoliul.Ea ar fi vrut sa il vada mort pe Ioan,dar lui Irod ii era teama sa-l ucida din cauza multimilor.De aceea Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însa împiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor, care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul sa fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a tatălui său care îi jura sa îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru sa îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou, în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezentă mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închină.

Acest act sângeros pare să fi fost îngăduit de Dumnezeu pentru că, după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe pământ, Sfântul Ioan Botezătorul să fie de asemenea în împărăţia morţilor şi să meargă să înştiinţeze pe morţii cei drepţi de speranţa în

Mântuire Mântuire, venirea apropiată a lui Mesia care trebuia să spargă, prin Cruce, porţile şi închizătorile Iadului.

                           

             Postul Adormirii Maicii Domnului

Raluca Brodner

Biserica Ortodoxă închină prima jumătate a lunii august cinstirii în mod deosebit a Preasfintei Fecioare Maria. În cele două săptămâni (1-14 august) premergătoare praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august), credincioşii postesc şi acordă o mai mare atenţie rugăciunilor închinate „Maicii Vieţii“, în special Acatistului şi Paraclisului Maicii Domnului. Postul „Sântămăriei“, cum mai este denumit în tradiţia populară, este considerat a fi mai uşor decât Postul Mare, dar mai aspru decât cel al Naşterii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli. Totuşi, pe lângă râvna necesară postirii, cei care postesc nu trebuie să uite îndemnul Sfinţilor Părinţi, care spun că postul trupesc trebuie însoţit şi de o cercetare şi disciplinare a sufletului nostru.

„Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.“ 

 Aceasta este cea mai cunoscută rugăciune adresată Maicii Domnului, cântată la mai toate slujbele din biseri-că, şi nelipsită din canonul zilnic de rugăciune al credincioşilor. Spre bucuria tuturor, clerici şi mireni vor repeta cuvintele acestui imn de slavă cu şi mai multă râvnă în zilele Postului Adormirii Maicii Domnului (1-14 august), care ne-a fost rânduit spre aducerea aminte a virtuţiilor alese ale Sfintei Fecioare, „rugătoare caldă pentru toţi creştinii“.  

„Al doilea Paşti“ Perioada premergătoare praznicului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, din ziua de 15 august, durează două săptămâni. Postul Adormirii Maicii Domnului sau, popular, Postul Sântămăriei, este considerat de ortodocşii greci un „al doilea Paşti“, fiind mai uşor decât Postul Mare, dar mai aspru decât cel al Naşterii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli. Tradiţia Bisericii, mai exact sinaxarul de la slujba Utreniei din ziua praznicului, spune că, înainte de a trece la cele veşnice, Maica Domnului a petrecut câteva zile în post şi rugăciune: „S-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însufleţite“. Despre Adormirea Maicii Domnului, adică moartea şi înălţarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria, nu găsim referinţe în Sfintele Evanghelii, ci numai în Tradiţia Bisericii. Astfel, din scrierile a patru părinţi orientali (patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin) aflăm că Maica Domnului a fost înştiinţată printr-un înger de plecarea ei din această viaţă. Deşi erau răspândiţi în lume pentru a propovădui Evanghelia, Apostolii au fost şi ei prezenţi la eveniment. După Învierea lui Hristos, Înălţarea Sa la ceruri şi Pogorârea Duhului Sfânt, Adormirea Maicii Domnului încheie lucrarea mântuirii, săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos.

 De ce postim? Auzim deseori pe unii semeni de-ai noştri că se întreabă: „La ce bun să postesc?“. Răspunsul este unul singur - rostul postului este spre folosul trupului şi al sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă ne înfrânăm de la mâncare şi postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, ne încredinţăm celor ale sufletului“. Postul, alături de rugăciune şi faptele bune, este una din armele duhovniceşti, pe care Însuşi Iisus Hristos a folosit-o, şi care poate birui şi învinge diavolul ce „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8). De asemenea, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, postul este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu: „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit» (Fac. 2, 16-17)“. Însuşi Mântuitorul a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, la fel şi Maica Lui, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor. Moise a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; Ilie Proorocul la fel a postit patruzeci de zile. Sfinţii Părinţi recomandă postul cu multă stăruinţă. Îl amintim din nou pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne învaţă: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează“.

 Cum postim? Rânduiala după care se ţine acest post, la fel ca şi celelalte trei mari posturi de peste an, este scrisă în Tipicul cel Mare al Bisericii. „Postul Sfintei Mării cum se mai numeşte în popor se aseamănă cu Postul Paştilor, pentru că este un post aspru în care nu avem dezlegare la peşte, decât la sărbătoarea de pe 6 august a Schimbării la Faţă. În Tipic se vorbeşte despre acest post aspru, care prevede o ajunare până după ora 15:00 şi o dezlegare la mâncăruri, de obicei uscate şi fără untdelemn. Este un post cu dată fixă, începe în fiecare an la 1 august şi se termină la 14 august“, comentează Nicolae Preda, doctor în Ştiinţe Liturgice. Aşadar, credincioşii care cu adevărat o iubesc pe Maria, Maica Domnului, vor urma 14 zile de post strict, cu dezlegare la untdelemn şi vin, sâmbăta şi duminica, cu o singură excepţie - sărbătoarea Schimbării la Faţă (6 august), când se mănâncă peşte, indiferent de ziua prăznuirii. Dacă marea sărbătoarea cade miercuri sau vineri, se face dezlegare la peşte. Pentru liniştea acelor creştini, care din diverse motive „binecuvântate“ nu pot renunţa complet la alimentele de provenienţă animală, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău. Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre“. De asemenea, rânduielile bisericeşti arată că „bolnavii, copiii, bătrânii şi neputincioşii sunt dezlegaţi de această înfrânare“.  

Rânduielile liturgice De unde altundeva ne putem lua hrana sufletească dacă nu din prinosul slujbelor de la biserică, locul în care ne bucurăm de comuniunea rugăciunii, unde ne spovedim şi ne împărtăşim, pentru a întâmpina cum se cuvine sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. „În zilele din post, în unele biserici, la mănăstiri şi catedrale, după Pavecerniţă, preoţii fac Paraclisul Mare al Maicii Domnului. De asemenea, în ajunul acestei mari sărbători se obişnuieşte să se cânte, la Utrenie sau la Vecernie, Prohodul Maicii Domnului, o creaţie liturgică târzie, dar care s-a împământenit la noi“, adaugă Nicolae Preda. Cei ce postesc nu trebuie să uite însă că postul trupesc fără cel sufletesc este lipsit de orice valoare. Rugăciunea şi faptele bune îi vor ajuta şi mai mult să capete nădejde în cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Toate câte cereţi, când vă rugaţi, să credeţi că le veţi lua şi le veţi avea“. (Marcu XI, 24)

. „Cu rugăciune, post şi fapte curate scăpăm de cursele întinse de diavol“ În multe mănăstiri se ţine post aspru şi uscat. La fel ca în Postul Paştelui, monahii mănâncă numai spre seara şi doar mâncăruri uscate, pâine, fructe, seminţe. Sunt şi monahii care nu beau şi nu mănâncă nimic, cel puţin o zi întreagă. . La toate acestea adăugăm cuvintele părintelui Cleopa, pe care ar fi bine să le avem în vedere pe întreaga perioadă a acestui Post al Adormirii Maicii Domnului şi nu numai: „De multe ori pierdem toată osteneala noastră şi toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea şi limba. Că tot păcatul începe de la minte, de la gând şi toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Trebuie mare băgare de seamă!“.            

Părintele Elpidie despre vaccinare, numărul fiarei în ADN-ul uman, pecetluire și Sfânta Euharistie

De Preot Claudiu Buză / 25 decembrie 2020

ÎNTREBARE

Părinte, s-au scris multe despre gravură (pecete – n.n) și cipul pe care oamenii vor fi obligați să-l pună pe corpul lor pe vremea antihristului. Ce ne-ați spune despre această problemă care ne privește pe toți?

Trupul omului este una dintre cele mai mari minuni ale Creației lui Dumnezeu. Pot spune că este unic în toată creația. Dumnezeu, prin urmare, a vrut să fie trupul nostru, în care să pună sufletul nostru nemuritor, Templul Său, pentru a fi venerat acolo de noi toți, copiii Săi, ca Împărat, Dumnezeu Tatăl. Biblia spune că noi suntem „templul Dumnezeului celui viu”. Satana nu poate câștiga sufletul niciunui om dacă nu și-a câștigat trupul anterior. De aceea, el încearcă într-o mie de moduri să ne infecteze corpul, astfel încât acesta să înceteze să mai fie un „templu al lui Dumnezeu” și, astfel, îl poate conduce.

Până acum, satana a încercat să domine omul folosindu-i punctele omenești slabe. Astfel, el l-a făcut pe om predispus la multe și mari păcate, cum ar fi imoralitatea, drogurile, crima, magia și multe altele. Dar de fiecare dată omul s-a pocăit de greșelile sale și Dumnezeu S-a milostivit de el și l-a iertat, iar legăturile și planurile diavolului au fost distruse. Deci, satana căuta o altă modalitate prin care să poată controla complet mintea umană și să poată direcționa, controla și domina mai bine gândurile, dorințele și sentimentele omului.

Cu inteligența artificială a computerelor și o serie de vaccinuri speciale specializate, va interveni în lanțul codului genetic uman, ADN-ul și îl va schimba. Astfel, ADN-ul uman modificat, în loc să acționeze sub Inteligența Divină, așa cum a creat-o Dumnezeu, va acționa acum conform poruncilor inteligenței artificiale, care va direcționa spre lucrătorii Antihristului!

De fapt, către controlul mai bun al fiecărei persoane în mod individual, unele elemente ale codului din ADN-ul uman mutant vor fi baza necesară, pentru a crea o identitate, o identitate exclusivă, cu un număr personal, care va fi unic pentru fiecare persoană. Acest număr personal de pe ADN-ul fiecărei ființe umane va fi acum de neșters, fiind permanent și irevocabil. Acesta este înregistrat în supercomputerul central al Antihristului, faimosul „Bestie”, cu care vor fi conectate toate celelalte calculatoare ale stării antihristice satanice.

Pentru ca toate computerele să poată citi cu ușurință acest număr de oameni, o pictogramă de comandă rapidă pe suprafața corpului uman, pe frunte și pe mână. Fiecare activitate umană, cum ar fi sănătatea, cumpărarea, vânzarea și, în general, fiecare tranzacție, va fi complet controlată și va depinde de numărul său personal specific. Va fi identitatea sa oficială. Fără acest număr, acest om pur și simplu nu ar exista. Deci, planul lui Satan în prima fază este de a transforma corpul uman într-un transceptor (emițător-receptor – n.n) mobil, la fel ca un telefon mobil, astfel încât să-l poată ușor domina.

ÎNTREBARE

Cum se va transforma o persoană într-un transceiver mobil, „un telefon mobil”?

Pentru a construi o casă este nevoie de două lucruri. Materialele care vor fi necesare clădirii și tehnicienii corespunzători care vor lucra pentru construirea și perfecționarea ei. În ceea ce privește materialele necesare construirii noului ADN uman mutant, Satana a avut grijă să le adune încet și viclean, treptat în corpul uman. El le-a transferat în corpul nostru prin ceea ce mâncăm, bem și respirăm, pe care îl contaminase anterior cu diverse materiale invizibile, cu o înaltă nanotehnologie.

În continuare, o serie de 7 vaccinuri, speciale și specializate, vor juca rolul a 7 tehnici specializate care vor întreprinde realizarea noului ADN uman mutant, cu materialele care au intrat deja în corpul uman. Cele 7 vaccinuri vor avea rolul să slăbească și, în cele din urmă, să anuleze capacitatea omului de a deveni prin cele 7 daruri ale Duhului Sfânt „templul lui Dumnezeu”.

Cel mai important dintre cele șapte vaccinuri va fi al șaptelea. Al șaptelea vaccin va fi bijuteria coroanei nanotehnologiei, întrucât va introduce, fără nicio anulare, în ADN-ul uman mutant final, elementul care va încorpora codul necesar pe care va fi scris numărul – sigiliul fiecărui om. Trebuie să repet, că restabilirea ADN-ului uman la starea sa inițială nu va mai fi posibilă, motiv pentru care cei care primesc „pecetea” satanică vor fi obligați pe viață prin cea mai distructivă decizie a existenței lor.

Acest număr nu va fi ceva vizibil care poate fi îndepărtat din corpul uman, ci ceva invizibil, deoarece va fi unul cu ADN-ul uman, adică propria sa viață. Acest număr va fi legat apoi cu un supercalculator, faimosul „Bestia”, care va fi gestionat de către Antihrist însuși și de ai lui, care vor exercita și puterea absolută.

Cu ajutorul inteligenței artificiale, care va evolua până la un punct atât de puternic încât va fi îndumnezeită de oameni, Antihristul și personalul său demonic vor putea controla, domina și direcționa gândurile, deciziile, dorințele și sentimentele fiecărei persoane.  Fiecare formă de gândire sau reacție diferită va fi cunoscută prin inteligența tehnică a „Bestiei” și a toiagelor demonice ale Antihristului, va decide moartea sau, în cel mai bun caz, dispariția existenței transmițătorului uman specific.

ÎNTREBARE

Cine îl va ajuta pe Satana să-și îndeplinească planul de distrugere a omului?

Prin politică, știință și religie, mulți oameni diabolici fiindu-i devotați.

Astfel, Lucifer poate conduce:

1. Politica, prin bancherii care controlează banii și determină deciziile politice;

2. Știința, prin oamenii de știință satanici care produc arme, viruși infecțioși și alte construcții satanice capabile să distrugă omul și creația lui Dumnezeu.

3. Încet, cu înșelăciune, pentru a se ridica la poziții ecleziastice de conducere. Liderii religioși sunt dispuși să asculte, să pună în aplicare și să promoveze planurile și legile lui antihrist cu ușurință și fără rezistență. De fapt, ei sunt singurii care pot, cu pretextul virtuții „ascultării”, să seducă cu ușurință mulțimea oamenilor, în calitate de conducători și „păstori” ai lor. Liderii religioși vor dori să se unească, de dragul așa-numitei iubiri și pace mondiale, într-o unitate religioasă mondială, „Biserica Mondială”. Apocalipsa Sfântului Ioan ne spune că, în calitate de colaborator al său, Falsul Profet, omul satanic, va conduce în acel moment ,,Biserica Mondială”.

El, în calitate de conducător al Bisericii, va încerca să-i convingă pe toți creștinii să primească pecetea finală a așa-numitului „Hristos”, adică Antihrist.

ÎNTREBARE

Au început toate acestea?

Da, dar sunt încă în faza incipientă. Suntem acum în faza experimentală a vaccinurilor.  Înainte de apariția celor șapte vaccinuri specializate și specializate, care vor construi noul ADN mutant la oameni, o serie de vaccinuri experimentale vor fi testate mai întâi pe milioane de oameni cu efecte secundare incontrolabile și periculoase asupra codului genetic al ADN-ului uman, va declanșa autoapărarea naturală a ADN-ului, rezultând noi boli puternice. Acestea vor fi, pentru o lungă perioadă de timp, incurabile. Medicii nu vor putea găsi cu ușurință un remediu pentru aceste boli, ceea ce va duce la moartea a milioane de oameni.

Înainte de pecetluirea finală, care va fi chiar pe ADN-ul uman, se va face mai întâi un efort global pentru a oferi tuturor oamenilor un număr personal. Acest număr nu va fi adevăratul „marcaj”, ci o etapă a acestuia, pentru ca persoana să se familiarizeze cu „marcajul-marcaj” final. Acest număr va începe la început ca document, pe carduri și alte acte legale, hârtii și, apoi, pentru a-l face mai funcțional în serviciile guvernamentale, astfel încât să poată fi ușor găsit și citit de computerele serviciilor tehnice, va deveni digital.

Deci, toate guvernele vor da tuturor cetățenilor lor un număr personal, cu care vor putea să își desfășoare toate activitățile necesare, care se referă fie la relația lor cu statul, cum ar fi buletinele de identitate, impozite și altele, fie supraviețuirea lor, cum ar fi achizițiile și vânzările. Apoi, cu ajutorul inteligenței artificiale, toate numerele acestor oameni vor fi conectate la un supercomputer central, „Bestia”. Astfel, în „Bestia” vor fi înregistrați toți oamenii lumii, cu toate informațiile lor personale (înregimentare electronică – n.n).

Ca pretext pentru acest mare argument global, întregii lumi i se va spune că este singura modalitate de a asigura mai bine pacea mondială și suprimarea tuturor actelor ilegale și teroriste. Scopul și scopul lor secret este să cunoască și să controleze exact toți oamenii care vor trebui să treacă la următoarea și ultima etapă a „pecetluirii” finale, prin care Antihristul își va cunoaște acum toți supușii.

ÎNTREBARE

Cum putem reacționa noi, creștinii, la toate acestea? Există vreun antidot care poate neutraliza puterea acestor structuri satanice?

Zilele în care trăim sunt într-adevăr foarte rele. Au început experimentele pentru a face noul ADN uman mutant. Inteligența artificială avansează într-un ritm rapid și oamenii ignoră sau vor să fie ignoranți și indiferenți la ceea ce se întâmplă. Lucifer a reușit să-i convingă pe oameni că îi pasă de sănătatea lor, astfel încât aceștia să poată accepta cu ușurință experimentele sale… Fie că ne facem noi înșiși un Templu al lui Dumnezeu sau un templu al lui Satan este alegerea noastră. Depinde de noi dacă vom rămâne uniți cu Dumnezeu Tatăl, ca proprii Săi copii, sau îl vom părăsi și ne vom alătura taberei lui Lucifer. Suntem liberi să alegem, dar și să suportăm consecințele deciziilor noastre. Epoca noastră va scoate pe cei mai mari sfinți ai Bisericii.

Pentru cei infectați trebuie să subliniez că există un antidot.

Așa cum fiecare otravă are antidotul său, tot așa, pentru ei, Sfânta noastră Biserică are antidoturile potrivite. Totuși, problema cu antidoturile pe care le are Biserica noastră este că acestea presupun două elemente spirituale de bază din partea oamenilor, pentru ca „puterea” lor să fie activată. Ele presupun „credință” și „încredere” în Dumnezeu, ceva ce nu mai poți găsi cu ușurință la creștini.

Ca antidot de bază propus de Sfânta noastră Biserică este Sfânta Împărtășanie, adică Hristos Însuși. Energia acestor materiale periculoase de înaltă tehnologie este neutralizată de Sfânta Împărtășanie, care nu va acționa doar terapeutic, ci și descurajant, deoarece nu va permite inteligenței artificiale să intervină în lanțul ADN uman, să „graveze” și să facă mutația, prin acele elemente pe care inteligența divină cu infinită Înțelepciune le-a definit! În cazul Sfintei Împărtășanii, puterea lucrătoare a Duhului Sfânt este decisivă. Însuși Duhul Sfânt intervine pentru a menține Voința Divină!

Un sfânt antidot este, de asemenea, sfințirea și mai ales „marea sfințire a epifaniilor”, deoarece nu permite satanei și inteligenței artificiale controlate de el să-și îndeplinească lucrările și planurile. Sfânta Cruce a fost întotdeauna marea frică pentru demoni. Biserica noastră are multe istorisiri, în principal din viața Sfinților noștri, că Sfânta Cruce a desființat puterea otrăvii cu care i-au adăpat pe Sfinții Mucenici pentru a muri. Ori de câte ori făceau semnul Crucii, otrava își pierdea puterea și nu putea provoca moartea Sfântului Mucenic. Desigur, nu trebuie să uităm că acești Sfinți creștini au avut o credință profundă și o mare dragoste în Hristosul nostru, întrucât de dragul Lui au abandonat totul, pentru a nu-L trăda sau a-L nega pe Hristos! Rugăciunea zilnică către Dumnezeu și mai ales către Duhul Sfânt, când este făcută cu profundă pocăință și smerenie pentru greșelile noastre, dar și cu dragostea divină în inimile noastre pentru Dumnezeu Tatăl nostru, este, de asemenea, un remediu foarte puternic împotriva oricărei lucrări satanice. Rugăciunea din inimă atrage foarte mult Harul divin și creează o protecție divină în jurul trupului și sufletului persoanei care se roagă. Această „armură divină” de protecție împiedică orice formă de înrâurire satanică care încearcă să întineze trupul și sufletul uman, prin lucrarea duhovnicească puternică a Harului. Prin Harul Duhului Sfânt i se va dezvălui omului adevărul alegerilor sale, dar și al evenimentelor care vor avea loc.

Această putere imensă a rugăciunii de a dezvălui adevărul persoanei care se roagă, se va dovedi a fi un ajutor foarte important pentru creștinii din vremurile sfârșite, unde Antihristul și urmașii săi vor domni pretutindeni. Acesta va putea să simtă și, în multe cazuri, chiar să vadă adevărul despre o persoană, dacă este cu Dumnezeu sau cu satana. Acest lucru îi va ajuta pe mulți creștini devotați să discearnă care conducători spirituali ai Bisericii îl urmează pe adevăratul Hristos și cine urmează Antihristului!

În Biserică, paiul va fi separat de grâu și vor fi dezvăluiți liderii bisericești nevrednici, dar și sfinții părinți și învățători ecleziastici, astfel încât creștinii să știe în cine să aibă încredere și pe cine urmează. Paiul va fi conducerea ecleziastică a „Bisericii Mondiale”, care va aparține Antihristului și va fi condusă de prietenul și colaboratorul său Pseudo-profetul mincinos. Grâul va fi alcătuit din bărbații Bisericii, sfinți care vor constitui „Biserica Catacombelor” ultimilor ani.

Creștinii rugători, prin revelația lui Dumnezeu, vor recunoaște cine vor fi paiul și cine grâul, pentru a ști cine vor fi acei sfinți părinți și învățători care vor trebui să înceapă de acum înainte și să-i urmeze.

ÎNTREBARE

Cât de aproape sunt toate aceste lucruri pe care ni le-ați spus în detaliu?

Toate au început și vor culmina în viitorul foarte apropiat.

Desigur, satana se grăbește să ia frâiele lumii și puterea prin propriul său fiu – Antihrist. De aceea, el se deplasează insidios, foarte înșelător și în secret, la toate nivelurile puterii, pentru a deveni imediat „liderul mondial”. Dar Dumnezeu nu-l permite pentru o vreme, pentru că oamenii îl ignoră, astfel încât aceștia să poată alege în mod liber pentru ei înșiși pe cel pe care îl vor crede și urma.

Se vor întâmpla trei mari evenimente care vor ajuta întreaga lume, mai întâi să gândească și apoi să decidă liber cea mai importantă alegere din istoria omenirii.

Un eveniment are legătură cu tot ceea ce se va întâmpla de acum înainte cu sănătatea omului, care va suferi în mod constant multiple operații catastrofale datorită unor medicamente experimentale care vor promite viață și sănătate, dar vor provoca o serie de efecte secundare, chiar și moartea.

Al doilea eveniment va fi legat de dorința nestăvilită a unor lideri satanici, care în încercarea lor de a conduce întreaga lume, vor provoca un conflict global cu catastrofe mondiale incalculabile

Al treilea eveniment va fi revolta naturii în întreaga lume care reacționează la adevăratul Dumnezeu, ca un ultim efort pentru a-l trezi pe omul hipnotizat de satana și a recupera, pocăi și opri distrugerea iminentă.

Pe scurt, pot spune că un lanț de catastrofe naturale, foarte mari, va schimba însăși structura pământului, în timp ce spectrul foamei, setei, bolilor și disperării va umbri întregul pământ. Deci, dacă omul este tulburat și își dă seama de greșeala sa, prin tot ce se va întâmpla, imediat totul se va schimba în bine și cursul distructiv al lui și al naturii se va opri. Cu toate acestea, este în cursul său egoist și îl lasă pe satana să devină stăpânul și zeul său și acceptă de bunăvoie semnul și pecetea satanei. Atunci vor avea loc evenimente catastrofale mondiale și mai mari și mai teribile, provocând moartea unui număr mare de oameni. Aceste evenimente teribile ale lumii sunt menționate în Apocalipsa Sfântului Ioan.

ÎNTREBARE

Cine este acest Antihrist, care va supăra viața întregii lumi?

El va trăi în secret la început și de acolo va conduce liderii mondiali dedicați lui, pe care el însuși i-a ridicat la putere. La momentul potrivit, el se va ridica la puterea politică. Farmecul gândirii sale satanice, capacitatea sa retorică și impunerea sa asupra tuturor conducătorilor și popoarelor de pe pământ, vor fi atât de puternice încât vor fascina întreaga planetă. Ca prim act de impresie, Antihristul va opri toate războaiele pe care le-a purtat până acum în secret. El va fi proclamat „prințul păcii” și toți șefii de stat îi vor preda puterea popoarelor lor. Va controla pe toată lumea și totul. Cu ajutorul demonilor și al inteligenței artificiale, el va efectua chiar și diverse minuni realiste artificiale, pe care le va proiecta către întreaga lume pentru a-l convinge că este un zeu. Că el este adevăratul Hristos care a venit pe pământ pentru a salva pe toți oamenii. Biserica Mondială, care va fi condusă cu mult timp în urmă de prietenul său personal și omul satanic, Falsul Profet, îl va accepta ca un om al lui Dumnezeu, ca profet și ca salvator al lumii. Atunci se va disputa oficial că Domnul nostru Iisus Hristos este adevăratul Mesia al lumii și acest titlu de Mesia va fi atribuit Antihristului.

Atunci cea mai mare și mai nemiloasă persecuție a adevăratului Hristos și a creștinilor va atinge punctul culminant. Cei care vor accepta să ia pecetea satanică vor fi asigurați de credința eternă și ascultarea față de el. Însă adevărații creștini care, cu ajutorul lui Dumnezeu, rămân credincioși singurului și Fiului adevărat al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, nu vor primi acestă pecete, chiar dacă trebuie să-și dea propriile lor vieți. Pentru această credință, Dumnezeu va interveni în mod miraculos, pentru a-i proteja și a le oferi necesitățile pentru supraviețuirea lor. Creștinii își vor lua puterea în acel moment, cu ajutorul Duhului Sfânt, din studiul Sfintei Scripturi, din Sfânta Împărtășanie și dorința de a urma Sfinților Părinți.

Din acest motiv, Antihristul și urmașii săi vor lupta împotriva acestor trei forțe. Vor încerca să rescrie Biblia după cum consideră potrivit. Aceștia vor persecuta cu motive nesemnificative pe acei pioși părinți spirituali care se vor opune lor. Ei vor lupta împotriva Sfintei Împărtășanii în toate modurile, astfel încât oamenii să nu o primească, până în momentul în care o vor desființa definitiv și pe toate celelalte „Taine” ale Bisericii.

Demonii cunosc foarte bine puterea Sfintei Împărtășanii. Știu că, atâta timp cât este săvârșită în sfintele biserici și cinstită de oameni, el și planurile sale demonice nu vor fi promovate cu succes și nu va putea veni ca lider mondial și mesia.

Un semn al venirii sale va fi desființarea Sfintei Împărtășanii.

Din acest motiv, de acum înainte vom vedea și vom trăi cu toții marele și teribilul război pe care Satana îl va începe împotriva Sfintei Împărtășanii, prin intermediul propriilor săi politicieni, oameni de știință și, din păcate, conducători ecleziastici înșelați. Ca început, Hristos neprihănit în Sfânta Împărtășanie va fi acuzat de politicieni și oameni de știință că poate infecta și transmite boli oamenilor. Confirmarea acestor acuzații satanice prin condescendența unor preoți va marca începutul oficial al marii persecuții a lui Hristos și a sfintei Sale Biserici.

Schimbarea modului în care creștinii primesc comuniunea va fi al doilea pas sacramental. împotriva Sfintei Împărtășanii și transformarea Sfintei Împărtășanii într-o formă solidă va fi a treia încercare satanică a îngerilor întunericului. În ultimul și cel mai puternic atac împotriva Sfintei Euharistii, înainte de încetarea definitivă a acesteia, odată cu apariția Antihristului, se va disputa dacă Împărtășania dumnezeiască este Trupul și Sângele lui Hristos, însă va fi considerată un „înlocuitor”. Am intrat, copilul meu, într-o perioadă ciudată pe care aș putea să o descriu cu încredere ca fiind începutul timpurilor eshatologice. Este momentul în care chiar și aleșii vor greși, așa cum spune Biblia. Îmi doresc ca Duhul Sfânt să ne lumineze pe toți să înțelegem răutatea lui satana și să rămânem credincioși Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Mesia lumii.

 

Părintele Elpidie Vaianakis

20 decembrie 2020

https://pnevmatikesdrosostalides.blogspot.com/2020/12/blog-post.html?m=1#more

              PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU: ”NU PRIMIȚI ACEST VACCIN!”
          

- Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pentru că nu avem decât soluţii dureroase, pentru că aceasta este realitatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anului că trebuie să ne pregătim pentru mucenicie şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputincioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţeleagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Domnul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vremuri, apoi trebuie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noastră, ca din mâna lui Dumnezeu, şi nu a vrăjmaşului. E mai greu acum, pentru că ne-am învăţat cu comoditatea, cu televizorul şi cu toate mofturile şi libertăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efectul dăunător al acestor libertăţi – ne-au slăbit puterile sufletului. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită alimentaţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu suntem obişnuiţi să purtăm nici un fel de război, nici duhovnicesc, nici trupesc. De aceea, vă rog să nu mai căutaţi soluţii. Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos. Tata pe fiu şi mama pe fiică va da la moarte. Iată că asistăm la împlinirea acestei proorocii. Daca mama va lăsa copilul să fie vaccinat, este ca şi cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori să luăm modelul lui Brâncoveanu, care cu mărime de suflet privea mucenicia fiului său cel mic, Matei. Învăţaţi copiii să trăiască în legea creştinească, aceste obiceiuri să le deprindă mai cu seamă; nu mai e nevoie de nici o altă ştiinţă, de nici o şcoală; prin orice mijloace copiii noştri sunt otrăviţi nu numai cu aceste vaccinuri, ci cu atâtea informaţii mincinoase la adresa creaţiei lui Dumnezeu, cu calculatorul şi cu tot soiul de filme, care oferă copilului o educaţie antihristică. Dacă nu aveţi unde să vă retrageţi din societatea aceasta potrivnică lui Dumnezeu, staţi fiecare la locurile dumneavoastră şi mărturisiţi pe Hristos, opunându-vă tuturor măsurilor viclene de exterminare a omului. Pentru că asta tânjeşte vrăjmaşul să facă, să distrugă făptura lui Dumnezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce îl iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Tocmai de aceea ar trebui să prindem putere şi curaj, pentru că dacă suntem aşa de tare luptaţi şi împresuraţi din toate părţile de atâtea primejdii şi nevoi, înseamnă că şi invidia vrăjmaşului se măreşte datorită dragostei lui Dumnezeu sporite faţă de noi, chipul şi asemănarea Sa. Dar iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu că încă mai rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre. Numai dracul nu înţelege mila şi iertarea lui Dumnezeu, că dacă ar fi înţeles-o, cred că s-ar fi pocăit şi el. De aceea vă zic – aveţi încredere că Domnul vă va da putere să mărturisiţi pentru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să ne lepădăm de principiile noastre creştine,este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.

Aşadar: Nu primiţi acest vaccin şi nimic ce aduc nou puterile politice de azi. Evreii conduc lumea şi americanii lucrează pentru ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nici o sfială; totul este la vedere şi sunt conştienţi că nu mai au nici un adversar de temut şi lupta pentru exterminarea populaţiei, ca cei puţini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei studiază şi fac alegerea iar modul prin care vor deosebi oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci în fond cipul ce este? O armă împotriva omului. Iar noi nu mai avem arme; tineretul nostru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăieşte, nu mai are putere. Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasa de aproapele nostru care este în neştiinţă şi noi nu îl informăm şi îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care îşi pun viaţa pentru fraţii lor. De aceea, mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necontrolaţi! Nu îi lăsaţi să îşi facă mendrele lor, nu îi lăsaţi pradă educaţiei acestei societăţi, pentru că le-aţi asigurat şi moartea sufletească, dar iată că şi pe cea trupească! Mai degrabă ieşiţi din mijlocul acestei societăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi simplitate. Sărăcia şi greutăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufletul, şi trupul. Nu vedeţi că prin atâtea libertăţi şi drepturi ale copilului, ei ajung să aibă dreptul de a ţi-l ucide, dreptul de a distruge o naţie? – Sf. Apostol Pavel spune să ne supunem stăpânirilor şi mai marilor noştri? În ce măsură ne mai putem supune în astfel de condiţii? – Tot Sfântul Pavel spune să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Nu mai avem de cine asculta, dragii mei, decât numai de Dumnezeu. Diavolul s-a întrupat în acest sistem politic şi se luptă cu noi prin ei, mai aprig ca niciodată. Îţi oferă mai întâi toate pricinile păcătuirii: cârciumi şi alcool, dezmăţ şi imagini cât mai desfrânate, amuzament şi libertăţi de tot soiul. Aşa se alege un conducător: prin harul lui Dumnezeu şi voinţa naţiunii, nu? Dar aceştia ce har de la Dumnezeu să aibă? Aceştia sunt lupi răpitori, nu mai este o stăpânire aleasă, este o stăpânire antihristică, potrivnică lui Hristos. Dacă se împotriveşte lui Hristos, glasul acelei stăpâniri nu va mai fi unul de ascultat. Ce stăpânire este aceasta care ne da pâine otrăvită să mâncăm? Care ne ucid copiii? Nu vedeţi că au început cu copiii, cu sufletele acestea nevinovate? De ce? Pentru că îi ucide nevinovăţia copiilor. Cu martirajul (mucenicia) copiilor a început Biserica lui Hristos, cu martirajul pruncilor, iată că începe şi prigoana acestui veac de pe urmă. Dar socotesc că jertfa nevinovată a acestor copii nu va fi nelucrătoare, ci ea va da putere aleşilor Bisericii lui Hristos. Şi cred că va fi o încununare a creştinismului prin jertfa copiilor nevinovaţi. Este foarte periculos acum păcatul neştiinţei; toţi vedem pericolul în care ne găsim şi suntem obligaţi să ne informăm şi avem datoria de a informa şi pe ceilalţi fraţi ai noştri mai simpli şi neajutoraţi. Nimeni nu va putea spune că nu a ştiut că vaccinul acesta este ucigaş… iar pentru cei care nu au ştiut cu adevărat, pentru aceştia Biserica, prin preoţii şi slujitorii ei, este responsabilă şi va răspunde pentru sufletele lor. Omul vine să se formeze în Biserică şi ce formare îi dăm noi, dacă propovăduim aceeaşi învăţătură cu a statului antihristic? Biserica este datoare să se implice atât în societate cât şi în politică, atâta timp cât legile politice împiedică porunca lui Dumnezeu. Preotul, la hirotonie, jură că se va supune lui Dumnezeu şi poruncilor Lui, dar şi stăpânirii statale. Păi cui jurăm noi? Preşedinţilor şi parlamentarilor care legalizează prostituţia şi actele cu cip? Păi rolul preotului este numai să cunune şi să înmormânteze? Nu. El este sarea pământului şi lumina oamenilor. Ce lumină mai aduce, dacă el se supune legilor întunecate ale acestui veac? Iar dacă tace, înseamnă că refuză să aducă lumină oamenilor. Nu ei sunt urmaşii apostolilor, cărora Mântuitorul le-a poruncit: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”(Mc. 16:15)? Nu le-a poruncit să tacă. Daca s-ar ridica o elită de preoţi şi de călugări, care într-adevar să se angajeze în slujba Adevărului, atunci s-ar mai schimba situaţia. Iar prin această schimbare eu nu înţeleg îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi nici măcar a caracterului celor ce ne conduc, ci înţeleg o schimbare în sufletele credincioşilor, o întărire a credinţei care ne va da forţa să mărturisim împreună, ne va da unitatea şi dragostea jertfirii. Important este să ne opunem tuturor antihriştilor şi să murim demn; să nu avem o poziţie de laşitate. Iar poporul cum să se mobilizeze, cum să aibă tărie duhovnicească, dacă nu are lideri? – Poate că preoţii aceştia se tem să nu fie înlăturaţi din posturile lor şi astfel să nu mai poată catehiza credincioşii pe care îi mai au. – Prigoane au fost dintotdeauna şi vor fi. Noi nu trebuie să calculăm cât timp de cateheză avem la dispoziţie. Poate să fie şi o săptămână, dar să îmi fac datoria cu toată jertfelnicia faţă de Evanghelia lui Hristos şi neamul meu. Au fost 12 Apostoli şi până şi acolo a intrat diviziunea, trădarea. Şi ce catehizare este aceea dacă taci? Pe mine nu trebuie să mă îngrijoreze faptul că mă va schimba şi va trimite alt preot în locul meu. Dacă pătimim ceva pentru Hristos, mai mult folos vom aduce naţiei. Jertfa naşte viaţă. Nu este suficient să mărturiseşti un adevăr numai celui de sub epitrahilul tău, ci trebuie să îl propovăduieşti în auzul tuturor, avem datoria să scoatem adevărul la lumină. Te mai poţi retrage din strategie, dar cat durează această strategie, mai? Suferă poporul ăsta de atâta strategie şi nu mai facem nimic. Să nu confundăm strategia cu depunerea armelor. Doar nu suntem făcuţi numai pentru zile bune; un război cine îl mai susţine? Şi cine sunt luptătorii? Nu noi cei din lumea aceasta de aici? De ce i se zice Biserica luptătoare? Luptătoare înseamnă zi de zi să susţii un atac împotriva puterilor întunericului. O asceză retrasă în individualitatea ei nu mai este un adevăr mărturisit în plenitudinea lui. Foarte frumos citeam la Evdokimov mai devreme: „Biserica nu trebuie să îşi asume treburile concrete ale cetăţii, dar conştiinţa creştină este chemată să acţioneze din plin până şi în chestiunile cele mai tehnice. Politica, economia, dezvoltarea sunt sferele comune în care credincioşii şi necredincioşii se întâlnesc. Şi ce imensa sarcină este aceea de a desăvârşi lumea prin sobornicitatea calitativă a tuturora, de a însămânţa în cultură lumina Taborului. Un om al luminii poartă o lumină care străluceşte peste întreaga lume. Marii duhovnici spun că orice asceza lipsită de dragoste şi care nu este o „împărtăşire a fraternităţii” este deşartă. Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gura de Aur spune: Aici este odaia înaltă în care au şezut ucenicii; de aici au plecat spre Muntele Măslinilor. Să plecăm şi noi în căutarea mâinilor de săraci, căci ele sunt pentru noi Muntele Măslinilor. Într-adevăr, mulţimea săracilor este asemenea unui codru de măslin sădit în casa lui Dumnezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne înfăţişa, precum fecioarele cele înţelepte purtând candelele pline înaintea Mirelui”. Problema noastră cea mai mare acum este că ne aflăm într-o beznă a ignoranţei şi socotim păcatul neştiinţei un mare privilegiu. Generaţia aceasta a ajuns la apogeul nihilismului (negativismului). „Şi ce dacă fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic!” Iei cipul – „Ei, n-are nimic!”; slujeşti cu catolicii: „Ei, n-are nimic” şi tot aşa… toate nu au nimic. Această stare te îndreptăţeşte să faci orice, ce vrei, să amesteci lumina cu întunericul, să mergi şi cu Dumnezeu şi cu mamona. În acest caz noi nu mai suntem ucenici ai lui Hristos.

Sursa: https://www.aparatorul.md/parintele-iustin-parvu-nu-primiti-acest-vaccin/

                                  

             

    Patimile, moartea şi învierea 

                      Mântuitorului nostru Iisus Hristos

                                                                   
                                          

                                                                                 

                               Hristos a înviat! Paște fericit și multă sănătate,vă doresc,tuturor!

                                                                    La Cina Domnului,nu mai intrăm
                                                                    Lumina Învierii,nu mergem s-o luăm
                                                                    Dar,prin market,de zor,defilăm
                                                                    Îngrijindu-ne,doar trupul să ne-ndestulăm
                                                                    Creștini drept măritori,vreme e să ne trezim
                                                                    Și la Biserica lui Hristos,să revenim..
                                                                    Doar aici,pe Domnul,Îl vom întâlni
                                                                    Și sufletele noastre,se vor mântui!
                                                                    Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
                                                                    Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
                                                                    Să știți,nepăsători,de vom coninua,așa
                                                                    Vine vremea,în biserici,să nu mai putem intra.

                                                                                                                       Nicolae Trițoiu

                   

 

Suntem în postul mare al Paştelui şi nu putem să nu ne gândim la cele ce s-au întâmplat, acum mai bine de două mii de ani, când Domnul Iisus Hristos s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre. 

Suferinţa lui Iisus începe în ziua de joi. El aranjase locul unde să se pregătească Paştele şi unde să mănânce împreună cu apostolii săi. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină şi prima dată s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos. Prin urmare Iisus a luat măsuri pentru pregătirea acestei sărbători, dorind ca această ultimă cină împreună cu ucenicii săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut trimite ostaşi să-L ia din foişorul unde s-au făcut pregătirile şi pentru ca nici Iuda să nu ştie, nu i-a anunţat pe ucenici decât în faptul serii. Joi seara a avut loc Cina cea de Taină al cărui scop a fost instituirea Sfintei Euharistii (împărtăşanii).

Când s-a făcut seara, s-au aşezat toţi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă că unul dintre voi mă va vinde. Fiul omului merge precum este scris pentru El”. Învăţătorul i s-a mai adresat lui Iuda:”Ceea ce faci, fă mai reoede(adică să-l trădeze mai repede), fiindcă ştia că încă de miercuri Iuda primise cei trezeci de arginţi pentru a-L da în mâna fariseilor. Ucenicii n-au înţeles crezând că-i spune să cumpere ce mai trebuie pentru sărbătoarea Paştelui.

Întreaga cină a fost plănuită în secret, ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea sfintei împărtăşanii şi aceasta pentru ca să nu lipseacă pe ucenici şi pe creştini de prezenţa Sa palpabilă până la sfârşitul veacului.Luând apoi pâine şi vin li s-a adresat

apostolilor:

„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

Iuda n-a înţeles semnificaţia împărtăşaniei şi s-a împărtăşit fiind nevrednic,fiindcă deja luase cei treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus şi pentru care mai târziu îşi va lua osânda.Mântitorul a dorit ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise.

Deşi i-a dat să înţeleagă că ştia totul atunci când le-a spus că unul dintre ei îl va vinde,

nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest gest de bunăvoinţă nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.După cum afirma Dan Puric la una din lansările cărţii sale „Fii demn !”, marea vină a lui Iuda a fost că nu a avut încredere în Mâtuitorul că-l va ierta. De aceea a dus trădarea până la capăt, deşi a avut mustrări de conştiinţă când a aruncat punga cu arginţii primiţi, mustrări care-l va determina în final, să se sinucidă. La sfârşitul cinei, îi previne pe ucenici că în viitor vor trece prin prigoniri şi se roagă pentru ei şi pentru lume.După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Acolo Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi a luat doar pe Petru, Iacob şi Ioan ca să privegheze cu El,dar ei au adormit. Când s-a întors Iisus după ce se rugase le-a spus:”Sculaţi-vă să mergem.

Iată se apropie cel care mă va vinde”.

În momentul acela apare Iuda care-L sărută pe obraz pe Iisus ca să fie recunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-L arestează.Ben-Hur, personajul princioal al romanului amintit este martorul acestei scene.În faţa intrării în grădina Ghetsimani „soldaţii prinseră curaj şi-L împresurară; iar când Ben-Hur se uită după ucenici,ei plecaseră.

Cel părăsit pleacă înconjurat de mulţimea care îl scuipa, îl batjocorea ,îl lovea……..

Nazarineanul mergea încet cu capul în jos, cu mâinile legate la spate; părul des îi cădea pe faţă; şi era mai aplecat decât de obicei; părea să nu vadă, să nu audă nimic din ce se petrecea în jurul Lui.”1)

Urmează judecata prin procesul religios şi prin procesul politic. Au fost aduşi doi martori care au spus că Iisus vrea să strice legea şi să dărâme templul iudaic, că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu.Procesul politic se naşte când Caiafa îl trimite pe Iisus la Pilat acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Pilat ştia că Iisus este nevinovat, de aceea recurge la tot felul de şiretlicuri pentru ca el să nu se implice privind moartea Mântuitoru-

lui.De aceea li se adresează iudeilor în diferite momente:”Luaţi-L voi şi judecaţi-L”, „La voi

este obiceiul ca de Paşte să eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-L eliberez pe împăratul iudeilor? „. Ca să-i înduioşeze şi mai mult, a pus pe ostaşi să-L bată pe Iisus, să-i pună o coroană de spini pe cap şi în această situaţie deplorabilă i l-au prezentat:”Ecce Homo! „.

Iudeii care voiau să fie eliberat Baraba, celălalt deţinut, nu s-au lăsat impresionaţi de starea jalnică a lui Iisus şi strigau tot mai tare; „Dacă-L eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului”. Speriat Pilat a luat un vas cu apă, s-a spălat pe mâini spunând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei sale care după un coşmar ce-l avusese în vis noaptea, insistase să nu-L condamne). Furioşi iudeii au strigat:

” Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” De fapt ei erau revoltaţi împotriva romanilor care îi asupreau. De câte ori se isca vreo revoltă, erau primii pe câmpul de luptă.

Nutreau dorinţa de răzbunare alimentată de aşteptarea sosirii unui rege puternic, glorios al Israelului care să le împlinească visul de a doborî Roma şi de a-şi extinde stăpânirea.Le fusese deajunns să audă profeţiile cum că va veni un Mesia care va fi mult mai puternic decât Cezarul şi mai măreţ decât Solomon şi a cărui împărăţie va fi veşnică, încât s-au şi dedicat cu trup şi suflet acestei cauze.Ben-Hur personjul din romanul cu acelaşi nume a şi instruit trei legiuni de luptători din Galileea ca să lupte alături de acest rege.Când au auzit de venirea lui Iisus, au fost foarte bucuroşi că le-a sosit salvatorul, dar foarte dezamăgiţi că Mântitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune decât gloria personală.

Atunci,ei s-au răzvrătit împotriva Lui şi au vrut să-l piardă cerându-i moartea.

După ce a fost judecat, s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota, cuvântul ebraic însemnând „Căpăţână”. O legendă spune că în locul răstignirii se aflau osemintele strămoşului nostru Adam şi Crucea s-ar fi înfipt tocmai în locul unde cândva fusese craniul primului om.

Chiar dacă nu există un temei biblic sau istoric, legenda ilustrează adevărul că Iisus a şters

prin Cruce osânda lui Adam.

Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă de Lew Walace în romanul său cu lux de amănunte:”Mulţimile se perindau ca puhoaiele unui râu. Erau acolo toate clasele sociale ale

Ierusalimului, toate sectele Iudeei, toate neamurile lui Israel şi reprezentanţi ai tuturor

naţiilor pământului(n.n.care veniseră la Ierusalim să sărbătorească Paştele)….treceau în grabă să-L vadă pe sărmanul Nazarinean….

Odată cu puhoiul veneau mii de oameni care nu erau evrei- mii care îi urau şi îi dispreţuiau- greci, romani, arabi, sirieni, africani, egipteni, orientali. Aşa că studiind mulţimile, părea că întreaga lume urma să fie prezantă la răstignire.”2).Autorul înfăţişează şi starea Mântuitorului: „Era aproape mort. Se clătina la fiecare pas de parcă avea să cadă. Picioarele Lui goale lăsau urme roşii pe pietre. Avea legată la gât o scândură cu o inscripţie pe ea.O coroană de spini îi fusese îndesată cu putere pe cap făcând răni crude, din care şiroaie de sânge îi curseseră pe faţă şi pe gât.

Părul lung încurcat în spini era năclăit în sânge. Gloata care răzbea la El îL lovea cu bâte şi ÎL scuipa….nici un sunet nu scăpa de pe buzele Lui,nici de dojană, nici de durere….”3).

„Povestea despre Hristos” ilustrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de a-L elibera pa Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota. Caută să mobilizeze pe galelienii din legiunile instruite de el:”Sunteţi aceia care aţi luat săbii de la mine pentru libertate şi pentru regele care venea. Găsiţi-i pe fraţii noştri şi spuneţi-le că-i aştept la copacul crucii ca să-L scăpăm pe Nazarinean”, dar ei i-au răspuns:”Nazarineanul nu este Regele….a întors spatele lui Dumnezeu şi a refuzat tronul lui David. Nu e rege şi Galileea nu e cu El. Îşi marită moartea”.4).Balthazar ,unul dintre cei trei magi, singurul care mai era în viaţă,ce fusese martor la naşterea lui Iisus şi care era prezent şi acum, văzând,chinurile Mântuitorului se prăbuşi de durere.Ben-Hur care-l însoţea,impresionat profund , abia acum dă sens cuvintelor pe care i le spusese Balthazar şi înţelege că oricât

ar vrea să-L scape pe Iisus nu se poate, că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului, este

voia lui Dumnezeu.De aceea exclamă neputincios şi îndurerat:”O,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”5).

După un drum de 2 km. cortegiul ajunge pe Golgota,unde Hristos este răstignit pe cruuce.

 Avea doar 33 de ani. A fost cea mai grea moarte a epocii.Fiecare cui avea de la 15 la 20 de cm.Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă.În încheietura mâinii există un tendon care ajunge până la umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea obligându-L pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui pentru a ţine încheiturile în cuie şi pentru a putea respira,fiindcă pierdea tot aerul din plămâni. Din cauza asta era obligat să se sprijine pe cuiul bătut în picioare care era mai mare decât cele de la mâini,pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Cum nici picioarele nu puteau supota mult timp fără să se rupă,Iisus era obligat să alterneze acest ciclu ca să poată respira.Această situaţie a fost suportată de Iisus mai mult de trei ore.Câteva minute înainte de a muri, Iisus nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.

După consemnările evangheliştilor,în timp ce puterile îi scad stând pe cruce, El rosteşte şapte expresii;

„Părinte,iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.(S-a gândit mai mult la cei ce-L batjocoreau şi-L ocărau decât la El).

„Adevăr îţi spun ţie, azi vei fi cu mine în rai”.(Se adresază tâlharului care îşi recunoaşte vina, pocăindu-se.).

„Femeie, iată fiul tău, iată mama ta”.(Se adresează mamei Sale arătându-l pe Ioan şi lui Ioan

arătând-o pe mama Sa)

” Dunezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit !”(momentul cel mai tragic când Iisus este lăsat singur de tatăl ceresc pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii, pentru răscumpărarea noastră.).

„Mi-e sete.”(ilustreză cumplita durere îndurată.).

„Săvârşitu-s-a”.(Se arătă că în Hristos s-au împlinit toate profeţiile şi că acum opera Sa mântuitoare este terminată.).

„Părinte, în mâinile Tale îmă dau duhul Meu”.( exprimă absoluta încredere a lui Hristos în Dumnezeu Tatăl).

În clipa când Iisus şi-a dat duhul, aşa după cum se ştie, s-a făcut întuneric mare, catapeteasma templului s-a despicat în două, s-a cutremurat pământul şi după cum mai puţin se cunoaşte „…s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor.”6).Sutaşul şi cei care împreună cu el păzeau pe Iisus s-au înfricoşat zicând:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”.După ce a cerut încuvinţarea lui Pilat, „Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al lui Iisus i-a luat trupul şi l-a îngropat în grădina casei sale, într-un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun mort” 7),fiind ajutat şi de Nicodim.M-a surprins această afirmaţie, că nu ştiam acest lucru. Probabil că acea grădină, a acelui ucenic Iosif, se va fi întins pe locul unde azi se află mormântul Domnului Iisus la Ierusalim, unde vine şi se închină atâta lume.Altă explicaţie nu găsesc.

Iudeii care-şi aduceau aminte că Iisus vorbise despre învierea Sa, au cerut lui Pilat ostaşi ca să-i păzească mormântul.

Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi.

 Când femeile mironosiţe au vanit dis-de-dimineaţă la mormânt, au văzut un înger ca un fulger străbătând grădina lui Iosif. Au alergat la mormânt şi-au văzut acolo doi îngeri care le-au spus că Iisus a înviat şi să se ducă să dea ucenicilor această ştire.Ostaşii stăteau morţi de lumina învierii Domnului.După înviere,Iisus

s-a arătat mai multor ucenici. Aceştia au spus apostolilor, dar ei tot nu credeau. S-a arătat apostolilor fără Toma, apoi tuturor şi la mai multe grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor

timp de 40 de zille, după care la ultima arătare S-a înălţat la cer.

După cum ne aminteşte biserica, noi suntem părtaşi la răstignirea lui Hristos prin fiecare faptă rea pe care o săvârşim. De aceea s-a orânduit acest post în care ne aflăm ca respectându-l să ne ispăşim păcatele.

PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Prima dată, după cum s-a menţionat mai sus, s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.În casele israeliţilor nu a murit nimeni.Sângele mielului era garanţia luării în serios a avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.

Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos.Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie:(„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”).

Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevastească ce se va întâmpla mai târziu

sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.

În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare,un rol important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai sunt vopsite şi în alte culori.

În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în invierea Sa stă bucuria noastră.După cum a afirmat părintele Gh. Calciu:”Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru,bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.

                                                                                       de victoriaetveritas                                          

                                    Intrarea Domnului în Ierusalim

Duminica Floriilor

Cu ocazia sarbatorii Floriilor, un calduros 'La Multi Ani' celor care poarta un nume cu floare! Tuturor, o primavara luminoasa cu cele mai frumoase flori si zambete inflorite!

Sărbătoarea Floriilor ne aduce aminte de intrarea triumfală a lui Iisus în orasul Ierusalim. Este sărbătorită în fiecare an cu o săptămână înainte de Paste si se mai numeste Duminica Stâlpărilor.

După învierea minunată a lui Lazăr, căpeteniile iudeilor au luat hotărârea să-l omoare pe Iisus cu primul prilej care li se va ivi. Arhiereii si fariseii <spune Sf.Ap. Ioan> „dăduseră poruncă, că dacă va sti cineva unde este, să dea de veste ca să-L prindă”(Ioan 11;57). Această hotărâre nu este surprinzătoare deoarece ei îsi vedeau puterea si influenta subminate ( dacă Îl lăsăm asa toti vor crede în El... Ioan 11;48). Cel care ia hotărârea cum să fie rezolvată această problemă este arhiereul Caiafa: „mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară întreg neamul.”(Ioan 11;50). Pentru că era arhiereu, Caiafa prin cuvintele sale a proorocit scopul jertfei lui Iisus –salvarea neamului omenesc.

După ce Iisus se întoarce din cetatea Efraim la prietenul său Lazăr, ia hotărârea să meargă la Ierusalim. Pe drumul spre Ierusalim, lângă muntele Măslinilor, Mântuitorul îi trimite pe doi dintre ucenicii săi să îi aducă din sat un mânz de asin pe care nu a mai stat nimeni. Acestia l-au găsit, după cum a spus Învătătorul lor: Mergeti în satul dinaintea voastră si, intrând în el, veti găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a sezut vreodată...(Luca 19;30).

Pentru a-si arăta pretuirea pe care o aveau pentru Iisus, oamenii asterneau în calea lui ramuri, si chiar hainele lor strigând: Osana[1]!Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! ...Osana, Fiul lui David! Vestea venirii lui Iisus în Ierusalim s-a întins foarte repede, datorită faimei sale si a minunii extraordinare pe care o înfăptuise în urmă cu câteva zile si care îi pusese pe jar pe mai-marii iudeilor: toată cetatea s-a cutremurat (Matei 21;10-11)

Evident această primire i-a întărâtat si mai rău pe sinedristi care, supărati îl apostrofează pe Iisus zicându-I: Învătătorule, ceartă-ti ucenicii. Dar El le răspunde: Dacă vor tăcea acestia, pietrele vor striga! (Luca 20;39-40) Acest episod se repetă în templu când copii îi adresează aceleasi urale, spre disperarea arhiereilor si cărturarilor (Matei 21;15-16).

Următorul lucru inedit pe care îl săvârseste Hristos este alungarea negutătorilor care pângăreau templul lui Dumnezeu: Casa mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceti pesteră de tâlhari! (Matei 21;12-13). Înlăturând această cutumă, arhiereii si cărturarii îsi văd amenintate acum, după putere si pozitie, si veniturile (de loc neglijabile).

După alungarea „tâlharilor” din templu, Iisus a săvârsit o serie de minuni vindecând oameni orbi si schiopi. În tot acest timp arhiereii si cărturarii unelteau fără succes să-L prindă pe Iisus: Arhiereii si cărturarii si fruntasii poporului căutau să-L piardă. Si nu găseau ce să-I facă, deoarece tot poporul se tinea după El, ascultându-L (Luca 19;47-48).

Din relatarea evenimentelor de mai sus vedem cum actiunea se desfăsoară pe două planuri: Unul în care sunt prezentati oamenii ce se bucură de prezenta Mântuitorului în mijlocul lor, de cuvintele si de minunile pe care le înfăptuia. Si un altul ocult format din mai-marii evreilor care urmăreau stoparea „furtunii” iscate de Iisus între iudei prin cel mai brutal mod posibil: omorârea lui Iisus.

                Sfântul M.Mc. Gheorghe-purtătorul de biruinţă

                                              

Troparul: Ca un izbavitor al celor robiti si celor saraci folositor, neputinciosilor doctor, conducatorllor ajutator, Purtatorule de biruinta, Mare Mucenice Gheorghe, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre

  ,,Dragul meu Gheorghe, asa cum nimeni nascut din femeie nu este mai mare decat Ioan Botezatorul, asa nici un mucenic nu va fi asemenea tie! Numele tau va fi mult raspandit in Imparatia Mea va fi binecuvatat si va fi ca un port de siguranta pentru intreaga omenire. Oricine in nevoi va chema numele tau, barbat sau femeie, ii voi fi grabnic ajutator si voi indeplini cererea inimii sale.” Aceste cuvinte spuse de Domnul nostru Iisus Hristos Sfantului Gheorghe, inaintea muceniciei sale, sunt pastrate intr-un manuscris aflat la manastirea copta Sf Gheorghe din Old Cairo. Sluga Sf Gheorghe statea afara aproape de temnita si scria faptele sfantului si cuvintele lui, cu toata luarea aminte.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut in Capadochia, din părinţi creştini.A fost bogat si viteaz . Când a implinit 20 de ani a primit dregătoria de voievod de la împăratul Diocleţian,fiind prieten si tovaras de arme cu Constantin (viitorul imparat)

  La inceputul secolului IV, mare parte dintre locuitorii Egiptului  - provincie romana – erau crestini, pornind de la misiunea apostolica a Sf Apostol Marcu, cel care a increstinat nordul Africii incepand cu anul 33. Pe la anul 300 Imperiul Roman era la apogeul sau, intre granitele sale ( care insumau peste 10.000 km lungime), traiau intre 50 si 70 milioane de locuitori, adica aproximativ 1/5 din populatia lumii acelor veacuri; a fost singura data in istorie cand un stat a inglobat intre granitele sale Marea Mediterana, transformand-o intr-o Mare Internum; suprafara imperiului era de 3,3 milioane kmp. Sub presiunea problemelor interne si a atacurilor barbarilor, imparatul Diocletian incearca sa ia masuri de intarire a ordinii interne a statului, una dintre acestea (cea mai dramatica) fiind obligarea tuturor cetatenilor sa se inchine idolilor romani. Primul dintre cele 4 edicte impotriva crestinilor din anul 303 spune: „toate bisericile sa fie daramate, toate cartile sfinte sa fie arse, toti crestinii care detin un rang onorabil nu doar sa fie degradati, dar sa fie si lipsiti de drepturi civile. De asemenea, toti crestinii care nu sunt functionari sa devina scavi”; ultimul dintre edicte deja proclama moartea crestinilor, in cazul in care acestia nu se lepadau de Hristos.

  Tanarul Gheorghe se afla langa Diocletian cand acesta a hotarat sa proclame edictul de prigonire a crestinilor.. Vazand indarjirea cu care paganii sfatuitori ai imparatului au determinat aceasta hotarare si gandind ca nimic nu se mai poate schimba,viteazul ostas al lui Hristos a împărţit săracilor toată averea sa , aur, argint, haine, iar pe robii săi i-a eliberat . Apoi s-a infatisat inaintea imparatului Diocletian si a intregii curti si a marturisit deschis, cu mare credinta si curaj,că nu este de acord cu prigonirea creştinilor şi că idolii romanilor nu sunt dumnezei, deoarece “Hristos este Unul Dumnezeu întru slava lui Dumnezeu Tatăl”,mărturisind că el însuşi este creştin..

  Diocleţian i-a cerut să se lepede de Hristos, în shimb primind mai multă cinstire decât înainte.Sfântul nu a fost de acord şi ca urmare a fost torturat si supus la chinuri groaznice (loviri cu suliţă, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, lasat cateva zile in groapă cu var, încălţăminte cu cuie,, bătaia cu vine de bou). pe care le-a indurat cu barbatie si credinta neclintita in Hristos mulţumind, neîncetat, lui Dumnezeu.

Mai mult,la un moment dat,lângă mucenic a apărut un înger care l-a dezlegat şi i-a tămăduit pe loc toate rănile.Toţi s-au speriat,iar împăratul a dat ordin să fie otrăvit . El însă a rămas viu şi nevătămat după ce a băut otrava . Împăratul i-a cerut să spună ce vrăjitorii face,iar Sfântul Gheorghe i-a răspuns că numai rugăciunea la Hristos l-a salvat.

  Atunci Diocleţian i-a cerut ca dovadă să învie un mort prin rugăciune,iar sfântul l-a înviat. Pentru că împăratul tot nu-l credea a cerut să fie dus la templu zeilor şi acolo i-a sos pe demoni din idoli, iar statuile s-au sfărâmat. Împăratul s-a mâniat foarte tare şi in ziua de 23 aprilie,anul 303,Sfantul a primit moarte muceniceasca prin taierea capului. In toate aceste chinuri martirice,Domnul Iisus i s-a aratat, l-a intarit sufleteste si l-a vindecat trupeste,Vazandu-l viu si nevatamat, multi dintre martorii judecatii sale, printre care ostasi, vrajitorul chemat sa il biruie cu farmece si chiar imparateasa Alexandra, sotia imparatului Diocletian,s-au intors de la credinta idoleasca,marturisind pe Hristos si primind.astfel,cununa muceniciei.

Temnita in care a fost inchis Sf.Gheorghe si in care era vizitat in ascuns de cei care cereau a fie si ei increstinati ( prin exemplul sau de marturisitor si pentru ca vedeau cum Domnul Hristos ii dadea putere si il tamaduia) se afla chiar in Old Cairo, sub nivelul actual al bisericii grec-ortodoxe. Acolo, in micuta bisericuta, in fata temnitei, sunt expuse spre inchinare uneltele de tortura - cele inrosite de sangele marelui mucenic, coiful si armura sa de cavaler de oaste, ca si staplul de mamura de care a fost legat in timpul patimilor sale mucenicesti. O parte din lantul cu care a fost legat Marele Mucenic Gheorghe poate fi atins de pelerini, spre tamaduire de boli trupesti si sufletesti.

  In secolul IV Imparatul Constantin a dispus ridicarea unei biserici crestine deasupra mormantului Sf Gheorghe,  fostul sau prieten. Actuala biserica, cladita in anul 1870 peste ruinele unei basilici din sec al XV-lea, pastreaza o cripta sub nivelul solului in care se afla mormantul Marelui Mucenic, cu un sarcofag din marmura plasat acolo in anul 1871.

  Interesant este ca pe suprafata acestui sarcofag, in cutele basoreliefului care il reprezinta pe Sf Mare Mucenic Gheorghe, exista continuu mir placut mirositor, care pare sa izvorasca mereu...

În conştiinţa populară românească, Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici purtând hramul său. Există localităţi în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sfântului Gheorghe doborând balaurul este prezentă şi pe steagul Moldovei medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mânăstirea Zograful de la Muntele Athos. O dovada este si rugaciunea lui Stefan cel Mare, scrisa pe steagul sau: “O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale.” Sfântul Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). Potrivit datelor statistice existente la nivelul Ministerului Administratiei si internelor,aproape un milion de romani poarta numele sfantului si isi serbeaza ziua onomastica in aceasta minunata zi de sarbatoare.

  Reprezentarea sa iconografica ca ostas calare pe un cal arab ucigand balaurul este o reprezentare tarzie dar extrem de raspandita, care are la baza o legenda pusa in circulatie in Evul Mediu ( sec XIII, Legenda Aurea), de credibilitate discutabila: in cetatea Salone din nordul Africii (Libia de astazi), un balaur – crocodil cu aripi – teroriza populatia orasului, care era nevoita sa-i dea zilnic cate doua oi, pentru a-l tine la distanta, in afara portilor cetatii. De la un moment dat jertfa a devenit umana, trebuind sa-i ofere ca hrana cate un copil pe zi, pana cand sortii au picat asupra fiicei regelui, o fetita de 14 ani, Sabra. Cand fata a fost adusa in fata portilor, plangand, Sf Gheorghe care se apropia de cetate calare pe calul sau alb, vazand scena si afland situatia, decide sa lupte impotriva balaurului, pe care incearca sa il ucida in numele Domnului Iisus Hristos. Ranind infioratorul animal, il aduce in piata centrala a orasului, unde il decapiteaza spre bucuria multimii care, afland cu puterea cui a reusit Sf Gheorghe sa ii elibereze de teroare, cred in uniculDumnezeu si se increstineaza. Chiar daca istoria care se afla la baza reprezentarii iconografice atat de cunoscute a Sfantului Gheorghe – omorand balaurul – pare sa faca parte dintre numeroasele mistificari ale vietilor sfintilor puse in circulatie de Biserica Catolica in Evul Mediu, ea a capatat o atat de mare raspandire mai ales datorita faptului ca simbolizeaza victoria credintei in adevaratul Dumnezeu in fata paganismului, a binelui in fata raului in toate formele sale de exprimare.

  In manastirea sarbeasca Sf Gheorghe, situata intre Timisoara si Resita, pe malul raului Barzava intre satele Birda, Berecuta si Sangeorge, langa localitatea Manastire, se afla o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului si, in altar, sfinte moaste ale Marelui Mucenic Gheorghe unice in lume: bucata din sfantul craniu, adusa in sec XV de catre despotul sarb Georghe si un lant al Sfantului Gheorghe. Prima biserica a manastirii a fost ridicata in anul 1485 si a dainuit pana in 1794, cand a fost ridicata actuala biserica, cu pereti pictati in 1799 de catre Pavle Giurgiev. Biserica sarba este pe stil vechi, hramul Sf Gheorghe fiind sarbatorit in zilele de 5 si 6 mai. In Egipt, Sf Gheorghe este numit Deir Al Banat -ce coincidenta de nume…

Sf Mare Mucenic Gheorghe este atat de venerat si iubit in lume, incat a ajuns protectorul multor tari ( Anglia, Etiopia, Georgia, Grecia, Lituania, Moldova, Palestina, Portugalia, Rusia…) si orase (Moscova – Rusia, Beirut – Liban, Genova si Ferrara – Italia, Freiburg – Germania, Lod – Israel, Botosani, Drobeta Turnu Severin, Timisoara – in Romania…). Iar localitati cu numele sau se afla pe toate continentele pamantului. O verisoara a sa dupa tata,  Sfanta Nina ( 296-340), a crestinat incepand cu anul 319 Iberia caucaziana, de atunci tara preluand si numele de Georgia. NumeleGheorghe inseamna ”agricultor” ( de la „geo”, pamant), iar in lumea araba, islamica, este cunoscut ca „ al-Khidir”, „cel verde”; verdele, culoarea islamului, se afla pe steagurile tuturor acestor tari arabe si aceasta asociere poate explica extraordinarul cult pe care musulmanii il au fata de marele mucenic crestin 

  Ziua de pomenire a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, 23 aprilie, cade anul acesta în timpul săptămânii a şasea din Postul Mare. În toate lăcaşurile de cult se va oficia în această zi Liturghia Darurilor înainte sfinţite. Rânduiala a fost stabilită la Sinodul Trulan din anul 692.
„Hotărârea Sinodului Trulan prevede ca în timpul Păresimilor în afară de Sărbătoarea Bunei Vestiri orice sfânt cu polieleu, orice zi deosebită va fi cinstită prin liturghie înainte sfinţită. Liturghie deplină nu se săvârşeşte decât în zilele de sâmbătă şi duminică. În ziua de sâmbătă sau din duminica înaintea acestei sărbători, respectiv, în sâmbăta sau duminica a V-a a Sfântului şi Marelui Post preoţii vor pregăti un Agneţ va fi sfinţit, Agneţ cu care se va săvârşi Liturghia înainte sfinţită în ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. La bisercile de enorie, aşa cum prevede Tipicul, în ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se va săvârşi fie Pavecerniţa Mare împreună cu Litia, mai ales acolo unde este hram, fie Vecernia Sfântului Gheorghe şi Litia. La bisericile de mănăstire, la catedralele chiriarhale Vecernia se va săvârşi întotdeauna dimineaţa împreună cu rânduiala Ceasurilor, iar după amiază Pavecerniţa Mare şi acolo unde este cazul şi Litia”,

  Sarbatoarea Sf Gheorghe, coincide cu sosirea primaverii, regenerarea naturii, ceea ce se suprapune peste ideea renasterii sale din morti. In traditia populara Sfantul Gheorghe este cunoscut sub numele de San-George. Este considerat a fi un sfant al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor.
In spiritualitatea populara, intre San-George si Samedru (Sfantul Dumitru) exista o intelegere cosmica. Se spune ca atunci cand broastele canta pentru prima oara, San-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viata.
  In dimineata zilei de San-George, capul familiei, intotdeauna un barbat, asaza la stalpii portilor si ai caselor, la ferestrele si usile caselor si grajdurilor, in gradini si pe mormintele din cimitire ramuri verzi. Astfel, se credea ca oamenii, vitele si semanaturile erau protejate de fortele malefice.
Ramurile verzi erau pastrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri impotriva bolilor. Ele erau puse si in hrana animalelor, in credinta ca acestea vor fi protejate de puterea duhurilor rele.

Nimeni nu avea voie sa doarma in aceasta zi deoarece se credea ca acel care incalca interdictia, avea sa fie somnoros intregul an.
  Urzicatul era un alt obicei practicat de San-George. Exista convingerea ca prin urzicat ei vor fi mai ageri, mai harnici si mai sanatosi de-a lungul intregii veri care urma sa inceapa.

         

                                       

                                                    Postul Sf.Pasti 

Biserica noastra a închinat Duminica , din ajunul Sfantului si marelui Post al Pastelui, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai.

Episodul biblic din Cartea Facerii ne ofera cheia intelegerii semnificatiei postului pe care il incepem azi.

Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai,la începutul acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin neascultare si păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu.Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos,Cel de-al doilea Adam.

Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi.

Deci,postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor si necumpatarii sufletesti.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun.

Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire.

Straduinta de a aseza virtutile potrivite in locul pacatelor pe care dorim sa le parasim,alungă întunericul sporind lumina si puterile noastre sufletesti.

Iata ce spune Sf.Vasile cel Mare despre rostul si foloasele postului: ,,Postul este cel mai bun strajer al sufletului si cel mai bun tovaras al trupului. El alunga spiritele rele,indeamna la pietate si infranare,inspira modestie,da curaj in razboi,contra feluritelor rautati si primejdii,da aripi rugaciunii,spre a se inalta si a patrunde pana la ceruri. Postul este sprijinitorul caselor,parintele sanatatii,povatuitorul tinerilor,podoaba varstnicilor,prietenul devotat al celor casatoriti. Postul este infranarea poftelor si omorarea patimilor,fiul pocaintei,sabia iubirii de sine,pazitorul mantuirii noastre si mijlocitor tare catre Dumnezeu,ca sa putem dobandi darurile Duhului Sfant”.

În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire morala dar si trupeasca. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu,datorită postului ,se uneşte, organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul.

Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Caci,un om mântuit înseamnă un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi cu unele exceptii hotarate de pronia divina şi la trup.

                                             *************

Postul este reţinerea,de bună voie, de la anumite mâncăruri „de dulce"(carne,lapte,ouă,brânză şi derivatele lor) precum şi la gânduri,cuvinte şi fapte rele cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. 

El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu rugăciunea şi milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc, aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc, toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăţeşte prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul, simbolul că iubim pe Dumnezeu care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pe noi inşine şi pe temeiul acestei biruinţi, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului. "Acest soi de draci, nu iese decât cu post şi rugăciune". (Matei 17, 21).

Postul este,totodată, mărturie a legăturii noastre harice cu Dumnezeu. 

Porunca postului a fost dată în Rai,lui Adam,după ce a creat prima pereche de oameni,pe Adam şi Eva “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânci,căci,în ziua în care vei mânca din el,vei muri,negreşit”(Fac.2,17),

Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum. Adam, nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii. Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine nu are viata. Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii.Marea tragedie a neamului omenesc rezidă din nesocotirea acestui adevăr de către strămoşii noştri Adam şi Eva.Ispitiţi şi vrăjiţi de vătre diavol ei au crezut că hrana are viaţa în sine şi că,mâncând din pomul oprit(călcând postul poruncit de Dumnezeu),vor avea viaţă în sine şi vor şti toate tainele lui Dumnezeu.

Astfel,lumea, hrana au devenit dumnezeii lor.Iar ei au devenit din oameni liberi sclavi ai acestor idoli începători care sunt lăcomia pântecelui şi lumea înconjurătoare cu toate poftele şi ,,modele”ei,care, din momentul pedepsirii lor şi blestemului divin,a intrat în puterea diavolului. Iată,de ce,toate generaţiile de oameni care s-au succedat de la Adam încoace,inclusiv noi cei ce trăim în prezent suntem sclavii hranei şi ai tentaţiilor păcătoase ale lumii.Cu alte cuvinte trăim încă după trup aşa cum spune Sf.Ap.Pavel.Desigur ne afirmăm credinţa şi originea în Dumnezeu dar,, Dumnezeu nu aste viaţa noastră,hrana noastră,conţinutul atotcuprinzător al vieţii noastre. Noi mancam pentru a fi vii, dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.”( Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

Doar Dumnezeu mai putea să salveze pe om din robia păcatului şi a morţii.Şi din marea Sa iubire de oameni nu a ezitat să o facă trimiţând ca jertfă de ispăşire a păcatelor lumii pe Însuşi Fiul Său Cel Întrupat,pe Mântuitorul Iisus Hristos,Noul Adam care vine să repare stricăciunea adusă în ordinea vieţii şi să readucă pe om la adevărata viaţă în Dumnezeu.El a început această sublimă operă de restaurare a omului prin post: Si dupa ce a postit 40 de zile si 40 de nopti la urma a flamanzit” (Matei 4, 2). 

Foamea este acea stare fiziologică a omului căzut prin care avem nevoie urgentă de hrană,este momentul repetat zilnic în care înţelegem că nu avem viaţă în noi înşine şi că,de fapt,viaţa noastră depinde de pronia şi mila lui Dumnezeu. Şi fiindcă foamea este timpul cel mai propice ispitei,aşa cum a venit la Adam şi Eva în rai Satana a venit şi la Hristos în pustiul Carantaniei,încercând să-L ispitească

Dar ,spre deosebire de Adam,Hristos a respins aceasta ispita si zis: ,,Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. El e refuzat sa accepte acea minciuna de dimensiuni cosmice pe care Satana a impus-o lumii, facand din ea un fundament pentru intreaga noastra vizune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Iată cum,Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care noi,după douâ mii de ani, inca o mai rupem in fiecare zi

In biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna abstinenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema.Dar primii creştini împleteu foarte strâns,postul cu rugăciunea şi milostenia

Căci, fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina prin rugăciune, fara a descoperi dependenta noastra totală de Dumnezeu ,postirea fizica nu este numai lipsită de sens dar este chiar periculoasă,poate fi chiar si sinucidere Din acesta cauza, mai intai de toate avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu facand din postul nostru un post Teocentric. Adică postim pentru Dumnezeu,pentru a redescoperi trupul nostru ca templu al prezentei Lui.

Iată de ce ,conştienţi fiind ,de acum, că ne-am îmbolnăvit şi murim din neascultare faţă de Dumnezeu trebuie să ne vindecăm şi să dobândim făgăduinţa învierii prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare). 

Trebuie de asemenea să precizăm că fără iertare,un creştin adevărat, nu poate incepe postul. Petru, cel căruia i s-a dat autoritate apostolică cerească, a spus: "Doamne, de câte ori va gresi fratele meu fată de mine si eu îl voi ierta? Oare până de sapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ti spun ca până de sapte ori, ci până de saptezeci de ori câte sapte." (Matei 18. 21-22). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii.

Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea Tatăl Nostru,pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).

Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."

(Ioan5,14).

Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim la pamant.

Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii prin smerenie, mânia prin iertare şi lăcomia trupului prin înfrânare. 

Nu orice post este post religios, ci numai acela care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu asa cum a primit-o Adam (Fac. 2, 16.-17; 3, 2-6) si au invatat proorocii (Lev. 19, 29-31; Is. 68, 1-6; Ioil 2, 12-16) si l-au practicat Sfintii (Ex 18; III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Sf. Ioan Botezatorul a postit in continuu (Matei 3, 4; Marcu 1, 6). Iisus a poruncit limpede ca sa postim si cum sa postim (Matei 6,16-18; Luca 21-34). Apostolii au postit si s-au rugat (F. Ap. 13,3; 14, 23; I Cor. 7,5; II Cor. 11, 27).

Deci, orice crestin trebuie sa fie convins că postul este poruncă divină primordială, sa-l respecte in convingerile sale si sa-l practice atat cat darul credintei si puterile il ajuta ferindu-se de a-l defaima, intrucat el este lăsat nouă de Dumnezeu, cu scopul de a ne infrana trupul de la patimi, a ne smeri sufleteste si a ne face mai buni intru pocainta si rugaciune spre mantuirea noastra si slava Lui Dumnezeu.

Cei ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu vor să postească de voie vor posti de nevoie fiindcă Dumnezeu va trimite asupra lor multe necazuri şi pagube,apoi boli cronice grave şi îndelungate. Iar dacă şi atunci vor cârti şi se vor dovedi necredincioşi şi împietriţi la suflet atunci vor pierde chiar mântuirea lor.

Iată de ce,se poate afirma că nimeni nu se poate mântui fără să ţină posturile rânduite de Biserică. Cel care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător de poruncă dumnezeiască. Aici doresc să adresez un avertisment serios tuturor părinţilor creştini şi nu numai:

FRAŢILOR,DACĂ DORITI SA VĂ EDUCATI COPIII IN SPIRIT CRESTIN SI SĂ VĂ BUCURATI DE EI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE ATUNCI CONVINGETI-I ŞI AJUTAŢI-I SĂ TINĂ ŞI EI POSTURILE RANDUITE DE BISERICĂ. SI SA AIBA O PRAVILA ZILNICA DE RUGACIUNE! ,NU ORGANIZATI ZILE ONOMASTICE ŞI NU LE PERMITETI SA MEARGA LA ZILE ONOMASTICE CU PETRECERI ŞI CHEFURI,MAI ALES IN PERIOADA POSTURILOR.FIINDCA INCET INCET PARTICIPAND LA ACESTE ADEVARATE ŞI DEZNĂŢATE ORGII,SUB INFLUENTA"EDUCATIVA" A PRIETENILOR DIN ANTURAJ,VOR SUFERI PUTERNICE INFLUENTE DEMONICE ŞI II VETI PIERDE POATE DEFINITIV ŞI ODATA CU EI VA VETI COMPROMITE ŞI DV-S MANTUIREA SUFLETULUI .AVETI MILA DE COPIII DV-S ŞI NU FITI DELOC PERMISIVI CU EI IN ASEMENEA IMPREJURĂRI! DAR AVETI GRIJE SA VA MOTIVATI CU DRAGOSTE CU ARGUMENTE ŞI CU CALM REFUZUL ŞI SĂ NU CEDATI INCREDIBILELOR PRESIUNI ŞI SANTAJE LA CARE VA VOR SUPUNE.TREBUIE SA SIMTA CA II IUBITI ŞI LE DORITI NUMAI BINELE. TINETI MINTE ACEST AVERTISMENT CACI AICI SE PIERDE TOATĂ EDUCATIA PE CARE NE-AM STRADUIT SA LE-O DAM TIMP DE ANI DE ZILE.BINEÂNTELES CA ŞI DV-S TREBUIE SA FITI MODELE PENTRU EI IN ACEST SENS.NU LE PERMITETI SA SE IMPRIETENEASCA CU ORICINE ŞI RETINETI: CU CAT PETREC MAI MULT TIMP IN COMPANIA ASA ZISILOR PRIETENI DIN ANTURAJ DEVIN DIN CE IN CE MAI PUTIN CRESTINI SI SE INDEPARTEAZĂ DE FAMILIE CEEA CE ESTE O ADEVARATA TRAGEDIE.EI NU INTELEG CA DOAR UNITATEA FAMILIALA LE POATE OFERI PROTECTIE IMPOTRIVA ATACURILOR DEMONICE.! SĂ-I DETERMINAM PE COPIII ŞI ADOLESCENTII NOSTRI DRAGI SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ LUMEA ACTUALA CU TOATE MODELE ŞI TENTATIILE EI ESTE O LUME A INTUNERICULUI SPIRITUAL CARE SE RASPANDESTE CU REPEZICIUNE ŞI CA EA SE AFLA MAI MULT CA ORICAND IN PUTEREA CELUI RAU! DRAGII MEI COPIII ŞI TINERI CRESTINI CU DRAGOSTE VĂ INDEMN ŞI VĂ ROG INCETATI SA VA MAI VINDETI MOD DELIBERAT SUFLETUL DIAVOLULUI PENTRU CATEVA CLIPE EFEMERE DE PLACERE!. CU UN ASEMENEA COMPORTAMENT DATI DREPTURI DIAVOLULUI ASUPRA VOASTRĂ ŞI PUTERE DIN CE IN CE MAI MULTA PUTERE CU CARE SA POATA SA VA DISTRUGA PE VOI ŞI IN FINAL INTREGA CIVILIZATIE PLANETARA. APROPIAŢI-VA DE DUMNEZEU CU POST,RUGACIUNE,SPOVEDANIE,IMPĂRTASANIE ASCULTARE ŞI IUBIRE.REVENITI IN FAMILIILE VOASTRE,IN BISERICA ŞI IMPREUNĂ CU PĂRINTII VOSTRI REFACETI UNITATEA FAMILIALA.FIINDCĂ SA STITI,O FAMILIE UNITA IN IUBIRE ESTE CEA MAI PUTERNICA ARMA DE LUPTA IMPOTRIVA DIAVOLULUI IAR O BISERICA FORMATA DIN CAT MAI MULTE ASEMENEA FAMILII VA REUSI SA ANIHILEZE PUTERILE INTUNECATE ALE IADULUI CARE AU INCEPUT SA INVADEZE PAMANTUL!

La polul opus sunt acei creştini plini de zel care se supun unor perioade lungi şi aspre de post negru sau post aspru .Pe aceştia îi atenţionăm să nu o facă de capul lor fiindcă vor cădea în păcatul mândriei şi în mari ispite ci numai sub ascultarea strictă a duhovnicului.

Postul se respecta si în Legea Veche. “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37, 32-34)

Iudeii posteau lunea si joia si în anumite zile dupa rânduiala de cult a Vechiului Testament.

Sfintii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pornind de la cultul iudaic, au rânduit doua zile de post saptamânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzarii Domnului de catre Iuda si vinerea, în cinstea rastignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit si lunea zi de post, mai ales pentru calugari, ca sa prisoseasca în toate Biserica crestina fata de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit si celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocainta si cresterea noastra duhovniceasca este Postul Mare.

Acest post tine sapte saptamani. Primele sase saptamani inchipuie postul de 40 de zile al Mantuitorului, iar a saptea saptamana este pentru cinstirea Patimilor Sale.

Este cu data schimbatoare, fiind legat de data Sfintelor Pasti.

Nu se mânca : carne , oua , brânza, precum si peste, untdelemn si vin.

Este dezlegat la untdelemn si vin sambata si duminica, in ziua de 24 februarie (Aflarea Capului Sf Ioan Botezatorul), 9 martie (Sfintii 40 de Mucenici).

Se mananca peste la Buna Vestire (25 martie) si in Duminica Floriilor.

Bolnavii au voie sa manânce bucate cu untdelemn si sa bea vin în Postul Mare.

În acest sfânt post crestinii merg cît mai regulat la biserica, se împaca unii cu altii, sotii tin definitiv curatenie trupeasca. Apoi toti se roaga mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii si milostenie dupa putere, se spovedesc si se împartasesc în post de doua ori, sau macar odata pâna la Sfintele Pasti, renunta la judecati, la certuri si distractii care robesc mintea si înseala pe multi.

Nu ascundeţi păcate.la Spovedanie!

Orice crestin care vrea să se pocăiască de păcatele sale şi să-şi îndrepteze viaţa,trebuie să-şi mărturisească,cu căinţă păcatele sale,nu numai lui Dumnezeu,aşa cum zic unii,asa zisi creştini,ci şi reprezentanţilor Bisericii Sale care sunt episcopii şi preoţii ortodocşi,ca urmaşi ai apostolilor şi având harul lui Dumnezeu transmis prin succesiune apostolică. Se ştie că Domnul Iisus Hristos le-a transmis sfinţilor apostoli harul şi puterea de a ierta păcatele: ,,Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute."(Ioan 20,22-23). De aceea porunca a patra a bisericii noastre statueaza datoria crestinilor de a păşi la Sf.Taină a Spovedaniei sau Pocăinţa,cum i se mai spune,pentru a se spovedi şi apoi,a se împărtăşi: ,,Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, daca in fiecare post nu putem, cel putin odata pe an, in Postul Pastilor."

A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruință a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuți ale faptelor bune.

În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căință, cu lacrimi, se șterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ți se dublează și celelalte și te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să aminteasca omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinților părinti din molitfelnice: ,,Iată, fiule Hristos este de față, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primești iertare de la Domnul. Iată, și sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate cate mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, așadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat.

Ca dovadă ca sunt adevărate aceste cuvinte, ascultați ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise și la alți duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de rușine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind și la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul și a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un șarpe mare. Ieșea puțin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în fața ei era o gramadă de șerpi mai mici.

Pe când preotul duhovnic îi dă dezlegare, a văzut ucenicul cum șarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci și ceilalți șerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a vazut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii față de Dumnezeu și-a primit pedeapsa pierzându-se și vremelnic și veșnic.  Pr. Visarion Iugulescu - extras din predica la Duminica a II-a din Post

În continuare,vă propunem ca în perioada postului să rostiţi zilnic două rugăciuni considerate specifice pentru post în Biserica Ortodoxă

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia,rugăciune pe care o redăm în continuare şi pe care Tradiţia Bisericii o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul care este prâznuit în ziua de 28 ianuarie:

1. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele,duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri .Este bine ca si noi s-o practicam zilnic,pe intreaga durata a postului.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. Importanţa acestei rugăciuni constă în aceea că că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei având ca scop ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă orice încercare de a ne întoarce către Dumnezeu.

Prima dintre acestea este duhul trândăviei. Trândăvirea este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă ,nici de dorit. Şi deci,orice efort în acest sens este inutil. Este cauza tuturor păcatelor doeoarece blochează din start,energiile divine harice care ar putea să vină în ajutorul demersului nostru fiinţial al apropierii de Dumnezeu.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare risipire,de alergare după bunurile şi plăcerile vieţii,care întotdeauna,mai curând sau mai târziu ne va umple viaţa de stress,insatisfacţii,tristeţe,nelinişte,zbucium sufletesc,insomnii,depresii,drame personale şi familiale şi chiar gânduri şi idei suicidare.Deznădejdea,depresia şi impulsurile suicidare sunt semne sigure ale morţii sufletului .Este momentul în care omul devine incapabil să vadă lumina divină şi să o dorească în viaţa lui .În acest stadiu el trebuie să fie neapărat ajutat să depăşescă acest moment extrem de periculos.

Iubirea de stăpânire. Paradoxal, trândăvia şi grija de multe ne conduc mai întâi la iubirea de stăpânire Fiindcă viaţa noastră este lipsită de sens ,de împliniri şi de finalitate ea va degenera într-o atitudine de egoism extrem şi de comportament cinic,inuman ,faţă de semeni. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, manifestată printr-o largă paletă de atitudini şi acţiuni faţă de ei,pornind de la tendinţa de a-i domina şi a-i comanda şi ajungând la indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. ;sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1.) Cuvântul este unul dintre darurile esenţiale ale lui Dumnezeu pentru om .Întrebuinţarea lui corectă sau greşită poate să mântuie sufletul sau să-l ucidă. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi alte păcate de moarte, transformând viaţa omului în iad.

Acestea patru sunt „obiectivele” negative ale pocăinţei.obstacole în calea mântuirii pe care le putem îndepărta numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia. Este opusă trândăviei. . Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul Desigur virtutea curăţiei se referă la starea trupescă feciorelnică şi la un suflet curăţit de patimi dar aici traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini trebuie să fie: plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Hristos a refăcut în potenţă.plinătatea originară a omului prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia .Smerenia este virtutea opusă păcatului mândriei Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu . De aceea cuvântul scripturistic spune că:,,Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har”

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate împreună în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, „Aşa,Doamne,Împărate,dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”.. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Doar atunci când „vedem greşalele noastre” şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman ,mândria ,va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi — asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de rugăciune al trupului uman.

2. Rugăciune la începutul zilei de post

"Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare, departe, Cel ce mai inainte ai intocmit, prin Legea Ta Veche si Noua aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si spre biruinta asupra pacatului; ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu bunaplacere inaintea Ta in toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase Dumnezeule si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.Amin." 

Ca o concluzie finală putem afirma că Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât şi cu trupul, sprijinit şi întărit de rugăciune, fapte bune, spovedanie şi pecetluit cu Sfânta Împărtăşanie. Pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu, postul trebuie unit totdeauna cu rugăciunea şi cu milostenia. Sfinţii Părinţi chiar aseamănă postul cu o pasăre, ale cărei aripi sunt rugăciunea şi milostenia. Când postim numai cu trupul, fără a ne ruga şi a face milostenie, sufletul nostru nu se poate înălţa spre Dumnezeu. Acestea, rugăciunea şi milostenia, împreună cu postul fac sufletul mai puternic, mai uşor şi îi dau aripi

                                      

                               

                                  

 Sărbătoarea Marii Uniri - Fii mândru,că ești român!

           

                       

                                         Fii,mândru,orice-ar fi,că eşti român

                                                                                                     de Nicolae Triţoiu

        Sărbătorim marea unire iar și iar                   Căci,pe tricolor e scris unire,din străbuni

        Cu mândria de a fi români adevărați              De la Mihai Viteazul,chiar de la Decebal

       Dar și cu tristețea ce o resimțim, amar          Dar,mai ales,în sufletele noastre,de români

        Fiind dezbinați și nu uniți,frați lângă frați    Unirea-i sfântul și mărețul nostru ideal.

        Ne-au furat,ca-n codru şi ne-au ocupat          Roșu,galben și albastru semnifică,se știe

        Mai marii lumii şi autohtonii acoliţi                Credință dreaptă,libertate și frăție,

       România Mare o au dezmembrat                    Sânge strămoșesc,pentru neam și ortodoxie

        Transformând un falnic neam,în aserviţi.      Jertfa lui Hristos,cereasca sa Împărăție.

       Cu diabolici tehnici,ne-au manipulat               Haideți frați români,strigați cu-nflăcărare

       Încât,ne-am ales străini conducători               Acum.când sărbătorim mărețul centenar

       Ce străine interese,au reprezentat.                  Vrem să trăim uniți,în România Mare

       Dovedindu-se,de neam şi glie,trădători.          Și nu robi,iarăși,într-o colonie de fanar!

       Cu subvenţii şi promisiuni,ne-au amăgit          Vrem reântregire și unire, în Carpați

       Economia au distrus şi ne-au lăsat şomeri        Iar nu uniune,cu străini și apostați

       Copiii noştri,în străinătăţi,au pribegit              Nici democrație,cu fațadă de hârtie

      Dintr-un popor prosper,ajuns-am,pauperi.      Cu politicieni corupți și vânzători de glie.

     Le-aţi spus,că sunt analfabeţi,că sunt golani    Împreună,vrem să ne rugăm,cu-nflăcărare

       Celor ce,pentru ,,democraţie”au luptat            În Biserica creștină,cea drept măritoare

       Voi,haite de hiene şi hoarde de şnapani           Rugând,neâncetat,pe bunul Dumnezeu

       Că, România,nu-i a voastră,aţi uitat?                Să binecuvinteze pe români,poporul Său

       E ţara noastră,de strămoşi,lăsată                      Primul popor european,încreștinat

       De Decebal,de Mircea,de Ştefan voievod          De sfântul Andrei,apostolul întâi chemat

       Şi nu vom permite,a ne fi furată                         De două milenii, stăm, zid de apărare

       Căci,patrie,suntem noi,mulţimea de norod.      Bisericii lui Hristos, atotbiruitoare.

       Tot,ce-am avut,mai bun,voi,ne-aţi prădat        De aceea,Dumnezeu iubește pe români

       Şi codrii seculari şi glia strămoşească                Noul Athos și grădina Maicii Domnului

       Cu taxe şi biruri grele, ne-aţi împovărat               Nu ne vor birui,nici porțile iadului,

       Viaţă grea,ajuns-a,tot românul,să trăiască.    Uniți,în jurul Lui,vom fi,aici,în veci,stăpâni!

       Cu sacrificii,datoriile ne-am achitat                 Trezeşte-te,române,cu ochii la hotare

       Și fără milă,iarăși,ne-ați îndatorat,                  Tu,urmaş,al unui viteaz neam străbun

       La sărăcie,pe urmași,ia-ți condamnat               La falnicu-ți trecut,gătind,viitor mare

       Căci vor moșteni o țară,scoasă la mezat.          Fii,mândru,orice ar fi,că eşti român!

       Ne ucideți lent,cu alimente otrăvite

       Cu virusuri,gospodării ne atacați

       Vreți să ne microcipați,precum, pe vite

       Ca să ne puteți sclavi și să ne-nfometați.

        Ne-ați decimat armata,falnic scut al țării
        Mândria nației și artizană a unirii
        Pe militari și pe eroi,i-ați dat uitării
        Pradă ne-ați lăsat,dușmanilor și cotropirii.

        Biserica dept măritoare,o ați infectat

        Cu ecumenismul mincinos și apostat
        Nu vrem unire cu eretici și vrăjitori
        Robi lui Hristos,suntem,nu iude și trădători

       Ce vreţi,să mai furaţi,nu vă e teamă,oare

       De Dumnezeul ,Cel,aici, pe veci,Stăpân

       De judecata şi mânia-I viitoare?

       De trezirea şi unirea,marelui popor român?

                                      Sf. Ap. Andrei - apostolul românilor

                    

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (numită în popor şi Vovidenia) aminteşte faptul aducerii cu evlavie, în biserica Legii vechi, adică în templul din Ierusalim, a copilei de trei ani, care avea să fie Maica Domnului nostru Iisus Hristos; întâi, pentru că acest fapt, atunci când s-a petrecut, s-a împlinit într-un chip minunat şi, al doilea, el cerea o pregătire pentru taina nașterii cu trup omenesc a Fiului lui Dumnezeu, care avea să se săvârșească prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Tradiţia Bisericii arată motivul pentru care Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la templul Legii vechi şi dăruită Domnului: Ana, cea pururea pomenită, soția lui Ioachim, care mai toată viaţa ei a fost stearpă, adică nu a putut naşte copii, luând îndemn din cele ce s-au petrecut cu cealaltă Ana, care era şi ea stearpă, mama Prorocului Samuel, se ruga, împreună cu bărbatul ei Ioachim, lui Dumnezeu, Stăpânul firii, să le dăruiască lor un copil, făgăduind că, dacă le va împlini cererea, îndată îl vor dărui şi închina lui Dumnezeu.

Şi aşa a născut Sfânta Ana pe ceea ce s-a făcut începutul mântuirii neamului omenesc, pe pururea Fecioara Maria. Iar când ea a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o la templu şi, adunând ceată de fecioare, au întâmpinat-o cu făclii aprinse, însoţind-o până la treptele templului şi au încredinţat-o preoţilor. Deci, luând-o arhiereul cel de atunci, Zaharia, a dus-o în cele mai dinlăuntru ale templului, în Sfânta Sfintelor, unde, o dată pe an, intra numai singur arhiereul. Şi aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea să Se nască dintru ea, spre mântuirea lumii.

Că, de vreme ce chivotul Legii vechi nu mai era acolo de la robia babilonică, se cuvenea a sta acolo Preacurata Maria, care avea să fie chivotul cel însufleţit şi adevărat al sfinţeniei şi care avea să poarte nu tablele umbrei Legii, ci pe Însuşi Dătătorul Legii; nu mana care hrănea trupeşte, ci chiar pe Pâinea vieţii, Care S-a coborât din cer spre viaţa lumii, adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Şi a rămas Fecioara la templu, ducând sfântă vieţuire. Erau la templul din Ierusalim trei rânduri de chilii, în care locuiau, cu frică de Dumnezeu, fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi slujitori ai templului. În acest loc de bună creştere, Sfânta Fecioară, necontenit deprindea, sub supravegherea fecioarelor mai în vârstă, lucrul de mână, citirea Scripturii şi îndeosebi rugăciunea. Dar cu cât creştea cu vârsta, cu atât creştea şi cu harul şi se ruga mult în Sfânta Sfintelor, încât după dreptate se spunea că mai mult locuia acolo.

În fiecare zi se ruga de dimineaţă până la ceasul al treilea, apoi până la ceasul al nouălea se ostenea cu lucrul de mână, iar de la al nouălea ceas se ruga iarăşi până târziu în noapte. Şi în fiecare seară Arhanghelul Gavriil, arătându-i-se împreună cu alţi îngeri, îi aducea hrană cerească, iar hrana primită de ea de la preoţi o dădea săracilor.

Din vreme în vreme, Sfinţii ei Părinţi, Ioachim şi Ana o cercetau, dar după şapte ani ei au trecut la cele veşnice. Preacurata a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, când arhiereul a socotit să o căsătorească. Atunci Sfânta Fecioară a descoperit arhiereului şi preoţilor că ea, încă din leagăn, este făgăduită lui Dumnezeu şi că ea însăşi a ales o viaţă de feciorie neîntreruptă.

Drept aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, atunci în vârstă de aproape 80 de ani, ca, sub acest chip, să se păzească ea curată în lume; şi astfel, Iosif logodnicul a luat-o în casa lui din Nazaret. Se spune că arhiereul i-a încredinţat Fecioarei ca ultimă îndatorire la plecarea de la templu să participe la ţeserea unei noi catapetesme pentru Sfânta Sfintelor, pe care Preacurata a lucrat-o cu sârguinţă.

Această catapeteasmă avea să se rupă în vremea Pătimirii Domnului pe Cruce. Astfel, neîntinata Maria a fost pregătită să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, vieţuind în chip cu totul virtuos şi asemenea îngerilor, ca un vas al sfinţeniei. Acest praznic, sărbătorit în fiecare an la 21 noiembrie, ne aminteşte, astfel, despre virtuţile Maicii Domnului, despre fecioria ei închinată Mirelui ceresc, despre viaţa ei de rugăciune şi despre însemnătatea sfinţitoare a bisericii.

Rugăciune

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

O, cea mai cinstită şi mai sfântă decât toţi sfinţii, dumnezeiască Pruncă, Fecioară şi Maica Dumnezeului celui de sus, în ziua Intrării tale în Sfânta Sfintelor, pe care o prăznuim astăzi cinstindu-te, primeşte acest dar al nostru şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile, necazurile şi primejdiile şi ne învredniceşte Împărăţiei celei cereşti, ca întotdeauna cu mulţumire să cântăm: Aliluia

                              Postul Naşterii Domnului                         

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului. Acesta este un post de pregătire şi curăţire duhovnicească, pentru a deveni „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre, ca să primim în noi, în „peştera trupului nostru” şi în „ieslea sufletului nostru”, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care vine în lume şi Se face Om, pentru ca pe noi oamenii pământeni să ne ridice la viaţa duhovnicească şi la bucuria cerească veşnică.

Postul Naşterii Mântuitorului sau Postul Crăciunului, aşa cum este cunoscut de către toţi credincioşii este ţinut de o perioadă de 40 de zile. Prin intermediul acestui post Dumnezeu ne dă putinţa curăţării trupeşti si sufleteşti.

Postul acesta al Craciunului este, deci, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împartaşanie, prin citirea mai deasa a Sfintei Scripturi şi a scrierilor sfinţilor si printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserica sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

Fiecare perioadă de post este un timp de po-căinţă şi de înnoire duhovnicească, dar Postul Cră-ciunului este, mai ales, o şcoală a milosteniei, în care în-văţăm să răspundem cu dărnicie milostivirii şi bună-tăţii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin întruparea Fiului Său veşnic, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Aşadar, mai ales în această vreme a Postului Crăciunului, înţelegem că, pe lângă sfin-ţirea noastră duhovnicească, trebuie să fim şi mi-lostivi. Dăruind, după posibilităţi, celor aflaţi în ne-voi daruri materiale sau măcar un cuvânt bun, o mână de ajutor sau o încurajare adresată unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Să ne rugam lui Dumnezeu sa devenim un Betleem sfinţit, un loc în care să poată veni Mântuitorul Iisus Hristos, în inimile noastre, ca sa devenim si noi, „biserica sfinţită şi rai cuvantator”.

În perioada Postului Naşterii Domnului, îmn zile de luni, miercuri şi vineri, postim fără ulei. Pentru zilele de marţi şi joi, dacă se va întîmpla un sfînt cu polieleu, hram, atunci mîncă peşte, iar dacă va fi de luni, miercuri sau vineri, deylegăm numai la untdelemn şi vin, iar peşte nu mîncăm. La Intrarea Maicii Domnului în Biserică, în orice zi se va întîmpla, dezlegăm la peşte. În zilele de sîmbătă şi duminică, dezlegăm la peşte. Ultimele 5 zile ale postului Naşterii Domnului, chiar de va fi şi un sfînt cu polieleu, hram, priveghere, nu se dezleagă la peşte, deoarce este Înainte-păznuire Sărbătorii Naşterii Domnului. (vezi Tipiconul Sf. Sava , la 14/27 noiembrie, aliniatul 6)

                                                 Sf.Cuv.Parascheva de la Iaşi

    

   Troparul Sf.Parascheva: ,,Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mân­tuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai în­vă­țat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel ne­muritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău. 

Întru tine,maică,noi românii am aflat
Dar de la Dumnezeu şi ajutor,preaminunat
Căci tu,sfântă Parascheva,mult folositoare eşti
Moldovei ocrotitoare şi ţării româneşti.

Bucură-te,crin fecioresc,înmiresmat
Că,în ceata îngerilor,Domnul te-a adăugat
Celor ce te cinstesc,caldă mijlocitoare
La Domnul Iisus,fierbinte rugătoare.

Să nu ne laşi,curată,pe noi,cei ce te iubim
Căci,săraci de fapte,suntem şi mult pătimim
Pururi,sprijin să ne fii şi ocrotitoare
Bucură-te,Paraschevo,mult folositoare!   

                                       

                                                                         

     Sfanta Parascheva de la Iasi este pomenita de catre Biserica Ortodoxa Romana pe 14 octombrie. Sfanta Cuvioasa Parascheva este cea mai cunoscuta dintre toti sfintii ale caror moaste se afla in tara noastra. Onomasticul grecesc paraskevi inseamna "a cincea zi a saptamanii, vineri". In traditia populara "Sfanta Vineri" era considerata stapana peste lumea femeilor, indeletnicirile acestora (cusutul, torsul, tesutul) fiind controlate de ea.

Ocrotitoarea Moldovei aduna an de an, la Iasi, sute de mii de pelerini.

Sfanta Parascheva s-a nascut in secolul al XI-lea, in satul Epivat din Tracia, pe tarmul Marii Marmara, in apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune ca pe cand avea 10 ani, Cuvioasa Parascheva a auzit intr-o biserica cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte o face sa-si daruiasca hainele sale saracilor.

Dupa o vreme se retrage in pustie. Urmand sfaturile unor vietuitori alesi, se indreapta spre tinutul Pontului, oprindu-se la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde va ramane cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.

Din putinele stiri privitoare la viata ei, aflam ca intr-o noapte, pe cand avea 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam scrie in Cazania sa: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit"

Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivat, fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Aici, impacata cu sine, cu oamenii si cu Dumnezeu, si-a dat sufletul.

A fost ingropata ca o straina. Potrivit traditiei se spune ca un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au aruncat la tarm, iar un sihastru care traia acolo, a rugat pe niste crestini sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Sapand deci o groapa, au aflat trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputrezit si plin de mireasma. Cu toate acestea, au pus alaturi de ea si trupul corabierului. Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis o imparateasa, sezand pe un scaun luminat si inconjurata de ingeri, iar unul dintre acestia il mustra pentru ca n-a scos din groapa trupul Cuvioasei Parascheva. Iar imparateasa pe care o vazuse in vis " si care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva " i-a poruncit sa ia degraba trupul ei si sa-l aseze undeva la loc de cinste.

Credinciosii au inteles ca este un semn dumnezeiesc, fapt pentru care au luat trupul Cuvioasei din mormant si l-au asezat in biserica Sfintii Apostoli din Kallicrateia. Indata au avut loc vindecari minunate in urma rugaciunilor care se faceau langa cinstitele sale moaste.

In anul 1238, in ziua de 14 octombrie, moastele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Tarnovo, fiind asezate in Biserica cu hramul Maicii Domnului., iar pentru o vreme au fost duse la Belgrad. În 1521, sfintele moaşte au ajuns la Constantinopol, fiind răscumpărate de la turci de Patriarhia Ecumenică, şi au fost aşezate pentru început în Biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. În urma transformării acesteia în geamie, moaştele Sfintei Parascheva au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) şi Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).

După 120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc

În anul 1641, după ce domnul Moldovei Vasile Lupu 1634-1653) a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, patriarhul Partenie I (1639-1644), împreună membrii Sinodului, a hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva Racla cu sfintele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi

Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva a fost aşezate în Biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului, în 13 iunie 1641. Au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a lăcaşului, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. În seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, a izbucnit un incendiu care s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea. A doua zi s-a constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse, deşi totul era scrum în jur. Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi strămutate în noua Catedrală mitropolitană, care a fost sfinţită la 23 aprilie 1887.

Cinstirea Cuvioasei nu are granite

Bisericile care au ca ocrotitoare pe Sfanta Cuvioasa Parascheva sunt intr-un numar mare. Astfel, in Arhiepiscopia Bucurestilor sunt peste 33 de biserici, in Arhiepiscopia Targovistei 18, in Episcopia Buzaului 29, in Episcopia Dunarii de Jos 24, in Episcopia Alexandriei si Teleormanului 4, in Arhiepiscopia Iasilor 35, in Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor 5, in Episcopia Romanului 22, in Arhiepiscopia Sibiului 47, in Episcopia Maramuresului si Satmarului 6, in Arhiepiscopia Timisoarei 18, in Episcopia Caransebesului 5, in Mitropolia Basarabiei 6. Episcopia Ortodoxa a romanilor din Ungaria are la Gyula o biserica cu hramul "Sfanta Parascheva", construita in anul 1834. Romanii din Malovista (Macedonia), Torino (Italia), Paris (Franta), Wakefield, Massachusetts (SUA) au biserici al caror hram este Sfanta Parascheva.

Se poate observa ca in zilele de sarbatoare Sfanta Cuvioasa Parascheva poarta vesminte de culoare deschisa, iar in posturi, de culori inchise. Vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba de Craciun, la inceputul Postului Sfintelor Pasti (cand primeste un vesmant inchis la culoare), cu o zi inainte de Pasti (se pune un vesmant alb, pastrat pana dupa sarbatoarea Cincizecimii), cu o seara inainte de a fi scoasa din Catedrala si dupa hram.

In cursul anului, vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba cu o seara inainte de pelerinajul pe "Calea Sfintilor“, de Craciun, la inceputul Postului mare, de Pasti - vesmant care ramane pana dupa Sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant, iar dupa aceste sarbatori, Sfanta Parascheva primeste un vesmant nou, care va fi schimbat la hramul urmator.

In momentul in care are loc invesmantarea moastelor Sfintei Parascheva, Catedrala se inchide. Preotii desfac agrafele care prind vesmantul la spate, moastele ramanand invelite intr-un al doilea vesmant care nu se schimba niciodata. Se spune ca acela este vesmantul in care s-au adus sfintele moaste si este ca un fel de sigiliu. Acest giulgiu este dintr-o panza de in, ros de trecerea anilor, si care are inscris pe el, ca un sigiliu, blestemul lui Vasile Lupu si al Mitropolitului Varlaam: "Blestemat sa fie cel care va imprastia vreodata Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva".

Noul vesmant care se infasoara in jurul trupului Cuvioasei Parascheva este prins cu agrafe la spate in anumite locuri. Coroana din zona capului sfintei, fixeaza vesmantul ca pe o broboada. Dupa ce sunt schimbate si pernutele care sunt in racla - pernuta de la capul sfintei si pernuta de la picioare, Cuvioasa Parascheva este asezata in racla.                     

               Minuni ale Cuvioasei Paraschiva, povestite de credincioşi:

  După al II-lea război mondial, cam prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea credincioşilor s-a făcut procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei Paraschiva prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi cu prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către Ştefăneşti, făcând popasuri şi rugăciuni în mai multe sate.

  Ajungând în satul Călăraşi, carul cu boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au mai putut fi urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e cauza. După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un alt convoi cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani, însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi, făcând de asemenea rugăciuni pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La întâlnirea celor două procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu, iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului şi-a continuat drumul spre sud.

  Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie, aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i întâietate să treacă ea mai întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre nord.

  Ca şi în alte daţi când au fost scoase sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, Dumnezeu s-a milostivit şi a trimis ploi binecuvântate.

  In amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.

   Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Paraschiva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: "Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori.    Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă".

  Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă.    Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte - ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.

                                                                                      * * *

   Mărturisesc părintii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe când oamenii asteptau la rând să se închine, au venit si două crestine bătrâne din Focsani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa:

- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, si să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeti si vă închinati!

  În clipa aceea, preotii si credinciosii au văzut un lucru cu totul sfânt si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă si s-au închinat, Sfânta Parascheva si-a lăsat iarăsi capul pe pernă. 

                                                                                     ###

   Acestea sunt doar cateva dintre nenumaratele minuni savarsite de cuvioasa Parascheva de a lungul veacurilor. La acestea as vrea sa adaug si eu,pacatosul,o minune ce s-a petrecut,cu mine si cu sotia mea,in anul 1994,pe cand ne aflam la Iasi si am mers sa ne inchinam la sfintele ei moaste

  Mai intai a avut loc o minune cu sotia mea,minune pe care mi-a relatat-o la cateva minute,dupa ce si-a revenit din socul suferit.Ce se intamplase ? Apropiindu-se de sicriu si atingand mana sfintei a constatat ca este intarita.In acel moment a avut o puternica indoiala,gandind ca este imposibil ca trupul ei sa nu fi putrezit de aproape o mie de ani si ca,probabil,preotii au asezat acolo un fel de papusa din lemn sau alt material tare.In timp ce gandea astfel,o minune,mana sfintei a devenit moale si s-a incalzit sub mana ei !

  Apoi a  venit la mine,ravasita si emotionata si mi-a povestit tot ce i s-a intamplat.Din acel moment nu a mai avut nici o indoiala cu privire la sfintele moaste.

   La plecare,am mers  sa-mi iau ramas bun de la sfanta stiind ca probabil nu voi mai avea ocazia sa vin la Iasi  si i-am vorbit asa : ,,Preacuvioasa maica nu o sa mai pot sa vin sa te vad !  

  Si atunci s-a intamplat inca o minune fiindca am auzit ,telepatic,dar foarte clar,raspunsul ei :,,Nu e nevoie ! ‘’ Ca si cand mi-ar fi dat de inteles ca de fapt nu e nevoie sa fac un drum atat de lung,fiindca daca voi crede si ma voi ruga,va veni ea la mine si nu voi fi lipsit de ajutorul ei. 

                                             Rugaciune catre Sfanta Parascheva

 Viaţă pustnicească iubind şi în urma lui Hristos, Mirelui tău, cu dragoste alergând şi jugul cel bun al Aceluia în tinereţile tale luând, cu semnul Crucii întrarmându-te, cu postul, cu rugăciunile şi cu picăturile lacrimilor, cărbunii patimilor ai stins, vrednică de laudă, Sfântă Preacuvioasă Parascheva; şi acum, în Cămările Cereşti stând înaintea lui Hristos, împreună cu înţeleptele fecioare, roagă-L pentru noi, cei ce cinstim sfântă prăznuirea ta.

 Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis și s-a făcut toată făptura, nu întoarce fața Ta de la noi păcătoșii, ca să nu vină asupră-ne mânia cea groaznică și înfri­co­șă­toare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre, ce în toată ziua, nenumărate, cu ne­so­co­tință le săvârșim. Noi suntem păcătoși, ne­treb­nici și plini de răutate; iar Tu ești izvorul vieții și al milostivirii. Nu ne lăsa, Doamne! Nu trece rugăciunea noastră, a păcătoșilor, nici ne răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci pentru că nu suntem vrednici a câștiga mi­los­tivirea prin sârguința cea de toate zilele, dă­ruiește-ne-o Tu ca un îndurat mult-Milostiv. Arătatu-te-ai, Cuvioasă Parascheva, Bisericii, ca alt soare, luminând-o pe ea cu fulgerele minunilor tale şi luminând pe cei ce strigă ţie cu credinţă: Bucură-te, lauda pustnicilor şi podoaba fecioarelor! Bucură-te, alinarea de suferință;Bucură-te, nădejdea noastră cea tare;Bucură-te, izbăvirea tuturor celor ce te cheamă spre ajutor;Bucură-te, mare folositoare a sufletelor;

Bucură-te, vindecătoarea de răni ale trupurilor; Bucură-te, sprijinitoarea bătrânilor; Bucură-te izgonitoarea demonilor: Bucură-te, învingătoare a stăpânirii iadului; Bucură-te, leacul durerii;Bucură-te, mâna vindecării; Bucura-te, sprijinitoarea si a mea, a smeritului pacatos;Bucura-te, Paraschevo, mult folositoare! Izbăvește-ne pe noi, Maică, de lăcuste, de gândaci și de toată răutatea; izbăvește-ne pe noi, Maică, de foc, de grin­dină și de fulger; izbăvește-ne pe noi, Maică, de chinul cel de veci și de ceasul osândirii și ne învrednicește a dobândi prin rugăciunile tale starea de-a dreapta în ziua judecății, prin mântuirea sufletelor noastre, ocrotindu-ne și hrănindu-ne în pace până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Doamne, pentru rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, dăruiește-ne nouă sănătate și viață ferită de toată răutatea și ne întărește cu Duhul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor, cu bucurie să slăvim prea­sfânt numele Tău în veci. AMIN

                          

                                              

                                                

Fraților,măști și alte ,,protecții”,nu mai purtați.
Că arătăm ca niște sclavi, pandemonizați
Respirând mai greu,alte boli vom căpăta
Sistemul imunitar ne vom bloca
Și mult mai ușor,ne vom infecta
Consumați cătină, ceapă, usturoi
Nu vă stresați și comunicați,între voi
Ieșiti la aer și soare ,faceți sport și plimbare,
Și fără TV. manipulatoare,
Fără vaccinuri,5G,teste și scanare,
Vrem imunizare, nu cretinizare,infectare și cipare!
Nici foamete,izolare și exterminare!
Fii ai lui Dumnezeu suntem,nu sclavi de vânzare!
Sănătatea vine din iubire eliberatoare!
Nu din teamă,distanțare și din izolare..
Vrem,în Biserici,fără restricții,să revenim
Și nu cu măști,chipul divin,să-l acoperim!
Vrem,lângă Sf Altar,să ne împărtășim,
Și nu,de la Cina Domnului,să lipsim,
Nu,cu lingurițe,de unică folosință
Ci din paharul mântuirii,cu credință!
Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
Vrem,pe Hristos,a-L urma,până-n sfârșit,
Ca și noi să auzim ,,credința ta,te-a mântuit”!

                             Patimile, moartea şi învierea 

                      Mântuitorului nostru Iisus Hristos

                                                                   
                                                                                                                           

                               Hristos a înviat! Paște fericit și multă sănătate,vă doresc,tuturor!

                                                                    La Cina Domnului,nu mai intrăm
                                                                    Lumina Învierii,nu mergem s-o luăm
                                                                    Dar,prin market,de zor,defilăm
                                                                    Îngrijindu-ne,doar trupul să ne-ndestulăm
                                                                    Creștini drept măritori,vreme e să ne trezim
                                                                    Și la Biserica lui Hristos,să revenim..
                                                                    Doar aici,pe Domnul,Îl vom întâlni
                                                                    Și sufletele noastre,se vor mântui!
                                                                    Ultimi mucenici,să fim,marturisitori
                                                                    Și nu,Doamne ferește,Iude,trădători!
                                                                    Să știți,nepăsători,de vom coninua,așa
                                                                    Vine vremea,în biserici,să nu mai putem intra.

                                                                                                                       Nicolae Trițoiu

Suntem în postul mare al Paştelui şi nu putem să nu ne gândim la cele ce s-au întâmplat, acum mai bine de două mii de ani, când Domnul Iisus Hristos s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre. 

Suferinţa lui Iisus începe în ziua de joi. El aranjase locul unde să se pregătească Paştele şi unde să mănânce împreună cu apostolii săi. Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină şi prima dată s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos. Prin urmare Iisus a luat măsuri pentru pregătirea acestei sărbători, dorind ca această ultimă cină împreună cu ucenicii săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut trimite ostaşi să-L ia din foişorul unde s-au făcut pregătirile şi pentru ca nici Iuda să nu ştie, nu i-a anunţat pe ucenici decât în faptul serii. Joi seara a avut loc Cina cea de Taină al cărui scop a fost instituirea Sfintei Euharistii (împărtăşanii).

Când s-a făcut seara, s-au aşezat toţi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă că unul dintre voi mă va vinde. Fiul omului merge precum este scris pentru El”. Învăţătorul i s-a mai adresat lui Iuda:”Ceea ce faci, fă mai reoede(adică să-l trădeze mai repede), fiindcă ştia că încă de miercuri Iuda primise cei trezeci de arginţi pentru a-L da în mâna fariseilor. Ucenicii n-au înţeles crezând că-i spune să cumpere ce mai trebuie pentru sărbătoarea Paştelui.

Întreaga cină a fost plănuită în secret, ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea sfintei împărtăşanii şi aceasta pentru ca să nu lipseacă pe ucenici şi pe creştini de prezenţa Sa palpabilă până la sfârşitul veacului.Luând apoi pâine şi vin li s-a adresat

apostolilor:

„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”

Iuda n-a înţeles semnificaţia împărtăşaniei şi s-a împărtăşit fiind nevrednic,fiindcă deja luase cei treizeci de arginţi pentru a-l trăda pe Iisus şi pentru care mai târziu îşi va lua osânda.Mântitorul a dorit ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise.

Deşi i-a dat să înţeleagă că ştia totul atunci când le-a spus că unul dintre ei îl va vinde,

nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest gest de bunăvoinţă nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.După cum afirma Dan Puric la una din lansările cărţii sale „Fii demn !”, marea vină a lui Iuda a fost că nu a avut încredere în Mâtuitorul că-l va ierta. De aceea a dus trădarea până la capăt, deşi a avut mustrări de conştiinţă când a aruncat punga cu arginţii primiţi, mustrări care-l va determina în final, să se sinucidă. La sfârşitul cinei, îi previne pe ucenici că în viitor vor trece prin prigoniri şi se roagă pentru ei şi pentru lume.După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Acolo Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi a luat doar pe Petru, Iacob şi Ioan ca să privegheze cu El,dar ei au adormit. Când s-a întors Iisus după ce se rugase le-a spus:”Sculaţi-vă să mergem.

Iată se apropie cel care mă va vinde”.

În momentul acela apare Iuda care-L sărută pe obraz pe Iisus ca să fie recunoscut de servitorii arhiereilor şi de ostaşii care-L arestează.Ben-Hur, personajul princioal al romanului amintit este martorul acestei scene.În faţa intrării în grădina Ghetsimani „soldaţii prinseră curaj şi-L împresurară; iar când Ben-Hur se uită după ucenici,ei plecaseră.

Cel părăsit pleacă înconjurat de mulţimea care îl scuipa, îl batjocorea ,îl lovea……..

Nazarineanul mergea încet cu capul în jos, cu mâinile legate la spate; părul des îi cădea pe faţă; şi era mai aplecat decât de obicei; părea să nu vadă, să nu audă nimic din ce se petrecea în jurul Lui.”1)

Urmează judecata prin procesul religios şi prin procesul politic. Au fost aduşi doi martori care au spus că Iisus vrea să strice legea şi să dărâme templul iudaic, că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu.Procesul politic se naşte când Caiafa îl trimite pe Iisus la Pilat acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Pilat ştia că Iisus este nevinovat, de aceea recurge la tot felul de şiretlicuri pentru ca el să nu se implice privind moartea Mântuitoru-

lui.De aceea li se adresează iudeilor în diferite momente:”Luaţi-L voi şi judecaţi-L”, „La voi

este obiceiul ca de Paşte să eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-L eliberez pe împăratul iudeilor? „. Ca să-i înduioşeze şi mai mult, a pus pe ostaşi să-L bată pe Iisus, să-i pună o coroană de spini pe cap şi în această situaţie deplorabilă i l-au prezentat:”Ecce Homo! „.

Iudeii care voiau să fie eliberat Baraba, celălalt deţinut, nu s-au lăsat impresionaţi de starea jalnică a lui Iisus şi strigau tot mai tare; „Dacă-L eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului”. Speriat Pilat a luat un vas cu apă, s-a spălat pe mâini spunând: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia”. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei sale care după un coşmar ce-l avusese în vis noaptea, insistase să nu-L condamne). Furioşi iudeii au strigat:

” Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” De fapt ei erau revoltaţi împotriva romanilor care îi asupreau. De câte ori se isca vreo revoltă, erau primii pe câmpul de luptă.

Nutreau dorinţa de răzbunare alimentată de aşteptarea sosirii unui rege puternic, glorios al Israelului care să le împlinească visul de a doborî Roma şi de a-şi extinde stăpânirea.Le fusese deajunns să audă profeţiile cum că va veni un Mesia care va fi mult mai puternic decât Cezarul şi mai măreţ decât Solomon şi a cărui împărăţie va fi veşnică, încât s-au şi dedicat cu trup şi suflet acestei cauze.Ben-Hur personjul din romanul cu acelaşi nume a şi instruit trei legiuni de luptători din Galileea ca să lupte alături de acest rege.Când au auzit de venirea lui Iisus, au fost foarte bucuroşi că le-a sosit salvatorul, dar foarte dezamăgiţi că Mântitorul nu li s-a alăturat scopului lor, având altă misiune decât gloria personală.

Atunci,ei s-au răzvrătit împotriva Lui şi au vrut să-l piardă cerându-i moartea.

După ce a fost judecat, s-a dat sentinţa ca să fie răstignit pe Golgota, cuvântul ebraic însemnând „Căpăţână”. O legendă spune că în locul răstignirii se aflau osemintele strămoşului nostru Adam şi Crucea s-ar fi înfipt tocmai în locul unde cândva fusese craniul primului om.

Chiar dacă nu există un temei biblic sau istoric, legenda ilustrează adevărul că Iisus a şters

prin Cruce osânda lui Adam.

Procesiunea răstignirii lui Iisus este descrisă de Lew Walace în romanul său cu lux de amănunte:”Mulţimile se perindau ca puhoaiele unui râu. Erau acolo toate clasele sociale ale

Ierusalimului, toate sectele Iudeei, toate neamurile lui Israel şi reprezentanţi ai tuturor

naţiilor pământului(n.n.care veniseră la Ierusalim să sărbătorească Paştele)….treceau în grabă să-L vadă pe sărmanul Nazarinean….

Odată cu puhoiul veneau mii de oameni care nu erau evrei- mii care îi urau şi îi dispreţuiau- greci, romani, arabi, sirieni, africani, egipteni, orientali. Aşa că studiind mulţimile, părea că întreaga lume urma să fie prezantă la răstignire.”2).Autorul înfăţişează şi starea Mântuitorului: „Era aproape mort. Se clătina la fiecare pas de parcă avea să cadă. Picioarele Lui goale lăsau urme roşii pe pietre. Avea legată la gât o scândură cu o inscripţie pe ea.O coroană de spini îi fusese îndesată cu putere pe cap făcând răni crude, din care şiroaie de sânge îi curseseră pe faţă şi pe gât.

Părul lung încurcat în spini era năclăit în sânge. Gloata care răzbea la El îL lovea cu bâte şi ÎL scuipa….nici un sunet nu scăpa de pe buzele Lui,nici de dojană, nici de durere….”3).

„Povestea despre Hristos” ilustrează ultima încercare, fără succes a lui Ben-Hur de a-L elibera pa Iisus din mâinile fariseilor înainte de a ajunge pe Golgota. Caută să mobilizeze pe galelienii din legiunile instruite de el:”Sunteţi aceia care aţi luat săbii de la mine pentru libertate şi pentru regele care venea. Găsiţi-i pe fraţii noştri şi spuneţi-le că-i aştept la copacul crucii ca să-L scăpăm pe Nazarinean”, dar ei i-au răspuns:”Nazarineanul nu este Regele….a întors spatele lui Dumnezeu şi a refuzat tronul lui David. Nu e rege şi Galileea nu e cu El. Îşi marită moartea”.4).Balthazar ,unul dintre cei trei magi, singurul care mai era în viaţă,ce fusese martor la naşterea lui Iisus şi care era prezent şi acum, văzând,chinurile Mântuitorului se prăbuşi de durere.Ben-Hur care-l însoţea,impresionat profund , abia acum dă sens cuvintelor pe care i le spusese Balthazar şi înţelege că oricât

ar vrea să-L scape pe Iisus nu se poate, că ceea ce se întâmplă este voia Mântuitorului, este

voia lui Dumnezeu.De aceea exclamă neputincios şi îndurerat:”O,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”5).

După un drum de 2 km. cortegiul ajunge pe Golgota,unde Hristos este răstignit pe cruuce.

 Avea doar 33 de ani. A fost cea mai grea moarte a epocii.Fiecare cui avea de la 15 la 20 de cm.Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă.În încheietura mâinii există un tendon care ajunge până la umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea obligându-L pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui pentru a ţine încheiturile în cuie şi pentru a putea respira,fiindcă pierdea tot aerul din plămâni. Din cauza asta era obligat să se sprijine pe cuiul bătut în picioare care era mai mare decât cele de la mâini,pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Cum nici picioarele nu puteau supota mult timp fără să se rupă,Iisus era obligat să alterneze acest ciclu ca să poată respira.Această situaţie a fost suportată de Iisus mai mult de trei ore.Câteva minute înainte de a muri, Iisus nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.

După consemnările evangheliştilor,în timp ce puterile îi scad stând pe cruce, El rosteşte şapte expresii;

„Părinte,iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.(S-a gândit mai mult la cei ce-L batjocoreau şi-L ocărau decât la El).

„Adevăr îţi spun ţie, azi vei fi cu mine în rai”.(Se adresază tâlharului care îşi recunoaşte vina, pocăindu-se.).

„Femeie, iată fiul tău, iată mama ta”.(Se adresează mamei Sale arătându-l pe Ioan şi lui Ioan

arătând-o pe mama Sa)

” Dunezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit !”(momentul cel mai tragic când Iisus este lăsat singur de tatăl ceresc pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii, pentru răscumpărarea noastră.).

„Mi-e sete.”(ilustreză cumplita durere îndurată.).

„Săvârşitu-s-a”.(Se arătă că în Hristos s-au împlinit toate profeţiile şi că acum opera Sa mântuitoare este terminată.).

„Părinte, în mâinile Tale îmă dau duhul Meu”.( exprimă absoluta încredere a lui Hristos în Dumnezeu Tatăl).

În clipa când Iisus şi-a dat duhul, aşa după cum se ştie, s-a făcut întuneric mare, catapeteasma templului s-a despicat în două, s-a cutremurat pământul şi după cum mai puţin se cunoaşte „…s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor.”6).Sutaşul şi cei care împreună cu el păzeau pe Iisus s-au înfricoşat zicând:”Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”.După ce a cerut încuvinţarea lui Pilat, „Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al lui Iisus i-a luat trupul şi l-a îngropat în grădina casei sale, într-un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun mort” 7),fiind ajutat şi de Nicodim.M-a surprins această afirmaţie, că nu ştiam acest lucru. Probabil că acea grădină, a acelui ucenic Iosif, se va fi întins pe locul unde azi se află mormântul Domnului Iisus la Ierusalim, unde vine şi se închină atâta lume.Altă explicaţie nu găsesc.

Iudeii care-şi aduceau aminte că Iisus vorbise despre învierea Sa, au cerut lui Pilat ostaşi ca să-i păzească mormântul.

Duminică în zori, Iisus a înviat din morţi.

 Când femeile mironosiţe au vanit dis-de-dimineaţă la mormânt, au văzut un înger ca un fulger străbătând grădina lui Iosif. Au alergat la mormânt şi-au văzut acolo doi îngeri care le-au spus că Iisus a înviat şi să se ducă să dea ucenicilor această ştire.Ostaşii stăteau morţi de lumina învierii Domnului.După înviere,Iisus

s-a arătat mai multor ucenici. Aceştia au spus apostolilor, dar ei tot nu credeau. S-a arătat apostolilor fără Toma, apoi tuturor şi la mai multe grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor

timp de 40 de zille, după care la ultima arătare S-a înălţat la cer.

După cum ne aminteşte biserica, noi suntem părtaşi la răstignirea lui Hristos prin fiecare faptă rea pe care o săvârşim. De aceea s-a orânduit acest post în care ne aflăm ca respectându-l să ne ispăşim păcatele.

PAŞTELE, CEA MAI IMPORTANTĂ SĂRBĂTOARE CREŞTINĂ

Prima dată, după cum s-a menţionat mai sus, s-a sărbătorit în jurul anului 1400 înaintea lui Hristos, când evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind salvaţi din robia în care se aflau. După îndemnurile lui Dumnezeu date lui Moise, ei au sacrificat un miel cu sângele căruia au uns ramele de lemn de la uşile caselor în care locuiau. În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care nu aveau pe uşi sângele mielului.În casele israeliţilor nu a murit nimeni.Sângele mielului era garanţia luării în serios a avertismentului lui Dumnezeu de către credincioşi.

Atunci faraonul îngrozit le-a spus evreilor să iasă din Egipt, dar i-a urmărit până la Marea Roşie, unde Moise cu ajutorul lui Dumnezeu a despărţit apa în două şi au trecut, dar când au urmat egiptenii, apa s-a adunat înecându-i pe aceştia din urmă. Dumnezeu a reînnoit legământul cu israeliţii, dar de data aceasta nu printr-un om, Moise, ci prin Iisus Mesia Fiul Său. Acest legământ nu mai este făcut doar cu evreii ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Hristos.Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paşte după îndrumările lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, Domnul Iisus a instituit sărbătorirea Paştelui după porunca ce i-a fost dată de Dumnezeu, instituind sfânta împărtăşanie:(„Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu….”).

Ritualul sărbătorii Paştelui la vechii evrei avea să prevastească ce se va întâmpla mai târziu

sacrificiul mielului simbolizând sacrificiul lui Iisus care şi-a dat viaţa răstignit pe cruce.

În tradiţia creştinească românească privind pregătirile pentru această sărbătoare,un rol important are vopsirea ouălor în culoare roşie, simbolizând sângele scurs din trupul Domnului Iisus în timpul patimilor Sale. Ele nu lipsesc din casa niciunei familii, chiar dacă mai sunt vopsite şi în alte culori.

În moartea Domnului Iisus stă mântuirea noastră şi în invierea Sa stă bucuria noastră.După cum a afirmat părintele Gh. Calciu:”Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru,bucuria Învierii străluceşte peste toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”.

                                                                                       de victoriaetveritas

                                   
        

                            Bunavestire – începutul mântuirii noastre    
  
                                              

                                           

  In fiecare an,in ziua 25 martie,in Biserica noastra are loc sarbatoarea Bunei Vestiri a Maicii Domnului,cunoscuta in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi Fecioara Maria a fost vestita de Arhanghelul Gavriil ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

.. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:,,Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea »
Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si, intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si, iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si, raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei, si aceasta este a sasea luna pentru ea, care se numea stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea."  (Luca 1, 24-38)

"In zilele acelea Elisabeta, sotia lui Zaharia, a zamislit si s-a tainuit pe sine cinci luni, zicand: Astfel mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.Aşa începe Evanghelia Buneivestiri.

Elisabeta,nevasta preotului Zaharia şi verişoara Fecioarei Maria,socoteste minunea zămislirii pruncului ei ca un semn al milei Dumnezeu pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari.

Lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.

Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea.Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.

Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada. Numele pe care il aleg si-l pun parintii copilei lor e un nume dintre cele mai frumoase care se obisnuiau la vechii evrei. Acest nume feminin este Miriam, Mariam sau Maria si insemneaza „cea placuta”, „cea frumoasa” sau „doamna”, „stapana” sau Despina, cum ii spun grecii. Toate aceste insemnari ale numelui ei i se potrivesc in chip desavarsit, pentru ca de la nasterea sa, minunata copila Maria era plina de toate insusirile si darurile trupesti si sufletesti.

Fiind plina de har de la nasterea sa, Sfanta Maria Fecioara a ramas plina de dar pe tot timpul vietii sale pamantesti. Deplinatatea acestui dar dumnezeiesc ce umplea fiinta sa si se revarsa peste intreaga ei faptura o apara de orice pacat. Astfel, prin darul lui Dumnezeu, pacatul n-a atins nici trupul si nici sufletul ei, incat locasul Domnului nostru Iisus Hristos s-a pastrat curat, si trupeste si sufleteste. Totusi, frati crestini, Sfanta Fecioara Maria s-a nascut dupa toate legile naturale ale nasterii omenesti si ca urmare, ea nu a fost scutita de pacatul stramosesc, de care a fost scutit numai Fiul ei dumnezeiesc. Aceasta stare de sfintenie personala, dublata ca de o umbra de pacatul stramosesc transmis prin parinti, se continua la Sfanta Fecioara pana in momentul Bunei Vestiri.

...Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.

Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari.

Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David.

Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi.Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.

Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” - Sfantul Ioan Gura de Aur:Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.

Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii.“Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata.Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul caDumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu,chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.

Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.

Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu –har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“

Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:

“Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.

Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim caaceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui...In acest moment, dupa ce Sfànta Fecioara primeste, in chip liber, sa fie Maica Fiului lui Dumnezeu – prin acel cuvant catre inger: „Fie mie dupa cuvantul tau”, desi nu stia de barbat – este curatita deplin de toate urmarile pacatului stramosesc prin coborarea Duhului Sfant peste ea...

Din acest moment,Preacurata Fecioara – preacurata pe deplin in trup si in suflet – devine locas sfintit in care se alcatuieste trupul omenesc al lui Dumnezeu Cuvantul. Asadar prin lucrarea Sfantului Duh, trupul feciorelnic, preacurat si neatins de nici un pacat, a fost curatit de pacatul stramosesc, incat carnea din care Se va naste Domnul nostru Iisus Hristos si sangele care va da viata acestei carni dumnezeiesti sa nu aiba nici o urma de pacat, fie el pacat stramosesc ori personal. Numai din acest trup fara pata sau imaculat al Sfintei Fecioare Maria se putea naste un trup unit intr-un ipostas cu dumnezeirea. Numai acest trup putea lucra mantuirea lumii si numai acest trup era vrednic sa nasca pe Domnul nostru Iisus Hristos ca om..

In aceasta privinta, sfantul Chiril al Ierusalimului, in una din catehezele sale spune asa:

„Hristos era Acela care avea sa Se nasca din Preacurata Fecioara si de aceea a umbrit-o pe ea puterea Celui Preainalt si Sfantul Duh S-a pogorat peste ea si a sfintit-o, pentru ca ea sa poata zamisli si naste pe Acela prin Care s-au facut toate; nasterea aceasta a fost curata si fara nici o pata”.

Sfantul Ioan Damaschin, mergand pe aceeasi cale a sfintilor Parinti si a sinoadelor ecumenice, sintetizeaza aceasta invatatura cu urmatoarele cuvinte:

„Dupa ce Sfanta Fecioara Maria a primit a naste pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Lui Sfant S-a pogorat peste ea, potrivit cuvantului dumnezeiesc pe care l-a spus arhanghelul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp puterea de a naste”.

Aceeasi invatatura o aflam cantata si in imnografia Bunei Vestiri: intr-o cantare in forma de marturisire, insasi Fecioara Maria rosteste aceste cuvinte:

„Sufletul mi l-a curatit, trupul mi l-a sfintit, biserica incapatoare de Dumnezeu m-a facut pe mine, cort de Dumnezeu impodobit, locas insufletit m-a facut venirea Sfantului Duh si curata Maica a Vietii.”

Sfantul Grigorie Palama, un mare teolog ortodox, spune intre altele :

„Dumnezeu, alcatuind un univers comun al bunatatilor vazute si nevazute, ne-o arata pe Maica Domnului ca intrunind in sine toate frumusetile dumnezeiesti, ingeresti si omenesti. Si daca frumusetea superioara ce impodobeste amandoua lumile” – cereasca si pamanteasca – „este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luand trup omenesc din ea si Dumnezeu S-a aratat pe pamant si cu oamenii impreuna vietuind, fiind tuturor nevazut inainte de ea”.

Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, era din vesnicie la Tatal, insa nu era vazut de oameni. Prin intruparea Lui din Fecioara Maria devine vazut de oameni, de lume, purtand trup omenesc ca si noi, fara de pacat.

„Tot asa si in veacul nesfarsit, in ceruri, toata coborarea luminii dumnezeiesti, toata forma darurilor duhovnicesti, nu o poate primi nimeni fara Maica Domnului.Ea, primind toata plinatatea Celui ce plineste toate, fiecare dupa criteriile, dupa proportia si masura curatiei fiecaruia…” – asa se dau darurile, dupa curatia fiecaruia – „…incat Maica Domnului este si vistieria si distribuitoarea bogatiei dumnezeiesti (…). Este izvorul si inlantuirea tuturor bunurilor negraite. Ea este culmea si sfarsirea intregii sfintenii”.

In incheiere redăm o frumoasa si in acelasi timp,plină de sensuri teologice,rugăciune a Sfantul Grigorie Palama : 

   „Cum te voi slavi pe tine, vistieria slavei? (…) Prin tine se lumineaza duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc in lume. Te-ai facut vistiernicul si pastratoarea harurilor, nu ca sa le tii la tine, ci ca pe toate sa le umpli de har, ca vistiernicul aduna comori spre a le imparti. Pentru ce ai tine inchisa bogatia care nu se micsoreaza”?

De aceea, te rugam, Stapana preabuna, daruieste intregului tau popor aceste mosteniri ale tale, din mila si din comoara harurilor tale, ca ceea ce esti plina de har. Din aceste comori ceresti ajuta si tamaduieste sufletele si trupurile noastre imbolnavite de patimi, lumineaza si impaca viata launtrica a fiecaruia din noi, ca ceea ce cunosti bine toate necazurile noastre. Revarsa, Preasfanta, bucurie, pace si buna intelegere in familia neamului nostru omenesc si romanesc care din adanca vechime, din vremi, te cinsteste cu multa si curata evlavie.

Si indraznim sa te mai rugam, preasfanta Fecioara, sa mijlocesti la Fiul tau si Dumnezeul nostru sa potoleasca cumplitele vrajbe din lume, pentru ca El este cu adevarat Izvorul si Stapanul pacii.Cerem cu umilinta si cu incredere toate acestea, preasfanta Fecioara si Maica a Domnului, stiind ca poti sa ne ajuti, pentru ca tu pe toate le poti cate le voiesti. Amin.

                                                                ( Materialul cuprinde selecţiuni din predica Sf.Nicolae Velimirovici)

                                          

            ✝)  Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: lată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael l-a spus: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

În prima duminică din Postul Mare, după o veche rânduială statornicită încă din secolul al IX-lea, în toată Biserica Răsăritului serbăm Sfânta noastră Ortodoxie. Altfel spus, avem hramul dreptei credințe pecetluite de-a lungul istoriei de peste două mii de ani de creștinism cu sângele miilor și zecilor de mii de martiri ori prin viața pilduitoare a nenumăraților sihaștri, cuvioși, preoți și mireni. În toate sfintele locașuri, sfințiții slujitori săvârșesc Dumnezeiasca Liturghie, iar apoi învață poporul despre sublimitatea dreptei credințe, evidențiind importanța zilei, dar și pe „eroii” credinței noastre care, în scurgerea timpului, au luptat pentru ca stindardul Sfintei Ortodoxii să rămână farul luminos și călăuzitor către Împărăția cerurilor. Ortodoxie înseamnă credință în Dumnezeu Cel în Treime închinat. Înseamnă taina viețuirii în Hristos, Unul din Treime, întrupat pentru noi și a noastră mântuire. Ortodoxia nu reprezintă o simplă acumulare de informații, discursuri teologice, ci un mod concret de existență avându-L ca paradigmă pe Hristos, Mântuitorul nostru, așa cum ne învață Sfinții Apostoli și dumnezeieștii Părinți.

De aceea, Ortodoxia este credința în care nu doar viețuim aici, ci ne pregătim pentru Veșnicie – nădăjduind, după spusele Sfântului Pavel, să ne apropiem cât mai mult de Prototip: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) constituie un factor determinant de sporire duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu, Care nicicând nu obosește să ne iubească, să ne aștepte, să ne primească, să ne rânduiască ale Sale locașuri. Ortodoxia este comoară neprețuită, un aur pur: aflat, în decursul atâtor veacuri în cuptoarele multor frământări și rătăciri, s-a arătat mai curat și mai strălucitor, eliberat de rugina eresurilor de tot felul. Pentru noi, românii, Ortodoxia mai înseamnă ceva: imboldul spre a fi una. Credința într-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane, unitatea, egalitatea și deofiin­țimea Persoanelor Preasfintei Treimi au fost model și ideal pentru frații români obligați atâta amar de vreme să trăiască des­părțiți și oropsiți.

Da! Ortodoxia ne-a unit pe noi, românii! Ortodoxia ne-a deșteptat dorința de unire, ea ne-a menținut dorul de unitate și tot ea ne-a dat putere să suferim atâtea răstigniri cu necurmata nădejde în bucuria Învierii. Indubitabilul adevăr l-au surprins genial, în cuvântările lor, marii înfăptuitori sau luptători pentru Unire de la mijlocul secolului al XIX-lea sau de la începutul veleatului trecut. Amintim aici doar un exemplu: înainte de Unirea Principatelor, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, într-o înflăcărată cuvântare, reitera cuvintele Mântuitorului din a Sa Rugăciune: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceş­tia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). În sprijinul acestei idei, vorbitorul a adus și cuvintele dumnezeiescului Pavel Apostolul: „Siliți-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh... este un Domn, o credință și un botez. Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate întru toți” (Efeseni 4, 3-6). Patriotul și, mai târziu, hăruitul ierarh considera unitatea de credință ca o poruncă divină: împlinită, ar aduce binecuvântare și pace peste cei care, în curgerea timpului, ar păzi-o. Aceleași gânduri sfinte i-au animat și pe martorii istoricului eveniment de la 1918. Mulți din militanții Marii Uniri aminteau în înflăcăratele lor discursuri că nația română a învățat de la Hristos să pătimească pe crucea istoriei pentru mult-așteptata „înviere”, petrecută în prima zi din iarna lui 1918, când visul de veacuri al tuturor românilor s-a împlinit, prin curajul și jertfa milioanelor de confrați morţi pentru înfăptuirea României Mari. Câtă iubire de neam au putut cuprinde sufletele înaintașilor noștri, capabili de sacrificiul suprem, pentru ca România să învieze! Așa titrau unele ziare în epocă: nu scriau „Ne-am unit”, ci „Am înviat!”. V-ați întrebat de ce în mai toate orașele mari din Transilvania există câte o biserică ce poartă hramul Preasfintei Treimi? Bunăoară, măreața catedrală din Sibiu, zidită la începutul secolului al XX-lea, are hramul închinat Preasfintei Treimi; biserici închinate aceleiași mărețe sărbători se întâlnesc și în Blaj, Arad, Baia Mare, Brașov, Oradea, Zalău. Același hram îl au și numeroase așezăminte monahale transilvane: Feleac, Bichigiu, Breaza. În Moldova, aceeași sărbătoare ocrotește peste 50 de biserici de enorie sau mănăstirești. O sumedenie de locașuri sfinte purtând același hram regăsim și în Banat, Muntenia, Dobrogea sau Oltenia. La nivel național, fiecare protopopiat a închinat cel puțin o biserică Preasfintei Treimi. Desigur, prezenta realitate exprimă în primul rând credința neamului nostru într-un Dumnezeu treimic, dar și dorința fierbinte a înaintașilor, vrednicii ctitori ai sfintelor așezăminte, ca toți românii să imite, pe cât posibil, unitatea din sânul Prea­sfintei Treimi.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru acest sublim dar făcut neamului nostru, să tresăltăm de duhovnicească bucurie și să ne străduim, fiecare după a sa putere, ca pământul nostru românesc să miresmuiască și pe mai departe Sfânta Ortodoxie.

         Sf. Ierarh Nicolae - făcătorul de minuni

                             1 Decembrie - Ziua Națională a României

                                                       

 

        

        Centenarul Marii Uniri - Fii mândru,că ești român!

         

                       

                                         Fii,mândru,orice-ar fi,că eşti român

                                                                                                     de Nicolae Triţoiu

        Sărbătorim mărețul nostru centenar              Căci,pe tricolor e scris unire,din străbuni

        Cu mândria de a fi români adevărați              De la Mihai Viteazul,chiar de la Decebal

        Dar și cu tristețea ce o resimțim, amar          Dar,mai ales,în sufletele noastre,de români

        Fiind dezbinați și nu uniți,frați lângă frați      Unirea-i sfântul și mărețul nostru ideal.

        Ne-au furat,ca-n codru şi ne-au ocupat          Roșu,galben și albastru semnifică,se știe

        Mai marii lumii şi autohtonii acoliţi                Credință dreaptă,libertate și frăție,

        România Mare o au dezmembrat                    Sânge strămoșesc,pentru neam și ortodoxie

        Transformând un falnic neam,în aserviţi.      Jertfa lui Hristos,cereasca sa Împărăție.

       Cu diabolici tehnici,ne-au manipulat               Haideți frați români,strigați cu-nflăcărare

       Încât,ne-am ales străini conducători               Acum.când sărbătorim mărețul centenar

       Ce străine interese,au reprezentat.                Vrem să trăim uniți,în România Mare

       Dovedindu-se,de neam şi glie,trădători.          Și nu robi,iarăși,într-o colonie de fanar!

       Cu subvenţii şi promisiuni,ne-au amăgit          Vrem reântregire și unire, în Carpați

       Economia au distrus şi ne-au lăsat şomeri        Iar nu uniune,cu străini și apostați

       Copiii noştri,în străinătăţi,au pribegit              Nici democrație,cu fațadă de hârtie

       Dintr-un popor prosper,ajuns-am,pauperi.      Cu politicieni corupți și vânzători de glie.

       Le-aţi spus,că sunt analfabeţi,că sunt golani    Împreună,vrem să ne rugăm,cu-nflăcărare

       Celor ce,pentru ,,democraţie”au luptat           În Biserica creștină,cea drept măritoare

       Voi,haite de hiene şi hoarde de şnapani           Rugând,neâncetat,pe bunul Dumnezeu

       Că, România,nu-i a voastră,aţi uitat?                Să binecuvinteze pe români,poporul Său

       E ţara noastră,de strămoşi,lăsată                      Primul popor european,încreștinat

       De Decebal,de Mircea,de Ştefan voievod          De sfântul Andrei,apostolul întâi chemat

       Şi nu vom permite,a ne fi furată                       De două milenii, stăm, zid de apărare

       Căci,patrie,suntem noi,mulţimea de norod.      Bisericii lui Hristos, atotbiruitoare.

       Tot,ce-am avut,mai bun,voi,ne-aţi prădat        De aceea,Dumnezeu iubește pe români

       Şi codrii seculari şi glia strămoşească                Noul Athos și grădina Maicii Domnului

       Cu taxe şi biruri grele, ne-aţi împovărat           Nu ne vor birui,nici porțile iadului,

       Viaţă grea,ajuns-a,tot românul,să trăiască.       Uniți,în jurul Lui,vom fi,aici,în veci,stăpâni!

       Cu sacrificii,datoriile ne-am achitat                 Trezeşte-te,române,cu ochii la hotare

       Și fără milă,iarăși,ne-ați îndatorat,                  Tu,urmaş,al unui viteaz neam străbun

       La sărăcie,pe urmași,ia-ți condamnat               La falnicu-ți trecut,gătind,viitor mare

       Căci vor moșteni o țară,scoasă la mezat.          Fii,mândru,orice ar fi,că eşti român!

       Ne ucideți lent,cu alimente otrăvite

       Cu virusuri,gospodării ne atacați

       Vreți să ne microcipați,precum, pe vite

       Ca să ne puteți sclavi și să ne-nfometați.

        Ne-ați decimat armata,falnic scut al țării
        Mândria nației și artizană a unirii
        Pe militari și pe eroi,i-ați dat uitării
        Pradă ne-ați lăsat,dușmanilor și cotropirii.

        Biserica dept măritoare,o ați infectat

        Cu ecumenismul mincinos și apostat
        Nu vrem unire cu eretici și vrăjitori
        Robi lui Hristos,suntem,nu iude și trădători

       Ce vreţi,să mai furaţi,nu vă e teamă,oare

       De Dumnezeul ,Cel,aici, pe veci,Stăpân

       De judecata şi mânia-I viitoare?

       De trezirea şi unirea,marelui popor român?

                              Sf. Ap. Andrei - apostolul românilor

                    

       Intrarea în Biserică a Maicii  Domnului - 21 Noiembrie

                                

                                                                                           

                                           Crucea si Cincizecimea

Crucea si Cincizecimea sunt inseparabile in Ortodoxie. Legatura interioara dintre aceste doua evenimente formeaza temelia si ofera intreaga paradigma a spiritualitatii ortodoxe, a vietii liturgice si reflectiei teologice, indeo­sebi in ce priveste teologia ascezei si indumnezeirii. Doar prin aceasta legatura putem intelege multele antinomii, ba chiar si paradoxuri ale vietii duhovnicesti.

Legatura inseparabila dintre Cruce si Cincizecime in Ortodoxie se bazeaza mai intai pe legatura vesnica dintre Fiul si Duhul. Asa cum spunem in Crez, Fiul e „nascut din Tatal”, iar Duhul Sfant „purcede din Tatal.” Aceste formule exprima relatia vesnica dintre Cei doi si Tatal. Dar Fiul si Duhul nu exista Unul langa Celalalt, astfel incat nasterea Fiului si purcederea Duhului sa fie actiuni separate, fara legatura intre ele. Sfintii Parinti au lamurit ulterior ca Duhul purcede de la Tatal prin Fiul, odihneste in Fiul si e aratat de Fiul Tatalui (de exemplu, Ioan Damaschinul, Ex­punerea exacta a credintei ortodoxe 1,7.8). Fiul si Duhul sunt din vesnicie intr-o relatie reciproca Unul cu Celalalt, sa­lasluiesc Unul in Altul si sunt intotdeauna impreuna. Asa cum scrie sfantul Irineu al Lyonului, Ei sunt “cele doua maini” ale Tatalui.

Inseparabilitatea vesnica a Fiului si Duhului se manifesta in intreaga economie a mantuirii; in intruparea, lucrarea, moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu. Acest fapt este in Evanghelii: Duhul e prezent la intruparea Fiului um­brind-o pe Fecioara Maria (Lc 1,35), El ramane peste prun­cul Iisus cand acesta creste (Lc 2, 40), e peste El atunci cand citeste in sinagoga (4,18), coboara si ramane peste El la botezul Sau (Lc 3, 22), Il conduce in pustie pentru a fi ispitit (Lc 4, 1), alunga diavolii (Mt 12, 28), e prezent la moartea Sa pe Cruce cand Iisus „isi da Duhul Sau” (Mc 15,37; In 19,30), si realizeaza Invierea Sa din morti (de exemplu, Rm 8, 11). Duhul Il aduce pe Fiul in lume si este apoi tri­mis in lume de Fiul: Iisus se roaga ca Mangaietorul care va veni sa continue lucrarea lui Hristos, aducand aminte cu­vintele Lui si chiar invatandu-i El Insusi pe ucenici (In 14,16. 17. 26; 15, 26). Duhul care L-a inviat pe Iisus e la randul sau dat de Hristos Cel inviat: “A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant!“ (In 20,22).

Cum se vede Cincizecimea unita cu Crucea? Nu e mai logic sa vedem Crucea unita cu Invierea? Intr-adevar, daca activitatea lui Iisus s-ar fi sfarsit pur si simplu cu moartea Sa pe Cruce, mesajul si persoana Sa ar fi fost invaluite in ambiguitate. Invierea a lamurit Crucea. Dar nimeni n-a fost martor la Inviere. De aceea, dupa Invierea Sa, Iisus Insusi a inceput sa Se arate ucenicilor, dezvaluindu-le adevarata natura a lucrarii Sale mesianice si sen­sul patimirilor si mortii Lui (Lc 24, 26,46). A facut aceasta dandu-le tuturor evidenta empirica a Invierii Sale pe care o doreau, mancand cu ei, lasandu-l pe Toma sa atinga coasta Sa etc. La fel de important, Hristos „le deschide mintile” ca sa inteleaga Scripturile si motivele patimirilor Sale (Lc 24, 32. 45), pe care nu le-au inteles mai inainte. Astfel, Invierea a lamurit Crucea.

Chiar si dupa toate acestea, pana la pogorarea Duhului Sfant n-a existat invatatura, aparare, Botez sau alte Taine. In acea zi a fost dat Duhul, a fost predicata Evanghelia, iar Petru a botezat 3000 de barbati (FA 2). Ucenicilor li s-a dat puterea de a explica Crucea (FA 3,18; 17,2; 26,23) si ince­pand de atunci au fost condusi in lucrarea lor de Duhul Sfant (de exemplu, FA 5,9; 8,29-39; 10,19; 11,12-28; 16,17; 21, 4). Cu alte cuvinte, Invierea si “multele sale semne doveditoare” (FA 1,3) n-au fost de ajuns — a fost nevoie de Duhul. Cincizecimea a lamurit Invierea.

Acest model atat al unei dovediri rationale, cat si al unei puteri spirituale in predica apostolilor se vede lim­pede in scrierile lui Luca si Pavel, mai cu seama atunci cand Pavel se adreseaza lumii pagane (FA 11). Pe de-o parte, Pavel face apel la o multime de argumente rationale pen­tru a-L propovadui pe Hristos, chiar la obiceiuri locale, literatura etc. (de exemplu, Atena, FA 17,23-28; Efes, FA 14, Rm 2,14). Dar el pune toate aceste dovezi in context atunci cand marturiseste ca predica sa nu statea in intelepciu­nea unor cuvinte omenesti, ci in puterea lui Dumnezeu, ca sa nu ramana fara nici un efect crucea lui Hristos (1 Co 1,17). El rezuma foarte succint aceasta atunci cand spune despre continutul predicii ca nu e nimic altceva decat “Iisus Hristos, si Acela rastignit“, iar „demonstrarea” predicii sta in “Duhul si in puterea Lui” (1 Co 2,2-4). Dovedirea ratio­nala (de la Logos-ul) e necesara, dar nu suficienta; e nevoie si de o demonstrare (de la Duhul). Altundeva sfantul Pavel spune ca Iisus „a fost randuit Fiu al lui Dumnezeu intru putere, dupa Duhul sfinteniei, prin invierea Lui din morti“ (Rm 1,4). Din nou, e nevoie atat de ratiune, cat si de putere sfantul Pavel mentioneaza chiar pe primul loc pe Duhul. Duhul e baza marturiei, pentru ca „nimeni nu poate spune: Iisus este Domn, decat in Duhul Sfant” (1 Co 12, 3).

Am putea rezuma astfel: fara Duhul Sfant nu exista Hristos (Intrupare, Inviere). Fara Hristos nu exista Cincizecime. Fara Cincizecime nu exista propovaduire, apolo­getica, botez. Fara Duhul Sfant nu exista Evanghelie. Atat prin intreaga lucrare a lui Hristos in Evanghelii, cat si prin continuarea ei de catre apostoli in Fapte si in Epistole suntem condusi spre legatura inseparabila dintre Fiul si Duhul si spre reciprocitatea celor doua mari opere ale Acestora, Crucea si Cincizecimea. Biserica e marea opera atat a Fiului, cat si a Duhului.

Inseparabilitatea si interdependenta Crucii si Cincizecimii se manifesta de-a lungul intregii noastre Traditii cres­tine ortodoxe. Mai intai, ea este o paradigma a intelegerii luptelor vietii duhovnicesti. Prin ea recunoastem ca atunci cand Dumnezeu ne trimite in vietile noastre o cruce, e pentru a ne pregati sa primim pe Duhul Sfant; si, la fel, cand ne trimite harul si puterea Duhului Sfant e ca sa ne pregateasca pentru urmatoarea noastra cruce. Aceste doua momente sunt adeseori simultane. Asta pentru ca Dum­nezeu vrea sa fim inspirati, dar nu exaltati (cf. 2 Co 12,7-9). Asta explica si maretia si frumusetea lacasurilor noastre bisericesti care e inseparabila de traditiile noastre ascetice; una nu poate exista fara cealalta. Strabate si traditiile noastre liturgice, unde e evident (mai ales la sfintirea Eu­haristiei) ca Duhul Sfant nu e dat niciodata fara preotul (adica Hristos) care face semnul Crucii. Nu exista mai mare marturie a unitatii dintre Cruce si Cincizecime in viata Bisericii Ortodoxe decat sfintirea Euharistiei, care si ea are loc cu invocarea Duhului Sfant atunci cand preotul face semnul Crucii.

Prin urmare, in crestinismul ortodox toate binecuvan­tarile si cele bune le asteptam ca daruri ale lui Dumnezeu care vin prin ascultare si iubire. Dar nu le asteptam fara nici o calificare. Unicul si atotcuprinzatorul Dar al lui Dum­nezeu e Fiul Sau in Duhul Sfant — si acest dar nu poate veni fara Cruce. Prin urmare, slava Ortodoxiei nu poate fi niciodata o evanghelie a lui „imbogatiti-va“, nici vreo alta evanghelie cu orientare dezechilibrata spre aceasta lume. Slava Ortodoxiei e mai degraba o slava matura si bine in­temeiata, o slava care transcende, dar nu evita nenoroci­rile, dezamagirile, incercarile si necazurile acestei vieti, ci mai degraba le transfigureaza. Ea primeste Crucea si toate provocarile in aceasta lume pe care le implica. Nu fuge de ele. Nici Hristos n-a facut-o. Dar nici nu depindem de noi insine: ne dam seama, asa cum a facut-o Pavel, ca harul Duhului Sfant ne face in stare sa ne ducem Crucea impreu­na cu Hristos. La fel, Duhul ni se da numai primind Crucea. Cele doua sunt inseparabile si interdependente.

Lumina Invierii, slava si darurile lui Dumnezeu in Duhul redau omenirii adevarata ei frumusete. Asceza, bucuria si frumusetea nu se exclud unele pe altele in Ortodoxie. Dimpotriva, sunt necesare unele altora. Acesta e echilibrul unic al sfintei noastre Traditii ortodoxe: Crucea, Invierea si Cincizecimea, inseparabile ca marele dar al lui Dumne­zeu pentru innoirea omului. Astfel la marele praznic al Pastelui, sfantul Grigorie Teologul exclama: “Cel ce S-a sculat din morti sa ma replamadeasca in Duhul“. Fie ca astfel replamaditi sa fim si noi.

                                         

                                                                                                                                                           

      Care este rolul Măicuţei Sfinte la mântuirea noastră?

  ,,Bucură-te, cea plină de har! „Mireasă a lui Dumnezeu”, „ceea ce ai născut Lumina cea dumnezeiască și veșnică”, „rugătoare fierbinte și zid nesurpat, izvorul milei și lumii scăpare”, „acoperământ tare, armă de mântuire”, „nădejdea celor necăjiți și izbăvirea celor neputin­cioși”, „Stăpâna lumii, nădejdea și folositoarea credincioșilor”, iată doar câteva dintre inspiratele expresii pe care evlavia ortodoxă le folosește pentru a se adresa Maicii Domnului. Sunt crâmpeie alese din paraclisul alcătuit de fericitul împărat Teodor Lascar, rugăciune a cărei frecvență este intensificată în perioada acestui post binecuvântat.

Nu doar cei credin­cioși, ci chiar și cei necredincioși știu ce loc deosebit ocupă în viața Bisericii cinstirea Preasfintei Fecioare Maria. Din cele mai vechi timpuri, Tradiția Bisericii a numit-o Maica Domnului, Preasfânta și Preacurata, iar una dintre cele mai frecvent rostite rugăciuni o arată ca „mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”.

Aproape nu există rugăciune liturgică sau slujbă în care numele său să nu fie pomenit, sub­linia, într-una dintre reflecțiile sale radiofonice, părintele Alexander Schmemann. Toată arta creștină, atât răsăriteană, cât și apuseană, este profund marcată de imaginea Maicii cu Fiul său dumnezeiesc în brațe. Când intrăm în bisericile noastre, icoana sa este la locul cel mai de cinste, în dreapta ușilor împărătești, de foarte multe ori ea fiind zugrăvită și pe bolta absidei Altarului, cu brațele deschise, parcă îmbrăți­șând tot universul. Icoana Maicii Domnului este „locul” prin exce­lență în care poate fi cu succes veri­ficată originalitatea și bogăția geniului artistic al artei bizantine. Diversitatea reprezentărilor sale iconografice și evlavia din jurul sutelor de icoane făcătoare de minuni din lumea întreagă spun fără cuvinte dragostea poporului lui Dumnezeu pentru Maica Vieții și a înveșnicirii noastre fericite.

Adresându-se parcă celor care se numesc pe ei înșiși creștini, dar preferă să nu dea cuvenita cinstire Maicii Domnului, Sfântul Ioan Maximovici spune: „Încă din timpurile apostolice și până în zilele noastre, toți cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o și pe cea care L-a născut, L-a crescut și L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălășluit întru ea supu­nându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci când era spânzurat pe Cruce -, nu ar trebui atunci ca toți cei care își mărturisesc credința în Sfânta Treime să o cinstească și pe Maica Domnului?” (Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, Ed. Icos, 2000, p. 17).

Smerenie pilduitoare

Deși rolul ei a fost unul decisiv în opera de mântuire a întregii omeniri, smerită este apariția sa în rândurile Noului Testament. Ceea ce ni se repetă este faptul că ea păstra în inima sa cuvintele minunate și mai presus de înțelegere pe care le auzea de la Fiul ei sau de la alții care erau uimiți de Acesta (Luca 2, 19, 51). Începând cu magii și păstorii, mulțimi fără de număr se vor închina ei de-a lungul veacurilor, lăudând și cântând minunea petrecută în pântecele ei, care de altfel a fost prorocită încă din Vechiul Testament, sub diferite ima­gini simbolice, precum: toiagul lui Aaron care a înmugurit, muntele umbrit din care s-a desprins piatra văzută de Nabucodonosor în primul vis tâlcuit de prorocul Daniel, sau poarta închisă pe care a văzut-o prorocul Iezechiel.

Sfinții Apostoli au început să o cinstească pe Preacurata Fecioară nu numai ca pe Maica preaiubitului lor Învățător și Domn, ci și ca pe o mare ajutătoare a lor, ca pe o apărătoare a creștinilor și rugătoare înaintea Dreptului Judecător pentru întregul neam omenesc. Oriunde Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită, a fost de asemenea slăvită și Preacurata Lui Maică.

Frumusețea chipului ei fizic și sufletesc

Epifanie Monahul, în lucrarea „Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei”, ne zugrăvește înfățișarea fizică a Maicii Domnului: „De statură era mijlocie, iar unii spun că era ceva peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul blonziu, ochii frumoşi de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele şi fața lungi, plină de graţie şi frumuseţe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatinsă de moliciune, având o smerenie covârşitoare […]; iubea şi purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei văl (mapharion)”. Vorbind despre viețuirea ei în templu, același monah îi va schița și un portret duhovnicesc: „Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind şi închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea şi vorba ei”.

Pe ea Sfântul Simeon Metafrastul o numește „cea mai înțeleaptă dintre femei, cea care e Maica adevăratei Înțelepciuni și a Cunoașterii negrăite”. Ea este „Maica luminii”, „chintesența afecțiunii iubitoare”, „scara pe care Domnul Hristos a coborât la noi”, „podul care ne trece pe toți de la moarte la viață”, însăși Adormirea sa fiind „o trecere de la viață la Viață”, spunea în lucrările sale părintele Stăniloae.

Motive dogmatice ale cinstirii Maicii Domnului

Maica Domnului este exemplul cel mai elocvent de om îndumnezeit. În pântecele Fecioarei s-a întâlnit omul cu Dumnezeu, ea întrupând răspunsul afirmativ al întregii umanități în fața dorinței lui Dumnezeu-Tatăl de a-i mântui pe oameni prin Întruparea Fiului Său. Prin nașterea Sa din Preacurata Fecioară, Hristos Se unește tainic și pentru veșnicie cu firea noastră omenească, de care nu se va mai despărți nici după Înălțare.

Cinstirea de neegalat a Maicii Domnului în cadrul credinței noastre vine mai ales din faptul că prin ea s-a realizat unirea Dumnezeirii celei necreate și nevăzute a Fiului cu firea noastră omenească. Prin ea, Fiul lui Dumnezeu a devenit și om, tocmai pentru a ridica firea Sa umană, comună cu a noastră, a tuturor, până la tainica demnitate de a fi așezată de-a dreapta Tatălui.

Nașterea Sa mai presus de fire din Preacurata Maică demonstrează două lucruri esențiale: faptul că El ca Dumnezeu și Creator al lumii avea puterea să Se nască într-un fel care depășește legile firii și faptul că El este cu adevărat și om, căci S-a născut dintr-o ființă umană concretă, dintr-o fecioară aleasă din sânul poporului iudeu.

Rolul Născătoarei de Dumnezeu pentru mântuirea noastră este unul central, căci, așa cum spune părintele Dumitru Stăniloae, datorită răspunsului ei dat Arhanghelului Gavriil a devenit posibilă eliberarea omului de jugul nașterii către moarte, nașterea lui Hristos din Fecioară fiind primul pas spre biruința asupra morții și a păcatului.

Frumusețea demnității de a fi „Theotokos”

Contemplând taina Întrupării lui Hristos, mai precis a unirii ipostatice prin care Fiul rămâne Dumnezeu devenind totodată și om, începem să deslușim adâncimea tainică a numelui de „Născătoare de Dumnezeu” (Θεοτόκος), pe care Sfinții Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic l-au dat Preasfintei Fecioare Maria. Acest nume prezintă sintetic celui care crede taina sălășluirii Dumnezeirii în pântecele curat al unei făpturi omenești prin lucrarea Sfântului Duh.

Înălțimea sublimei uniri dintre nepătrunsa Dumnezeire a Fiului lui Dumnezeu și ființa Maicii Domnului în cadrul Tainei Întrupării Domnului reprezintă piscul suprem la care poate ajunge o persoană umană în unirea sa cu Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, nici unul dintre sfinți neurcând mai sus decât Maica Domnului pe această tainică scară a unirii cu Dumnezeu. Iată de ce Biserica îi acordă nu doar o cinstire, ci o supracinstire Maicii lui Dumnezeu.

Pururea vie și grabnic ajutătoare celor care se roagă ei

Autoritatea iubirii sale materne și proximitatea pe care i-a asigurat-o nașterea minunată a lui Hristos din pântecele său i-au conferit o putere de mijlocire către Fiul său mult mai mare decât a oricărui alt om născut vreodată. Hristos a recunoscut autoritatea maternă a Născătoarei de Dumnezeu, iar aceasta o vedem în însăși minunea de la nunta din Cana Galileii.

Importanța Maicii Domnului pentru întreaga Biserică se poate vedea din imensa bogăție iconografică închinată persoanei sale. Un exemplu în acest sens ni-l oferă chiar icoana praznicului pe care-l vom sărbători peste doar câteva zile, Adormirea sa. În această icoană putem vedea că sufletul ei nu este luat de îngerii buni sau răi, cum este cazul celorlalți oameni după moarte, ci Însuși Fiul ei vine să-i primească sufletul și să-l ridice la locașurile pregătite celor care-L iubesc pe Dumnezeu.                       Ionuţ Aurelian Marinescu                                                                                                                                                              Despre săptămâna de rugăciune ecumenică

In perioada 18 - 25 ianuarie va avea loc saptamana de rugăciune pentru unitatea crestinilor. Conform canoanelor Bisericii, impreuna-rugaciunea cu ereticii este un mare pacat. . Este necesar sa facem diferenta intre iubirea crestina, care trebuie sa se manifeste fata de orice om, indiferent de religia, rasa sau statutul lui social, dupa modelul samarineanului milostiv care a ajutat pe aproapele sau, si compromisul dogmatic si calcarea cu buna stiinta a canoanelor Bisericii..Nu poate fi folosita iubirea ca argument pentru încălcarea adevarurilor dogmatice de credinţă, descoperite de Dumnezeu, care sunt rodul iubirii Lui fata de oameni. Impreuna-rugaciunea cu eterodocsii  este pacat impotriva Duhului Sfant şi mai ales,repetată,duce la pierderea mantuirii. Iată ce prevăd canoanele Bisericii ortodoxe,în acest sens:  

  Canonul 10  Apostolic spune: “Daca cineva s-ar ruga chiar si in casa cu cel oprit de la Sfanta Impartasanie (afurisit), acela sa se excomunice.”

• Canonul 45 Apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII): ”Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca și clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească.”

  Canonul 64 Apostolic: ” Daca vreun cleric sau mirean va intra in adunarea iudeilor sau a ereticilor spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.” 

   Canonul 6 al Sinodului de la Laodiceea confirmat de Sinodul VI Ecumenic prin canonul 2 spune: Sa nu fie ingaduit ereticilor sa intre in Casa lui Dumnezeu, daca staruie in eres. Nu numai impartasirea din “Potirul comun” este oprita de canoanele Bisericii, ci si simpla rugaciune in casa, in biserica, etc. Vecerniile cu participarea eterodocsilor sunt vatamatoare si se opun canoanelor Bisericii, participarea la ele de catre ortodocsi ducand la pierderea mantuirii. 

• Canonul 32 de la Sinodul V local de la Laodiceea (343) (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU E BINECUVÂNTARE): ”Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor care mai mult sunt absurdități decât binecuvântări.”

• Canonul 33 de la Sinodul V local de la Laodiceea (343)(SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII): ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.”

• Canonul 46 (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI) Sf. Nichifor Mărturisitorul (818): ”Vă sfătuim, că în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o simplă casă și să se cânte numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele și lumânare.”

Să ne amintim și de Anatema dată de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor ECUMENISMULUI:

“Anatema – Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise ”ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ”ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!

   Aici nu este vorba de o simpla participare, ci de o saptamana de rugaciune organizata în scopul unitatii crestine, dar nu in ortodoxie, ci dupa model ecumenic,strain invataturii Bisericii. Prezenta episcopilor ortodocsi la aceste intalniri de impreuna-rugaciune atrage urgia lui Dumnezeu asupra poporului ortodox.  

   Saptamana de rugaciune ecumenica este o caricaturizare a a randuelilor Bisericii si are consecinte dezastruoase.  Parintele Paisie Aghioritul a primit la chilia sa, cu multa dragoste, un grup de preoti papistasi. Acestia au ramas impresionati de dragostea parintelui fata de ei si i-au spus: Parinte, hai sa spunem “Tatal nostru” impreuna! Parintele Paisie insa le-a raspuns ca nu este posibil. Atunci ei au spus: Parinte, dar nu suntem si noi copiii lui Dumnezeu? Parintele Paisie le-a raspuns: ,,Da, sunteti copiii lui Dumnezeu, dar sunteti afara din Casa Lui, sunteti fiii risipitori! 
 Va prezentam,spre exemplificare şi vedenia avută de Sfântul Antonie cel Mare,patronul zilei dinaintea săptamânii ecumenice, pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii.
“Pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s’a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s’a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s’ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s’a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s’a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor»
 Pe ierarhii şi preoţii ce vă amăgesc spre a vă cîştiga la “rugăciunile în comun” se cuvine a-i întreba: Oare catolicii de azi au lepădat eresurile părinţilor lor, rătăciri pentru care au ucis pe sfinţii şi mărturisitorii români ca Visarion, Sofronie şi Oprea? De ce în urma acestor “rugăciuni”, “fraţii” catolici şi protestanţi nu leapădă învăţăturile eretice întorcîndu-se la botezul apostolic? De ce noi ortodocşii suntem cei care trebuie de fiecare dată să călcăm peste învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a nu sminti pe “fraţi”? Ce interese se află în spatele acestor mascarade “bisericeşti”? Se doreşte oare ca poporul să lepede adevărata credinţă pentru a se uni cu Noua Împărăţie a lui Antihrist?

  Să ne rugăm,dar, pentru ierarhii nostri şi sa-i rugăm,să nu organizeze şi să nu întineze,Biserica drept măritoare ortodoxă, a lui Hristos,cu astfel de activităţi,care nu au nici un fundament canonic şi dogmatic şi care,de fapt,pregătesc terenul,pentru ultima erezie din istoria Bisericii,erezia ecumenistă! 

                              Pseudo-sinodul din Creta
                                                          de Nicolae Trițoiu

                             Câțiva întâi stătători ortodcși,ce în Creta s-au adunat
                             Erezia ecumenistă, la rang de dogmă, au ridicat

                             Stabilind că,ortodocșii și ereticii sunt,neândoios,

                             Ramuri,ale bisericii apostolice,a lui Hristos.

                             Că,ortodoxia și catolicismul,sunt,biserici surori

                             Că frați putem fi,chiar,cu păgânii,idolatri și vrăjitori

                             Una suntem,firesc,cu necalcedonienii monofiziți

                             Și taine valide,săvârșesc,eterodocșii,cei rătăciți.

                             Canoanele sinodale și patristice,sunt învechite

                             Ecleziologia și tradiția,sunt depășite

                             Se impune,dar,cu necesitate,a fi actualizate

                             În deplin acord,cu ,,valorile” umaniste și democrate

                             În Biserica Ortodoxă,cezaro-papismul,e-n floare

                             Întâi stătătorii,au drept de vot și puteri discreționare

                             Schimbat-au,principiul sinodalismului universal

                             Cu infailibilitatea Vaticanului,pontifical.

                             Și dacă suntem,mlădițe,ale CMB-ului babilonesc

                             Nu se cuvine,piedici a pune,celor ce se căsătoresc

                             Deci,bisericile locale,contrar tuturor canoanelor,

                             Căsătorii mixte,pot oficia, spre ,,mântuirea” lor.

                              Iar creștinii,ce hotărârile sinodale,nu vor primi

                              Vor fi caterisiți,alungați,schismatici,se vor numi.

                              Astfel,nimeni și nimic,nu le va mai putea sta în cale,

                              Ctitorilor religiei antihristice mondiale.

                             Toate,aceste hotărâri,neortodoxe și apostate

                              Perfid,cu expresii ortodoxe, au fost  înțesate

                              Îmbiindu-ne să credem,acești fii ai apostaziei

                              Cum că sunt,străjeri și vajnici apărători ai ortodoxiei.

                              Frați ortodocși,creștini adevărați,vremea e,să vă treziți

                              Căci,de mai bine de un secol,suntem manipulati,mințiți

                              Cu himera refacerii unității Bisericii lui Hristos

                              Pe temelia ecumenismului,eretic și mincinos.

                              Cum să refaci unitatea bisericii,când ea,dintotdeauna

                              Veșnică este, apostolească,sobornicească și Una!

                              Biserica nu s-a divizat nicicând,oare,Hristos,s-a împărțit?

                              Doar ereticii și schismaticii,de ea,s-au despărțit.

                              Lepădându-se,astfel și de capul ei,care este Hristos

                              Mlădițe uscate, pentru foc nestins păstrate,fără de folos

                              Cale de mântuire,ei nu au,de două mii de ani se știe,

                              Decât căința și întoarcerea smerită,la Ortodoxie!

                            ,,Sinodul” cretan a statuat,erezia ereziilor,

                              Ecumenismul,căderea bisericilor prin slujitorii lor

                              Ierarhii ortodocși,ce hotărârile sinodale,au semnat,

                              Părtași ereticilor devenind,Ortodoxia au trădat.

                              Treziți-vă,români,demni urmași,ai unui neam,născut creștin

                              Veniți să apărăm, Biserica lui Hristos și acest plai divin!

                              Dragi ierarhi,vă rugăm,renunțați,la ecumenismul apostat

                              Cereți ieșirea,din CMB-ul neopăgân, globalizat.

                              Reveniți la turma,ce Hristos v-a încredințat,spre păstorire

                              Vrem să ne conduceți,nu la ecumenism,ci la mântuire!

                              Întoarceți-vă acasă,Hristos și noi,încă vă mai așteptăm

                              Pentru aceasta,cu nădejde,zi și noapte,Domnului,ne rugăm..

 Vă oferim.spre edificare şi alte legături,preluate de pe site-ul ,,Cuvântul Ortodox" : 

• SAPTAMANA UNITATII ANTIHRISTICE: rugaciuni tematice pentru unitatea “bisericilor” crestine (18-25 ianuarie 2012)
• SAPTAMANA DE RUGACIUNE pentru “unitatea crestinilor” presupune si “SLUJBE” inventate de COMISII ECUMENISTE
• Trist: SI PS TIMOTEI, EPISCOPUL SPANIEI SI PORTUGALIEI, impreuna cu alti clerici zelosi a participat la SAPTAMANA DE RUGACIUNE ECUMENISTA cu catolicii si protestantii
• Retrospectiva SAPTAMANII UNITATII ECUMENISTE la Bucuresti. UN PASTOR CALVIN a predicat in catedrala patriarhala despre… “dreapta credinta” (cea ecumenista), iar PF DANIEL despre miscarea ecumenica (FOTO+VIDEO)
• PROPOVADUIREA EREZIEI ECUMENISTE DE PE TRONUL PATRIARHAL sau: Cine surpa via lui Hristos in numele “unitatii”?
• CHEMATI TOTI LA O SINGURA AMAGIRE INTRU ANTIHRIST
• FOTOGRAFII, DECLARATII SI ASOCIERI SIMBOLICE… Patriarhul Daniel, in plina ofensiva de avangarda a ecumenismului antihristic. La Consiliul Europei, face apel la o educatie in spirit ecumenist. IN ROMANIA, PATRIARHUL A COORDONAT INFIINTAREA CONSILIULUI CONSULTATIV AL CULTELOR
• NOUA ORDINE RELIGIOASA A LUMII, PANRELIGIA (Ecumenismul inter-religios total) SI TACTICILE FOLOSITE
• “Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie
• Vladica Bartolomeu Anania: NU AM PARTICIPAT SI NU PARTICIP LA ASA-ZISA “RUGACIUNE COMUNA PENTRU UNITATEA BISERICII”

• “Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului – concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, din 2004
• Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou, despre catolici si unirea “bisericilor”
• Iubirea de sine – singura iubire a ecumenistilor
• PR. GH. CALCIU: “Ortodoxia si ecumenismul”
• Parintele Gheorghe Calciu despre PERFIDIA ECUMENISTA
• ARHIM. IOIL KONSTANTAROS despre un cuvant care trebuie sa ne ramana scris vesnic in inimi si impotriva inselatorilor ecumenisti si modernisti din Biserica
• Sfantul Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
• Cuviosul Parinte Epifanie despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor si despre “ziua mondiala a rugaciunii”
• MITROPOLITUL IEROTHEOS VLAHOS DENUNTA TRASEELE SUBTERANE ALE ECUMENISTILOR
• NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE
• Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)
• Sf. Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI
• CUM AJUTAM SI CUM IMPIEDICAM VENIREA OAMENILOR LA ORTODOXIE? DESPRE DRAGOSTE, CONVERTIRE SI ECUMENISM
• MARTURISIREA PARINTELUI STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie! Nu exista “Biserici surori”!
• Cuv. Serafim Rose despre invatatura si faptele eretice ale flagelului ideologic al ecumenismului                                                                                                                              

             SA NE AMINTIM CA ADEVARATUL CRESTINISM
                      INSEAMNA PURTAREA CRUCII SI LUPTA   

 predica la Duminica Sfintei Cruci –de  Averchie Tausev

“Domnul a zis: <<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze>> (Marcu 8:34). Postul mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă împotriva patimilor păcătoase şi poftelor, care este atât de grea încât Domnul, Judecătorul luptei Însuşi, se supune ei până la cruce. Ni se aminteşte aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei Cruci. Aşa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastră, astfel fiecare dintre noi trebuie să-şi “poarte crucea” pentru a ajunge la mântuirea pregătită nouă de Dumnezeul nostru. Fără cruce, fără luptă, nu există mântuire! Aceasta este ceea ce creştinismul adevărat ne învaţă. Învăţătura despre luptă, despre purtarea crucii este precum un fir roşu în toată Sfânta Scriptură şi-n toată istoria Bisericii; şi viaţa Sfinţilor care au fost bine-plăcuţi Domnului, atleţii duhovniceşti ai evlaviei creştine, sunt adevăraţi martori la aceasta. Postul mare e pur şi simplu un exerciţiu repetat anual pentru purtarea crucii în această viaţă, un exerciţiu în lupta duhovnicească legat, fără putinţa de a fi separat, de întreaga viaţă a unui adevărat creştin.

Acum însă, în al 20-lea secol al erei creştine, au apărut “înţelepţii” – “neo-creştinii“, cum se intitulează unii – care nu vor să audă de aceasta. Predică un tip nou de dragoste siropoasă, sentimentală, colorată în roz şi o desfătare neînfrânată cu toate plăcerile acestei vieţi trecătoare. Ignoră total nenumăratele fragmente din Sfânta Scriptură care vorbesc cu convingere şi elocvenţă despre luptele duhovniceşti, de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în pătimirea Sa, de multele necazuri care-l aşteaptă pe creştin în această viaţă, începînd cu cuvintele pe care Hristos le adresează ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Şi aceasta este aşa, cum Domnul Însuşi explica, pentru că adevăraţii creştini “nu sunt din lume” (Ioan 15:19), de vreme ce “toată lumea zace în cel rău” (I Ioan 5:19). De aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea şi “nici lucrurile care sunt din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu”, şi “cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacob 4:4).

Aceşti “înţelepţi” moderni eşuează cumva în a vedea Cuvântul lui Dumnezeu, care nu promite nicăieri creştinilor deplină desfătare duhovnicească şi binecuvântare cerească în această viaţă pământească, ci chiar dimpotrivă subliniază faptul că viaţa pe pământ se va îndepărta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; că, în ce priveşte moralitatea, oamenii vor cădea din ce în ce mai jos (vezi II Timotei 3:1-5); că “toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi pe ei înşişi” (II Timotei 3:12-13); şi că, în fine, “pământul cu tot ce este pe el, va arde” (II Petru 3:10). Dar vor apărea “un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea (II Petru 3:13) – un minunat “nou Ierusalim, coborîndu-se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii făcute lui. Toate acestea nu sunt pe placul “neo-creştinilor”. Ei vor desfătarea aici în această lume, împovărată de mulţimea păcatelor şi nedreptăţilor; şi aşteaptă această binecuvântare cu nerăbdare. Una dintre căile cele mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “mişcarea ecumenică”, unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o singură, nouă “Biserică” care va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, dar şi evrei, musulmani şi păgâni fiecare menţinîndu-şi convingerile şi greşelile. Această dragoste “creştină” imaginară, în numele viitoarei bunăstări a omului pe pământ, nu poate călca în picioare adevărul.

Distrugerea aceastui pământ cu tot ceea ce cuprinde, deşi prevăzută prin Cuvântul Domnului, este considerată de ei ca ceva îngrozitor, de parcă nu ar fi consecventă cu atotputernicia lui Dumnezeu şi, aparent, destul de nedorită. Recunosc în silă distrugerea pământului (cum să nu accepţi ceva ce a fost prorocit în Cuvântul Domnului?), dar cu menţiunea că va avea loc într-un viitor îndepărtat şi înconjurat de ceaţă, nu peste secole, ci peste milioane de ani mai târziu. Care este motivul? S-ar putea spune, din cauză că sunt slabi în credinţă, sau le lipseşte în totalitate credinţa în “învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să vie”. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, şi când aceasta se sfârşeşte, totul se sfârşeşte pentru ei. În câteva puncte -mai ales în aşteptarea unei vieţi binecuvântate pe pământ – o asemenea gândire seamănă cu erezia mult-răspândită a primelor secole de creştinism numită “hiliasm”. Aceasta este aşteptarea unei domnii de 1000 de ani lui Hristos pe pământ; astfel manifestarea contemporană a acestei erezii poate fi numită “neo-hiliasm“. Trebuie să fim conştienţi şi să avem în minte că hiliasmul a fost condamnat de al doilea Consiliu Ecumenic în anul 381; şi să aderi la el acum în secolul 20, chiar în parte, este de neiertat. Pe lângă aceasta, acest “neo-hiliasm” contemporan e mult mai rău decât cel vechi pentru că la baza sa stă necredinţa în “viaţa veacului ce va să vie” şi dorinţa pătimaşă de a se bucura de desfătări aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţirile şi realizările progresului material al timpului nostru. Această învăţătură falsă produce un mare rău, adormind vigilenţa duhovnicească a credinciosului şi sugerîndu-i că sfârşitul lumii e foarte îndepărtat (dacă va exista vreun sfârşit), şi astfel nu există nici o nevoie să “vegheaţi şi să vă rugaţi”, cum Hristos Mântuitorul îndeamnă constant pe cei care-I urmează (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se îmbunătăţeşte din ce în ce, progresul duhovnicesc ţinînd pasul cu materialismul. Iar fenomenele groaznice pe care le observăm la momentul prezent sunt temporare; toate astea s-au mai întâmplat şi toate vor trece până la urmă, şi o înflorire extraordinară a creştinismului o va înlocui, în care, bineînţeles, că ecumeniştii vor ocupa locul principal şi de onoare. Astfel, totul este bine! Nu e nevoie să te chinuieşti pe tine, şi nici o luptă duhovnicească nu este necesară; posturile pot fi desfiinţate. Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când Împărăţia lui Dumnezeu va fi în cele din urmă întemeiată pe pământ cu desfătări pământeşti şi răsplătiri.

Fraţilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei amăgitoare învăţături? Cine induce toate aceste gânduri creştinilor de azi cu scopul de a desfiinţa creştinismul? Ca de o rană infecţioasă, ca de foc, trebuie să ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de opus învăţăturilor cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care multe mii de drepţi au fost mântuiţi.

Fără luptă duhovnicească nu există şi nici nu poate exista creştinism! Prin urmare, calea noastră nu parcurge calea curentelor moderne, nici a ecumeniştilor, nici a noilor hiliaşti. Credinţa noastră este credinţa Sfinţilor pustnici, “credinţa apostolică, credinţa părinţilor, credinţa ortodoxă”, care, “a făcut întreaga lume să fie de neclintit” (slujba Duminicii Ortodoxiei). La această credinţă şi numai această credinţă vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care trăim. Amin“                                                                                                                                                                   

                             Părintele Ilie Cleopa,despre blestemul de mamă

,,..Binecuvântarea părinţilor întăreşte casele fiilor, iar blestemul maicii zdruncină şi temeliile” – se cântă la nuntă, în biserică
....”În casă, când eşti amărâtă, ca mamă, şi ai zis un blestem – că omul, când este supărat, mai scapă câte un blestem -, nu-i o crimă că ai zis. Dar când te duci la spovedanie să spui: <<Părinte, când eram necăjită, am blestemat copiii.>> Te-a dezlegat duhovnicul, dezlegată eşti. Da tu să spui la spovedanie. Dar dacă moare mama şi a blestemat copiii, nici copiii nu putrezesc, şi ea se duce în fundul iadului. Că blestemul de mamă este mai puternic decât al preotului, pentru că ea are cea mai mare autoritate de la Dumnezeu asupra copilului. Nimeni nu se jertfeşte mai mult pentru copil în lumea asta ca mama” .
Copilul care şi-a lovit părintele nu mai putrezeşte!
Pe de altă parte, copiii sunt datori să îşi asculte şi respecte părinţii, iar când aceştia devin neputincioşi, să le poarte de grijă, întorcându-le toată dragostea şi jerta primite de la ei. Iar pentru orice supărarea le-ar aduce, să le ceară iertare şi să meargă la duhnovnic, să-i dezlege. Altfel pedeapsă cumplită îi aşteaptă în lumea de dincolo. Aşa cum dovedeşte povestea Măriuţei, tânăra care a bătut-o pe mama ei bolnavă şi neputincioasă. Iar în loc să îşi ceară iertare cu lacrimi şi durere, râdea.
”Măriuţă, draga mamei, să nu mai putrezească mâinile tale!” – a blestemat-o biata mamă. ”Şi a murit mama şi, după un an, a murit şi Măriuţa. Dar ea nu s-a dus la un duhnovnic s-o dezlege, nici de la mamă-sa n-a cerut iertare. Şi acum Măriuţa stă de treizeci de ani în groapă şi mâinile stau neputrede şi sufletul ei arde în focul cel veşnic, în cuptoarele iadului. Ea stă în iad până putrezesc mâinile ei. Cei care au lovit pe tatăl sau pe mama lor, cu care mădular au lovit, acela nu putrezeşte” – povesteşte părintele Cleopa. Singura mântuire a Măriuţei ar putea veni de la un arhiereu care să-i facă dezlegare la crucea ei, pentru că un duhovnic nu o poate dezlega, păcatul ei fiind unul mult prea mare...

                                

       Scrisoarea secreta a lui Albert Einstein catre fiica sa Leiser

Albert Einstein este unul din cei mai cunoscuti oameni de stiinta din istorie. S-a nascut pe 14 martie 1879, iar in aprilie 1955 a murit, dar geniul sau continua sa surprinda. Einstein a scris numeroase scrisori catre fiica sa, Lieserl, dar una a ramas in memoria colectiva. Albert Einstein vorbeste despre legea suprema a universului, cea mai puternica forta ce poate exista:
„Cand am propus teoria relativitatii, foarte putini oameni m-au inteles, iar ceea ce urmeaza sa destainui umanitatii acum, se va ciocni de neintelegerea si prejudecatile din aceasta lume.
Te rog sa pastrezi aceste scrisori atat timp cat este necesar, ani, decenii, pana cand societatea este suficient de avansata pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos.
Exista o forta extrem de puternica, pentru care, cel putin pana in prezent, stiinta nu a gasit o explicatie formala. Este forta care include si guverneaza totul, este chiar in spatele oricarui fenomen care are loc in univers si inca nu a fost identificata de noi. Aceasta forta universala este IUBIREA.
Cand cercetatorii au investigat o teorie unificata a universului, au uitat cea mai puternica forta nevazuta. Iubirea este Lumina, care ii lumineaza pe cei ce o ofera si o primesc. Iubirea este gravitatie, deoarece ii face pe unii oameni sa se simta atrasi de altii. Iubirea e putere, deoarece multiplica tot ce avem mai bun si ofera umanitatii sansa de a nu pieri in propriul egoism orb. Iubirea expune si reveleaza. Pentru iubire noi traim si murim. Iubirea e Dumnezeu si Dumnezeu este Iubire..
Aceasta forta explica totul si ofera sens vietii. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru ca ne este frica de iubire deoarece este singura energie din univers pe care fiinta umana nu a invatat sa o controleze dupa vointa sa.
Pentru a evidentia iubirea, am creat o simpla subtituire in cea mai faimoasa ecuatie de-a mea. Daca in loc de E=mc2, acceptam ca energia pentru a vindeca intreaga lume poate fi obtinuta din multiplicarea iubirii cu viteza luminii la patrat, atunci ajungem la concluzia ca iubirea este cea mai puternica forta ce exista, deoarece nu are nici o limita.
Dupa esecul umanitatii in a utiliza si controla celelalte forte din univers, care pana la urma s-au intors impotriva noastra, este imperios sa ne hranim pe noi insine cu o alta forma de energie…
Daca vrem ca speciile noastre sa supravietuiasca, daca vrem sa descoperim sensul vietii, daca vrem sa salvam lumea si fiecare fiinta constienta ce traieste, atunci iubirea este unicul raspuns.
Probabil nu suntem inca pregatiti sa cream o bomba a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul si lacomia care devasteaza planeta.
Cu toate acestea, fiecare individ poarta cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a carui energie asteapta sa fie eliberata.
Cand o sa invatam sa oferim si sa primim aceasta energie universala, draga Lieserl, vom putea afirma ca iubirea invinge tot, ca poate transcende totul si orice, deoarece iubirea este chintesenta vietii.
Regret profund ca nu am fost capabil sa exprim ceea ce este in inima mea, care a batut in liniste pentru tine intreaga mea viata. Poate e prea tarziu pentru scuze, dar cum timpul e relativ, simt nevoia sa iti impartasesc ca Te Iubesc si datorita tie am ajuns la raspunsul suprem!         
     Tatal tau, Albert Einstein                                                                                 Sursa:  suntsanatos.           

                       Nu ascundeţi păcate,la Spovedanie!

Orice crestin care vrea să se pocăiască de păcatele sale şi să-şi îndrepteze viaţa,trebuie să-şi mărturisească,cu căinţă păcatele sale,nu numai lui Dumnezeu,aşa cum zic unii,asa zisi creştini,ci şi reprezentanţilor Bisericii Sale care sunt episcopii şi preoţii ortodocşi,ca urmaşi ai apostolilor şi având harul lui Dumnezeu transmis prin succesiune apostolică. Se ştie că Domnul Iisus Hristos le-a transmis sfinţilor apostoli harul şi puterea de a ierta păcatele: ,,Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute."(Ioan 20,22-23). De aceea porunca a patra a bisericii noastre statueaza datoria crestinilor de a se spovedi şi a se împărtăşi: ,,Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, daca in fiecare post nu putem, cel putin odata pe an, in Postul Pastilor."

A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruință a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuți ale faptelor bune.

În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căință, cu lacrimi, se șterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ți se dublează și celelalte și te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să aminteasca omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinților părinti din molitfelnice: ,,Iată, fiule Hristos este de față, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primești iertare de la Domnul. Iată, și sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate cate mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, așadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat.

Ca dovadă ca sunt adevărate aceste cuvinte, ascultați ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise și la alți duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de rușine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind și la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul și a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un șarpe mare. Ieșea puțin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în fața ei era o gramadă de șerpi mai mici.

Pe când preotul duhovnic îi dă dezlegare, a văzut ucenicul cum șarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci și ceilalți șerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a vazut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii față de Dumnezeu și-a primit pedeapsa pierzându-se și vremelnic și veșnic. 
                  

                                                     Cum postim

,,Postitor adevarat este cel care se retine de la desfrânare, preadesfrânare si de la orice necuratie
Postitor adevarat este cel care se stapâneste sa nu se mânie, sa nu se înfurie, sa nu faca rautate si sa nu se razbune.
Postitor adevarat este cel care îsi pune paza gurii sale si se abtine de la flecareli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguseli, minciuni si de la orice defaimare.
Postitor adevarat este cel care îsi înfrâneaza mâinile de la hotie, rapire, pradare, iar inima de la dorirea lucrurilor straine. Într-un cuvânt, adevarat postitor este cel care se îndeparteaza de la orice rau.
Iata, crestine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor si postul trupesc, pentru ca slujeste omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinta, pentru ca, fara el, nici postul trupesc nu este nimic.
Multi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.
Multi postesc de mâncare si bautura, dar nu postesc de gânduri, fapte si cuvinte rele. Si care le poate fi folosul din aceasta ?
Multi postesc o zi, doua sau mai mult, dar de mânie, de tinerea de minte a raului si de razbunare nu vor sa posteasca.
Multi se înfrâneaza de la vin, carne, peste, dar cu limba îi musca pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta?
Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mita, rapire si pradarea bunului strain – ce folos au deci din aceasta Postul adevarat si curat este abtinerea de la orice rau. Daca vrei, crestine, sa-ti fie postul folositor, atunci, postind trupeste, sa postesti si duhovniceste si sa postesti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tau, tot asa pune-l si gândurilor si patimilor tale celor rele.
Sa posteasca mintea ta de gândurile cele desarte.
Sa posteasca mintea ta de tinerea de minte a raului.
Sa posteasca voia ta de dorirea cea rea.
Sa posteasca ochii tai de vederea cea rea: întoarce-ti ochii tai ca sa nu vada desertaciunea (Psalm 118, 37).
Sa posteasca urechea ta de cântece spurcate si de soapte clevetitoare.
Sa posteasca limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate si de orice cuvânt desert si vatamator
Sa posteasca mâinile tale de la bataie si de la rapirea bunurilor celor straine.
Sa posteasca picioarele tale de la a umbla întru rautate. «Fereste-te de rau si fa bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)
Iata postul crestinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocaieste-te si te înfrâneaza de la orice cuvânt, fapta si gând rau, deprinde-te cu virtutile si întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.
(extrase din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovniceasca, din lume adunata, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Egumenita, 2008)    

                                         Rugăciune care se citește,în fiecare post

   Dumnezeul nostru, nădejdea tutu­­ror marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai înainte ai întocmit, prin Legea Ta cea Veche și Nouă, aceste zile de post, la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm și Ție ne rugăm: întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârgu­ință, spre mărirea numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păca­telor noas­tre, spre omorârea patimilor și biru­­ință asupra păcatului; ca împreună cu Tine răstignindu-ne și îngro­pân­du-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte și să petrecem cu bună­plă­cere înaintea Ta întru toate zilele vieții noastre. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Hris­toase, Dum­­­ne­­zeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte, și Preasfântului și bu­nului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.                                            

                                     

Atentie la casatoriile mixte dintre ortodocsi si eretici! Sfanta Scriptura, Sfintele Canoane si regulamentele in vigoare ale BOR pedepsesc cu excomunicarea (afurisirea) pe cei ce savarsesc astfel de “cununie”, iar casatoria este nula!

Patriarhia Romana a declarat anul 2011 – Anul Sf. Botez si al Sf. Cununii.Trebuie sa marturisim cu totii Adevarul despre aceste doua Sfinte Taine, care sunt valide doar in Ortodoxie. Papistasii (romano catolicii, greco catolicii), protestantii si cei ce mai zic ca “boteaza” nu au valida nicio o sfanta taina, pentru simplul motiv ca Sfantul Duh nu se pogoara la rugaciunile lor, ci doar in cadrul Bisericii Ortodoxe, cea UNA, sigura ce a pastrat continuitatea apostolica. sa luam aminte sa nu ne facem partasi la “desfranarile nelegiuitilor” de eretici, care prin ecumenism incearca sa ne amageasca ca si ei fac parte din Biserica. In afara Ortodoxiei nu exista decat sinagoga satanei.
Texte din Sfanta Scriptura, Sfinte Canoane si regulamentul BOR care interzic casatoriile mixte (dintre un barbat ortodox si o femeie eretica (catolica, protestanta, musulmana, hindusa, budista etc.) sau dintre o femeie ortodoxa si un barbat eretic).
I Cor. 7:39:
Femeia este legata prin lege atata vreme cat traieste barbatul ei. Iar daca barbatul ei va muri, este libera sa se marite cu cine vrea, numai intru Domnul.
II Cor. 6:14:
Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul?
Canonul 31 de la Laodiceea:
Cu nici un eretic nu se cuvine a incheia casatorie sau a se da fiii sau fiicele dupa eretici, ci mai ales a-i lua daca ar fagadui ca se fac crestini.
Canonul 14 al Sf. Sinod IV ecumenic:
De vreme ce in unele eparhii (mitropolii) se permite citetilor (lectorilor) si cantaretilor sa se casatoreasca (si dupa hirotesie) sfantul sinod a oranduit (hotarat) sa nu fie ingaduit vreunuia dintre acestia sa ia femeie eterodoxa. Iar cei ce dintr-o astfel de casatorie au si dobandit copii, daca nu au apucat sa-i boteze la eretici pe cei nascuti dintr-insii, sa-i aduca pe acestia la impreunarea cu soborniceasca Biserica (in comuniunea Bisericii sobornicesti), iar daca nu iau botezat, sa nu poata (sa nu le fie permis) sa-i boteze pe acestia la eretici si nici sa-i lege spre casatorie cu eretic ori cu iudeu ori cu pagan, decat numai daca fata (persoana) care vrea sa se lege (prin casatorie) cu cel ortodox va fagadui (promite) ca va trece la credinta ortodoxa. Iar daca cineva ar calca aceasta oranduire (hotarare) a sfantului sinod, sa fie supus pedepsei canonice.
Canonul 10 Laodiceea:
Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii sa impreune cu nebagare de seama pe fiii lor cu ereticii prin legatura casatoriei.
Canonul 72 al Sinodului Trulan sau V-VI Ecumenic: CRESTINII SA NU SE CASATOREASCA CU ERETICI SI CU NECRESTINI
Sa nu se ingaduie ca barbatul ortodox sa se lege (prin casatorie) cu femeia eretica, nici ca femeia ortodoxa sa se uneasca (prin casatorie) cu un barbat eretic, ci de s-ar si vadi ca s-a facut un lucru ca acesta de catre vreunul dintre toti, casatoria (nunta) sa se socoteasca fara de tarie, si casatoria (insotirea nelegiuita) sa se desfaca – caci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii sa se imperecheze cu lupul, si nici partii lui Hristos cu soarta (ceata) pacatosilor; iar daca cineva ar calca cele oranduite de noi, sa se afuriseasca. Iar daca unii, gasindu-se inca in necredinta si nefiind inca numarati in turma ortodocsilor, s-au legat (potrivit) intreolalta, prin casatoria legiuita, si apoi unul dintre ei alegand binele a alergat la lumina adevarului, iar celalalt a fost tinut (stapanit) de legatura saracirii, nealegand (nedorind) sa vada (sa ia in seama) razele dumnezeiesti; daca sotia cea necredincioasa socoteste ca este bine (consimte) sa vietuiasca cu sotul cel credincios, sau, dimpotriva, cel necredincios cu sotia cea credincioasa, sa nu fie despartiti, dupa dumnezeiescul apostol: „Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeie, si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbat” (I Cor. 7,14).
Articolului 47 din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane – in vigoare
Clericii sunt obligati sa nu oficieze Taina Cununiei, decat intre ortodocsi, asistati de nuni ortodocsi. Cei de alt cult sunt obligati, inaintea casatoriei, sa indeplineasca formalitatile (nn. randuiala -Botez si Mirungere) de trecere la Ortodoxie. Preotii care se vor abate de la aceste norme, conchide dispozitia regulamentara, se vor pedepsi cu canonisire la sfanta manastire, pana la transferare, afara de cazul cand a avut dezlegarea Chiriarhului. (nn. aceasta iconomie se face doar in acord cu Canonul 31 de la Laodiceea, adica cel eterodox sa fagaduiasca trecerea la Ortodoxie – prin botez si mirungere).
Biserica Ortodoxa a fost confruntata cu problema casatoriilor mixte inca din epoca apostolica, cand primii sai membri, recrutati dintre iudei si pagani, incheiau casatorii legale din punct de vedere al dreptului roman, cu necrestinii. Totodata, din aceeasi epoca a trebuit sa fie solutionata si problema practica, de a sti ce se intampla cu legatura conjugala a doi necrestini, dintre care unul s-a convertit la religia crestina.
Sfantul Apostol Pavel ne adevereste ca adeseori se intampla ca numai unul dintre soti sa devina crestin. La intrebarea Corintenilor daca o astfel de casatorie mixta – sub raportul credintei deosebite a sotilor – trebuie anulata sau sa ramana in fiinta, Apostolul neamurilor a dat un raspuns care a ramas cu putere de norma legala (I Cor. VII, 12-16), fiind reiterat si in textul canonului 72 trulan (vezi mai sus).
12. Celorlalti le graiesc eu, nu Domnul: Daca un frate are o femeie necredincioasa, si ea voieste sa vietuiasca cu el, sa nu o lase. 13. Si o femeie, daca are barbat necredincios, si el binevoieste sa locuiasca cu ea, sa nu-si lase barbatul. 14. Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios. Altminterea, copiii vostri ar fi necurati, dar acum ei sunt sfinti. 15. Daca insa cel necredincios se desparte, sa se desparta. In astfel de imprejurare, fratele sau sora nu sunt legati; caci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. 16. Caci, ce stii tu, femeie, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui femeia? (I Cor. VII, 12-16)
Conform invataturii Sf. Pavel, existenta legala a acestui fel de casatorie mixta se recunoaste, principial, intrucat casatoria a fost incheiata inainte ca sotul respectiv sa fi primit credinta crestina ortodoxa (Sf. Apostol PAvel face referire la cuplurile care in momentul casatoriei, niciunul dintre ei nu era ortodox, dar apoi unul din ei s-a convertit la Ortodoxie; cununia lor nu este valida in continuare, dar nu trebuie sa se desparta acestia, ci cu nadejdea unei cununii ortodoxe sa ramana impreuna). Privilegiul paulin – care este invocat si de teologiile confesionale – a principializat aplicarea iconomiei de catre Biserica Ortodoxa numai in cazul in care respectiva casatorie a fost contractata inainte ca unul dintre soti sa fi fost increstinat. Cat priveste casatoria crestinilor cu necrestinii, Sfantul Apostol Pavel s-a pronuntat negativ, interzicand-o cu desavarsire (I Cor. VII, 39 ; II Cor. VI, 14, vezi mai sus). De altfel, Constitutiile Sfintilor Apostoli au reafirmat aceasta invatatura, precizand ca cel care s-a botezat nu mai trebuie sa savarseasca “desfranarile nelegiuitilor”. Fireste, in conceptia Bisericii primare, asemenea casatorii mixte – dintre un crestin si un necrestin – au fost considerate desfranari ale nelegiuitilor, fiind interzise si condamnate. Reafirmand aceasta randuiala apostolica, canonul 72 trulan a stabilit o dispozitie canonica de principiu in viata Bisericii Ortodoxe.
In raspunsul adresat corintenilor, acelasi Apostol al neamurilor a precizat ca sotul ortodox are obligatia morala de a-si educa copiii rezultati dintr-o astfel de casatorie mixta intru credinta Bisericii Ortodoxe. Aceasta obligativitate invedereaza faptul ca “sotul ortodox trebuie sa aiba nu numai libertate deplina in marturisirea credintei sale si in savarsirea faptelor bune in conformitate cu invatatura lui Hristos, ci el sa aiba influenta morala asupra intregii vieti familiale…”.
In baza unor dispozitii canonice, casatoria ortodocsilor cu eterodocsii este cu desavarsire interzisa!. Cei care nu respectau aceasta dispozitie de principiu, se afuriseau, adica se excomunicau din comunitatea sau Biserica respectiva. Casatoria crestinilor ortodocsi cu eterodocsii a fost insa permisa numai in cazul cand partea eterodoxa fagaduia ca va trece la Ortodoxie (Can. 31 Laod.; 14 IV ec), adica devenea subiect de drept al Bisericii prin Taina Botezului. Daca vreunul dintre soti adopta insa obiceiurile pagane sau pe cele iudaice…, acesta trebuie sa renunte la ele, ca sa nu fie excomunicat.
In temeiul canonului 10 Laodiceea, “nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii – adica crestinii ortodocsi, sa impreune, din indiferenta, pe fiii lor cu ereticii prin legatura casatoriei”. Potrivit interpretarii data de unii canonisti ortodocsi, canonul respectiv interzice casatoria unui crestin ortodox cu orice persoana anatematizata de Biserica Ortodoxa, a carei erezie a fost deci anatematizata (Can. 1 II ec. ; 1 Sf. Vasile cel Mare ; 45 apost.).
Prin urmare, casatoria cu un eterodox a fost cu desavarsire interzisa. Dupa randuiala apostolica, cei care nu renuntau la o asemenea casatorie erau excomunicati din Biserica. Pe cei care “nu se pocaiesc – prevedea Constitutiile Apostolice – afurisiti-i, despartindu-i de credinciosi, si aduceti la cunostinta publica indepartarea lor din Biserica lui Dumnezeu, si porunciti credinciosilor sa se fereasca cu desavarsire de ei, si sa nu se intovaraseasca cu ei nici la vorba, nici la rugaciuni, fiindca ei sunt potrivnici si rauvoitori Bisericii, strica turma, necinstesc mostenirea, se socotesc intelepti si sunt cu totul rai…”. Urmand aceasta randuiala apostolica, “Regulamentul pentru cazuri de afurisenii si anateme”, din anul 1910, – in vigoare si astazi in Biserica noastra – prevede ca, “…in cazuri de abatere a vreunuia dintre credinciosii crestini ortodocsi sau clerici…, dupa ce se va fi intrebuintat mijloacele descrise si raul ar fi tot neindreptat, Sfantul Sinod va fi sesizat, prin Chiriarhul Eparhiot, spre a decide. Sfantul Sinod, deliberand asupra cazului adus la cunostinta sa si neafland alt mijloc de intoarcere si indreptare, va putea da autorizare de anatema si afurisanie, cu rezerva de a se putea primi in adunarea credinciosilor cel blestemat, daca se va pocai deplin” (Art. II-III).
Parintii Sinodului trulan au interzis, cu desavarsire, contractarea unei casatorii intre un crestin ortodox si un eterodox. In temeiul canonului 72, “nu este iertat barbatului ortodox sa se insoteasca cu femeie eretica, nici femeia ortodoxa sa se casatoreasca cu barbat eretic, ci de s-ar si vadi despre cineva ca a facut asa ceva, casatoria se considera nula si insotirea nelegiuita sa se dezlege ; …iar daca va calca cineva cele hotarate de noi – conchideau Sfintii Parinti ai Sinodului trulan – sa se afuriseasca”. Prin urmare, potrivit invataturii Bisericii noastre, o casatorie mixta – incheiata intre un crestin ortodox si o persoana de alta credinta – este nula, fiindca este o insotire nelegiuita, care nu transmite nici harul Tainei cununiei si nu este nici purtatoare de efecte canonice. In consecinta, in temeiul hotararii luate de Parintii Sinodului trulan – prin canonul 72 – cei care incalca “cele hotarate” sunt excomunicati (afurisiti), adica exclusi din comunitatea bisericeasca ortodoxa.
Canonul 31 Laodiceea prevede ca o casatorie mixta intre un crestin ortodox si o persoana eterodoxa se poate tolera numai in cazul in care persoana de alta credinta ar fagadui, solemn, ca va primi si marturisi credinta ortodoxa. In spiritul invataturii si practicii ortodoxe, daca insa doi eterodocsi au incheiat o casatorie legala si unul dintre ei se converteste apoi la credinta ortodoxa, iar celalalt ramane tot eterodox, casatoria lor sa nu se desfaca, daca sotii se invoiesc sa traiasca impreuna si mai departe.
Cu privire la forma canonica a savarsirii cununiei mixte, retinem ca nesavarsirea cununiei in numele Sfintei Treimi (ereticii nu cred in adevarata Sfanta Treime, ci in una ciuntita si inteleasa in duhul lor eretic), potrivit ritualului stabilit de Biserica Ortodoxa, constituie impediment care loveste insasi esenta cununiei.
In conformitate cu dispozitia Articolului 47 din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane – in vigoare – “clericii sunt obligati sa nu oficieze Taina Cununiei, decat intre ortodocsi, asistati de nuni ortodocsi. Cei de alt cult sunt obligati, inaintea casatoriei, sa indeplineasca formalitatile (nn. randuiala -Botez si Mirungere) de trecere la Ortodoxie. Preotii care se vor abate de la aceste norme, conchide dispozitia regulamentara, se vor pedepsi cu canonisire la sfanta manastire, pana la transferare, afara de cazul cand a avut dezlegarea Chiriarhului” (nn. aceasta iconomie se face doar in acord cu Canonul 31 de la Laodiceea, adica cel eterodox sa fagaduiasca trecerea la Ortodoxie – prin botez si mirungere). 
                                                                      articol preluat de pe www.apologeticum.ro                                                                                                                                                                                                                    Stilul vechi şi stilul nou

                                                                                convorbiri cu părintele Ilie Cleopa

- Parinte, de ce a fost nevoie sa se schimbe calendarul vechi, numit si calendarul Iulian ?
- Calendarul vechi nu s-a schimbat, ci s-a indreptat, caci avea mare nevoie de indreptare. Acest calendar a fost intocmit de filosoful pagan Iulian Sosigene din Alexandria in anul 44, inainte de venirea Domnului, din porunca imparatului Romei, Iulius Cezar. Acest calendar a fost intocmit si asezat la acea vreme potrivit cu izomeria ( echinoctiu ), care era la data de 24 martie si 24 septembrie. Dar dupa intocmirea acestui calendar, astronomii cei vechi au observat ca acest calendar ramanea in urma, fata de calendarul ceresc, la 300 de ani cu o zi si cu o noapte.
Deci se vede clar, caci crestinii, inca de pe vremea Sfintilor Apostoli nu se mai tineau de echinoctiul calendarului iulian ( cel vechi ), care, dupa cum am vazut, ramanea in urma. Asa ca Sfintii Parinti de la Niceea fac prima indreptare a aclendarului iulian - dupa cum si Sfintii Apostoli mai inainte de ei au facut-o - si echinoctiul cel de la 24, 23 si 22 martie, gasindu-l in urma cu trei zile pana la venirea lor, il fixeaza la 21 martie unde era atunci.
- dar eu am auzit pe cei cu stilul vechi spunand despre calendarul nostru indreptat ca este catolic, ca cel gregorian, indreptat de Papa Grigorie al XIII-lea la anul 1582.
- Nu este asa, iubite frate. Sa stii ca ramanerea in urma a calendarului era cunoscuta in Biserica noastra cu sute de ani inainte. Accest lucru se arata in marturia arhim. Nichifor, care, la sfarsitul Ceaslovului tiparit in anul 1816, arata ca din cauza greselilor calendarului si pascaliei vechi suntem cu 13 zile in urma.
- Parinte, dar cum a fost indreptarea calendarului in Biserica noastra, caci stilistii zic ca patriarhul Miron Cristea a uitat de randuiala veche si a stricat calendarul nostru cel sfant ?
- Nu patriarhul Miron Cristea a indreptat calendarul, ci Biserica noastra dreptmaritoare de Rasarit, in frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol si cu toti patriarhii Bisericilor Ortodoxe care au fost  de fata, sau au trimis delegati si imputerniciti pentru a semna in locul lor.
- Dra cand s-a facut aceasta indreptare ?
- In anul 1923 s-au adunat la Constantinopol intr-un sinod, reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetand cu frica lui Dumnezeu si cu amanuntime chestiunea calendarului Iulian si vazand ca prin indreptarea lui nu se aduce nici o stirbire dogmelor, canoanelor Bisericii si randuielilor Sfintilor Parinti si ca prin ramanerea in urma a calendarului de la 21 la 8 martie, se calca randuiala stabilita de Sfantul si Marele Sinod ecumenic de la Niceea, au hotarat cu totii sa indrepte calendarul Iulian si sa aduca echinoctiul de la 8 martie la 21 martie cum este acum.
Hotararea a fost primita de toate Bisericile Ortodoxe, care au luat parte la sinod, prin mitropoliti, episcopi si delegatii lor, urmand ca fiecare Biserica sa faca indreptarea calendarului cand va gasi vremea potrivita. Astfel, in anul 1924, la 10 martie, a indreptat calendarul Patriarhia ecumenica de Constantinopol si Biserica Greciei. Apoi, pe rand, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei si in anul 1924, in octombrie, a indreptat calendarul si Biserica noastra Ortodoxa Romana, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul Iulian.Iar Sfintele Pasti le serbam odata cu crestinii care tin stilul vechi din celelalte tari, pentru unitatea si pacea Bisericilor noastre surori, care inca nu au indreptat calendarul, precum Biserica Rusa, Biserica Ierusalimului, s.a. Caci asa s-a facut intelegerea la Moscova, in anul 1948, la Sinodul Panortodox, unde au fost de fata aproape toate Bisericile Ortodoxe, prin reprezentantii lor.
- Dra stilistii zic ca noi am desfiintat postul Sfintilor Apostoli.
- Postul Sfintilor Apostoli nu este desfiintat, ci tinut sub iconomia Bisericii Ortodoxe.
- Dar cum se procedeaza atunci cand postul Sfintilor Apostoli lipseste ?
- Atunci ramane la hotararea Sfantului Sinod si cate zile randuieste Sfantul Sinod, atatea zile postim.
- Bine, dar cei cu stil vechi zic ca tin cu Ierusalimul si cu Sfantul Munte Athos.
- Daca tin cu Ierusalimul si cu Sfantul Munte Athos, de ce Ierusalimul nu-i primeste nici la slujba si nici la impartasire ? Cand am fost la Ierusalim si am intrat in audienta la Prea Fericitul Patriarh Benedict, prima intrebare pe care ne-a pus-o a fost : " Nu este vreun stilist printre voi ?", caci nici in audienta nu voia sa-l primeasca. Apoi, daca zic ca tin ca la Ierusalim, de ce nu fac ceea ce fac cei din Ierusalim, unde se tine stilul vechi ? Caci atat Patriarhia cat si mitropolitii, episcopii, preotii si diaconii de la Sfantul Mormant slujesc si se impartasesc cu toti crestinii care vin din toate tarile unde se tine stilul nou ( calendarul indreptat ). Daca zic ca tin cu cei de la Sfantul Munte, de ce nu fac si ei ca cei de la Sfantul Munte; adica sa fie supusi Bisericii si Sfantului Sinod si tarii din care fac parte si sa slujeasca cu preotii si episcopii ce tin stilul nou, asa cum fac staretii, preotii si monahii din Sfantul Munte Athos ?
Daca stilistii zic ca tin cu Ierusalimul, de ce n-au venit sa slujeasca cu Patriarhul Diodor al Ierusalimului, in anul 1982, la hramul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava ? De ce Biserica Ortodoxa din Ierusalim nu-i recunoaste, asa cum nu-i recunoaste nici Patriarhia Ecumenica din Constantinopol ? Caci Patriarhul Diodor al Ierusalimului, a zis la hramul Sfantului Ioan : " Noi nu recunoastem in Romania alta Biserica in afara de Biserica Ortodoxa Romana. Noi, la Ierusalim, tinem calendarul Iulian cel neindreptat, dar acest lucru nu este o pricina de despartire intre noi si celelalte Biserici Ortodoxe surori si nici nu facem din calendar o dogma de credinta ".
Daca stilistii zic ca tin cu Sfantul Munte, de ce, in anul 1993, cand au venit parinti din Grecia cu lemnul Sfintei Cruci a Mantuitorului prin Romania,n-au mers si ei la Slatioara ?De ce,in anul 1995,cand s-au intrunit toti Patriarhii , in Romania,n-au pomenit nimic de cei care tin stilul vechi ?
- Parinte, care sunt abaterile canonice ale stilistilor ?
- Stilistii au si grave abateri canonice. Iata care sunt cele mai grave :
1. Nu asculta de hotararea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotarat indreptarea calendarului celui vechi.
2. Nu asculta nici de Patriarhia Ierusalimului.
3. Nu asculta de Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane si de hotararea intai-statatorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova in anul 1948.
4. Episcopii si preotii lor, precum si crestinii condusi de ei, se departeaza de la slujirea si impartasirea cu preotii si ierarhii nostri, din ura, mandrie, razvratire si neascultare, cazand prin aceasta sub osanda canoanelor 12, 13, 14 si 15 ale Sinoadelor 1 si 2 din Constantinopol; 31 al Sfintilor Apostoli; 18 al Sinodului al IV-lea Ecumenic; 31 si 34 ale Sinodului al VI-lea Ecumenic; 5 al Sinoadelor din Antiohia si altele.
5. Boteaza si cununa a doua oara, savarsind o mare erezie si greseala dogmatica.
6. Au rupt legatura duhovniceasca cu ierarhia canonica a Bisericii Ortodoxe Romane.
7. Hulesc si defaima patriarhii, episcopii si preotii Bisericii care tin stilul nbu, numindu-i " catolici ", " lipsiti de har ", " eretici ", etc.
8. Au facut manastiri fara aprobarea Sfantului Sinod.
9. Preotii stilisti se duc prin sate straine si fac slujbe pe ascuns, fara sa tina seama de aprobarea episcopului locului si a parohului din acele parohii. Si acestea sunt cateva din greselile si abaterile canonice ale celor ce tin stilul vechi in tara noastra.
- Stilistii sunt considerati eretici ?
- Nu. Sunt schismatici, adica dezbinati de Biserica Ortodoxa, caci au calcat legile bisericesti administrative, organizandu-si manastiri si biserici deosebite, fara aprobarea Sfantului Sinod. Iar daca indraznesc sa boteze a doua oara, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic si alte canoane.
Calendarul este un ceas. A fost schimbat de cinci ori pana acum, si cand va fi nevoie iar o sa-l schimbe.
Calendarul este un ceas al vremii si tu daca ai calendar cu un ceas in urma sau doua, de-acum al tau este bun, ca a ramas in urma ? Sau pentru calendar sa ne sfadim, sa ne dezbinam, sa ne uram ca nu mai suntem ortodocsi ? Ai auzit vreodata zicand : " Sfinte mucenice calendare, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi ?" Ai auzit nebunii de acestea ? Calendarul daca ar fi sfant, ar trebui sa ne inchinam la calendar ! Ori calendarul este dogma ? Toate dogmele sunt sintetizate in Crez.
Ai auzit vreodata : " Cred intr-unul calendar ?" Ai auzit nebunii din acestea ? Calendarul, nu-i dogma, nu-i sfant ! Este un ceas al vremii. De ce te inchini la el si din cauza lui nu te supui Bisericii si te apuci sa faci de capul tau hirotonii si sa botezi din nou ? Tine-te de Biserica ! Toate sectele care s-au rupt de Biserica, s-au rupt din neascultare si mandrie de la trupul lui Hristos.  Vezi la Efeseni ce spune la capitolul 1, 21-22 : Biserica este trupul lui Hristos. Vezi si la galateni 18 - 19 : Cap al Bisericii este Hristos. Si la Coloseni ai vazut ce-i Biserica ? Cine s-a rupt de Biserica, ori sectar ori stilist, orice ar fi, s-a rupt de Trupul lui Hristos si nu are mantuire in veacul veacului ! Asa sa stiti. Nu ne inchinam la calendar niciodata.
Si acesti stilisti care sunt nesupusi Bisericii pana in ziua de azi, raman o fractiune eretica care nu se va indrepta, ca zice asa : de la tot pacatul se intoarce omul usor, dar de la eres, foarte greu ! Si aceasta pentru ca se intuneca partea rationala a sufletului. Degeaba ii spun eu ca aici este alb, ca el vede negru. Si atunci foarte greu se intoarce, asa ramane. Si asa raman si sectele si celelalte.

Parintele Mihai Aldea catre un frate stilist – extrase dintr-un mesaj din care putem invata toti

...De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa TOŢI ierarhii mari au căzut, de la cei de Constantinopole la cei ai Moscovei. De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har. Şi dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească! Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat – ce greşeală!, nu-i aşa? – să facă biserică separată! Culmea este că revenirea la Ortodoxia mărturisitoare s-a făcut tot sub ierarhii apostaţi şi Biserica a mers mai departe. De ce? Pentru ca Biserica nu este a ierarhilor, nu este a preoţilor, nu este a diaconilor, nu este a călugărilor, nu este a mirenilor, nu este a catehumenilor. Biserica este a lui Hristos.
Patru sute de ani a răbdat Dumnezeu nelegiuirile canaaniţilor, până s-a umplut măsura mâniei Lui. Câtă lipsă de dreaptă-socoteală poate avea cineva să creadă că la prima apostazie a unui ierarh toată biserica locală rămâne fără har! Dar sunt atâtea pilde în istoria Bisericii care arată cum patriarhii întregi au căzut în rătăcire, pentru ca apoi să îşi revină! Şi nimeni n-a rehirotonit – cu atât mai puţin rebotezat – pe toţi clericii din aceste patriarhii. Ne putem aminti şi de vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de altele asemenea. Ne putem aminti însă şi de luciferienii care, în vremea prigoanelor romane, declarau de asemenea “căzuţi din har”, ba chiar “cu neputinţă de îndreptat” pe toţi cei care apostaseră ori fugiseră de prigoană şi care luciferieni au fost declaraţi eretici de Sinoadele Ecumenice!
Mai mult, pilda celor mai mulţi dintre sfinţii vremilor de erezie ne arată că aceştia niciodată nu şi-au făcut “biserici separate”, ci în sânul bisercilor locale căzute stând au mărturisit Ortodoxia, cu preţul a mii şi mii de suferinţe şi chinuri, şi chiar cu preţul vieţii. Şi din jertfele lor a izvorât harul care, curăţind bisericile alunecate, le-au ridicat iar la mărturisirea luminoasă a Adevărului. Iar cele care nu s-au ridicat au fost nimicite de Însuşi Dumnezeu, prin mâna păgânilor războinici sau altă lucrare.
Repet, nu vreau să dau acum reţete, nici să intru în cea mai mică discuţie pe temă cu cineva, oricine ar fi. Nici n-aş fi spus acestea pe care le-am spus, dacă nu aş fi fost bombardat cu nenumărate mesaje de la câţiva oameni care au făcut, se pare, liste contabile interminabile cu “căderile din har” ale lui X şi Y, ceva cu totul în afara Tradiţiei Ortodoxe.
Ce bine ar fi fost dacă energia “mail-urilor” interminabil de lungi şi uluitor de numeroase ar fi fost cheltuită pe lucrări serioase! Ce bine era dacă în loc de asemenea “opere” s-ar fi făcut cercetări amănunţite, documentate şi serioase asupra lucrărilor CMB şi altor organizaţii de acelaşi fel, dezvăluindu-se limpede şi liniştit, nepătimaş, cu dragoste şi tristeţe, greşelile teologice şi celelalte asemenea. Asemenea lucrări ar scoate adevărul la iveală mult mai bine decât acuzele incoerente şi nepatristice care se tot vântură pe internet şi care, de mult prea multe ori, sunt “împodobite” de cuvinte ruşinoase pentru orice ucenic al lui Hristos, de judecarea şi osândirea aproapelui şi altele asemenea....
Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou, despre catolici si unirea “bisericilor”
Ne purtăm ca fiarele şi după aceea ne mândrim că suntem ortodocşi autentici…
“Nu sunt de acord cu acei creştini de stil vechi care predică şi trâmbiţează că Tainele celor de pe stilul nou nu sunt valabile, deoarece nu ţin calendarul vechi. Într-adevăr, n-ar fi valabile, dacă preoţii ar cere ca noul sau vechiul calendar să se pogoare din cer pentru a sfinţi Cinstitele Daruri; însă ei cheamă Sfântul Duh, care sfinţeşte Cinstitele Daruri şi credincioşii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ceea ce spun ei este o mare amăgire şi erezie. Vai preoţilor nevrednici, şi mai mult celor care au vrăjmăşii între ei. Sfinţii îngeri participă la sfintele slujbe şi Liturghii cu frică şi spaimă, în vreme ce noi, oamenii păcătoşi, ne purtăm ca fiarele şi după aceea ne mândrim că suntem ortodocşi autentici, pentru că mergem după calendarul vechi şi credem că asta e de ajuns ca să ne mântuim.
Hristos, care a venit în lume, nu ne-a învăţat despre calendarul vechi şi nou. Ne-a învăţat despre iubire, smerenie, blândeţe, răbdare, dreptate, înfrânare, cuminţenie. Citeşte Sfânta Evanghelie, izvorul adevărului şi luminii, şi vei vedea că nicăieri nu este scris despre calendare. Sfinţii Părinţi s-au sfinţit nu prin calendare, ci prin rugăciuni, posturi, privegheri şi alte nevoinţe, pe care le-au răbdat cu smerenie, pentru iubirea lui Dumnezeu. Şi cei ce se vor mântui, se vor mântui nu prin calendare, ci prin credinţa şi iubirea lor  pentru Dumnezeu şi prin faptele lor bune.
Oricum, dacă calendarul acesta nu te mulţumeşte, urmează-l pe cel vechi. Însă să nu te amăgească vrăjmaşul că te vei mântui deoarece eşti pe stil vechi. Hristos, când i-a trimis pe ucenicii Lui în lume, le-a spus: „Să propovăduiţi Evanghelia pe tot pământul” şi „Cel ce crede în asta se va mântui”. N-a zis: Să propovăduiţi vechiul calendar şi cel ce va crede în el se va mântui.
Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să ne rugăm pentru cei ce ne calomniază şi ne ocărăsc. O parte a ortodocşilor o urăşte, o osândeşte şi o vorbeşte de rău, numind-o eretică, pe cealaltă parte. Nesocotesc cuvintele Domnului şi se numesc pe ei ortodocşi autentici! De vreme ce nu au iubire, nici ortodocşi nu sunt, nici nu se vor mântui. Căci pe cel ce n-are iubire, oricâte harisme ar avea – profetic, misionar etc. – nici chiar mucenicia nu-l mântuieşte“.
              (din: “Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos”, Ed. Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2007)
“..rau, foarte rau ca s-a facut schimbarea calendarului. Dar de la acest punct pana la punctul de a vedea calendarele ca dogme de credinta si sa legam de ele validitatea Tainelor si dobandirea mantuirii distanta este abisala“...
,,...Biserica, părinte Teodorite, este împărăţia harului, nu tribunal corecţional, nici Curte marţială. Ca atare, ea priveşte foarte departe şi cercetează mulţi factori înainte de a hotărî. Vrei un exemplu? Nu ştii cazul Fericitului Augustin? Învăţătura lui despre „predestinaţia absolută” este pe de-a-ntregul rău slăvitoare, iar aceasta nu este singura lui greşeală. Şi cu toate acestea Biserica, luând în considerare mulţi factori, niciodată nu l-a condamnat, deşi au trecut de atunci cincisprezece veacuri. Dacă ai fi trăit atunci şi ai fi văzut îngăduinţa Bisericii faţă de învăţăturile greşite ale lui Augustin, ai fi renegat-o şi ai fi ieşit din ea. Astăzi vei găsi şi vei înşira multe îndreptăţiri pentru această poziţie a Bisericii, dar să fi trăit atunci…
,,.. Greşeala iubiţilor stilişti nu a fost stăruinţa de a păstra vechiul calendar – şi ar fi putut să şi-l păstreze urmând exemplul celorlalte Biserici – ci greşeala lor este că ignorând şi dispreţuind poziţia Bisericii Greciei în Biserica Universală, ei au proclamat drept schismatică Biserica Greciei şi rupându-se de ea s-au făcut pe ei înşişi super-Biserică [cum s-a intamplat si cu stilistii desprinsi din Biserica Ortodoxa Romana – nota noastra]. Şi întreb: de vreme ce întreaga Biserică Ortodoxă nu a rupt din Trupul ei Biserica Greciei în ciuda schimbării făcute, „care dintre cele două părţi se află în armonie cu duhul Bisericii” (folosesc din nou cuvintele tale), cea care continuă împărtăşirea cu Biserica Greciei sau cea care s-a rupt de ea?...
       Extrase din cartea Par.Epifanie “Cele doua extreme, ecumenismul si stilismul“                      

                              

                     Calauze spre iad cu Biblia in mana

Există o reală similitudine între „propovăduire” şi strategiile de marketing. Iar primii clienţi se recrutează din rândul celor care, necălcând pe la biserică, nu ştiu în cine, de ce şi cum să creadă. Pentru grupările religioase neoprotestante, recunoscute sau nerecunoscute angajate în atragerea de noi membri, România a devenit un teren numai bun pentru „evanghelizare”. Sub adăpostul legilor „moderne şi democratice” (în legea cultelor nu există cuvântul „prozelitism”), „misionarii” creştini aparţinând diferitelor denominaţiuni răspândesc cu asiduitate, prin cele mai diverse mijloace, idei, teorii şi practici care contrastează într-un mod flagrant cu duhul şi adevărul creştinismului autentic. 

Fondul pe care s-a instalat, imediat după 1989 această efervescenţă sectară este, dincolo de legislaţia defectuoasă, lipsa de atitudine a majorităţii creştinilor ortodocşi, care nu şi-au asumat conţinutul credinţei şi nu au curajul mărturisirii. 

De unde lipsa de atitudine? Mai întâi de toate este uşor observabilă o adâncă necunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, perpetuată pe fondul unei părăsiri în fapt a Bisericii. Este normal ca aceia care nu calcă pe la biserică să nu ştie în cine, de ce şi cum să creadă, şi să se simtă depăşiţi şi frustraţi atunci când sectarii îi înfruntă în cuvânt cu versete biblice, pe care le mânuiesc cu repeziciune şi precizie.

Ortodocşii onorifici „neîmbisericiţi” - sau mai degrabă „dezbisericiţi”- nu pot lua atitudine, pentru că nu iubesc Biserica şi nu-i doare atunci când aceasta este hulită în auzul lor. Nu cunosc inamicul, pentru că încă nu s-au angajat în lupta împotriva diavolului; nu se simt jigniţi atunci când este atacat fără scrupule fundamentul credinţei lor, pentru că nu-l cunosc şi nu îl preţuiesc. 

Un alt motiv care explică lipsa de atitudine împotriva manipulării neoprotestante este criza de moralitate prin care trece societatea. Acolo unde „se dă ceva” mulţi aşteaptă cu mâna întinsă şi uită de toţi şi de toate. Interesul egoist al „insului” fără de Dumnezeu depăşeşte orice raţionament. Nu sărăcia îl împinge la casa de adunare, ci caracterul interesat şi duplicitar, consolidat în timp. Este evident că neoprotestanţii se folosesc de momeli. Aici este punctul lor forte. 

Exemplele negative şi foarte mediatizate pe care, din păcate, le furnizează societăţii oameni ai Bisericii, clerici şi mireni, sunt de asemenea folosite într-un mod predilect şi manipulator de către toţi sectarii. Toate societăţile religioase cu caracter neoprotestant cultivă o proprie imagine respectabilă, nu neapărat prin moralitate exemplară, ci prin camuflarea sistematică şi eficientă a lipsurilor şi defectelor.

Mai mult decât prin popularizarea concepţiilor religioase proprii, orice eterodox se distinge prin intoleranţă religioasă şi desconsiderare a convingerilor celuilalt. Există o reală similitudine între „propovăduire” şi strategiile de marketing. Înarmaţi cu materiale de colportaj ideologic,de un aspect grafic ireproşabil, comercializează idei, după ce iniţial au făcut o tranzacţie păguboasă: şi-au vândut sufletul. 

În faţa acestui val de agresiuni eterodoxe nu trebuie să fim pasivi şi să ne lăsăm manipulaţi. Credinţa se învaţă, se trăieşte şi se mărturiseşte. Nu putem fi chiar atât de nepăsători încât să tăcem cuminţi atunci când ni se pune broşurica în braţe sau când suntem invitaţi la o discuţie care începe cu clasica întrebare: „Eşti sigur că eşti mântuit?”. Nu trebuie să tăcem atunci când pe stradă sau în scara de bloc ne întâlnim cu răsfoitorii de Scripturi care ne cred nişte tribali în ale credinţei. Nu trebuie să îi lăsăm să facă ce vor. Un refuz categoric şi argumentat, formulat în puţine cuvinte şi evitarea de „discuţii”, însoţite de o invitaţie călduroasă la biserică, de pildă, chiar dacă nu îi întoarce la credinţă, le mai taie totuşi din elan. Important este să avem o atitudine prin care să ne arătăm într-un mod cât mai vizibil dezaprobarea faţă de ceea ce fac aceşti oameni, pe care Părintele Arsenie Boca îi numea într-un mod plastic: „Călăuze spre iad cu Biblia în mână”. Este o trădare a credinţei să asculţi pe sectari cum îşi bat joc de ea, sub ochii tăi. Este un act firesc şi binecuvântat să le arăţi prin faptele tale, prin viaţa ta şi prin mărturisire că au greşit calea.

                                         preluat de pe  www.constiintaortodoxa.ro                                                                                                                               

      DESPRE CITIREA EVANGHELIEI,A SFINŢILOR PĂRINŢI, ŞI DESPRE PĂZIREA DE CĂRŢILE CARE  CUPRIND    ÎNVĂŢĂTURI MINCINOASE,                                    
                                                                                                          de Sf. Ignatie Briancianinov

Despre citirea Evangheliei    Când citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfânt, singurul infailibil.
Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.
Nu socoti că din întâmplare cea mai sfântă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfârşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu, şi poveţele lui sunt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea Iui Dumnezeu.
Deschizând Sfânta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne-am potrivit pe pământ cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (In. XII, 48).
Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfântă voie se află în mâinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mântuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sunt în mâinile tale: judecă singur de câtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!
Roagă-te Domnului cu inimă înfrântă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Ps. CXVIII, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvârşită de Cuvântul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Lc. V, 24).
Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvânt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.
Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gândeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobită de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu râvnă ca să fii vindecat.
Să dobândeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sunt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sunt gata să o părăsească (In. IX, 39, 41). Dreptului mândru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mântuitorul nu îi este de folos (Mt. IX, 13).
Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.
Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încât mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetând cu deadinsul Evanghelia.
Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfânta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătâi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.   Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?
Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întâmple de-a lungul vieţii pământeşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osândit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la târg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.
Nu cuteza să tâlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către sfinţii prooroci şi apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfântului Duh . Aşadar, cum să nu fie o nebunie tâlcuirea ei după bunul plac?
Sfântul Duh, Care a grăit prin prooroci şi apostoli Cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii Cel care tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea Scripturii de către Sfântul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.
Şi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii, se face pentru cei ce îl tâlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (II Pt. III, 16; II Cor. II, 15, 16). Cu această sabie s-au omorât pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tâlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.
„La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blând, care tremură de cuvintele Mele?” (Is. LXVI, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pământeşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemână şi lesne de pătruns.
„Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta”, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa „îl va păstra pentru viaţa veşnică” (In. XII, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia rămâne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvântul vieţii, fiind duh, rămâne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.
Când Domnul era pe pământ cu trupul Său cel preasfânt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sunt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.
Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvârşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.
Duhul Sfânt, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor, îl face şi desăvârşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.
Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (I Cor. XV, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfânta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.
Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădând această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrânt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. „Cât aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii” (In. XII, 36).

Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrâurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gânduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea sfinţilor aduc sfinţenie. „Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi” (Ps. XVII, 26, 27).
Fă cunoştinţă cu sfinţii încă de pe acum, din vremea vieţii pământeşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Când vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Lc. XVI, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strânsă decât legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (I Cor. I, 10).
Însuşeşte-ţi gândirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Păruiţi au atins ţelul: mântuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mântui.
Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sânuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gândurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sunt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gândurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sunt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.
Toate scrierile Sfinţilor Părinţi surit alcătuite sub insuflarea sau înrâurirea Sfântului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială, Duhul Sfânt.
Toate apele pământului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pământului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfârşitul lor, al tuturor, e Sfânta Evanghelie.
Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.
Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gând trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.
Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.
Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adânca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvânt, mântuirea şi desăvârşirea creştină.
După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mântuiască şi chiar să atingă desăvârşirea creştină.
Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sunt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile. Iarăşi: aceste cărţi asemenea sunt unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mântuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.  Grăit-a Sfântul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm”.
Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu râvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde XI, 15), urăşte acest glas mai ales când el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vârtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mântuitoare, îl luptă prin trândăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cât de mântuitoare armă este ea pentru noi şi cât o urăşte vrăjmaşul.
Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.
Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gânduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stârnesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viată îţi vor scăpa din mâini. Pe lângă faptul că vei deveni un visător sterp, gândurile tale, aflându-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărâre; iar această tulburare şi această nehotărâre sunt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rânduiala cuvenită Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mântuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adânci, ceea ce s-a şi întâmplat cu mulţi. Amin.

Despre păzirea de cărţile care cuprind învăţături mincinoase

Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele.
Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.
Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească.
De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el ?“, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.
Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugându-te tu şi citind sfinţitele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.
Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fii săi.  Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.
Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu.
Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Cor. III,19) Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Rom. VIII, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până la sfârşit, când „pământul şi lucrurile de pe dânsul”, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, „vor arde” (II Pt. III, 10).
Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.
Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până şi în amănuntele cele mai subţiri.
Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.
Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Oricine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos.
Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?
Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!
Nu te mâhni, prietene, pentru preîntâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul că îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucruri bune de mâncat se află otravă multă?
Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă.
„Va fi o vreme, a proorocit Sfântul Apostol, când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi întoarce auzul, iar către basme se vor pleca” (II Tim. IV, 3-4).
Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la „sfinţii” apuseni ca Francisc din Assisi).
Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele Învăţătura mincinoasă este deja, , înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Tim. III, 13).
Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfânta Biserică. Amin.
                 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice vol I, Ed. Sofia Bucureşti, 2000

                              Românilor le este rusine cu Hristos?

  Suntem o țară majoritar creștin-ortodoxă dar abia câteva procente din totalul populației își mărturisește credința în Dumnezeu prin fapte, restul calcă pragul bisericilor doar la botez, cununie, înmormântare și la Îniverea Domnului.

  La nivel oficial în România nu se mai vorbește despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, Domnul nostru. Numele lui Hristos este pomenit doar în slujbele Bisericii, în predicile de la amvon și în întâlniri sporadice. În rest, liniște, deplină.

   În Parlamentul României, în instituțuia Președintelui României, în Guvern, în primării, în prefecturi, în tribunale, în judecătorii, la Curtea de Apel, la Curtea Constituțională, și în toate instituțiilr statului român nu se mai vorbește de Iisus Hristos. Politicienii nu se mai raportează în ceea ce fac la poruncile lui Dumnezeu, la Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci urmează orbește ”valorile europene”.

   Nici Sfântul Sinod nu se mai raportează la Iisus Hristos ca la modelul suprem pe care trebuie să-L urmeze în faptă, în cuget, în smerenie și jertfă, ci îl percepe doar ca un Dumnezeu ce stă departe, un Dumnezeu ce a dat în mâna lor toată conducerea Bisericii.

   Nici Sinodul nu mai are curaj să vorbească public, în fața românilor, despre mizeria valorilor europene, despre puzderia de păcate și nelegiuri pe care ni le împropriem aderând la o cultură păgână.Europa, astăzi, deși botezată, l-a lepădat pe Hristos în mod oficial. Europa este mai păgână decât înainte de a fi creștinată, căci deși a primit atâta mulțime de daruri de la Hristos, s-a întors iarăși în păcatul ei, fiind căderea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi, cum spune Sfânta Scriptură.

   „Mint fraților, cei ce zic că au credință și prețuiesc credința, dar nici nu respiră, nici nu scriu, nici nu cugetă, nici nu vorbesc, nici nu lucrează, nici nu simt întru Dumnezeu. În această epocă europeană a istoriei, Dumnezeu este la muzeu. Nu se găsește în viață, nici în natură, nici în societate, nici la curțile ocârmuitorilor, nici în Biserici, nici în istorie, ci la muzeu, numai la muzeu. Dar Dumnezeu nu vrea să fie lăsat la muzeu, ca un exponat. De aceea El lovește. Nu lovește des, ci rar. Dar și când lovește, atunci mii și mii de oameni cad în mormânt precum frunzele galbene pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, 1945).

   Astăzi mass-mediat și oamenii politici flutură înaintea poporului ”valorile europene” și visul unui trai occidental, dar nu ne spun care este prețul asimilării acestora.

   Unde sunt conducătorii României care veneau în fața poporului și spuneau cu curaj că singura izbăvire a neamului nostru este Iisus Hristos, singurul dătător de Viață, singurul Doctor al bolilor omenești, singurul care poate rezolva toată problemele lui, singurul care poate scoate diavolii răutății din oameni!?

   Traiul greu al românilor se datorează zgârceniei lor, hoției lor, lăcomiei după bani și putere… România are resurse naturale destule încât să trăim mai bine decât cel mai bogat popor al lumii. România l-a avut pe Hristos. Unii români îl mai au pe Hristos.

   Dar la nivel oficial, România l-a exclus pe Dumnezeu din ecuație viitorului ei. De ce? Vă dau un    singur argument:   Copiii Românei creștin-ortodoxe, cu mii de biserici și mănăstiri care-L slăvesc pe Hristos, învață în școli despre omul care se trage din maimuță, despre Universul care s-a creat singur, despre o natură fascinantă care a ajuns la acest stadiu prin evoluție, prin selecție naturală… și multe alte „neghiobii”, așa cum le numește Cuviosul Paisie Aghioritul. Școala din România, în afară de firava oră de religie, l-a dat pe Dumnezeu la o parte din educația copiilor ei, deși paradoxal încă Îl propovăduiește pe Dumnezeu în biserici.

   România, la nivel oficial este un stat care-și dorește ca viitorii ei cetățeni, copiii de astăzi, să nu știe nimic despre Dumnezeu, creatorul Munților Carpați, Făcătorul Câmpiei Bărăganului, a Dunării, a Deltei, a minunatelor peisaje pitoreștei, a peșterilor și a întregului cadru natural românesc. România își dorește să fie un stat păgân, așa cum Europa este astăzi.

  Dumnezeu este un subiect incomod pentru toți, căci ne cere să ne lepădăm păcatele.

  Deciziile politice privind viitorul României nu se mai iau în funcție de credința și tradițiile poporului nostru, ci în funcție de interesele economice, chiar dacă acestea ne otrăvesc apele, ne poluează aerul, ne infectează copiii cu pornografie, ne robesc oamenii în fața monitoarelor la birouri, ne spală pe creier cu o propagandă păgână, ne distrug conștiința națională, și ne reduc la tăcere, cerșind doar cele ale trupului.

  România Ortodoxă se leapădă de Hristos la nivel oficial, și aderă la valorile unei Europe care și-a pus pe piedestalul valorilor ei: banul și cultura.

  România, cea care fascinează inimile și ochii occidentalilor prin mănăstirile ctitorite de voievozii care s-au închinat sincer lui Hristos, nu-și mai recunoaște valoarea ei fundamentală.

  România este a lui Hristos. România este creștină. Și dacă noi românii ne vom îndepărta de Hristos,    

   Mântuitorul lumii, vom suporta toate consecințele, iar Dumnezeu își va întoarce fața de la noi, și vom ajunge sclavi păcatelor noastre și sclavi ai Europei.  Românilor, mai știți cine este Hristos?

  Este Cel care vă botează copiii și vi-i redă plini de har și de darurile Duhului Sfânt!

  Este Cel care vă cunună tinerii, și vi-i unește strâns în familii pentru a-i ajuta să meargă pe drumul greu și strâmt al mântuirii!

  Este Cel în care nădăjduiți ca morții voștri să dobândească Împărăția Cerurilor!

  Este Cel care vă sfințește casele și mașinile, pentru a vă feri de tot răul!

  Este Cel în care nădăjduiți atunci când sunteți bolnavi și cădeți în mari necazuri!

  Este Cel care împodobește toate bisericile parohiilor și ale mănăstirilor cu sfinți și cu chipul preacurat al Său și al Maicii Sale!

  Este inspirația țăranului român care ne-a lăsat o moștenire atât de frumoasă!

Hristos este totul pentru România! Dar România l-a lepădat oficial pe Hristos!

  Mai marii României nu se mai sfătuiesc în deciziile lor cu Cel PreaÎnalt, cu Domnul Domnilor, ci merg duși de nas de bani și interese.

   O, românilor treziți-vă! Citiți istoria lumii, și vedeți că toți câți au nădăjduit în marile imperii, în marii conducători, în oameni politici, filozofi, ingineri, economiști, în mass-media sau mari corporații., și în final au ajuns să le pară rău și să-și blesteme zilele. Nădăjduiți în Hristos în tot ceea ce faceți! Cereți ajutorul lui Hristos pentru toate probleme voastre!

   Nu mai așteptați ajutor de la Europa, căci Europa vrea să vă jefuiască beciurile, cămările și tot ce aveți mai bun în casele și în mințile voastre.

   Europa nu-L mai recunoaște pe Dumnezeu și nu mai crede că omul are suflet veșnic. Pentru Europa, omul are doar trup. Pentru Europa nu mai există Înviere din morți și Judecata lui Hristos, pentru Europa există doar bani, bani, bani și iar bani… îmbrăcați în diferite valori europene. Românilor, treziți-vă! Europa vă jefuiește sufletul!

  „Nu vă ajută nici împăratul, nici regele, nici cneazul, nici despotul, nici voievodul, ci numai Eu, care în mâini țin toate marginile pământului, zice Domnul Dumnezeu, Ziditorul tău. Recunoașteți-Mă pe Mine și Eu vă voi recunoaște pe voi. Proslăviți-Mă pe Mine și Eu vă voi proslăvi pe voi. Fiți oamenii Mei, și eu vă voi fi Dumnezeu. Acum și în vecii vecilor. Amin.” (cuvinte ale Sfântului Nicolae Velimirovici, scrise în lagărul de la Dachau în anul 1945. Prin Fereastra Temniței, Editura Predania, pagina 163).

                                                      Preluat de pe   https://apelpentruviata.wordpress.com

                 Care este adevărata Biserică a lui Hristos?

   ,,În România,Biserica Ortodoxã este astãzi, ţinta atacurilor greco-catolicilor si protestanţilor, care se dedau la o costisitoare activitate prozelitistã. Aceastã situaţie deplorabilã comportã o provocare teologicã, fiindcã pune o întrebare fundamentalã: unde este adevãrul?

    Crestinii sunt de acord cã însesi creaţia este o raţiune suficientã pentru a crede cã Dumnezeu existã; acest adevãr este confirmat prin învierea lui Hristos, care este deopotrivã şi dovada divinitãtii Fiului lui Dumnezeu. Apostolii, care au fost martorii oculari ai învierii, au fost atât de convinşi de realitatea acestui eveniment şi de semnificaţia sa revoluţionarã pentru om, încât şi-au închinat,cu bucurie,toatã viata,vestirii lui. În diferite timpuri şi locuri,ei au preferat sã-şi dea mai degrabã viaţa,ca martiri,decât sã renege acest adevãr - şi aceasta,în niste circumstante care fac imposibil de crezut, teoriile isteriei colective sau a unui eveniment mitic şi doar simbolic.

    Dificultatea apare atunci când ne întrebãm: "Care este adevãrata învãtãturã crestinã? Existã o Bisericã care sã fie adevãratã - si care e aceasta -, sau nu este nici una?"

    Pentru a rãspunde la aceste întrebãri, eu propun sã utilizãm metodele si argumentele folosite de catolici si de protestanţi, analizându-le raţionamentele în faţa adevãrului istoric. Vom vedea la ce concluzii ne va conduce aceasta.

   Protestantii vor întotdeauna sã citeze Biblia. O vom cita. Catolicii se sprijinã întotdeauna pe al 16-lea capitol de la Matei. Sã luãm acest text (Mt, 16; 15-19):

  15. Si le-a zis Iisus: Dar voi cine ziceti cã sunt?

  16. Rãspunzând Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.

  17. Iar Iisus, rãspunzându-i, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Ionà, cã nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu, Cel din ceruri.

  18. Si Eu îti zic tie, cã tu esti Petru si pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.

  19. Şi îţi voi da cheile împãrãţiei cerurilor şi orice vei lega pe pãmânt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pãmânt va fi dezlegat şi în ceruri.

  Versetul 18 zice clar cã Hristos a întemeiat o Bisericã ce va rãmâne în veac. Urmeazã cã bisericile protestante nu pot fi aceastã Bisericã, fiindcã ea e una, în vreme ce ele sunt o multime, si nici nu au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, la mai bine de paisprezece secole dupã El.

  Care sunt caracteristicile acestei Biserici? Sfântul Pavel ne-o spune în Efeseni 4, 4-6:

    4. Este un trup si un Duh, precum si chemati ati fost la o singurã nãdejde a chemãrii voastre;

    5. Este un Domn, o credintã, un botez,

    6. Un Dumnezeu si Tatãl tuturor.

  El spune de asemenea (I Cor. 12, 12): ,,Cãci precum trupul unul este, şi are mãdulare multe, iar toate mãdularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.

  Putem conchide cã,aceastã Bisericã este una, cã dureazã pânã astãzi si cã are o unitate de credintã. Cele vreo 400 de biserici protestante sunt,toate,convinse,cã au o învãţãturã justã, dar ele sunt în contradicţie unele cu altele. Aceastã absenţã a unitãţii de credintã demonstreazã cã ele nu sunt, niciuna, Biserica lui Hristos (si asta chiar lãsând la o parte faptul cã ele nici n-au fost întemeiate de El).

   De altminteri, Noul Testament - la care ele fac întotdeauna apel - demonstreazã aceasta prin însãsi existenţa sa. Biserica a existat înainte ca primele cãrţi ale Noului Testament sã fie scrise.

   Aceste cãrţi au fost redactate în Bisericã, de cãtre Bisericã şi pentru Bisericã. Şi abia cãtre anul 150 canonul cãrţilor ce compun Noul Testament a fost definitiv stabilit de cãtre Bisericã.

   Urmeazã cã, fãrã Biserica întemeiatã de Iisus Hristos nu ar fi existat nici Noul Testament, şi deci, cã, protestanţii sunt separaţi de Bisericã.

   Bisericile care existã din timpul lui Hristos şi pânã astãzi sunt: Biserica Ortodoxã, biserica catolicã a Romei şi vechile biserici orientale. Acestea din urmã sunt foarte aproape de a se reuni cu Biserica Ortodoxã dupã ce s-a constatat identitatea credintei lor cu cea a Bisericii Ortodoxe.

   Pentru a ne uşura munca ne vom pune întrebarea: biserica romanã este ea Biserica lui Hristos?   La prima vedere, aceastã bisericã,pare a fi îndreptãţitã la o asemenea titulaturã. Ea existã din timpul apostolilor şi chiar se mândreşte a fi guvernatã de succesorul celui mai important dintre apostoli. Ea interpreteazã pasajul de la Matei de urmãtoarea manierã:

     1. Hristos Si-a întemeiat Biserica pe Petru.

     2. Petru a fost primul episcop si fondatorul bisericii din Roma.

     3. El a transmis succesorilor sãi - papii - privilegiile pe care le-a primit de la Hristos.

  În virtutea acestei teorii,a unui primat de drept divin, biserica romanã a declarat în 1870, la Conciliul Vatican I, cã papa Romei are o jurisdicţie universalã şi imediatã, şi cã este infailibil în materie de credinţã şi moralã, de la sine însusi, iar nu prin consensul Bisericii (ex sese, non autem ex consensu Ecclesiae). Roma considerã Conciliul Vatican I ca fiind ecumenic si deci infailibil, cu toate cã doctrina sa pare a fi în contradicţie cu cea a Sinoadelor Ecumenice VI si VII - acceptate şi ele la Roma si care anatemizeazã ca eretic si monotelit pe Honorius, papa Romei.

    Dar sã examinãm cele trei puncte ale interpretãrii romane la Matei 16, pentru a vedea dacã este sau nu aceasta credinţa Bisericii din primele secole. Am vãzut cã una din condiţiile necesare Bisericii lui Hristos este credinţa neschimbatã de la început.

    1. Niciunul din Pãrintii primelor secole nu şi-a închipuit cã Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru. Sfântul Augustin, un Pãrinte foarte venerat în Biserica Occidentului, chiar o neagã în mod explicit când spune cã Petru ar fi fost o piatrã foarte nesigurã (bien chancelante), din moment ce s-a lepãdat de trei ori. El si Sfântul Ambrozie demonstreazã cã Petrus nu e petra, si cã dacã Hristos ar fi vrut sã spunã cã Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: "Tu esti Petru, si pe tine îmi întemeiez Biserica." Ce este deci "aceastã piatrã"? Ceea ce tocmai s-a spus: "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Iatã de ce Sfântul Ciprian al Cartaginei - un alt mare Pãrinte al Occidentului - spune: "Orice episcop stã pe tronul Sfântului Petru". De altfel, citim la versetul 23 al aceluiasi capitol 16 cã Hristos îl numeste pe Petru "Satan", anume pentru ceea ce tocmai a spus. Nu este deci cu mult mai cuminte a spune cã Hristos Şi-a întemeiat Biserica pe Petru, decât a spune cã a întemeiat-o pe Satan.

    2. Evidenţa aratã cã Sfântul Petru nu a fost niciodatã episcop la Roma, şi cã n-a întemeiat aceastã bisericã. Pe de-o parte, dupã Sfântul Ciprian, apostolii nu au hirotonit alţi apostoli, ci episcopi, care sunt succesorii tuturor apostolilor, şi astfel toti sunt succesorii Sfântului Petru, care, el însusi, a întemeiat biserica Antiohiei (De ce n-ar fi patriarhii Antiohiei succesorii Sfântului Petru în aceeasi mãsurã ca cel al Romei?). Pe de altã parte, se pare cã Sfântul Pavel e cel care a întemeiat biserica Romei si a hirotonit si pe primul ei episcop. În epistola cãtre RomaniSfântul Petru nu e deloc amintit.Se pare cã,la acel moment, comunitatea era foarte micã si prea puţin închegatã. Sfântul Pavel promite sã vinã în curând pentru a evangheliza Roma(Rom. 15, 32).    

   Acestea sunt confirmate de Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune cã Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei - pe Linus si pe Cletus -, si cã Petru n-a venit la Roma decât ca sã moarã aici, în timpul episcopatului lui Cletus. El l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Dacã Sfântul Irineu îl numeste pe Clement al treilea episcop al Romei, aceasta o poate face pentru cã Linus a fost cel dintâi. Cum sã se poatã afirma cã episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru?

   3. Pretinsele privilegii ale lui Petru au fost date de Hristos tuturor apostolilor dupã Înviere şi chiar înainte: a se vedea Mt. 18, 18 si În. 20, 22-23. Şi noi am vãzut cã pentru Sfântul Ciprian "orice episcop stã pe scaunul lui Petru". Însã nu e deloc evident cã primatul lui Petru între ceilalţi apostoli era conceput în termeni de jurisdicţie şi de dominatie; cu atât mai puţin Petru l-ar fi transmis cuiva în felul acesta. Hristos spune (Lc. 9, 48): Cãci cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare". (Lc. 22, 25-26): Regii neamurilor domnesc peste ele si cei ce le stãpânesc se numesc binefãcãtori. Dar între voi sã nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi sã fie ca cel mai tânãr, si cãpetenia ca acela care slujeste.

    Dacã Sfântul Petru ar fi avut rolul de a conduce pe toti episcopii, ne-ar fi lãsat ceva în sensul acesta în scrisorile sale, pe care le aflãm în Noul Testament. Însã el, dimpotrivã, iatã ce spune (I Pt. 5, 2-3): ,,Pãstoriti turma lui Dumnezeu, datã în paza voastrã, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru câstig urât, ci din dragoste; Nu ca si cum ati fi stãpâni peste Biserici, ci pilde fãcându-vã turmei.  Cum vom împãca acestea cu termenii declaratiei de la Vatican I?

   Aceastã criticã a doctrinei papale de astãzi este esenţialã pentru subiectul nostru, pentru cã dacã demonstrãm cã Biserica Romei a schimbat credinţa primelor secole, vedem cã ea nu va putea fi Biserica lui Hristos.

   Cu toate acestea, cele ce tocmai le-am vãzut în Sfintele Scripturi si la Pãrinţii Bisericii corespund,întocmai,învãtãturii Bisericii Ortodoxe astãzi. Ecleziologia Bisericilor orientale despãrţite dupã Calcedon (451) este întru totul cea a Bisericii Ortodoxe si nu comportã nici o urmã a doctrinei papale. Aceasta ne face sã ne gândim cã în secolul al V-lea toatã lumea creştinã avea aceeaşi credinţã, pe care Biserica Romei a schimbat-o,mai apoi.

   Ultima parte a investigatiei noastre priveşte secolul al VI-lea. La aceastã epocã, Grigorie cel Mare era papã al Romei. Biserica ortodoxã îl cinsteste ca sfânt, iar biserica romanã îl numeste "doctor al Bisericii". De la el ne-au rãmasşpânã astãzi,scrisorile sale, din care voi cita nişte extrase dupã ediţia benedictinã (catolicã). Aceste scrisori privesc o controversã a papei cu Ioan Postitorul, patriarhul de Constantinopol, cãruia împãratul îi dãduse titlul de "Patriarh ecumenic".   Acest termen onorific exprima legãtura cu capitala imperiului. Generalul armatelor din Constantinopol era si el numit "general ecumenic". Însã acest titlu a fost redat în latineste prin "universalis", iar Grigorie cel Mare nu ştia greceste. Protestele sale ne fac cunoscute sentimentele sale cu privire la dominaţia Bisericii de cãtre un singur episcop.

   Din scrisoarea sa cãtre Ioan Postitorul (epistola 25, liber 1): "Gânditi-vã numai cã prin aceastã înfumurare prea-îndrãzneaţã pacea întregii Biserici este tulburatã şi cã sunteti vrãjmaş al harului care s-a dat tuturor, în comun. (...) Deci, prea-iubite frate, iubiţi smerenia din toatã inima, cãci ea este aceea care sustine buna înţelegere între frati, cea care pãstreazã unitatea în sfânta Bisericã universalã. (...) Ce veţi spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finalã, dacã prin titlul de universal v-ati supus toţi membrii ei? (...) Petru, primul între apostoli, şi membru al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? - şi totusi ,toti, sunt mebrii sub un singur cap. )...) Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Şi totuşi, nici unul dintre ei, n-a voit sã fie universal (...).  "Frãtia voastrã o ştie: oare n-a dat - în mod onorific - venerabilul sinod de la Calcedon titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, în care sunt si eu - prin voinţa lui Dumnezeu - slujitor? Şi cu toate acestea, niciunul n-a voit sã permitã sã i se dea acest titlu; niciunul nu şi-a atribuit acest titlu îndrãzneţ de teamã ca, atribuindu-şi o onoare particularã în demnitatea episcopatului, sã nu parã a o refuza tuturor fraţilor. (...)

"Domnul a zis ucenicilor Sãi: "Sã nu vã numiţi Pãrinţi, cãci voi nu aveţi decât un singur Pãrinte". Ce veţi spune deci, prea-iubite frate, la înfricoşãtoarea judecatã ce va sã fie, dacã doriţi sã fiţi numit nu doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii? (...) Trebuieşte, e adevãrat, ca tulburãrile sã vinã; da, însã vai aceluia prin care vine tulburarea! Ca urmare a titlului vostru nelegiuit şi plin de mândrie, Biserica este împãrţitã şi inimile tuturor fratilor sunt tulburate (...).

"Dacã nu voi primi la aceastã îndreptare a mea decât dispreţ, nu-mi va mai rãmâne decât soluţia chemãrii Bisericii".

    Iatã acum,nişte extrase din scrisoarea Sfântului Grigorie cãtre împãrat (cartea a V-a, scrisoarea 20, editia benedictinã): "... Prea-cucernice domn, îmi apãr eu în aceastã împrejurare o cauzã a mea? Vreau eu sã mã rãzbun pentru vreo injurie particularã? Nu, ci e vorba de cauza Dumnezeului Celui Atotputernic, de cauza Bisericii universale." (...)

"Dacã cineva uzurpã, în Bisericã,un titlu care rezumã în el pe toti credinciosii, atunci Biserica universalã - o, ce blasfemie! - va cãdea odatã cu el, pentru cã el este numit universal! Aşadar, toţi creştinii trebuie sã respingã acest titlu blasfemiatoriu, acest titlu ce surpã onoarea sacerdotalã a tuturor preoţilor de cum este, nebuneste, uzurpat de unul singur!"

    Dupã moartea lui Ioan Postitorul, succesorul sãu - Chiriac - continua sã se foloseascã de titlul de Patriarh Ecumenic, tradus prin universalis. Cu privire la acestea, Grigorie scrie şi patriarhului de Antiohia (cartea a VII-a, scrisoarea 27): "Am avut grijã sã-i fac cunoscutã pãrerea mea vizând titlul lui îngâmfat şi superstiţios; i-am spus cã nu va putea avea pace cu noi dacã nu va renunta la acest titlu de orgoliu, care nu-i altceva decât invenţia primului apostat. Nu trebuie sã socotiţi aceastã afacere ca fiind fãrã de importanţã,pentru cã dacã o vom tolera, vom perverti credinţa întregii Biserici. (...) Fãrã a mai vorbi de injuria care este adusã demnitãţii voastre,nu se poate tãgãdui cã dacã un episcop se numeşte universal,întreaga Bisericã se zdrobeste,dacã el cade..."

Într-o altã scrisoare cãtre împãrat, Grigorie scria (cartea a VII-a, scrisoarea 33): "Eu spun - fãrã cea mai micã ezitare - cã oricine se numeste episcop universal sau doreşte acest titlu este - prin mândria sa - precursorul lui anticrist, cãci prin aceasta pretinde sã se înalţe mai presus decât ceilalţi. Greşeala în care el cade,vine dintr-o mândrie egalã cu a antihristului, pentru cã dupã cum acest pervers a vrut sã fie privit ca fiind mai presus decât ceilalţi oameni, tot aşa şi cel ce doreste sã fie,singur numit episcop se ridicã pe sine mai presus decât ceilalţi".

    Într-o scrisoare cãtre Evloghie, patriarhul Alexandriei, el spune: "Vã spun cã nu trebuie sã-mi daţi acest titlu, dupã cum nu trebuie sã-l daţi nici altora. Şi iatã cã, în adresa scrisorii voastre îmi dati totuşi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal şi de papã! Vã rog, Prea Sfinţia Voastrã, ca pe viitor sã nu o mai faceţi; cãci vã ştirbiţi,vouã înşivã, ceea ce daţi prea mult altuia. (...) Dacã îmi ziceţi mie papã universal, negaţi cã sunteti Sfinţia Voastrã,ceea ce,pe dea-ntregul,aş fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta! Departe de noi cuvintele care sporesc vanitatea şi rãnesc dragostea!"

   Toate aceste extrase aratã - prin gura unui sfânt papã al Romei - cã episcopatul este egal în demnitate, si cã e diabolic a vrea sã domini pe alţii. Aceastã învãţãturã este cea a Bisericii Ortodoxe; biserica romanã, însã, învaţã cu privire la papi tocmai ceea ce Sfântul Grigorie condamnã cu atâta energie.

   Patriarhul Evloghie al Alexandriei adreseazã lui Grigorie o scrisoare în care îl flateazã numindu-l succesor al Sfântului Petru. Iatã rãspunsul Sfântului Grigorie (cartea a VII-a, scrisoarea 39, editia benedictinã): "Bunãtatea Voastrã mi-a vorbit mult în a sa scrisoare de scaunul Sfântului Petru - printul apostolilor -, zicând cã acest apostol încã mai trãieşte acolo în succesorii sãi. (...) Am primit cu bucurie tot ceea ce mi-aţi spus, deoarece cuvintele Voastre privind scaunul lui Petru au venit de la acela care şi ocupã acest scaun al lui Petru. (...) Deşi au fost numeroşi apostoli, totusi singur scaunul prinţului apostolilor a prevalat prin a sa princialitate, care scaun existã în trei locuri; cãci el este cel care a slãvit scaunul în care a binevoit sã se odihneascã (quiescere) si sã-si sfârşeascã viaţa aceasta. Tot el este acela care a fãcut celebru şi scaunul în care a trimis pe evanghelist, ucenicul sãu. Şi, în fine, tot el a întãrit şi scaunul în care a stat timp de şapte ani, chiar dacã a trebuit sã-l pãrãseascã. Deci, pentru cã nu este decât un singur scaun al acestui apostol, dar trei episcopi îl ocupã acum - prin autoritate divinã -, de aceea toate cele ce aud spuse de bine de Sfintia Voastrã mi le imput mie însumi".

   Asadar, vedem cã Sfântul Grigorie, papã al Romei în secolul al VI-lea, era ortodox, şi cã a desfiinţat toate tezele papiste adoptate de succesorii sãi - succesori pe scaunul sãu dar nu şi în credinţa sa. El spune clar cã doctrina de la Vatican I este cea a lui antihrist; biserica romanã şi-a schimbat deci credinţa ,de o manierã extrem de gravã.

   Într-adevãr, papalitatea a uzurpat rolul celor trei persoane ale Treimii: papa pretinde a exersa o jurisdictie universalã şi imediatã, care aparţine lui Dumnezeu Tatãl; el îşi spune Vicarul lui Hristos, în timp ce Fiul lui Dumnezeu n-are nevoie de vicar - El a înviat din morti si a zis: "iatã Eu cu voi sunt, în toate zilele, pânã la sfârşitul veacului" (Mt 28, 20); el uzurpã rolul Sfântului Duh de a învãta,în mod colegial,prin toti succesorii apostolior, spunându-şi infailibil în materie de credinţã şi de moralã - în timp de Hristos a zis: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatãl, în numele Meu, Acela vã va învãta toate cele ce v-am spus Eu". (In 14, 26)

   În concluzie, am vãzut cã,Biserica lui Hristos trebuie sã fie întemeiatã de Hristos, trebuie sã dãinuiascã pânã astãzi, si trebuie sã-şi fi menţinut aceeaşi credinţã din timpul apostolilor pânã în zilele noastre.

   Bisericile protestante n-au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, mult mai târziu şi -cât priveste credinta - sunt în dezacord între ele si cu Biserica apostolicã.

   Biserica Romei propune o învãtãturã contrarã celei a Bisericii primelor secole, aşa cum dau mãrturie Sfintele Scripturi şi Pãrinţii - si mai ales Sfântul Grigorie cel Mare, papã al Romei în secolul al VI-lea.

    Biserica Ortodoxã a fost întemeiatã de Hristos, ea existã de o manierã neîntreruptã de atunci si pânã astãzi, si a pãstrat aceeasi credintã pe tot timpul existentei sale.

   Ea este deci adevãrata Bisericã a lui Iisus Hristos.” ( Igumen André Wade -Care este adevãrata Bisericã a lui Iisus Hristos? ,traducere Iulian Nistea).

     
                                                              Jugul lui Hristos       
                                       

,,Toti oamenii isi doresc fericirea, dar putini sunt cei care nu lucreaza cu toata puterea lor la nenorocirea lor.

   Intr-adevar, toti oamenii isi doresc fericirea, dar putini sunt cei ce nu isi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu il pot purta si iau in spate o povara grea pe care nu o pot duce. 

Mantuitorul lumii vorbeste despre jugul Sau si povara Sa, si spune ca "jugul meu e bun si povara mea este usoara" (Matei. 11:29). El, din mila, si dragoste, ii cheama pe oameni la Sine, ca intru Dansul sa se invete si sa se odihneasca. "Veniti, spune, catre mine toti cei osteniti si impovarati, si eu va voi odihni pe voi. Luati jugul meu asupra voastra si va invatati de la mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11:28-29). Si Isi incheie chemarea cu aceste cuvinte: "Ca jugul meu este bun si povara mea este usoara". 

   Oare ati cugetat vreodata adanc la cuvintele lui Hristos mai inainte-pomenite? La deosebirea dintre jugul si povara cu care oamenii se impovareaza singuri, si jugul si povara lui Hristos? Deosebirea este, cu adevarat, nespus de mare. Jugul oamenilor lumesti este ca acestia cred ca pot implini orice cu puterea lor, fara ajutorul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este insa neincetata incredere in Tatal ceresc cel atotputernic. De aceea unul este aspru, iar celalalt bun.

 Si inca: sfadirea este povara lumeasca, povara cea grea; impacarea este povara cea usoara a lui Hristos. Si inca: razbunarea este povara omeneasca cea grea; iertarea este povara cea usoara a lui Hristos.

  Povara lui Hristos este dragoste, iar ura - povara nefericita.

  Povara lui Hristos este adevarul, iar minciuna povara diavoleasca.

  Povara lui Hristos este dragoste frateasca, iar iubirea de sine povara pacatoasa.

  Jugul lui Hristos este intrajutorarea si jertfelnicia, iar talharia si rapirea jug pacatos.

 Jugul lui Hristos este trainic pentru Impartia cereasca, iar truda pentru imparatia pamanteasca - jug pierzator.

  Jugul lui Hristos este calea cea stramta ce duce la Imparatia lui Dumnezeu, iar calea cea larga ce duce la pierzanie este jug nenorocit.

  Povara lui Hristos este sfintenia si milostenia intru toate, iar calea pacatosilor este uraciune intru toate.   Povara lui Hristos este intreaga-cugetare si cinstea, iar cea a pacatosilor este necinstea si curvia.

  Povara lui Hristos este rabdarea, ce duce la biruinta din urma, iar cea a pacatosilor nerabdarea, ce duce la deznadejde. 

  Povara lui Hristos se poarta cu ochii atintiti catre viata vesnica din imparatia dumnezeiasca, iar cea lumeasca se poarta cu ochii atintiti catre mormant. Care jug este mai bun si care povara? Fara indoiala, cele ale lui Hristos. 

  

  Cu toate acestea, chiar daca au auzit chemarea lui Hristos de a primi jugul si sarcina Sa, oamenii s-au impovarat pe sine cu grijile de neindurat ale lumii acesteia, pentru lumea aceasta; s-au incarcat si s-au preaincarcat cu egoism, cu rautate, cu viclenie, cu iubire de sine, cu ingamfare, cu necinste, cu nemilostivire, cu curvie, cu ateism, incat satana i-a manat cu biciul

sau ca pe niste animale de povara. 

  Neamul omenesc se cuvine a fi izbavit. Oare satana va putea izbavi? Neamul omenesc se cuvinea fi intors din calea gresita. Oare omul va putea face aceasta?

  Acum Atotputernicul si de-oameni-iubitorul Hristos a sarit in ajutorul popoarelor lumii, pentru care, din dragoste, si-a dat viata. A ingaduit nenorocirea cea mai mica pentru a o impiedica pe cea mai mare, asa cum doctorul taie degetele cangrenate pentru a tine intregul trup in viata. Va pun acum in fata fericirea si nenoricirea, deci alegeti: fericirea este in sarcina lui Hristos, iar nenorocirea in sarcina orbilor si nebunilor. Amin. (Din Sfantul Nicolae Velimirovici - Prin Fereastra Temnitei,Ed. Predania,Bucureşti,2009).                                                                 

                                   Fericirile din Sf.Scriptură      

                                                    Fericirile din cartile Vechiului Testament

"Fericit este omul pe care Dumnezeu il mustra! Sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic."(Iov 5,17)

Cand vin peste noi incercari si greutati, abia atunci vedem cat de mult il iubim pe Dumnezeu si cata credinta avem in purtarea Lui de grija si in iubirea fata de noi. Cine se revolta, "pe situatie" sau pe Dumnezeu, atunci cand da peste o greutate, acela "dispretuieste certarea Domnului". A fi mustrat de Dumnezeu este lucru fericit. Chiar daca mustrarea este de cele mai multe ori grea, omul care simte pe Dumnezeu in spatele ei, acela se bucura. "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieşte pe tot fiul pe care il primeste". Rabdati spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7)

"Fericit este omul drept, ca el va manca din rodul lucrurilor lui." (Isaia 3, 10)

Fericiti sunt aceia care nu viclenesc si care nu inseala, care nu fura si care nu isi pun nadejdea in puterea mintii lor. De asemenea, fericiti sunt si aceia care nu isi pun nadejdea in "fiii oamenilor". Nu poate fi odihnit acela care fura, care inseala sau care traieste din munca altora, fara a se osteni si ei, dupa puteri. "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance." (II Tesaloniceni 3, 10)

"Domnul este Dumnezeu al dreptatii. Fericiti sunt cei care nadajduiesc in El!" (Isaia 30, 18)

Fericit va fi cel ce isi pune nadejdea in Domnul, la vreme de cumpana si de nedreptate. Cel ce nu cauta dreptatea de la oameni, aceluia ii va face dreptate Dumnezeu. Sa nadajduiasca tot omul in Domnul, care este izvorul dreptatii. Dreptatea nu este insa ceva ce se calculeaza pe termen scurt. Azi mi se greseste, azi vreau sa mi se faca dreptate. Nu. Dreptatea nu se va lasa nicicand neimplinita, insa este o vreme a faradelegii si o vreme a dreptatii.

"Fericiti sunteti voi, care semanati si nu legati nici boul, nici asinul!" (Isaia 32, 20)

Cei care fac faptele dreptatii, aceia sunt fericiti, ca unii care nu profita de nimeni si de nimic.

"Ocrotirea Domnului in aceste vremuri va fi pentru Sion comoara de fericire.
Intelepciunea, stiinta si temerea de Dumnezeu sunt avutia lui." (Isaia 33, 6)

Atata timp cat avem de partea noastra pe Dumnezeu, iar puterea Lui ne ocroteste intru toate, de ce ne-am mai teme, in vremuri de incercare. Cine alearga la Domnul, acela primeste bogatia Lui, care este odihna, pacea, intelepciunea si fericirea.

"Fericit este omul care savarseste acestea si care tine la ele: Pazeste ziua de odihna, ca sa nu fie pangarita si isi fereste mana lui ca sa nu faptuiasca nici un rau." (Isaia 56, 2)

Fericirea vine din pazirea porucnilor. Cel drept si cinstitor de Dumnezeu va fi fericit.

"Fie bine, fie rau, noi vom asculta de glasul Domnului Dumnezeului nostru (...), ca sa fim fericiti ascultand de glasul Domnului Dumnezeului nostru." (Ieremia 42, 6)

Ascultarea de Dumnezeu este izvorul fericirii, precum neascultarea lui Adam s-a facut incepatura nefericirii. Insa ascultarea de Dumnezeu nu este acea stare de multumire aratata numai in cele bune, ci aceea care nu tine cont de bucurii sau de suparari, ci intotdeauna priveste spre Domnul. Fericit este cel care nu se impiedica de necazuri in calea lui spre ascultarea si iubirea lui Dumnezeu.

"Daca ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui rau si dreptatea ta ca valurile marii." (Isaia 48, 18)

Ascultarea poruncilor lui Dumnezeu se face izvor de apa vie si statornica fericire, in inima si viata celui drept.

"Fericit este omul care a aflat intelepciunea si barbatul care a dobandit pricepere." (Pilde 3, 13)

Intelepciunea si priceperea sunt cea mai mare bogatie pe care o poate dobandi un om. Cel intelept un deznadajduieste in nici o greutate si se face tuturor pricina de odihna si intarire, pe cand cel cu multe bogatii, dar lipsit de pricepere, se face piedica spre fericire tuturor.

"Pom al vierii este intelepciunea pentru cei ce o stapanesc, iar cei care se sprijina pe ea sunt fericiti." (Pilde 3, 18)

Intelepciunea se face pricina fericirii si mare sprijin in viata celui ce o stapaneste. Indiferent de conditiile exteriorare, cel intelept simte odihna si are nadejde in Domnul.

"Fericiti sunt cei ce pazesc caile mele!" (Pilde 8, 32)

Fericirea este urmarea fireasca a mergerii pe calea aratata de Dumnezeu.

"Fericit este omul care asculta de mine si vegheaza in fiecare zi la portile mele si cel ce strajuieste langa pragul casei mele!" (Pilde 8, 34)

Fericirea este a aceluia care cauta intelepciunea si se straduieste a-i urma ei. Iar intelepciunea este Hristos.

"Nenorocirea urmareste pe cei pacatosi, iar fericirea rasplateste pe cei drepti." (Pilde 13, 21)

Fericirea este plata celor drepti, si inca o fericire vesnica.

"Cel ce se indura de sarmani e fericit." (Pilde 14, 21)

Milostenia aduce mult har in inima celui ce se indura de cei cuprinsi de necazuri.

"Cel care ia aminte la cuvant afla fericirea, iar cel ce se increde in Domnul este fericit." (Pilde 16, 20)

Cine pricepe cuvintele lui Dumnezeu, acela dobandeste inima simtitoare si nespusa fericire, punandu-si nadejea el Tatal cel ceresc.

"Cel ce are o inima vicleana nu afla fericirea si cel ce are o limba sireata da peste necaz."(Pilde 17, 20)

Nu vor fi niciodata fericiti cei vicleni si cei inselatori. Fericirea sta in sinceritate si in dragoste.

"Cel ce dobandeste intelepciune iubeste sufletul sau si cel ce tine cu tarie la pricepere afla fericirea." (Pilde 19, 8)

Cel lipsit de minte nu va fi niciodata fericit, caci va lucra fapte trupesti, dupa ganduri trupesti, insa cel intelept si iubitor de pricepere va dobandi odihna si fericire, caci va lucra dupa cuvantul lui Dumnezeu.

"Pe cel ce zice celui fara de lege: "Tu esti drept!", popoarele il blesteama si neamurile il afurisesc; dar celor care il cearta cum se cuvine le merge bine si peste ei vine binecuvantarea si fericirea." (Pilde 24, 24-25)

Judecata partinitoare este pizmuita atat in aceasta lume, cat si in cea vesnica, pe cand judecata dreapta, nepartinitoare si sincera, aceea se face pricina de odihna si fericire.

"Omul drept umbla pe calea lui fara prihana; fericiti sunt copiii care vin dupa el!" (Pilde 20, 7)

Fericit este cel care asculta si urmeaza in fapte celui drept.

"Cei fara prihana vor fi fericiti." (Pilde 28, 10)

Pacatul alunga fericirea, iar faptele curate aduc multa odihna.

"Fericit este omul care se teme totdeauna, iar cel ce isi invartoseaza inima lui va cadea in nenorocire." (Pilde 28, 14)

Cel ce se teme de a pacatui inaintea lui Dumnezeu, acela dobandeste fericire, iar cel ce isi impietreste inima lui in certarea Domnului, acela se lipseste de tot binele.

"Fericit este cel care pazeste legea!" (Pilde 29, 18)

Ascultarea si implinirea poruncilor, in chip duhovnicesc, aduce odihna, pace si fericire.

"Fericit barbatul, care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor n-a sezut." (Psalm 1, 1)

Spune-mi ce prieteni ai, ca sa-ti spun cine esti. Cel drept nu se va aduna niciodata cu cei necredinciosi, nu din lipsa dragostei, ci din lipsa vietuirii comune, din lipsa credintei acelora. A sta impreuna cu cei necredinciosi inseamna a te aduna cu cei necinstitori si hulitori de Dumnezeu.

"Fericiti toti cei ce nadajduiesc in El." (Psalm 2, 12)

Nadejdea in Dumnezeu umplu sufletul de odihna, iar fericirea este plata ei.

"Fericiti carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele." (Psalm 31, 1)

Cine poate fi mai fericit decat acela care este iertat pentru o greseala de zi cu zi?! Cu atat mai mult, cine poate fi mai fericit decat acela care este iertat, pentru vesnicie, iar nu pentru vreo greseala trecatoare, pe pamant. Spovedania umple sufletul de fericire, iar chipul  de lumina.

"Fericit barbatul,caruia nu-i va socoti Domnul pacatul,nici nu este in gura lui viclesug." (Psalm 31, 2)

Domnul fericeste pe acela care se pocaieste sincer de pacatele lui, necautand sa se justifice ori sa arunce vina spre altii. Pocainta sincera atrage mare har, iar fericirea se face plata celor curatiti de pacate.

"Fericit este neamul caruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de mostenire Lui." (Psalm 32, 12)

Neamul care este condus de Dumnezeu nu poate fi starpit, iar omul care si-l face pe Dumnezeu conducator al sau paseste cu nadejde oriunde si oricand.

"Fericit barbatul care nadajduieste in Domnul." (Psalm 33, 8)

Nadejdea in Dumnezeu se face pricina fericirii.

"Fericit barbatul, a carui nadejde este numele Domnului si n-a privit la desertaciuni si la nebunii mincinoase." (Psalm 39, 6)

Omul care nu-si pune nadejdea in oameni si in lucruri desarte va fi fericit.

"Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; in ziua cea rea il va izbavi pe el Domnul." (Psalm 40, 1)

Milostenia si compatimirea atrag harul lui Dumnezeu. Astfel, cand vom avea nevoie, Domnul isi va aduce aminte de milostenia facuta de noi candva si va veni in ajutorul nostru.

"Fericit este cel pe care l-ai ales si l-ai primit; locui-va in curtile Tale." (Psalm 64, 4)

Domnul alege pe tot omul, insa nu tot omul poate fi primit in curtile cele sfinte. Care nu are haina de nunta ori chip cuviincios nu poate pasi in curtile Domnului. Acela care se invredniceste de a locui cu Domnul va fi plin de bucurie.

"Fericiti sunt cei ce locuiesc in casa Ta; in vecii vecilor Te vor lauda." (Psalm 83, 5)

Nu e fericire mai mare decat a cunoaste pe Dumnezeu si a locui cu El.

"Fericit este barbatul al carui ajutor este de la Tine, Doamne; suisuri in inima sa a pus. (Psalm 83, 6)

Ajutorul cel de la oameni nu este statornic, nici vesnic, insa ajutorul cel de la Dumnezeu ne este de ajuns si aici, dar in viata cea vesnica. Cel ce isi pune increderea in Dumnezu, acela va urca neicetat spre culmi tot mai inalte de fericire si odihna.

"Fericit este poporul care cunoaste strigat de bucurie." (Psalm 88, 15)

"Fericit este omul pe care il vei certa, Doamne, si din legea Ta il vei invata pe el." (Psalm 93, 12)

De ce ar fi fericit cel certat ? Pentru ca numai cel certat este iubit de cel care il cearta. Cel care nu cearta si nu se ingrijeste de mantuirea celui de langa el, acela nu iubeste si se arata nepasator fata de caderile aceluia.

"Fericiti cei ce pazesc judecata si fac dreptate in toata vremea." (Psalm 105, 3)

Sa avem minte intreaga, sa ne pazim de a gresi si sa urmam faptelor dreptatii, spre a dobandi fericirea.

"Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte." (Psalm 111, 1)

Teama de a gresi Domnului se face pricina de fericire, iar nu de intristare ori povara.

"Fericiti cei fara prihana in cale, care umbla in legea Domnului." (Psalm 118, 1)

"Fericiti cei ce pazesc poruncile Lui si-L cauta cu toata inima lor." (Psalm 118, 2)

"Fericit este omul care-si va umple casa de copii;
nu se va rusina cand va grai cu vrajmasii sai in poarta." (Psalm 126, 5)

Copiii sunt roada dragostei, iar Domnul da viata fiecarei fapturi potrivit intelepciunii Sale. Astfel, cel cu multi copii sa fie fericit si bucuros de dragostea si binecuvantarea lui Dumnezeu, iar nu rusinat in fata celui lipsit de roade, mandru si pizmaret.

"Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, care umbla in caile Lui." (Psalm 127, 1)

"Rodul muncii mainilor tale vei manca. Fericit esti; bine-ti va fi!" (Psalm 127, 2)

Fericit este cel care se multumeste cu cele date lui de la Domnul, care nu cauta spre lucru strain si care da slava lui Dumnezeu pentru puterea primita spre a lucra.

"Fiica Babilonului, ticaloasa! Fericit este cel ce-ti va rasplati tie fapta ta pe care ai facut-o noua. Fericit este cel ce va apuca si va lovi pruncii tai de piatra." (Psalm 136, 8-9)

Babilonul este cuptorul pacatelor si al tuturor patimilor, iar pruncii lui sunt gandurile cele necurate si viclene, aruncate de diavol in mintea omului. Astfel, cel ce prinde gandurile cele necurate si le loveste de piatra Hristos, acela va fi fericit.

"Fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al sau." (Psalm 143, 15)

Fericit este neamul cel credincios, fericit este omul cel ascultator de Dumnezeu.

"Mai fericiti sunt doi laolalta decat unul, fiindca au rasplata buna pentru munca lor." (Ecclesiast 4, 9)

In comuniune si in dragoste rodeste harul lui Dumnezeu, iar nu in concurenta si invidie.

"Fericirea este a acelora care se tem de Dumnezeu si se sfiesc in fata Lui." (Ecclesiast 8, 12)

Pacatosi fiind, sa nu fim cu indrazneala inaintea Domnului, ci sa venim precum Fiul cel Risipitor, cu smerenie si pocainta.

"Fericirea nu va fi pentru cel fara de lege, care, asemenea umbrei, nu-si va lungi viata, fiindca el nu se teme de Domnul." (Ecclesiast 8, 13)

Fericirea pacatosilor este ceva aparent si trecator. La vreme vor cunoaste nefericirea lor.

"Mai inainte de sfarsit pe nimeni sa nu-l socotesti fericit, ca in fiii sai se va cunoaste omul." (Ecclesiast 11, 30)

Abia la sfarsit si la judecata se va masura dreptatea si fericirea omului. Faptele si roadele omului, lasate in lume dupa moartea lui, cat si judecata celor infaptuite in viata, vor atrage sau nu fericirea cea vesnica.

"Fericit barbatul care n-a alunecat cu gura sa si nu se raneste cu amaraciunea pacatului." (Eccl 14, 1)

Paza gurii se face pricina de fericire, caci aceasta pazeste de la multime de pacate amare.

"Fericit este cel pe care nu-l invinovateste sufletul lui si care n-a cazut de la nadejdea sa." (Ecclesiast 14, 2)

Mustrarea constiintei se face pricina de mari chinuri, iar deznadejdea arata o nadajduire gresita.

"Fericit barbatul care intru intelepciune se va sfarsi si care va vorbi cu pricepere." (Ecclesiast 14, 21)

Sfarsitul incununeaza opera. Moartea fericeste pe om, daca acesta a vietuit cu pricepere.

"Fericit este cel care locuieste cu femeie intelegatoare si care cu limba n-a alunecat si care n-a slujit celui mai putin vrednic decat sine." (Ecclesiast 25, 11)

"Fericit este cel care a aflat intelepciunea si cel care o graieste la urechile celor care o asculta." (Ecclesiast 25, 12)

A purta de grija celor de langa noi este lucru bineplacut Domnului, iar fericit este sufletul care propovaduieste mila lui Dumnezeu.

"Fericit este barbatul femeii celei bune si numarul anilor lui indoit este." (Ecclesiast 26, 1)

O femeia buna se face pricina de sporire duhovniceasca si de mare odihna.

"Fericit este cel care a scapat de ea si care n-a trecut in mania ei." (Ecclesiast 28, 20)

Paza gurii si infranarea limbii aduce fericire celui intelept.

"Fericit este bogatul care s-a aflat fara de prihana si dupa aur n-a umblat." (Ecclesiast 31, 8)

Sunt fericiti bogatii, atunci cand nu aduna pe cai rele si cand nu se lasa inrobiti.

"Fericit este sufletul celui care se teme de Domnul." (Ecclesiast 34, 15)

"O,moarte!Cat de amara este amintirea ta omului care traieste fericit intru avutiile sale."(Eccles.41,1)

Moartea este proba fericirii, in fata acesteia fericirea cea statornica biruind lumea, iar fericirea cea inselatoare macinand cumplit sufletul.

"Fericiti cei care intru dragoste au adormit." (Ecclesiast 48, 11)

Dragostea este mai tare decat moartea, iar iubirea biruieste orice piedica in calea fericirii.

"Fericit este cel care va petrece intru acestea; si cel care va pune acestea in inima sa intelept va fi." (Ecclesiast 50, 30)

Fericirea este rodul vietuirii dupa Dumnezeu.

"Fericiti suntem, Israele, ca cele ce ii plac lui Dumnezeu ni s-au aratat." (Baruh 4, 4)

Omul caruia i se descopera voia si lucrarea lui Dumnezeu se bucura, vazand intelepciunea Sa.

"Atat cat nu au pacatuit impotriva Dumnezeului lor,au avut parte de fericire,fiindca este cu ei un Dumnezeu,Care uraste nedreptatea."(Iudita5, 17)

Fericirea tine atata timp cat omul slujeste lui Dumnezeu si fuge de pacate.

"O, fericiti cei ce Te iubesc pe Tine, ca aceia se vor bucura de pacea Ta! Fericiti cei ce s-au intristat de toate pedepsele Tale, ca aceia se vor bucura de Tine, cand vor vedea toata slava Ta, si vesnic se vor veseli." (Tobit 13, 14)

Fericirea vine din iubirea fata de Dumnezeu, care depaseste toate necazurile si incercarile, asteptand cu rabdare aratarea slavei lui Dumnezeu.

                                      Fericirile din cartile Noului Testament

Fericirile rostite de Mantuitorul in predica de pe Munte indică toate caile spre fericire. Matei (5, 3-12)

Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor. (3)

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia. (4)

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. (5)

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura. (6)

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. (7)

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. (8)

Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. (9)

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor. (10)

Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. (11)

Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. (12)

"Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud. Caci adevarat graiesc voua ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi, si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit." (Matei 13, 16-17)

Fericit este acela care cunoaste pe Dumnezeu si care Il recunoaste pe El drept Domn. Multi vad si aud, insa nu inteleg, din pricina impietririi inimii lor si a intunecimii mintii. Drept aceea, fericit este cel caruia i s-au deschis ochii si i s-au destupat urechile inimii.

"Fericit este acela care nu se va sminti intru Mine." (Matei 11, 6; Luca 7, 23)

Mantuitorul a venit in lume spre a rasturna toata rautatea si stricaciunea acesteia, care a patruns pana in cele mai adanci locuri din mintea si inima omului. Poruncile lui Dumnezeu revolta pe multi, facandu-i sa carteasca si sa se ridice deasupra lor. Fericit este cel care crede si urmeaza lui Hristos, intru toate cuvintele Sale.

"Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri." (Matei 16, 17)

Fericit este acela caruia i se deschid ochii mintii si care slujeste din toata inima lui Dumnezeu. Credinta este un dar al lui Dumnezeu, daruit acelora care au inima curata si ravna sincera pentru viata cea vesnica.

Fericirile de la Sfantul Luca sunt asemanatoare cu cele de la Sfantul Matei.

"Fericiti voi cei saraci, ca a voastra este Imparatia lui Dumnezeu." (Luca 6, 20)

"Fericiti voi care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade." (Luca 6, 21)

"Fericiti veti fi cand oamenii va vor uri pe voi si va vor izgoni dintre ei, si va vor batjocori si vor lepada numele voastre ca rau din pricina Fiului Omului." (Luca 6, 20-22)

"Fericiti sunt ochii care vad cele ce vedeti voi!" (Luca 10, 23)

Credinta umple de fericire pe tot omul care, slujind lui Dumnezeu, urmeaza Lui.

"Fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc." (Luca 11, 28)

Ascultarea si implinirea poruncilor lui Dumnezeu este calea sigura spre odihna si fericire.

"Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stapanul le va afla priveghind. Adevarat zic voua ca se va incinge si le va pune la masa si, apropiindu-se le va sluji." (Luca 12, 37)

Privegherea umple sufletul de fericire, caci oricand acesta poate fi luat din trup, spre cantarire.

"Fericit vei fi ca nu pot sa-ti rasplateasca. Caci ti se va rasplati la invierea dreptilor." (Luca 14, 14)

Cand omul pe care il ajutam nu ne multumeste, ori cand facem o jertfa pentru vreun om care nu poate sa ne intoarca inapoi ajutorul, sa avem bucurie si fericire, caci atunci ne usuram judecata si scapam de plata pacatelor.

"Fericit este cel ce va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!" (Luca 14, 15)

Atata timp cat nu traim numai pentru trup si pentru aceasta lume cazuta, vom avea mare bucurie luptand pentru castigarea Imparatiei lui Dumnezeu, ca pentru singurul loc unde fericirea este statornica si vesnica.

"Cand stiti acestea, fericiti sunteti daca le veti face." (Ioan 13, 17)

Cunoasterea singura nu fericeste, ci mai ales infaptuirea celor cunoscute.

"Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 20, 29)

Pentru a crede nu trebuie neaparat sa vedem, spre a intemeia nefericirea pe nevedere.

"Mai fericit este a da decat a lua." (Fapte 20, 35)

Domnul da mult har celui ce da, de aceea daruitorul simte o bucurie mai adanca decat primitorul.

"Dar de veti si patimi pentru dreptate, fericiti veti fi. Iar de frica lor sa nu va temeti, nici sa va tulburati." (I Petru 3, 14)

Atata timp cat omul traieste drept si curat inaintea lui Dumnezeu, de nimic nu are sa se teama, iar fericirea nu va fi luata de la el.

"De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi; de catre unii El se huleste, iar de voi se preaslaveste." (I Petru 4, 14)

Cand omul nu traieste pentru sine ori pentru slava cea de la oameni, ci numai pentru Dumnezeu, atunci el se umple de har. Ocara cea de la oameni atrage odihna cea de la Dumnezeu.

"Fericit este barbatul care rabda ispita, caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El." (Iacov 1, 12)

Rabdarea ispitelor si biruirea lor duce la mantuire, cununa vietii fiind rasplata cea vesnica.

"Cine s-a uitat, insa, de aproape in legea cea desavarsita a libertatii si a staruit in ea, facandu-se nu ascultator care uita, ci implinitor al lucrului, acela fericit va fi in lucrarea sa." (Iacov 1, 25)

Faptuirea celor bune naste fericire, pe cand trandavia si uitarea aduc oboseala si greutate.

"Fericit este cel ce citeste si cei ce asculta cuvintele proorociei si pastreaza cele scrise in aceasta!" (Apocalipsa 1, 3)

Nu poate fi fericit cel ce dispretuieste macar si un singur cuvant din Scriptura.

"Fericiti cei morti, cei ce acum mor intru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei." (Apoc. 14, 13)

Moartea celor drepti nu este spre disperare, ci spre odihna si bucurie vesnica. Dupa moarte se culeg roadele tuturor celor bune (sau rele) savarsite in viata.

"Fericit este cel ce privegheaza si pastreaza vesmintele sale, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui!" (Apocalipsa 16, 15)

Privegherea si trezvia pazesc pe om de intinarea cu pacate. Pacatul dezbraca pe om de vestmintele harului, iar goliciunea celui pacatos se va vedea la judecata, inaintea a toata lumea.

"Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului!" (Apocalipsa 19, 9)

Bucuria de a fi invitat se statorniceste abia cand se dobandeste si intrarea la cina.

"Fericit si sfant este cel ce are parte de invierea cea dintai.
Peste acestia moartea cea de a doua nu are putere," (Apocalipsa 20, 6)

Fericiti sunt cei ce renasc prin Botez si pocainta, facand fapte vrednice de harul primit, caci acestia nu vor fi biruiti de moarte cea vesnica, care este plata celor care nu au inviat decat a doua oara, la invierea cea de obste a tuturor.

"Fericit cel ce pazeste cuvintele proorociei acestei carti!" (Apocalipsa 22, 7)

"Fericiti cei ce spala vesmintele lor ca sa aiba stapanire peste pomul vietii si prin porti sa intre in cetate!" (Apocalipsa 22, 14)

                   15 LUCRURI LA CARE TREBUIE SĂ RENUNŢI PENTRU A  FI  FERICIT

1. Renunţă la nevoia de a avea întotdeauna dreptate
Multe persoane nu suportă ideea de a greşi şi îşi doresc să aibă întotdeauna dreptate, chiar şi cu riscul de a încheia o relaţie minunată sau provocând mult stres şi durere, pentru ei şi pentru alţii. Pur şi simplu nu merită. Oricând simţi nevoia “urgentă” de a sări într-o discuţie despre cine are dreptate şi cine greşeşte, întreabă-te următorul lucru: „Prefer să am dreptate sau prefer să fiu o persoană blândă?“. Ce câştig dintr-un conflict verbal, în urma căruia cel din faţa mea părăseşte „scena“ cu un gust amar şi un sentiment de dezamăgire?
2. Renunţă la nevoia pentru control
Fii dispus să renunţi la nevoia de a controla întotdeauna tot ce se întâmplă cu tine şi cu cei din jurul tău: situaţii, evenimente, oameni etc. Indiferent că sunt persoane dragi, colegi de muncă sau pur şi simplu străini pe care îi întâlneşti pe stradă, permite-le să existe. Permite tuturor lucrurilor şi persoanelor să fie exact aşa cum sunt şi o să vezi ce bine te vei simţi. „Lăsând lucrurile să fie, totul va curge lin, aşa cum trebuie“, spunea Lao Tzu.
3. Renunţă la vină
Renunţă la nevoia ta de a da vina pe alte persoane pentru ceea ce ai sau nu ai, pentru ceea ce simţi sau nu simţi. Încrede-te în puterile tale şi începe să îţi asumi responsabilitatea pentru viaţa ta.
4. Renunţă la auto-înfrângere
Câţi oameni se rănesc singuri din cauza mentalităţii lor negative, poluate şi a auto-înfrângerii repetitive? Nu crede tot ceea ce îţi spune mintea, în special dacă este ceva negativ şi care te auto-distruge. Eşti mai bun de atât. „Mintea este un instrument superb dacă este folosit aşa cum trebuie. Totuşi, folosită în mod greşit, devine foarte distructivă“, spunea Eckhart Tolle.
5. Renunţă la convingerile tale limitate
Renunţă la convingerile tale despre ceea ce poţi sau nu poţi face, despre ceea ce este posibil sau imposibil. De acum înainte nu o să mai permiţi convingerilor tale limitate să te ţină captiv. Deschide-ţi aripile şi zboară! „O convingere nu este o idee deţinută de minte, este o idee care ţine mintea“, spunea Elly Roselle.
6. Renunţă să te mai plângi
Renunţă la nevoia ta constantă de a te plânge despre acele multe, multe, multe lucruri, oameni, situaţii, evenimente care te fac nefericit, trist şi depresiv. Nimeni nu te poate face nefericit, nicio situaţie nu te poate face trist decât dacă îi permiţi. Nu situaţia care declanşează acele sentimente este de vină, ci modul în care alegi să le priveşti. Nu subestima niciodată puterea gândirii pozitive.
7. Renunţă la luxul de a critica
Renunţă la nevoia de a critica lucruri, evenimente sau oameni care sunt diferiţi faţă de tine. Cu toţii suntem diferiţi, şi totuşi cu toţii suntem la fel. Toţi vrem să fim fericiţi, toţi vrem să iubim şi să fim iubiţi şi toţi vrem să fim înţeleşi. Cu toţii vrem ceva, şi ceva este dorit de noi toţi.
8. Renunţă la nevoia de a impresiona celelalte persoane
Încetează să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti doar ca ceilalţi să te placă. Lucrurile nu funcţionează aşa. În momentul în care încetezi să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti, momentul în care renunţi la toate măştile tale, momentul în care te accepţi cu adevărat, o să descoperi că oamenii se simt atraşi de tine, fără a depune niciun  efort pentru asta.
9. Renunţă la ideea de a te opune schimbării
Schimbarea este bună. Schimbarea te va ajuta să mergi de la A la B. Schimbarea te va ajuta să faci îmbunătăţiri în viaţa ta şi în viaţa celor din jurul tău. „Urmăreşte fericirea şi Universul va deschide uşile pentru tine acolo unde nu existau decât pereţi“, spunea Joseph Campbell.
10. Renunţă la etichetare
Încetează să etichetezi acele persoane, lucruri şi evenimente pe care nu le înţelegi ca fiind ciudate şi diferite şi încearcă să îţi deschizi mintea, puţin câte puţin. Minţile funcţionează doar atunci când sunt deschise. „Forma cea mai înaltă de ignoranţă este atunci când respingi ceva despre care nu ştii nimic“, spunea Wayne Dyer
.11. Renunţă la temerile tale
Frica este doar o iluzie, nu există, tu ai creat-o. Totul este în mintea ta. Dacă vei corecta interiorul, exteriorul va fi exact aşa cum trebuie. „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica însăşi“, spunea Franklin D. Roosevelt.
12. Renunţă la scuze
De multe ori ne limităm din cauza numeroaselor scuze pe care le folosim. În loc să creştem şi să lucrăm la a ne îmbunătăţi viaţa şi spiritul, rămânem blocaţi, minţindu-ne singuri, folosind tot felul de scuze, scuze care în 99,9% din cazuri nu sunt reale.
13. Renunţă la trecut
Este greu. Se ştie. În special atunci când trecutul arată mult mai bine decât prezentul şi viitorul pare atât de înfricoşător, însă trebuie să iei în calcul faptul că momentul prezent este tot ceea ce ai şi tot ce o să ai vreodată. Trecutul după care tânjeşti, trecutul la care visezi, a fost ignorat de tine atunci când a fost prezent. Încetează să te mai păcăleşti singur. Fii prezent în tot ceea ce faci şi bucură-te de viaţă. Până la urmă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. E bine să ai o viziune clară asupra viitorului, pregăteşte-te, dar întotdeauna fii în prezent.
14. Renunţă la ataşament
Acesta este un concept care pentru mulţi dintre noi este greu de înţeles, însă nu este ceva imposibil. Devii din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului şi cu mult antrenament. Momentul în care te detaşezi de toate lucrurile, devii atât de liniştit, tolerant, blând şi seren. O să ajungi într-un loc în care o să fii capabil să înţelegi toate acele lucruri fără a mai suferi. O stare dincolo de cuvinte.
15. Renunţă să îţi trăieşti viaţa în funcţie de aşteptările celorlalţi
Mult prea multe persoane trăiesc o viaţă care nu le aparţine pentru a o putea trăi. Îşi trăiesc vieţile în funcţie de ceea ce cred alţii că este bine pentru ei, trăiesc viaţa în funcţie de ceea ce spun părinţii că este mai bun pentru ei, în funcţie de ce zic prietenii, duşmanii şi profesorii lor că este bine pentru ei. Aceste persoane îşi ignoră vocea interioară, chemarea interioară. Sunt atât de ocupaţi făcându-le pe plac celorlalţi, încât pierd controlul asupra propriilor vieţi. Uită ceea ce îi face fericiţi, ce îşi doresc, ce au nevoie şi eventual uită cine sunt cu adevărat. Ai o singură viaţă, trebuie să o trăieşti, să o deţii şi în special Nu laşa părerile altora să te împiedice în drumul tău. (Luminiţa Daniela Saviuc)                                                                                                                                                                        PS  Foarte potrivite şi eficiente cele 15 reguli ce alcătuiesc reţeta fericirii cuprinse in articolul de mai sus,fapt ce şi explică succesul său imens,fiind ,în prezent,cel mai citit articol de pe internet.Şi totuşi lipseşte,din această reţetă,un ,,ingredient" esenţial,pe care îl vom enumera ca fiind a 16 a condiţie,indispensabilă.a fericirii individului uman,un lucru la care,în nici un caz,nu trebuie şi nu putem să renunţăm!

      16. Să nu renunţăm la credinţa dreaptă şi tare,ortodoxă,în Dumnezeu Sf.Treime şi în lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu,precum şi la rugăciunea izvorâtă din sufletul curăţit de păcate  şi la iubirea creştină.eliberată de pofte şi egoism, pentru toţi oamenii!  Nu există viaţă adevărată şi fericire.în absenţa Lui Dumnezeu,Creatorul,Pronietorul şi Mântuitorul lumii!                                                                                                                                    Despre nebunie 

Predica intâi a Sfantului Iustin Popovici la Duminica a cincea după Cincizecime

“De unde sunt oamenii nebuni in această lume, de unde vine nebunia in această lume? De la diavol.

Cine vindecă de această straşnică nebunie? Numai Domnul Care a devenit om, Domnul Iisus Hristos. Iată Buna-Vestire de astăzi, iată Evanghelia de astăzi.

  Aţi auzit ce s-a petrecut in ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Doi demonizaţi, doi oameni in care intraseră diavoli, L-au intâlnit şi au strigat:Ai venit aici mai inainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 28-29) şi, mai departe, aţi auzit cum Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească. Ce este diavolul? Diavolul este demenţa desăvârşită, nebunia desăvârşită, căci diavolul este luptător impotriva lui Dumnezeu. Se scoală impotriva lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu – iată, acesta este diavolul.

Din Arhanghel devine diavol. Nu vreau Adevărul dumnezeiesc veşnic, vreau să fiu independent de Dumnezeu, independent de Adevărul Său, independent de Dreptatea Sa, independent de Legile Sale! Iată, diavolul nu este nimic altceva decât in intregime nelegiuire, in intregime independenţă de Dumnezeu, şi aceasta inseamnă independenţă de Dreptate, independenţă de Adevărul dumnezeiesc, independenţă de Veşnicie, de toate bunătăţile dumnezeieşti. In diavol totul este contrar: ceea ce este cel mai de seamă în viaţă şi in lume – şi acesta este Dumnezeu ceea ce este cel mai important, el a proclamat ca cel mai puţin important. A proclamat Dreptatea dumnezeiască ca nedreptate şi Adevărul dumnezeiesc ca minciună; Bunătatea dumnezeiască a proclamat-o ca rău; a dat la o parte tot ceea ce este dumnezeiesc şi prin aceasta a devenit diavol. Vai, tot aşa şi noi, oamenii din această lume, mica făptură omenească, atunci când incepem să respingem tot ceea este dumnezeiesc, ne umplem treptat de energii diavoleşti, treptat omul se transformă in demon.

  Iată pilda din Sfânta Evanghelie de astăzi. Diavolul îi stăpânea in aşa măsură pe cei doi oameni, incât ei nu erau in stare să gândească drept şi firesc, normal, nici să simtă, nici să lucreze.Nimeni nu indrăznea să treacă pe calea aceea (Matei 8, 28), unde erau ei. Au trăit in morminte, infricoşători, cumpliţi pentru toţi care îi intâlneau, plini de energii demonice.

  Frate, fiecare luptător impotriva lui Dumnezeu se află de fapt intr-o călătorie către aceasta, către demenţă, către nebunie. Astfel, diavolul s-a făcut din Arhanghel demon. Cum a devenit din cel dintâi inger al lui Dumnezeu, diavol? Cu mândria s-a înălţat cel dintai Arhanghel al lui Dumnezeu, purtătorul de lumină, ca să-L poată substitui pe Dumnezeu, ca să ocupe locul lui Dumnezeu (Isaia 14, 12-15); şi când aceste gânduri au impărăţit intru el, au stăpânit fiinţa sa, el s-a prăvălit din inalţimile Cereşti in adâncul iadului. Intru el totul s-a dat peste cap, totul şi el a devenit duh intunecat al răului, duhul negru al morţii, stăpânul iadului intunecat şi groaznic. Dacă omul urmează aceeaşi cale, aceasta conduce la acea nebunie, la acea ieşire din minţi.

  Când in om, in sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă  impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun. :Zicând că sunt inţelepti, s-au făcut nebuni (Rom 1, 22).

   Zicând că sunt intelepti, au ajuns nebuni… Aceasta este important pentru toţi oamenii, pentru fiecare dintre noi. Prin faptul că ai inceput să te socoteşti inţelept în această lume, să nu-L recunoşti pe Dumnezeu, o, tu eşti deja nebun. Priveşte la tine, priveşte la sufletul tău ce se intâmplă cu tine? Priveşte cum intunericul se strecoară intru tine, cum noaptea dă buzna intru tine. Si tu începi să trăieşti o altă viaţă, nu vrei nimic dumnezeiesc, nu ai nevoie de Dumnezeu:„Pot şi fără Dumnezeu, am minte, am inimă, nu am nevoie de Hristos!” Dar ce vei face, omule, atunci când diavolul va intra intru tine?

   Dumnezeu a venit in această lume, Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul era in lume şi numai Dumnezeu este mai puternic decât el. Omul era rob diavolului. Atunci când Domnul Hristos a venit această lume vedem din Evanghelia de astăzi impotriva Sa s-au ridicat toţi oamenii, s-au ridicat toţi nebunii, s-au ridicat toţi infumuraţii, şi impreună cu ei s-au ridicat şi toţi demonii. Aţi auzit astăzi cum au strigat diavolii din cei doi oameni la Domnul Hristos:De ce ai venit ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

De ce ai venit aici, ce cauţi pe pământ, ce cauţi printre oameni? Noi suntem stăpâniii lor. Dar, neputincioşi inaintea Sa, tot ei   Îl roagă pe Mântuitorul Hristos: Dacă ne scoti afară, trimite-ne “in turma de porci” (Matei 8, 31), trimite-ne în ei. Diavolilor, de unde atâta neputinţă in voi? Voi puteţi face minuni. Nimeni nu indrăznea să treacă pe acea cale unde se aflau ei. Iar voi il rugaţi pe Iisus din Nazaret. Si Mântuitorul le-a zis: Duceti-vă. Iar ieşind, s-au dus in turma de porci. Si iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm in mare şi a pierit in apă. (Matei 8, 32)

 Fraţii mei, cât de cumplită este osândirea [din] această intâmplare pentru noi, oamenii. Ceea ce s-a intâmplat cu porcii, aceasta este pentru noi mica infricoşătoare judecată. Iată porcii nu au putut să suporte diavolii şi răutatea lor şi imediat s-au aruncat mare, in apă, s-au inecat, n-au putut să indure diavolii in ei. Dar oamenii? Oamenii prin toate păcatele, prin toate patimile, de fapt îl cuprind pe diavol în ei si imprejurul lor. Cu cât este omul mai rău decât porcii! Insultă este pentru porc să-i spui că este om, dar nu este insultă pentru om să-i spui că este porc. Nu am inventat eu aceasta! Aceasta spune Evanghelia de astăzi! Porcii s-au arătat a fi mai presus decât oamenii, căci nu au putut să suporte diavolii in ei, iar oamenii ani şi ani trăiesc în mâini diavoleşti, petrec in fălcile diavoieşti şi se consideră fericiţi, consideră că acesta este raiul lor. Ce demenţă! Ce nebunie! Omul omul este fără indoială mult mai necurat decât orice porc.

  Iată dovada. Cine a făcut să intre diavolul in această lume, cine a făcut să intre moartea în această lume? Omul!   Omul, prin păcatele sale, căci intrând păcatul in această lume a făcut să intre moartea, a făcut să intre boala, a făcut să intre toată grozăvia şi a făcut să intre diavolul in această lume. Oare nu este omul mai rău decât porcii? Nu numai decât porcii, decât toate făpturile care vieţuiesc in această lume. Da, este ingrozitor să fii om fără Hristos,  să fii om în această lume fără Dumnezeu. Atunci omul devine de bunăvoie diavol. Există o nebunie mai mare decât aceasta?

  Fiecare păcat, fraţii şi surorile mele, este o mică nebunie, fiecare patimă este o mică nebunie. Priveşte-te pe tine la mânie. Ce este mânia? Când te mânii, aceasta este o mică nebunie. Priveşte-te cum arăţi atunci. Si ce să spunem despre invidie? O, invidia este o astfel de nebunie a sufletului… Da, invidia il trădează şi pe Hristos Dumnezeu, căci se spune în Evanghelie că evreii L-au predat la moarte pe Domnul Hristos din invidie (Matei 27, 18).

Zici: Evenimentul din Evanghelia care s-a citit astăzi, s-a petrecut cu două mii de ani în urmă. Aceasta s-a intâmplat atunci, ce legătură are cu noi? Socoteşti că nu are. Are. Iată că aceleaşi evenimente evanghelice se petrec şi astăzi in Serbia. Pe pământul sârbesc astăzi se tămăduiesc demonizaţii, se tămăduiesc oamenii nebuni. Iată Sfânta Mănăstire Ostrog. Câţi oameni se tămăduiesc şi astăzi, aşa cum Domnul i-a tămăduit pe cei din Evanghelie.

  Este aceeaşi putere pe care Domnul a lăsat-o Bisericii Sale  şi aceeaşi putere iese din El şi astăzi şi-i tămăduieşte pe oameni de orice nebunie. Sârbule, să nu uiţi aceasta. Mergi la Sfântul Ostrog şi priveşte cu ochii tăi ce se intâmplă acolo. Mergi la Sfântul Prohor Pcinschi să vezi cum îi aduc pe nebunii demonizaţi şi după o săptămână de zile pleacă sănătoşi şi teferi. Mergi la Sfântul Ioanichie, din Devici (Kosovo), şi acolo vei vedea cum sunt aduşi oameni demonizaţi, şi ei, după o săptămână de zile, la moaştele Sfântului Ioanichie, sau pentru rugăciunile monahilor şi preoţilor, se tămăduiesc.

  Omule, ţie, in fiecare zi şi in fiecare noapte Domnul îţi oferă Impărăţia Cerurilor. Aceasta este patria ta veşnică. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte pentru ce trăieşti pe pământ. Tu eşti o fiinţă nemuritoare. Dumnezeu te-a creat pentru nemurire. Pentru aceasta a venit El in această lume, pentru aceasta a dăruit Evanghelia Sa, pentru aceasta a intemeiat Biserica Sa şi ne-a dăruit in ea toate mijloacele de a ne izbăvi de orice păcat, de  moarte, de orice diavol.

  Da, El, Dumnezeu, a venit această lume ca noi să ne izbăvim de toate acestea, ca să ne dăruiască Viaţa veşnică. Lui, numai Lui, Singurului Adevăratului Dumnezeu în toate lumile, fie cinstea şi slava şi din partea noastră, a celor mici şi neinsemnaţi de pe pământul sârbesc. Amin”

                                

                 Tehnici ortodoxe, de lupta, impotriva diavolilor

• Crede într-un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
• Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte ţi se vor adăuga ţie.
• Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale Ortodoxe şi ca fiu/fiica a/l ei, păzeşte-i poruncile. Precum în timpul lui Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în corabie, aşa şi acum nu te poţi mântui în afara Bisericii Ortodoxe.
• Scopul vieţii este mântuirea, căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul?
• Scurta rugăciune de mai jos este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu dat omului:  „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!”„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!”
  Spune frate cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, liniştesc inima, ard păcatele şi izgonesc pe necuraţi.
• Duminica şi sărbătorile lasă lucrul şi du-te la biserică spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte netrebnice.
• Acasă să nu leneveşti, ci în faţa icoanei, cu candela aprinsă roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, la începutul şi sfârşitul lucrului.
• Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărut-o cu credinţă şi dragoste, pentru că pe ea răstignindu-se Domnul a săvârşit mântuire a toată lumea.
• Respectă nunta ca pe o legătură sfântă şi în căsnicie du o viaţă cinstită, curată, plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de avort prin care poţi ucide un suflet care, prin a sa trăire, ţi-ar putea mântui tot neamul.
• Creşte-ţi copiii în dragostea de Dumnezeu şi-i pregăteşte pe ei pentru a moşteni fericirea cea veşnică, pentru că vei răspunde de ei la Înfricoşata Judecată.
• Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi că-ţi va fi ţie bine în viaţă şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
• Să te vezi pe tine ca mai rău / rea decât toţi ceilalţi şi vrednic/ă de adâncul iadului. Pentru toate să nu dai vina pe altcineva. Să te acuzi în faţa lui Dumnezeu pentru tot răul din lume.
• Ţine cele patru posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu excepţia celor prevăzute cu harţi în calendar.
• Dimineaţa, pe nemâncate, ia Sfânta Anaforă, aghiazmă şi unge-te cu ulei sfinţit prin care primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi Harul Preasfântului Duh.
• Cel puţin o dată pe an să faci sfeştanie în casă şi în fiecare lună stropeşte cu aghiazmă casa şi gospodăria. Când eşti bolnav, cheamă Preoţii bisericii pentru Sfântul Maslu.
• Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi morţi, la cel puţin o biserică sau mănăstire.
• Fugi de lux, desfrânare, băutură, lene – mama tuturor relelor! La lucru străin nu întinde mâna.
• Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu sectanţii.si de a merge la adunarile lor. In nici un caz nu ne este permis sa ne rugam impreuna cu ei (nn). Vorbele rele strică obiceiurile bune.
• Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate ce bântuie lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.
• Nimănui nu-i dori răul, iar pe cel ce ţi-a făcut binele nu-l uita. Fii cu toată lumea în pace.
• Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte bune, creştineşti: smerenie, bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste.
• Milostenia n-a sărăcit niciodată pe nimeni, dar beţia şi desfrânarea, da!
• Împlineşte canonul dat de duhovnic la spovedanie.
• Crede că Domnul nostru Iisus Hristos care S-a înălţat la ceruri va veni să judece viii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale.
• Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine!

                      Sf.Cruce – semnificatiile si importanta ei pentru crestini

                                                

                                                       

  Citate biblice si patristice:

"Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie".. caci…."cel ce nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu" ( (Marcu, 8, 34 : Luca, 14, 27)

“Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).

Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)

“Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

“Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pre poporul Tău.” (Troparul Sfintei Cruci)

“Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii.” (din slujba Sfântului Maslu)

« Crucea este puterea lui Dumnezeu care, asumata de noi,transforma lumea in paradis » (Pr.prof..D Staniloae)

,,Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu’’. (Sf. Teodor Studitul)

,,Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia .să asculţi. si sa rabzi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!’’ (Arh..Arsenie Papacioc)

“Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci (Tertulian)

“Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).

  Spunînd "cruce", numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul "cruce" vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram ("a chinui", "a tortura"), sau icram (" a încovoia", "a strîmba"). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare  Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută - sau, cel puţin, nu a fost utilizată - de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi.

  În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări - prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică - aceia ce crucea urma să fie în creştinism.

  Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de diavoli.

Cea mai interesantă dintre ele leaga crucea de pomul cunoaşterii binelui si al raului din raiul edenic,originar. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît sa taie acest copac ce semnifica pacatul stramosesc al neascultarii si să-i facă sicriu din lemnul lui. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului dar şi al promisiunii răscumpărării noastre.

  Mai tarziu,atunci cand Dumnezeu a hotarat sa curateasca lumea de pacat prin potop, Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul bisericii,corabia mântuirii noastre, folosind lemnul ramas din copacul originar,tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă.Oamenii au observat ca acest lemn era practic,indestructibil,fiind provenit dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

  Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare , care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii tuturor generatiilor de oameni,pana la sfarsitul lumii.

  Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, sensul spiritual legaturii dintre păcatul adamic şi iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare. . Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o aduce în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră a tuturor.

  Golgota a rămas un loc blestemat pentru evrei care aruncau acolo,gunoaiele Ierusalimului.

  Crucea Rastignirii Domnului si crucile pe care au fost rastigniti cei doi talhari,au fost îngropate sub temeliile templului pãgân, prin a cãrui zidire împãratul Adrian cãuta sã acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificãrii si Învierii lui Hristos.fiind data uitarii timp de aproape trei veacuri.

  Dar prin aratarea semnului Sf.Cruci pe cer,prin porunca data de Mantuitorul Iisus Hristos,imparatului Constantin cel Mare,de a pune acest semn pe scuturile ostasilor sai,semn prin care acesta a invins pe rivalul Maxentiu,apoi prin decretul de la Milano din anul 313,dat de acest binecredincios imparat,Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, creştinismul fiind scos de sub interdicţia legii romane şi acordandu-i se aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului roman,imperiu ce cuprindea pe atunci,intreaga lume civilizata..

De aici inainte,crestinii au practicat venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului. Dar si pana atunci,inca din perioada crestinismului primar,apostolic,Sf.Cruce era venerata,ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul chinurilor si suferinţei la care erau supusi şi mureau fericiţi.

  Cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generalã, in primele trei veacuri crestine,încât ea nu avea adversari decât pe pãgâni. Într-adevãr, unul dintre obiectivele atacurilor pãgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de cãtre crestini care scandaliza mentalitatea pãgânã si pe care pãgânii, neîntelegând-o, o rãstãlmãceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astãzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti sã rãspundã si sã restabileascã adevãrul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflãm pe impãratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, fãcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

   Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice aratã pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecãtii si pãtimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fatã de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasã a semnului ei în numeroase împrejurãri si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masã, la muncã etc.), despre care ne încredinteazã, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletã protectoare de cãtre crestini.

  Exista insa si dovezi arheologice ce ne aratã cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lãmpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au pãstrat pânã azi. Din pricina situatiei speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat, de obicei, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera greceascã T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigurã datatã a Crucii pe un monument crestin apare incizatã pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o gãsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor gãsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mãrturii cã semnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunitãti crestine din Ierusalim.

  Conform unei vechi traditii, consemnatã la multi scriitori si Pãrinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a,cea care a adus la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea intregii omeniri creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului bani si ajutoare pentru a face săpături pe Golgota si a cauta Sfânta Cruce. Cu ajutor de la Dumnezeu,care a descoperit Patriarhului Macarie ca cele trei cruci sunt ingropate sub templul lui Adrian,in anul 326,cele trei cruci au fost scoase de sub daramaturile acestui templu pagan. Cucea Rastignirii lui Hristos a fost usor recunoscuta, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Insa, pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat pe loc, rostind cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost asezata în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bisericii, a fost înălţată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417.

  Impãratul Constantin cel Mare si pe succesorii lui vor desfiinta, prin legi speciale, pedeapsa rãstignirii pe cruce, obisnuitã pânã atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme pãgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împãratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl gãsim însã si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

  Îndatã dupã descoperirea adevãratei Cruci, cinstirea ei a fost încadratã în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împãratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropãrii Domnului (vestita bisericã a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusã, tot atunci, spre pãstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperitã de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de cãpetenie al multimilor de pelerini care începurã sã se îndrepte de acum înainte cãtre Locurile Sfinte. Expunerea (arãtarea) si venerarea liturgicã (publicã si solemnã) a Sfântului Lemn avea loc la început de douã ori pe an: o datã la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseanã Egeria, a fost aflatã Sfânta Cruce) si a doua oarã în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste douã zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

  Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generalã, solemnã, a Sfintei Cruci se fãcea în trei zile consecutive din Sãptãmâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbãtã.

În urma unui război cu perşii, Sfânta Cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani după aceasta,împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor si in urma victoriei obtinute a readus Sf.Cruce la Ierusalim.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de cãtre regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnã (la 629-630) de cãtre împãratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adãugã o nouã strãlucire cultului public al Sfintei Cruci. Dupã cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pãmântului Sfânt, tot împãratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Pãrti mici din ea se aflã împrãstiate în toatã lumea crestinã (unele din ele ajungând si în tara noastrã). Fragmente din Sfanta Cruce exista,in prezent, in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim, in Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sf. Cruce" din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana), Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix" din Morbihan, Bretania; Anjou), la Biserica "Sfantul Vasile cel Mare"de pe Calea Victoriei,in manastirile Tiganesti si Caldarusani,la Manastirea "Panaghia Soumela" Veria si in alte Biserici

  Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgicã a expunerii si venerãrii publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importatã si în Apus.

  Cât priveste întrebuintarea generalã a semnului Sfintei Cruci si veneratia obsteascã de care se bucurã el în toatã lumea crestinã din secolele III-IV înainte, e amintitã de numerosi Sf. Pãrinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gurã de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. Dupã încetarea persecutiilor, Crucea disimulatã în simboluri si Crucea monogramaticã cedeazã cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe sã împodobeascã figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrãvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele pãstrate în muzeul Lateran din Roma.

  Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului rãstignit pe dânsa), care luã o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseanã. Legi ale împãratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat sã fie profanat prin cãlcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan , prin canonul 73.

  Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formuleazã apoi oficial doctrina exactã a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând cã cinstirea datã icoanelor trebuie sã fie egalã cu cea datã Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. Dupã aceastã epocã, cinstirea Sfintei Cruci luã un mare avânt si constatãm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcãtuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adãugarã la cele mai vechi, ale sãrbãtorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugãciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cãrtile ortodoxe de slujbã. Asa sunt, de ex., cintãrile din Octoih, pentru cele douã zile ale sãptãminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adicã Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsitã a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si rãspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatrã, asa de larg rãspândite mai ales la noi, românii), dovadã a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxã a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

  Obiect de torturã si de groazã pentru pãgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzurã pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintitã prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricinã de mândrie si de laudã pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este smintealã pentru iudei, nebunie pentru pãgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune în altã parte, ''mie sã nu-mi fie a mã lãuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos .'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Sãrbãtorile Sfintei Cruci în cultul ortodox

  1. Cea mai veche si mai importantã dintre sãrbãtorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înãltarea Sfintei Cruci (''Ufwai Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am vãzut, unii o numãrã între praznicele împãrãtesti. În aceastã zi sãrbãtorim de fapt amintirea a douã evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:

  - Aflarea Crucii pe care a fost rãstignit Mântuitorul si înãltarea ei solemnã în vãzul poporului, de cãtre episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335.

  - Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la persii pãgâni, la anul 629, pe timpul împãratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, dupã ce patriarhul Zaharia a înãltat-o în vãzul credinciosilor, la 14 septembrie 630.

Dupã mãrturia unei cronici anonime, sãrbãtoarea Înãltãrii Sfintei Cruci ar fi luat fiintã în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împãratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arãtat, pentru prima datã, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Rãstignirii, pentru ca sã-l vadã si sã-l venereze toti cei de fatã. De atunci a rãmas definitiv ziua de 14 septembrie ca sãrbãtoare a ''Înãltãrii'' sau ''Arãtãrii'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sãrbãtoarea principalã de la 13 septembrie, adicã aniversarea anualã a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înãltarea solemnã a Sfintei Cruci, a rãmas în umbrã si, desi a fost celebratã prin slujba zilei, care figureazã încã în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rãmas ca o simplã inainte-prãznuire a sãrbãtorii Înãltãrii Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adãugat si amintirea aflãrii Sfintei Cruci, care se sãrbãtorea pânã atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

  Cu toate cã pelerina apuseanã Egeria afirmã cã aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adicã la 13 septembrie, se pare cã, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înãltarea Sfintei Cruci au fost sãrbãtori separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le gãsim încã pânã astãzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înãltarea Sfintei Cruci se sãrbãtoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sãrbãtoritã în Biserica apuseanã la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sãrbãtoare care asociazã cultul Crucii cu Festivitãtile pascale, fiind la origine aniversarea anualã a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, ziditã de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arãtase pe cer fiului ei.

  Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se pãstreazã pânã acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbeazã la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentã a vechii sãrbãtori a Aflãrii Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privitã în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Pãresimi, numitã a Sfintei Cruci.

  Fiind sãrbãtoare de origine palestinianã, la început Înãltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitatã la Ierusalim, unde, precum am vãzut, se pãstra lemnul Crucii Rãstignirii, de la descoperirea lui pânã la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnã, prin care se cinstea odinioarã Sfânta Cruce în Cetatea Sfântã, s-a pãstrat de altfel acolo pânã astãzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sãrbãtoarea s-a întins si în pãrtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouã strãlucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, pânã prin sec. VI, în toatã Biserica de Rãsãrit. În calendarul roman, sãrbãtoarea a fost introdusã de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeanã, Înãltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sãrbãtori mai mari si are datã variabilã, fiind sãrbãtoritã în Duminica cea mai apropiatã de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

  Spre deosebire de alte praznice împãrãtesti, Înãltarea Sfintei Cruci se serbeazã cu post, pentru cã ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului. Inaltarea Sfintei Cruci - zi de post

2.A doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strãlucirea de odinioarã, fiind eclipsatã de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a pãstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încã douã sãrbãtori, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fãrã serbare), si anume:

  3.Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântã-Mãriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, în amintirea liberãrii minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împãratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

 4.Altã sãrbãtoare (fãrã tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prãznuim pomenirea arãtãrii semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împãratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului cãtre împãratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slãvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).

  În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, douã zile pe sãptãmânã consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântãrile Octoihului de la toate glasurile, care se combinã cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Rãstignirii, instrumentul pãtimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfã pentru mântuirea lumii

                                                                   ******

  Crucea este, deci, altarul de jertfa si semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18)

Crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului

  Crucea este semnul identităţii creştinului de la Botez până la trecerea la cele veşnice si cea mai puternica arma impotriva diavolului

  Cel care NU isi face Cruce este un necredincios, pentru ca nu crede in”razboiul ” nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice. Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, ne încărcăm de puterea lui Hristos, pecetluind simţurile noastre, făcându-le de netrecut împotriva păcatului şi uneltirilor celui rău şi viclean. Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem !

  Iata ce zice,in acest sens,Sf. Ipolit, al Romei ,”Dacă eşti ispitit, insemneaza-ti mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, caci acest semn al Patimirii s-a aratat incercat impotriva diavolului daca-l vei face cu credinta. Acest lucru l-a invatat in prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se unga cu sangele lui pragul si cei doi stalpi ai usii si insemnand credinta in Mielul desavarsit care este acum intre noi. Caci insemnandu-ne cu mana fruntea si ochii, ne ţinem departe de cel ce incearca sa ne nimiceasca.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).

Dar cred că mult mai convingător vorbeşte despre Sf. Cruce marele apărător al ortodoxiei-Sf. Ioan Damaschin: „Crucea mi s-a dat semn pe frunte, în acelaşi chip în care i s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin el ne despărţim cei credincioşi de cei necredincioşi şi ne cunoaştem. Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor iniţiaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonirea tuturor răutăţilor, primitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice”.

    Confirmari stiintifice ale puterii Semnului Sf.Cruci si a rugaciunilor din Biserica ortodoxa!

  Oamenii de ştiinţă au dovedit, în mai multe rânduri, puterea semnului crucii, a rugăciunilor şi a slujbelor săvârşite în Biserica Ortodoxă.

  Astfel, cercetătorii ruşi au demonstrat urmările concrete ale semnului crucii făcut deasupra mâncării, de pildă. „Am demonstrat că vechiul obicei de a însemna cu Sf. Cruce mâncarea şi băutura înainte de masă are o însemnătate mistică profundă. Această tradiţie are consecinţe practice: mâncarea este purificată în mod real, imediat. Aceasta este o mare minune, care se întâmplă zi de zi”, afirmă electrofiziciana Angelina Malahovskaia de la Institutul de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică din St. Petersburg.

  Malahovskaia studiază puterea semnului Sf. Cruci de mulţi ani. Ea a efectuat un număr mare de experimente care au fost verificate în mai multe rânduri înainte de a fi prezentate publicului.

A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.

  Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

  Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

  Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limitare este aceea că ea îi vindecă numai pe cei credincioşi.

  „Apa «distinge» nivelul de credinţă al oamenilor”, spune Malahovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările sunt nesemnificative.

  Ea a descoperit în special proprietăţile bacteriologice ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul Sf. Cruci. Studiul a arătat, de asemenea, o nouă proprietate, necunoscută în trecut, aceea a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma structura apei, mărindu-i considerabil densitatea optică în domeniul spectral al undelor scurte ultraviolete. Se ştie deja că apa sfinţită de către un preot ortodox nu mai prezintă mişcare browniană şi nu se mai alterează cu trecerea timpului.

Cercetătorii au verificat efectul rugăciunii „Tatăl Nostru” şi al semnului ortodox al Sf. Cruci făcute asupra bacteriilor patogene. Au fost prelevate probe de apă din mai multe surse: fântâni, râuri şi lacuri. Toate probele conţineau stafilococul auriu, un bacil din colon. Ei au constatat că dacă se rosteşte rugăciunea „Tatăl Nostru” şi se face semnul Sf. Cruci peste probele de apă, numărul bacteriilor periculoase scade de şapte, zece, sute şi chiar mii de ori.

  Experimentele au fost astfel concepute încât să se excludă posibilitatea unor sugestii mentale. Rugăciunea a fost rostită atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, dar numărul bacteriilor patogene a scăzut.

Cercetătorii au dovedit şi efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sf. Cruci asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială stabilizată şi indicii sanguini îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că indicii sanguini s-au modificat înspre însănătoşire: persoanelor hipotensive au înregistrat creşteri de tensiune, iar cele hipertensive scăderi de tensiune.

 S-a observat, de asemenea, că dacă semnul Sf. Cruci este făcut neglijent, de exemplu cu cele trei degete unite incorect sau duse în afara locurilor corecte - mijlocul frunţii, centrul plexului solar şi cavităţile umerilor drept şi stâng - rezultatul pozitiv este mult mai redus sau chiar absent.

  Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.

„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”

 Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.

  Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

  Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală, cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Angelina Malakovskaia a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sângelui.

  Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

  Oamenii de ştiinţă din St. Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, şi că semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. În Rusia, în cursul epidemiilor, clopotele bat întotdeauna.

  Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a declarat Malahovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri.    Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

 În încheiere, trebuie să spunem că apă sfinţită (agheasmă) au numai creştinii ortodocşi. Deşi şi romano-catolicii au o "apă sfinţită", aceea nu este adevărată pentru că are sare în ea, pentru a nu se altera în timp. Romano-catolicii nu pot sfinţi apa şi, de aceea, adaugă sare în ea. În schimb, un preot ortodox sfinţeşte apa doar rugându-se şi făcând semnul Crucii deasupra ei.

   Poporul romani a înţeles foarte bine semnificaţia Crucii,pentru că suferinţa romanilor s-a contopit cu cea a Sfintei Cruci, pe care au avut-o ca pavăză si mangaiere,în faţa atâtor vitregii.

Asa se face ca, aproape in fiecare localitate,mai ales în Transilvania,putem observa prezenţa ei ocrotitoare la fântâni, pe case, la răscruce de drumuri sau pe drumuri de munte. In apropierea Crucii,romanii si toti ortodocsii se simt mai acasă, mai plini de nădejde şi de linişte sufletească, pentru că ea este mărturia omniprezenţei lui Hristos în mijlocul nostru.

   Biserica Ortodoxa, cinstitoare a sfintei cruci, intemeiata pe dumnezeiasca invatatura, cuprinsa in Sfintele Scripturi si in Sfanta Traditie, a formulat urmatorul imn, prin care dreptcredinciosii crestini, rostindu-l si cantandu-l, isi arata simtamantul de adanc respect fata de sfanta cruce: "Crucii Tale ne inchinam, Stapane,si sfanta Invierea Ta,o laudam si o marim".
   Acest imn bisericesc se canta la slujba Sfintei Liturghii, in locul trisaghionului "Sfinte Dumnezeule...", de doua ori pe an, cand se savarseste slujba divina de cinstirea sfintei cruci: la 14 Septembrie si in Duminica a III-a din Postul mare.

   Textul acestui imn divin este, propriu-zis, un fragment din Marturisirea de credinta a dreptcredinciosilor, dar, in acelasi timp, este si un indemn al Bisericii Ortodoxe, de a cinsti sfanta cruce, prin inchinare.

   De aceea, simpla facere a semnului crucii, este un act de devoţiune adresat Sfintei Treimi, o mărturisire a credinţei noastre ortodoxe, o certitudine a apărării noastre împotriva satanei şi a tuturor relelor care vin de la el, rele care atacă şi sufletul şi trupul nostru.

Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce?

Orice rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa noastră trebuie să se înceapă cu Sfânta Cruce. Suntem datori ca să ştim cum să ne însemnăm corect, pe noi cu Crucea Domnului.

Aşadar, semnul Sfintei Cruci îl facem când:
• Ne trezim dimineaţa şi dorim să începem sfânta rugăciune;
• Înainte şi după masă;
• Înainte de a ieşi din casă;
• La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru;
• Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică;
• Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu;
• Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor;
• Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică;
• Seara înainte şi după rugăciunile de seară.

                                           Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?

                              

  De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi a lehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,ci, dimpotrivă, spre osândire. Crucea, făcută în bătaie de joc sau in graba, nu ne poate mântui.

   Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. 

   După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (putin deasupra de buric), ridicăm mâna şi o ducem la umarul dreapt, apoi la cel stâng, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin"

Atentie! Semnul Sf.Cruci trebuie facut incet,cat mai amplu(nu doar schitat cu iuteala pe piept!).

Cand ducem mana la umeri o ducem exact la incheietura umarului cu bratul si nu peste umar sau catre piept,asa cum fac unii crestini.De asemenea trebuie sa atingem,cu finete si nu in aer sau prin bataie, cele patru puncte amintite mai sus!

  Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin,adica ,,asa sa fie''.

                                                      De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?

  Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...". Am putea asemana un creştin fără de Cruce la gât cu un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

  A purta insa,cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte "aducătoare de noroc", din mandrie si vanitate lumeasca,fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare si o jignire adusa lui Hristos !

   Simbolistica.

  În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta este de obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale. Braţul vertical şi cel din mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă. Braţul de sus, ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost răstignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos, care vine înclinată (în stânga), conform tradiţiei creştine ortodoxe, este braţul pe care sau sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este înclinată în stânga aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului. Unul dintre ei sa pocăit, cel din dreapta şi sa înălţat la cer (bara a arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa lui a mers la iad (bara a arătat în jos).
  De obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un craniu. Conform aceleiaşi tradiţii creştine, Mântuitorul a fost răstignit în locul în care a fost îngropat şi Adam. Atunci când a curs sângele Domnului răstignit pe Cruce, acesta sa prelins până pe căpăţâna lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg neamul omenesc, dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă.

Simbolul credinţei

  Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia cruceaşi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?

  Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!

Destin personal

  Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!

  Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.

  A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentruviaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.

[…] Pentru a lua pe umeri crucea trebuie ca mai înainte sa nu împlinim trupului dorintele sale pofticioase, dându-i doar cele neaparat trebuincioase traiului; trebuie sa socotim dreptatea noastra cea mai cumplita nedreptate înaintea lui Dumnezeu, sa socotim priceperea noastra drept desavârsita nepricepere si, în fine, predându-ne lui Dumnezeu cu toata puterea credintei, predându-ne deprinderii necontenite a Evangheliei, sa ne lepadam de voia noastra. Cel ce a savârsit aceasta lepadare de sine este în stare sa ia crucea sa. Cu supunere fata de Dumnezeu, chemând ajutorul Lui spre întarirea neputintei sale, el priveste fara teama si tulburare necazul care se apropie, se pregateste cu marime de suflet si barbatie sa îl îndure, nadajduieste ca prin mijlocirea ei se va face partas al patimirilor lui Hristos, va ajunge la tainica marturisire a lui Hristos nu doar cu mintea si cu inima, ci si cu lucrul, cu viata însasi.
Crucea e împovaratoare atâta vreme cât ramâne cruce proprie; iar atunci când se preschimba în crucea lui Hristos primeste o neobisnuita usurime: jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara, a grait Domnul (Mt. 11, 30). Crucea se aseaza pe umerii ucenicului lui Hristos atunci când ucenicul lui Hristos se socoate vrednic de necazurile trimise lui de Dumnezeiasca Pronie. Ucenicul lui Hristos poarta cum trebuie crucea sa atunci când socoate ca tocmai necazurile trimise lui de sus, si nu altele, sunt de neaparata trebuinta pentru for­marea lui în Hristos si mântuirea lui.
Purtarea cu rabdare a crucii proprii este adevarata vedere si recunoastere a pacatului propriu. În aceasta recunoastere nu este nici o amagire de sine; dar cel care se recunoaste pacatos, iar totodata cârteste si tipa de pe crucea sa, dovedeste prin asta ca prin recunoasterea superficiala a pacatului sau nu face altceva decât sa se amageasca, sa se însele pe sine. Purtarea rabdatoare a crucii proprii este adevarata pocainta. Tu, care esti rastignit pe cruce! Marturiseste-te Domnului întru dreptatea judecatilor Lui. Învinuindu-te pe tine însuti, da dreptate judecatilor lui Dumnezeu, si vei primi iertarea pacatelor tale.[…]
Crucea este puterea si slava tuturor sfintilor din veac. Crucea e tamaduitoarea patimilor, pierzatoarea demonilor. Aducatoare de moarte este crucea pentru cei care nu au preschimbat crucea lor în crucea lui Hristos, care de pe crucea lor cârtesc împotriva Dumnezeiestii Pronii, care o hulesc, care se predau deznadejdii si disperarii. Pacatosii nemarturisiti si nepocaiti mor pe crucea lor de vesnica moarte, lipsindu-se prin nerabdare de viata cea adevarata, de viata în Dumnezeu. Ei sunt luati de pe crucea lor doar pentru a se pogorî cu sufletele în mormântul cel vesnic: în închisorile iadului.[…]Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000

                                           Creştinul de rând are şi el putere de a închina lucrurile?

  Închinarea lucrurilor este o mângâiere uitată de creştinii din ziua de astăzi, dar şi o armă deosebit de puternică împotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om şi a-l înşela este una neîncetată şi nemicşorată. Cu cât creştinul se apăra mai puţin, cu atât diavolul caştigă o tot mai mare putere asupra lui  şi asupra lumii din jurul lui.

   Din ce în ce mai puţini creştini apelează astăzi la această practică a închinării lucrurilor. Mai sunt încă mulţi creştini care zilnic ard tămâie sau smirnă şi îşi tămâiază casa, care aprind lumânarea la rugăciunea de seară, care iau Anafură şi Aghiasmă dimineaţa şi care fac Sfeştanie în casă, de câteva ori pe an. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, ceva lipseşte din viaţa noastră de zi cu zi, şi anume: închinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfinţitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gât şi a o privi cu multă mulţumire, însă şi mai de folos este a închina cu semnul ei preaputernic orice lucru care ne cade în mâini, de la mâncare şi până la obiectele cele mari.

  Nu doar preotul are puterea de a închina lucrurile, ci şi creştinul de rând, născut în viaţa cea nouă a lui Hristos în Taina Sfântului Botez, dar şi în cea a Mirungerii, a Spovedaniei şi a Sfintei Euharistii. Preotul are într-adevar o mai mare putere de a binecuvânta lucrurile – de a le sfinţi, în virtutea harului primit în Taina Hirotoniei, faţă de creştinul de rând, însă aceasta nu-l lipseşte pe cel din urmă de orice putere.

Mulţi sfinţi şi oameni duhovniceşti nu au fost clerici, ci simpli creştini de rând, şi au însemnat cu semnul Crucii pe bolnavi şi i-au vindecat, au însemnat natura şi aceasta i-a ascultat.

 Preotul binecuvintează cu mâna în chipul în care binecuvintează Însuşi Hristos, în icoană, ţinând degetele suprapuse precum se vede. Creştinul de rând binecuvintează însă lucrurile aşa cum se închină pe el însuşi, cu mâna pregătită pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite şi cu celelalte două stranse la baza lor.

 În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o greutate. Creştinul îşi închină perna, la culcare, mâncarea, la masă, cât şi orice lucru folosit în cursul zilei, de la paharul cu apă şi până la lopata şi cartea de citit. Aceasta fac şi mulţi dintre părinţii din mănăstiri, simpli călugări, iar nu clerici.

                Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a dreptei credinţei creştine!.

  Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care care nu cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost răstignit pe un stâlp. Vă vor întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor împuşca dintr-o armă, veţi purta-o pe aceasta la gât? Aici le răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!" În acest sens, chiar nu demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas vii. Aceştia, agaţă glontele la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său. Sau cazul unui alt ostaş, căruia un carnet, dacă nu mă înşală memoria, în Irak ia salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar primind asupra sa glontele. Ostaşul este acum nedesprţit de acel carnet. Îi aduce aminte ce la ajutat să rămână în viaţă.

Cu cât mai mult noi, creştinii, pentru care sa răstignit Hristos, pentru care a fost adusă această supremă jertfă, oare nu merită de fiecare dată să ne aducem aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare nu merită să păstrăm vie în memoria noastră această jertfă culminantă ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără de ezitare să le răspundem sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele din Sfânta Tradiţie : ,Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânta învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!

                                   Parintele Ilie Cleopa,despre Semnul Crucii,contra sectantilor

  Orice creştin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos şi care trăieşte în viaţă cu evlavie şi frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul citirii unei cărţi sfinte, la începutul şi sfârşitul unui lucru, la plecarea în călătorie şi la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală şi se culcă, când stă la masă şi când se ridică de la masă, îndată se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfinţit Crucea cu Preacurat şi Preascump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă de la faţa arcului (Ps. 59, 4) şi iarăşi: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).
  Noi ştim că la rugăciune trebuie să ia parte şi trupul nostru, cu toate mădularele sale. Între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:
  1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (aşezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: Şi Iosif i-a luat pe amândoi feciorii săi, pe Efraim în dreapta sa, de-a stânga lui Israel, iar pe Manase în stânga sa, de-a dreapta lui Israel, şi i-a apropiat de el. Dar Israel şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era cel dintâi născut. Şi i-a binecuvântat pe ei… (Fac. 48, 13–15).
  2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii şi pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeşte Sfânta Scriptură astfel: Şi cuprinzându-i cu braţele, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: Apoi i-a dus afară, spre Betania, şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).
   Apostolii au aşezat diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preoţiei era numită «punerea mâinilor preoţiei». Tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor împărtăşeau apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăşirii Sfântului Duh celor botezaţi) (Fapte 19, 5–6; 8, 14–17 ş.a.). Împărtăşirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, «punerea mâinilor», spre deosebire de cea de mai sus care se chema «punerea mâinilor preoţiei».
  Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia şi el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna.   Trebuinţa de a lua parte şi trupul sau cel puţin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul Apostolului: Preamăriţi-L, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vreau aşadar ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie şi fără şovăire (I Tim. 2, 8).
 În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ş.a. Psalmistul zice: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele, chemând numele Tău (Ps. 62,5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac.48,14);în ţinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (Ieş.17,11–12).
 În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună trei degete de la mâna dreaptă (degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu, în timp ce celelalte două degete se ţin strânse în palmă) şi se duc la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care apoi, lăsând mâna în jos, zicem «Amin!»
«În numele Tatălui» însemnează cinstirea lui Dumnezeu–Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele «şi al Fiului» înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră.  Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng rostind cuvintele «şi al Sfântului Duh» înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus  nouă de Dumnezeu–Fiul.
  Sectarul: Nu avem trebuinţă de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine în duh şi în adevăr şi nu în trup, după cuvântul Apostolului: Dumnezeu… fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti şi nici nu este slujit de mâini omeneşti, căci nu are nevoie de nimic, de vreme ce El ne dă tuturor viaţă şi suflare şi toate… (Fapte 17, 24–25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23–24). Deci închinarea trebuie să fie în duh şi nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul crucii.
  Preotul: În citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic faţă de El, încât în privinţa aceasta, ca şi de altfel în orice privinţă, nu-L poate ajuta cu nimic.
  În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, şi anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desăvârşire, mai adevărată (lăuntrică şi spirituală), iar nu ca până atunci, aproape numai formală (exterioară şi materială), legată de un anumit fel de lăcaş (templul), de o anumită localitate (Ierusalim, respectiv Garizim), de o anumită naţiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh şi ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, şi monopolizat acolo.   El este pretutindeni şi de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă «în duh», adică să fie internă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci.     

  Această închinare «în duh» este o închinare «în adevăr» sau adevărată – şi aceasta va trebui să fie căutată şi practicată. Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci şi cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească şi sufletească (Matei 6, 5-6; Rom. 12, 1; I Cor.6,15).

   Dacă voi sectarii cereţi de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugaţi, plecaţi genunchii, vă plecaţi capetele, vă bateţi piepturile, vă ridicaţi mâinile, vă împreunaţi mâinile amândouă şi alte multe manifestări de acestea aveţi în vremea rugăciunii? Pentru că şi acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeţi voi că vă puteţi ruga vreodată fără ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă aţi fi nişte duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmaţii neîntemeiate pe adevăr. Ca şi îngenuncherea, ca şi plecarea capului, ca şi metania sau ca şi ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot aşa şi semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o ţinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în faţa lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim şi cu sufletul şi cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip.1,20).

   Potrivnicii Crucii şi ai semnului ei sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18–19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30–31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii şi al biruinţei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor ruşina cu ruşine veşnică şi căinţă toţi vrăjmaşii şi hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinţa lor nu le va mai folosi.

  Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit şi a prădat iadul, şi de aceea îndeamnă pe toţi cei rătăciţi de la adevăr şi care îi slujesc lui, să hulească şi să vrăjmăşească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit.

                      Nu se cuvine femeilor sa poarte pantaloni si podoabe in Biserica!

  Un mare păcat, cu o nocivitate morală deosebit de gravă asupra oamenilor şi care s-a abătut asupra noastră în ultimii  ani, este portul indecent. Voi deschide aici parantezele, cum a apărut acest val şi de unde a venit asupra ţării noastre. Este vorba de anii 1998-2000, cînd au început a veni containerele de mărfuri din America, numite şi „Second Hand”, sau cum se mai spune la ţară „Gumanitarcă”. Hainele erau ieftine, moldovenii noştri – săraci, iar impactul social a fost unul negativ şi de amploare. Femeile au început a purta tot felul de pantaloni, masculinizîndu-se pe neobservate.
  Mîntuirea începe de la lucruri mărunte: de la felul cum ne îmbrăcăm, cum ne purtăm în societate şi în raport cu semenii noştri, cum vorbim, ce vorbim şi cînd vorbim, şi multe altele… Mulţi îşi pun întrebarea: Care ar trebui să fie portul unei femei ortodoxe, fie ea preoteasă sau simplă mireană? În continuare, în baza Sfintei Scripturi şi a sfaturilor date de Sfinţii Părinţi, vom încerca să limpezim lucrurile. Problema este destul de gravă, afectînd atît viaţa celor mai mici, cît şi a celor mai în vîrstă.ISPITĂ - O fată tînără, îmbrăcînd pantaloni sau o fustă prea scurtă, care îi descoperă mai mult corpul, devine în primul rînd o ispită pentru bărbaţi şi toţi cei din jurul ei. Pe orice bărbat care se uită involuntar la ea, diavolul desfrânării parcă îl electrocutează; o doreşte în inima lui, păcătuieşte în inima lui cu ea. Mântuitorul a spus că: ”dacă vezi o femeie şi o doreşti în inima ta, ai şi păcătuit cu ea”. Deci, efectiv se curveşte sufleteşte cu acea femeie. Într-o zi acea femeie poate să provoace involuntar şi inconştient la păcat pe atâţia bărbaţi care o privesc în ziua respectivă… Deci ea poate să facă zilnic zeci şi sute de păcate. Prin portul ei incedent: rochie sau fustă scurtă, transparentă, pantaloni strâmţi pe ea, bluză prea decoltată, în asa fel încât se observă forma corpului foarte clar etc., poate răni zilnic atâtea suflete omeneşti, atâţia bărbaţi cărora nici prin cap nu le-ar fi trecut că vor păcătui în acea zi. Aşadar, ispita diavolului desfrânării vine prin acea femeie. “Vai de cel prin care vine ispita” zice Mîntuitorul. Trebuie să ne ferim cu toată fiinţa noastră de a ispiti, de a răni pe cei care sunt apropiaţii noştri. Un asemenea păcat se poate face şi în familie, când tata sau mama se poartă indecent prin casă faţă de copii. Ei zic că sunt mici copiii, însă diavolul nu doarme. Orice imagine indecentă li se întipăreste uşor în minte. Mamele nu trebuie să lase nici chiar fetiţele mici să se poarte indecent; încă de la acea vârstă fragedă trebuie să le facă să fie conştiente de ceea ce înseamnă acest păcat.URÎCIUNE - Este atît de jalnic să vezi o femeie ajunsă la vîrsta de 40 – 50 ani (care toată viaţa a purtat fustă ori rochie) şi acum să se „modernizeze” şi ea un pic, îmbrăcînd pantaloni şi tot soiul de haine bărbăteşti. Şi mai ridicol, este să vezi pe stradă o femeie ajunsă la vărsta bătrineţilor, dar care la fel poartă panataloni.
Fericitul Filothei Zervakos, sfantul ucenic al Sf. Nectarie de Eghina vorbeşte despre unul din semnele apropierii sfîrşitului despre care… se vorbeşte mai puţin, despre o anormalitate intrată, din păcate, în obişnuit, în firesc. Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, că una din cele două mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astăzi este, pe lîngă avort, şi “goliciunea femeilor”, fenomen de proporţii fără precedent în istorie: “Umblă acum goale, – deşi bărbaţii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putinţă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătoşii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma şi Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă şi să-şi arate trupurile lor goale la bărbaţi, ca să-i atragă spre păcat”.
Prilej de a ne aminti ca mărturisirea lui Hristos sau a închinării la idolul trup se face şi prin cele “exterioare” – dar reprezentative – ale noastre şi pentru a conştientiza că desfrînarea sau curăţia sunt cel mai lesne “propovăduite” nu prin cuvinte, ci prin exemplul nostru.
                                                Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor.
“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă!
Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în Biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică. Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi! 
                                                    Când ruşinea femeilor va dispărea
Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei”. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape”. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie. Dragi femei creştine, portul unei femei este în primul rînd cartea ei de vizită. Să încercăm să îl învingem pe diavol şi să trăim după Voia Domnului. Numai aşa, ascultînd cuvîntul Lui, vom ajunge să trăim în pace, linişte pe acest pămînt.Numai aşa vom ajunge la limanul Mîntuirii. 
                                                 

                    Relatiile dintre oameni in lumina invataturii Mantuitorului Iisus Hristos

                                                                              ( Citate biblice )

Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului

Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă .Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban (Matei 5,21-26)

Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat.Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru.

Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este

Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.

Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.(Matei 5,34-38).

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc;
Iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.(Matei 6,14-15).

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.(Matei 6,19-24).

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.(Matei 6,31-34)

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.(Matei 7.1-5)

Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii,asemenea şi voi faceţi lor,că aceasta este Legea şi proorocii.(Matei 7,12).

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip

Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.(Matei 7,21-27).

De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine inca unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca tot cuvantul.(Matei 18,15-16).

Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.

Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pedeasupra.Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura. (Luca 6,35-38).

Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.. (Luca 17,3-4)

Dragostea sa fie nefatarnica. Urati raul, alipiti-va de bine.

In iubire frateasca, unii pe altii iubiti-va; in cinste, unii altora dati-va intaietate.

La sarguinta, nu pregetati; cu duhul fiti fierbinti; Domnului slujiti.

Bucurati-va in nadejde; in suferinta fiti rabdatori; la rugaciune staruiti.

Faceti-va partasi la trebuintele sfintilor, iubirea de straini urmand.Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati. Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang.

Cugetati acelasi lucru unii pentru altii; nu cugetati la cele inalte, ci lasati-va dusi de spre cele smerite. Nu va socotiti voi insiva intelepti.

Nu rasplatiti nimanui raul cu rau. Purtati grija de cele bune inaintea tuturor oamenilor. Daca se poate, pe cat sta in puterea voastra, traiti in buna pace cu toti oamenii.

Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei (lui Dumnezeu), caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”.

Deci, daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete, da-i sa bea, caci, facand acestea, vei gramadi carbuni de foc pe capul lui.

Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele.(Romani 12,9-20).

Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se impotrivesc isi vor lua osanda.

Caci dregatorii nu sunt frica pentru fapta buna, ci pentru cea rea. Voiesti, deci, sa nu-ti fie frica de stapanire? Fa binele si vei avea lauda de la ea.

Caci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tau. Iar daca faci rau, teme-te; caci nu in zadar poarta sabia; pentru ca ea este slujitoare a lui Dumnezeu si razbunatoare a maniei Lui, asupra celui ce savarseste raul.

De aceea este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta.

Ca pentru aceasta platiti si dari. Caci (dregatorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, staruind in aceasta slujire neincetat.Dati deci tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste.  Nimanui cu nimic nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul; ca cel care iubeste pe aproapele a implinit legea.

Pentru ca (poruncile): Sa nu savarsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti… si orice alta porunca ar mai fi se cuprind in acest cuvant: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Iubirea nu face rau aproapelui; iubirea este deci implinirea legii.(Romani 13,1-10).

***Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.(I Cor.1,10)

Fiindca sunteti tot trupesti. Cata vreme este intre voi pizma si cearta si dezbinari, nu sunteti, oare, trupesti si nu dupa firea omeneasca umblati?(I Cor 3,3)

. Negresit, si aceasta este o scadere pentru voi, ca aveti judecati unii cu altii. Pentru ce nu suferiti mai bine strambatatea? Pentru ce nu rabdati mai bine paguba?

Ci voi insiva faceti strambatate si aduceti paguba, si aceasta, fratilor!

Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: Nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii,

. Nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu.(I Cor,6,7-10).

***Zic dar: In Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului.

Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului; caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi. Iar de va purtati in Duhul nu sunteti sub Lege.

Iar faptele trupului sunt cunoscute, si ele sunt: adulter, desfranare, necuratie, destrabalare,

Inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, dezbinari, eresuri,

Pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am si spus, ca cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu.

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta,

Blandetea, infranarea, curatia; impotriva unora ca acestea nu este lege.

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele.

Daca traim in Duhul, in Duhul sa si umblam.Sa nu fim iubitori de marire desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii.(Galateni 5,14-26).***

Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare.

Maniati-va si nu gresiti; soarele sa nu apuna peste mania voastra. Nici nu dati loc diavolului.

Cel ce fura sa nu mai fure, ci mai vartos sa se osteneasca lucrand cu mainile sale, lucrul cel bun, ca sa aiba sa dea si celui ce are nevoie.

Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta.

Sa nu intristati Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii.

Orice amaraciune si suparare si manie si izbucnire si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate.

Ci fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos.(Efeseni 4,25-32).

Faceti-mi bucuria deplina, ca sa ganditi la fel, avand aceeasi iubire, aceleasi simtiri, aceeasi cugetare.Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi.

Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia.

Gandul acesta sa fie in voi care era si in Hristos Iisus, (Filipeni 2,2-5).

Drept aceea, omorati madularele voastre, cele pamantesti: desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este inchinare la idoli,

Pentru care vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii,

In care pacate ati umblat si voi odinioara, pe cand traiati in ele.

Acum deci va lepadati si voi de toate acestea: mania, iutimea, rautatea, defaimarea, cuvantul de rusine din gura voastra.Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui,

Si v-ati imbracat cu cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit,

Unde nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos.Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare,

Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi.

Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii.

Si pacea lui Hristos, intru care ati fost chemati, ca sa fiti un singur trup, sa stapaneasca in inimile voastre; si fiti multumitori.

Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi, cu toata intelepciunea. Cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I, in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti.

Orice ati face, cu cuvantul sau cu lucrul, toate sa le faceti in numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal. (Coloseni 3,5-17).

Sa stiti, iubitii mei frati: orice om sa fie grabnic la ascultare, zabavnic la vorbire, zabavnic la manie.

Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu.

Pentru aceea, lepadand toata spurcaciunea si prisosinta rautatii, primiti cu blandete cuvantul sadit in voi, care poate sa mantuiasca sufletele voastre.

Dar faceti-va implinitori ai cuvantului, nu numai ascultatori ai lui, amagindu-va pe voi insiva.(Iacov 1,19-22).

Daca cineva socoteste ca e cucernic, dar nu isi tine limba in frau, ci isi amageste inima, cucernicia acestuia este zadarnica.

Cucernicia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatal, aceasta este: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara de pata din partea lumii. (Iacov 1,26-27).

Dar mai presus de toate, tineti din rasputeri la dragostea dintre voi, pentru ca dragostea acopera multime de pacate.  Fiti, intre voi, iubitori de straini, fara cartire.

Dupa darul pe care l-a primit fiecare, slujiti unii altora, ca niste buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.(I Petru 4,8-10).

Cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina si sminteala nu este in el.

Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui.(I Ioan 1,10-11).

Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Iar daca va muscati unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti voi intre voi

Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu.8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4,7-8).

                             

     Pr. prof Mihai Valica: Importanta citirii Moliftelor Sfantului Vasile in ziua de 1 ianuarie

  Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi. Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii…

  Incepand din secolul IV si pana astazi, exista in molitfelnicele bisericesti rugaciuni de exorcizare si timp de atatea secole poporul lui Dumnezeu s-a servit de ele. Cine nu cunoaste maretia acestor molifte ale Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur, stalpii Ortodoxiei, nu cunosc si nu traiesc prea mult din ortodoxia noastra si nu cred in existenta reala a demonilor.

  Rugaciunile de exorcizare sunt consemnate in mai multe manuscrise, astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Moliftele Sf. Ioan Gura de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 13), f. 120; – pt. Moliftele Sf. Vasilie cel Mare – Cryptensis G.b. 2 (sec. 11 ), Grotaferrata, f. 105; Sinaiticus 973 (sec. 12), f. 106; – pt. Moliftele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis G.b.2.VI (sec. 13), f. 84. Cele mai vechi rugaciuni de alungare a dracilor sau pastrat in Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele mai importante manuscrise liturgice din lume, in care apare pentru prima data textul Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur[1].

  Personal cred ca citirea Moliftelor Sf. Vasile, dupa Sf. Liturghie in ziua de 1 ianuarie, este bine sa se faca, asa cum este traditia in Bucovina si in unele zone ale tarii, intrucat multe din obiceiurile ocazionate de sarbatorile de iarna sunt de sorginte pagana si demonica. Cert este faptul ca noi am imprumutat foarte multe obiceiuri pagane care contribuie la secularizarea societatii. Secularizarea nu este rezultatul confruntarii dintre credinta si necredinta, ci a parazitarii credintei, care o transforma in pseudo-credinta, pseudo-traditie sau pseudo-spiritualitate. Fara sa nesocotim sau sa subevaluam patrimoniul de traditii si obiceiuri foarte bogat al tarii noastre, care are caracteristicile unei mosteniri culturale si spirituale ancestrale, trebuie pus accentul pe limita intre sacru crestin si „sacru” pagan si pe dimensiunea spiritualitatii mantuitoare a credintei in Hristos.

Concretizarile spectaculoase ale unor mituri antice legate de simbolistica animalelor sunt manifestari care reprezinta o modalitate originala de exprimare a arhaicelor asociatii rituale dintre animale si cultul cvasiuniversal al soarelui. Este vorba deci de idolatrie, un pacat foarte grav condamnat de Sf. Scriptura. De aceea Sf. Parinti au dat canoane in acest sens, pentru a feri pe crestini de capcanele celui viclean si pedepsesc canonic pe cei care nu se feresc de obiceiurile pagane: canonul 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare, care precizeaza: „clericii care practica astfel de obiceiuri sa se cateriseasca; mirenii sa se afuriseasca”; 70, 71 ap.; 24, 51, 61, 62, 65, 71, 94 VI. „Clericul care practica obiceiuri superstitioase sa se cateriseasca; mireanul sa se afuriseasca” – 65, 79 (VI).

  In acest context ar fi de dorit ca Sf. Sinod sa dea o reglementare in acest sens si sa aplice canoanele fata de unii preoti si chiar ierarhi care incurajeaza sau sunt indiferenti fata de manifestarea publica a obiceiurilor pagane, desfasurate cu ocazia sarbatorilor de iarna.

Oare mai traim noi, crestinii acestui mileniu, „sarbatorile cu Dumnezeu” – Emanuel? Il mai simtim pe Hristos ca fiind efectiv cu noi sau mai percepem noi dimensiunea autentica a sarbatorilor sfinte in mijlocul acestor dezmaturi ritualice pagane? Oare nu suntem din toate partile asurziti si orbiti de hiturile radio, de emisiunile TV si de alte surogate „craciuniste”, iar in goana noastra din timpul isteriei cumparaturilor de Craciunul, devenit comercial, consumist si chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simtim pe Hristos ca Mantuitor? Nu cumva nu vedem din taina si dragostea lui Hristos decat bradul, obiceiurile pagane reinviate frenetic, porcul si pe Mosul care face discount? Nu reprezinta oare toate acestea o toleranta nepermisa fata de demonizarea colectiva a societatii si a tarii? Nu este oare era Harry Potter o indracire subtila a lumii, sub masca magiei „nevinovate”?

  Iata doar cateva motive sa se treaca in randuiala Tedeumului de anul nou si citirea Moliftelor Sf. Vasile, rostite de ziua lui, tocmai pentru a contracara actiunea dezmatului ritualic al obiceiurilor pagane si magia regizata, care se dezlantuie fara oprelisti, la toate nivelurile vietii laice, dar in special de la Craciun si pana la revelionul mult asteptat de unii[2].

  Moliftele cuprind exorcizarea demonului nu numai din om, ci si din locuri si tinuturi. Cred ca Moliftele ar trebui completate si nu limitate, cu noi formule actualizate la problemele noi, cum ar fi: sa scoata demonii din politica, din masonerie, miscari oculte, de prin unele banci jefuitoare, precum si din alte ideologii dracesti actuale, din secte sau din bisericile ecumeniste, din unii teologi inchipuiti si apostati, din guverne si administratii centrale si locale, care jefuiesc prin taxe si impozite aberante pe om, pe care il umilesc si-l subjuga in numele unei false simulari a binelui comun.

  De toti acesti prigonitori ne lepadam, ne dezicem de ei, dar il rugam, in acelasi timp, pe Sf. Vasile cel Mare sa mijloceasca de ziua lui, la bunul Dumnezeu, la inceputul anului civil, sa scoata toti dracii din cei mentionati mai sus. Deci iata rolul cultic dar si folosul social si comunitar al Moliftelor, citite la cumpana dintre ani.

  Daca toata Biserica Ortodoxa Romana ar citi Moliftele Sf. Vasile pe 1 ianuarie sau ale Sf. Ioan Gura de Aur, in cele trei sarbatori randuite cinstirii lui, am convingerea ca multi draci vor pleca din tara aceasta in pustiul si abisul lor.

  M-as bucura sa fie introdusa citirea Moliftelor Sf. Vasile si ale Sf. Ioan Gura de Aur si la inceputul anului bisericesc, la 1 septembrie si sa fie la fel de unitara slujba Tedeumului, privind randuiala rugaciunii in completare, deci suplimentata, asa cum am sugerat eu mai sus, si nu in restrictii sau desfiintarea unor practici de secole, care au tinut demonii departe… Deci sa fim la fel de harnici si pentru a adauga putere rugaciunii, in aceeasi masura in care unii se straduiesc sa fie harnici in a o limita, restrictiona si a o dilua…

 Prin randuiala speciala propusa pentru Tedeumul de la inceputul anului civil, se recunoaste din partea Bisericii si se adauga implicit, mai mare valoare anului secular, decat anului bisericesc propriu-zis.

  In acest context trebuie pusa problema Moliftelor si nu in contextul incidentului de la Tanacu, sau a altor preoti, care manipuleaza slujbele, speculand credinta unora, ceea ce face ca unii, voit sau nevoit, sa desfiinteze sau sa limiteze liturgic Moliftele, facand jocul unor zvonaci de serviciu si ideologi seculari ai omului recent.

                                                           #####

   Dupa cum foarte bine precizeaza prof.Mihai Valica. moliftele se citesc nu numai pentru exorcizarea celor demonizati ci si pentru risipirea si alungarea demonilor din diferite locuri si tinuturi. Sa fi avut,oare,in vedere si acest aspect aspect cei ce au hotarat ca aceste molifte sa nu se mai citeasca in ziua  Sf.Vasile? Nu putem judeca noi decizia Sf.Sinod si atat timp cat mai exista Biserica ortodoxa si nu ecumenica trebuie sa ascultam de Biserica! Suntem totusi nelamuriti si ingrijorati si de aceea reprezentantii Bisericii ar trebui sa ne lamureasca si in legatura cu acest aspect: Nu cumva exista riscul ca,in timp,prin nerisipirea si nealungarea demonilor din anumite locuri si tinuturi sa se produca o acumulare uriasa de demoni si de energii negative pe acele teritorii unde nu se face o citire generala a moliftelor in ziua de Sf.Vasile? Fiindca daca ar fi asa,sa ne fereasa Dumnezeu,oamenii din acele locuri ar deveni mai pacatosi  si mai rai decat animalele!... 

                                                                                        

                                                                          Cinstirea parintilor

                                                                                   

Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta"-este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă-ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt." (Efeseni 6,1-3)

 Daca in epoca comunista,institutii si valori nationale sacre precum Biserica,scoala,cultura,familia erau doar deturnate si folosite pentru a sustine teoriile materialiste si rationaliste asupra vietii si lumii inconjuratoare,in prezent,in societatea capitalista de consum,ele sunt in pericol de a fi falsificate si transformate in simple anexe ale intereselor unor elite internationale ale caror valori sunt doar profitul si puterea,dominatia globala,asupra intregii lumi. Daca asupra Bisericii lui Hristos planeaza pericolul ecumenist si sincretist,institutii ca familia si scoala,care au un rol decisiv in educarea tinerei generatii,au fost deja foarte mult subminate si slabite,prin masuri de reducere progresiva a manifestarii autoritatii lor educative,intr-un mod cinic,intr-un asa zis spirit al respectarii drepturilor si libertatilor copilului. Asemenea masuri ar fi,desigur,firesti,intr-o societate dreapta ,axata pe cinstirea lui Dumnezeu si pe valori spirituale superioare.Numai ca societatea capitalista de consum nu este si nici nuar putea fi construita pe temelia unor valori religios-morale superioare..Orice om cu buna credinta poate observa ca este vorba de o societate a crizelor de tot felul incepand de la cele financiare si pana la cele profunde,morale si spirituale.Mediul social generat de asemenea crize este impregnat de instabilitate,nonvalori,violenta,promiscuitate,droguri,grupari interlope si mafiote,trafic de fiinte umane,infractionalitate,etc. Cultura nationala altadata asezata pe valori religioase si traditionale autentice a devenit o cultura consumerista,o cultura a kitshului si divertismentului de prost gust. Trăim într-o lume în care banul dictează interesele iar mass-media estesi ea, tributară acestui principiu. 
 Procentul emisiunilor de divertisment ieftin a crescut vertiginos, în schimb dezbaterea etică este aproape absentă sau în cel mai bun caz emisiunile unor profesionişti sunt programate la ore târzii. Lupta pentru audienţă, cu orice preţ, este unica ţintă a proprietarilor,trusturilor de presa, de posturi private de radio şi televiziune.

     Mass-media creează „zei” şi super-vedete de circumstanţă, violentează conştiinţa publicului şi transmite mesaje subliminale, manipulând categorii si mase intregi de oameni. Fenomenul de alienare a conştiinţelor şi a valorilor este deosebit de periculos din punct de vedere psihologic, moral şi spiritual. În fond se produce un atac la intimitatea persoanei, la libertatea opţiunilor şi a atitudinii. Manipularea prin simboluri si semne magice,negative este deosebit de agresiva si periculoasa,pe termen lung.Riscul depersonalizării este evident, astfel ajungându-se la o masă de manevră,refractara fata de valorile religios-morale familiale si sociale,fundamentale si cu o tanara generatie fara principii si valori,devenita masa de manevra aflata sub tirania si in robia societatii capitaliste de tip consumerist. Intr-un asemenea mediu incert si axat pe valorile false ale democratiei de tip consumerist traiesc si invata copiii si tinerii nostri in prezent.    Asa se explica de ce, copiii , adolescenţii si tinerii nostri manifesta aversiune fata de valorile sacre ale familiei si cele traditionale ale societatii in care traiesc. lipsa de respect fata de autoritati, fie ei părinţi, profesori, adulţi etc. Tot mai multe sunt cazurile când părinţii ajung să se plângă că nu sunt ascultaţi de copiii lor, iar aceştia aleg să fie rebeli faţă de cei care le-au dat viaţă şi i-au crescut, prin aceasta demonstrând că nu  cunosc  şi mai ales,nu vor să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura.             

  I-ati auzit pe unii adolescenti care, vorbind despre parintii lor, folosesc expresii ca :“batranu”, “babacu”…?  Ati vazut mame in varsta  batute de copiii lor pentru ca nu le-au dat acestora mica lor pensie pentru a cumpara bautura ? Ati auzit de parinti batrani  care nu au mai primit niciun telefon sau scrisoare de la copiii lor de ani de zile ? Ati fost in azile de batrani ca sa vedeti cati parinti batrani, care au copii cu o situatie financiara buna, se afla acolo abandonati ? Ati vazut copii de doar cativa anisori care isi injura mama si isi lovesc tatal, doar pentru ca acestia nu le implinesc dorintele pe loc ?
   Cu siguranta ca ati vazut si ati auzit multe lucruri de felul acesta . Din nefericire, la acest,capitol ( si nu numai la acesta ! ) societatea noastra e bolnava. Tanara generatie e adesea aroganta, dispretuitoare si lipsita de respect si consideratie fata de generatiile anterioare

   Toate aceste fapte, care sunt din ce in ce mai prezente in societatea noastra, dovedesc necesitatea unei reglementari de natura morala care sa aseze la locul lor firesc relatiile interumane, in special cele din cadrul celulei societatii-familia.            

   Din acest punct de vedere, Biblia poate aduce vindecare caci ea este si manual divin al reglementarii relatiilor familiale si comunitare. Poate ca uneori ne-am intrebat de ce Biblia nu e mai concentrata, de ce nu e mai mica in dimensiuni. De ce atata istorie, atatea biografii, atatea fapte relatate cu lux de amanunte ?
   Unul din motive consta in faptul ca educatia cea mai eficienta nu se face prin legi, reguli, si norme, ci prin exemple. Relatandu-ne despre atatea vieti de oameni, unii buni, altii rai, majoritatea dintre ei avand caractere complexe, fiind un amestec de lumini si umbre, Biblia ne invata principiile care trebuie sa guverneze relatiile noastre cu Dumnezeu si cu semenii.

 Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Dumnezeu Insuşi înzestrează familia cu un caracter sacru.

 Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredinţată unei anume zeităţi.
  Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Ps. 126, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. 20, 21, Isaia 47, 9).

 “Principiile educaţiei religos-morale în Vechiul Testament sunt foarte stricte, iar regulile stipulate comportă evidente dimensiuni punitive”. La evrei, educaţia religios morală este urmărită în mod programatic, începând cu frica faţă de Dumnezeu care este “începutul înţelepciunii” (Pilde 1,7).
Păstrarea poruncilor constituia o garanţie a perpetuării poporului evreu.
  Poruncile din Decalog au o puternică valoare morală. Chiar şi forma lor de exprimare comportă această dimensiune. “O axiomă are valoare morală şi în măsura în care ea are o formă negativă”. Din acest punct de vedere poruncile nu prescriu ci interzic la modul foarte precis anumite acte: să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu doreşti bunurile aproapelui tău. Cele zece porunci încredinţate de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai sunt principii de bază ale monoteismului şi au fost însuşite şi de creştinism.
  Importanţa deosebită pe care o are familia, ca temelie a vieţii sociale şi ca loc în care se naşte educaţia moral-civică, face ca Decalogul să se ocupe în două din poruncile sale de acest mic, dar fundamental organism social: mai întâi în porunca a cincea care normează raporturile dintre părinţi şi fii (Ieşire 20,12; Deuteronom 5,16) şi apoi porunca a şaptea care reglementează raporturile dintre soţi. Este cunoscut faptul că pentru Vechiul Teastament binecuvântarea cea mai mare a familiei, în special a mamelor era naşterea de cât mai mulţi copii 1,6, etc.).

 În Revelaţia Noului Testament familia a câştigat cea mai înaltă preţuire din partea Mântuitorului fiind ridicată la demnitatea de Sfântă taină prin binecuvântarea căsătoriei. Prin urmare, ea are binecuvântarea din partea lui Dumnezeu (Matei 19,6), iar legătura dintre soţi, bazată pe iubire, nu poate fi întreruptă aşa cum nici Hristos nu se desparte de Biserica Sa (Efeseni 5,25-27) .
 Mântuitorul a iubit copiii şi i-a numit moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 19,14). De aceea a poruncit ucenicilor să lase pe copii la El şi i-a îndrumat ca şi ei să aibe sufletele tot atât de nevinovate ca şi copiii (Matei 19,3). Atât din Decalog cât şi din spusele Mântuitorului rezultă că părinţii trebuie să-i conducă pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educaţie deosebită vorbindu-le despre poruncile Scripturii. Pe cei care nu fac aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte “mai răi decât ucigaşii: Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că nişte părinţi ca aceştia sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Deoarece nu este aşa de cumplit lucru a ascuţi sabia şi a întrama dreapta şi a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde şi a prăpădi un suflet...”

 Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi cu idealul,societăţii.
  Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecţionări. Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educaţie. În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii. De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.

 Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori. Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
“După cum în cadrul Bisericii prin învăţătura şi prin Sfintele Taine se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor, tot astfel în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria să-i apere pe copiii lor de toate relele aduse de păcat şi aceasta se poate realiza numai printr-o sănătoasă educaţie religios-morală şi socială”

 Viata familiala trebuie organizata de parinti iar educatia copiilor incepe inca din primele luni de viata. Greselile de comportare ale parintilor fata de copil duc la conflicte repetate, transformand copilul in tiranul casei.
  Inca in primele luni de viata sugarul reactioneaza la unii excitanti prin reflexe mecanice, automate. Aceste reflexe nu pot fi influentate de parinti. Totusi raspunsul parintilor la reflexele lor trebuie sa fie rational pentru a nu face ceva gresit in ceea ce priveste educatia copilului.
Educatia se poate considera ca a dat gres daca nu se stabileste o legatura psihica solida intre parinti si copil,insotita de iubire,ascultare respect si incredere reciproca.
  In educarea unui copil se pot face multe greseli, iar cele mai multe sunt facute dintr-o dragoste prost inteleasa si din necunoasterea propriului copil. Mai jos vom incerca sa discutam despre cateva dintre acestea, dar nu trebuie uitat niciodata ca un parinte bun se va stradui sa-si cunoasca cat mai bine copilul, ceea ce nu e usor, dar si sa-l inteleaga si sa incerce sa se puna in locul lui intr-o situatie sau alta si mai ales sa se straduiasca sa=si aminteasca cum a fost el cand era copil.

1. EGOISMUL este dragostea exagerata de sine. Egoistul raporteaza totul la sine si el duce in mod inevitabil la izolarea individului in sanul grupului in care traieste si din nefericire, in cazuri extreme, la sinucidere, ca urmare a faptului ca un egoist are mari dificultati in a gasi un sens existentei sale, fiind prea putin stimulat de colectivitate.
  Trebuie subliniat ca egoismul nu este ceva innascut, permanent si nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din nastere. Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al rasfatului. Pentru a evita plansul si tapajul copilului mic, parintii ii satisfac toate poftele. In casa el face tot ce vrea, chiar daca strica obiectele din jur sau deranjeaza pe cei mari de la treburi importante. Ca sa evite mania sa, parintii devin sclavii vointei lui, subordonand intreaga viata a familiei capriciilor copilului, iar totul este scuzat prin faptul ca "are mult caracter si vointa" si este privit cu admiratie.
  Cand un copil are inclinatii spre egoism, parintii trebuie sa fie atenti, trebuie sa-l educe in directia respectului pentru oameni. Pentru a realiza acest lucru parintii trebuie sa renunte la comportarea gresita de a considera copilul ca soarele familiei, obligand pe toti membrii acesteia sa se invarteasca ca niste planete in jurul acestuia. Copilul trebuie invatat ca in lume nu exista numai el, ci sa considere ca mai exista si alti oameni pe lume, tot atat de merituosi ca si el.
  Parintii care se straduiesc ca propriul copil sa aiba in viata doar satisfactia unui trai imbelsugat si o viata comoda vor avea deceptii. La un moment dat copilul nu se va putea descurca singur, asa cum se intampla cu un om care-si pierde vederea. A pune copilul sa traiasca in confort exceptional, in lux, cu distractii numeroase, in respect fata de toanele lui, inseamna a pregati terenul egoismului. Este in interesul copilului sa fie crescut in conditiile unei vieti normale, cu obligatiile, renuntarile si greutatile ei.
  Unui copil nu trebuie sa i se stimuleze amorul propriu, prin laude exagerate, chiar daca are numeroase calitati, el trebuie sa stie ca sunt altii care au si mai multe calitati. A considera ca tot ce face si tot ce spune copilul este admirabil si foarte spiritual duce la faptul ca se va considera supradotat si superior celorlalti.. Parintii nu trebuie sa uite ca viata armonioasa a unui om nu se poate desfasura corect decat daca traieste intr-un mediu social prielnic, asa ca pe langa calitati fizice si psihice trebuie sa aiba si calitati sociale, care la egoist sunt mai mult sau mai putin absente.

2. RASFATAREA este un factor negativ in dezvoltarea copilului, desi se confunda de multe ori cu alintarea, exista insa deosebiri intre ele: oricarui copil ii place sa fie alintat. Daca alintarea este exagerata, trecandu-se peste masura normalului se ajunge la faza anormala de rasfat.
  Este adevarat ca parintii au obligatia de a crea in familie o atmosfera de bucurie si voie buna, dar aceasta se poate obtine fara manifestari de alintare excesiva. Este mai bine ca parintii sa manifeste in fata copiilor o purtare calda, dragastoasa dar moderata.
  Desigur ca dramuirea sentimentelor nu este usoara, mai ales cand e vorba de un copil nascut dupa multe sacrificii si indelung timp dorit, dar este periculos sa se pastreze mereu o pozitie afectiva exagerata. Prea multe desmierdari verbale, prea desele sarutari, exagerarea cantatului la patul copilului mic, leganatul, strica linistea si somnul copilului. Cu timpul copilul isi transforma aceste mici exercitii psihice intr-o stare de neliniste si plans fara rost, din care nu se potoleste decat cu desmierdari.
  Copilul rasfatat devine pretentios nu numai in interpretarea celor ce i se spun, ci si la modul cum i se vorbeste: nimeni nu are voie sa-i faca observatie pe ton mai ridicat, caci plange imediat; la culcare vrea sa-i cante numai cineva anume din familie si exemplele pot fi numeroase, iar dandu-i-se satisfactie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei.
Rasfatatul, cu de la sine putere, isi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de varsta lui. De cele mai multe ori este grosolan cu cei din casa, ceea ce nu este o trasatura a caracterului sau ci o forma de rasfat, caci politetea unui om nu reprezinta totdeauna delicatetea sa, un om politicos poate fi un mare egoist si un om grosolan poate avea un suflet delicat. Parintii pot remedia defectul rasfatului inainte ca acesta sa se transforme in egoism. Daca nu crestem copilul intr-o atmosfera de adoratie, rasgaiala, lipsa de respect pentru ceilalti oameni, daca il indrumam sa se comporte delicat si cu respect cu persoanele din jurul sau vom avea un copil plin de calitati si care ne va aduce mari satisfactii.

3. MINCIUNA.Copilul mic face cu greu distinctia intre real si imaginar, el altereaza adevarul, dar nu minte. Cand el fabuleaza sau infrumuseteaza realitatea el o transforma in sensul trebuintelor sale. Adevarata minciuna este o conduita de eschivare, in general destinata sa evita o mustrare. De multe ori, in mod inconstient, parintii invata copilul sa minta, prin promisiuni zilnice care nu sunt indeplinite si prin multe alte atitudini ale adultilor. Promisiunile mincinoase se repeta zilnic. Copilul constata ca adultul nu-si tine cuvantul si nu va mai avea incredere in sinceritatea lui si apoi va cauta si el sa minta,
  Mintirea copilului de 3 ani este fara importanta serioasa, insa trebuie evitata. Manifestarile copilului mic sunt subconstiente, fiind dominate de imitarea celor vazute si auzite in familie. Copilul devine o copie a celor auzite la parinti si a sistemului lor educativ. Dupa varsta de 3 ani copilul care minte, face asa ceva ca sa evite o pedeapsa, deci o face de frica. Asa minciuna devine un reflex de aparare. Daca i se vorbeste frumos si i se explica ca trebuie sa fie mai atent ca sa nu greseasca el va evita sa denatureze,adevarul.
  Daca mai apoi copilul va fi pus sa minta ca unul din parinti nu e acasa atunci cand este cautat de o persoana indezirabila, gresala va fi dubla, el va fi invatat sa minta si este invatat ca poate trece peste obligatiile sociale recurgand la minciuna si exemplele pot fi numeroase.
  A crede ca un copil se poate dezvolta psihic bine intr-o atmosfera de minciuna, se presupune ca parintii il cred naiv, prost, surd sau orb. Pe masura ce se dezvolta psihic, el vrea sa stie tot si e de preferat ca parintii sa ii explice in mod onest, pe intelesul lui si nu sa ambaleze realitatea in minciuni. Conversatiile intre parinti si copil trebuie realizate cu precautiile si amanuntele necesare, ele trebuie sa fie instructive, bazate pe adevar si sinceritate. Daca un copil este mintit mereu ajunge sa vada adevarul in mod tulbure, confuz si lipsit de interes. 

  Rolul parintilor este de a face pe copil, inca de mic, sa capete interes pentru adevar prin povestiri morale. Chiar daca este vorba de un copil care nu este un mincinos veritabil, ci de unul care cauta sa fie interesant deformand adevarul, iar parintii stiu ca minte si se fac ca nu inteleg pentru a produce placere copilului, este o ingaduinta nesenatoasa, care nu duce la nimic bun.

4. INCAPATANAREA. Un copil e etichetat ca fiind incapatanat, daca persista cu indarjire intr-o atitudine negativa fata de o obligatie impusa de adulti. Ea este o straduinta nerationala intr-o comportare negativa. Sa nu se confunde incapatanarea cu ambitia.
  Incapatanarea e un defect, nu o calitate. Ea incepe sa se dezvolte cam de la varsta de 2 ani. Copilul refuza repetat sa manance ce-i dau parintii, vrea sa doarma in patul mamei, se opune prin plansete sa faca baie, nu vrea sa se imbrace decat asa cum vrea el, etc. Este o gresala sa nu se ia o atitudine hotarata fata de un copil incapatanat, in speranta ca atunci cand va deveni mai mare "o sa-i vina mintea la cap". Dojenirea pe un ton calm si fara sa fie insotita de amenintari fara rost este eficienta. Daca dojana se repeata la nesfarsit se va naste la copil un sentiment de revolta care se manifesta prin repetarea acceselor de incapatanare. De asemenea cearta si morala facute unui copil incapatanat nu trebuie sa se desfasoare in public. O criza de incapatanare inceputa in public dureaza mai mult decat una care se produce numai in fata parintilor. E de preferat ca discutia sa se faca mai tarziu, cand criza de incapatanare a trecut si se poate discuta linistit cu copilul. Cand copilul si-a recunoscut vina si promite ca nu va mai face, parintele trebuie sa se declare multumit. Daca in fata uniu copil negativist pana la incapatanare se folosesc amenintarile violente, tipetele sau bataia nu se va obtine nici un rezultat pozitiv. Copii trebuie sa fie sfatuiti sa se debaraseze de toane, sa-si domine pornirile suparatoare, sa dea dovada de aceeasi dragoste fata de membrii familiei sale, pe care o primeste si el de la familie. Evident ca si parintii trebuie sa se controleze si sa nu dea copilului exemple de incapatanare.
  Parintii trebuie sa stie ca nu toate poftele unui copil incapatanat trebuie satisfacute. Daca familia a hotarat ca trebuie sa mearga intr-un loc sau intr-o directie si copilul intr-alta, ei trebuie sa-si impuna vointa. Dar nu in toate situatiile adultii trebuie sa-si impuna vointa, exista situatii sau locuri care starnesc aversiune copilului sau ii provoaca disconfort, atunci trebuie tinut cont si de ceea ce simte copilul. Se stie ca varsta prescolara este varsta protestului si a negativismului. Copilul incapatanat vrea sa faca tocmai ce nu este voie. Pentru a se obtine atitudinea dorita parintii trebuia sa foloseasca un ton domol, dar ferm, sa nu cedeze toanelor, cel mai bine e sa ignore accesul de incapatanare si atunci copilul va intelege ca nu este permis sa se comporte cum ii vine chef. Obligatoriu in comportarea parintilor este atitudinea ferma. Cand se spune copilului "Nu!" trebuie sa fie "Nu!", iar cand se spune "Da!" trebuie sa fie "Da!", oricat de greu ar fi pentru parinte sa-si tina promisiunea, sau cat de induiosat ar fi de rugamintile copilului si de promisiunile sale. I se va explica ca atunci cand comportamentul sau va fi corect i se va indeplini dorinta. 

  O alta gresala este ca un copil sa fie corupt cu daruri pentru a face ce doresc parintii, caci aceasta gresala va avea repercursiuni in viitor. Copilul va repeta accesele lui de negativism, stiind ca sunt rasplatite. Constrangerea brutala e o alta gresala. Unele pedepse mici pot fi usturatoare si mult mai eficiente. Daca va fi refuzat sa fie plimbat atunci cand cere sau refuzul de a-l lasa sa se joace cu un amic preferat au valoare educativa, dar trebuie sa i se explice motivul pedepsei. De fapt pedepsele ca si recompensele trebuie mereu explicate, sa i se dea motivatia unui gest, chiar daca parintele crede ca nu intelege ca "e mic". Copilul nu trebuie sa fie transformat intr-un executor al ordinelor date de parinti. Personalitatea lui trebuie sa se dezvolte in mod armonios si cu o stare de independenta logica. Concluzia care se poate trage este aceea ca parintii trebuie sa priveasca mereu in viitor, la ceea ce va deveni copilul lor si sa actioneze in consecinta, caci parintii sunt aceia care traseaza traiectoria vietii copilului si de ei depinde daca aceasta este plina de succese si bucurii pentru toti, sau plina de esecuri si amaraciune, caci viata este asa cum este si fiecare om trebuie sa stie sa se adapteze ei si societatii in care traieste.

 Cărţile didactice ale Vechiului Testament cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită,desăvârşeşte..”.(Proverbe:22,27).
  O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos,ci.ca.ordine,muncă.în.comun.şi.disciplină.Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la pierderea demnităţii.

Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
  Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).

 In Cartile Noului Testament,Sf.Ap.Pavel ne ofera principii extrem de valoroase cu privire la indatoririle parintilor fata de copiii lor Aceste datorii sunt, pe scurt, urmatoarele:

 1) Sa-i iubeasca, sa se ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea lor, caci: “Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios” (I Tim. 5, 8).

 2) Sa le dea un mijloc de a castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.

 3) Sa le dea o crestere buna, pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei.ceresti.
  Temelia bunei cresteri a copiilor o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la nevoie chiar si pedepsind, caci: “Care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?” (Evr. 12, 7). Indeosebi, credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certa-rea Domnului” (Efes. 6, 4).

 Porunca a cincea a Decalogului arată că părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascutarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7 şi 20-25) . Altfel spus, în măsura în care prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor modele sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Eclesiastul (2, 24-26). În acest context, a-ţi cinsti părinţii care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la îmţelepciunea vieţii, implică imitarea faptelor lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel ( Evrei 13,7) “Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţie – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape în aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna – purtare ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model” .
  Un model de viaţă religios morală conform Decalogului, în special poruncii a patra ar fi participarea părinţilor la slujbele bisericeşti pe care copiii trebuie să urmeze. “Părinţii să meargă cu ei la biserică şi să le ceară socoteală de ceea ce au auzit şi au învăţat”.
  Dacă copiii văd că părinţii ţin post şi se roagă vor ţine şi ei post şi se vor ruga. Modul de viaţă al mamei, exemplul ei moral şi în general, atmosfera din cercul intim al familiei au o influenţă fericită asupra copilului.
  Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate şi de stăpînire de sine, copiii vor începe îndrumaţi de părinţi să fie şi ei cumpătaţi la mâncare, îmbrăcăminte, vorbă, căci “cumpătarea este şi hrană, şi plăcere, şi sănătate, iar ce este mai mult duce la vătămare, dezgust şi boală”. Dacă vor fi educaţi fără mânie nici copilul nu va fi mânios.
  Sfântul Ioan Gură de Aur dă mâniei numele de facultate tiranică, pentru că aceasta ca un adevărat tiran, stăpâneşte sufletul omenesc, împingându-l la nenumărate fapte necugetate.
  Un bun mijloc pentru educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur: să se spele singur pe picioare, să-şi ia haina, şi să se lipsească de ajutorul altuia la baie. Să fie învăţat să ierte de îndată pe cei ce au pierdut sau au stricat un lucru de-al său.
  Porunca cinstirii părinţilor nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieţii sociale, încât de la cinstirea părinţilor trupeşti s-a trecut la cinstirea părinţilor spirituali, la respectarea învăţătorilor şi educatorilor, precum şi a conducătorilor societăţii.
 Un important factor al educaţiei religioase îl constituie şcoala.  La nivelul acetei instituţii, educaţia religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative.  Credinţa este formată şi desăvârşită prin educaţie, iar educaţia nu este periclitată de prezenţa credinţei religioase. Ea are nevoie de sprijinul educaţiei al unui exerciţiu de cultivare printr-o nimerită informare şi formare.
  Comportamentul de la şcoală al copilului este profund influenţat de ceea ce se întâmplă acasă. Atât profesorul, cât şi părintele sunt bine intenţionaţi. Dar dacă ei nu formează o echipă în ceea ce priveşte educaţia unui copil, sigur că rezultatul nu va fi cel aşteptat.

. Când părinţii respectă aceste îndemnuri inspirate, foarte probabil ei vor găsi în copiii lor o sursă de bucurie şi de satisfacţie. Mulţi taţi şi mame care observă o fisură majoră între ei şi odraslele lor, sunt în mare măsură responsabili pentru această situaţie, atât timp cât nu şi-au împlinit niciodată rolul părintesc în acord cu aceste precepte biblice. În Efeseni 6, Pavel se adresează taţilor (şi cu siguranţă ceea ce spune se aplică şi mamelor): „Şi voi, taţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului" (Efeseni 6:4). Acest verset conţine două porunci distincte, una negativă şi cealaltă pozitivă: 1) Nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri şi 2) Creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.

 Cuvintele „nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri" sunt similare gândului exprimat de Pavel în Coloseni 3:21, unde spune: „Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea." Ideea este că părinţii nu trebuie să îşi exaspereze copiii, astfel înrăindu-i. Aceasta avertizare se adreseaza in primul rand tatalui, dar fara indoiala ele sunt necesare ambilor parinti. Parintii sa nu intarate pe copii la manie printr-o asprime exagerata sau printr-o sanctionare necorespunzatoare in exercitarea pedepselor. Sa dea copiilor o crestere in milostenia de tata si intr-o dragoste de mama, si a creste copiii in “ invatatura Domnului” Tatal ori este de multe ori prea aspru, ori prea indulgent, cum am aratat mai sus din exemplul lui Eli. De asemenea David a esuat in privinta aceasta in legatura cu educatia fiului sau Adonia. 1 Imparati 1:6 “Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viata lui, zicînd: "Pentru ce faci asa?" Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip, si se născuse după Absalom.”

 Aceasta lipsa de mustrare din partea lui David conduce la inganfare pe Adonia care a vrut sa devina imparat prin inlaturarea tatalui sau de pe tron. Cu multa vreme inainte Dumnezeu si-a destainuit intentia de a pune pe Solomon ca urmas al lui David pe tronul lui Israel. Adonia, in urma lipsei de mustrare din partea tatalui sau David, pasea pe o cale contrara voiei lui Dumnezeu.

 Caracterul adevarat al tatalui crestin este revelat in echilibrarea responsabilitatilor lui in pozitia autoritara in familie si felul cum aceasta este practicata. Simturile si predispozitia copiilor trebuie sa stea in atentia parintilor. Fiecare copil este unic, deci trebuie ca parintii sa aibe multa intelepciune in relatiile lor cu fiecare dintre copii. Parintii nu au voie sa inlesneasca nimic din raspunderea lor fata de Dumnezeu in educarea copiilor, insa trebuie sa se gandeasca si la slabiciunea celor mici si sa nu puna in spate mai mult decat ar putea ei sa duca. Altfel copiii vor deveni respingatori si se vor descuraja.

 Cuvantul “mustrare” din Efes 6:4 are la baza si conceptual de “ ingrijire, sfatuire, pedepsire”. Aceasta ne arata sensul si directia de crestere si de mustrate pentru a se ajunge la o stare inalta.

 Ca si tatal, mama crestina are responsabilitatile sale fata de copii. In Scripturi gasim amintite multe mame care si-au educat copiii in frica Domnului. Din aceaste exemple si din observatiile zilnice ne dam seama ca mamele ocupa un loc foarte important in educarea copiilor. Mamele educa copii in spiritulmoral, spre finete intre oameni, pe cand tatal educa copiii spre influenta lor in societate.

 Istoria caselor imparatesti dovedeste influenta mamei, fie pozitiva, fie negativa in educarea imparatilor. Vedem cat de important este ca o mama sa-si educe copiii pentru Imparatia lui Dumnezeu. O crestere crestina este de o mare valoare si are urme adanci care nu se pot sterge din inima copiilor. Cuvantul lui Dumnezeu spune la Proverbe 22:6 “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi cînd va îmbătrîni, nu se va abate dela ea.” Cei “sapte ani de acasa” proverbiali au o mare influenta in inima fragile a copilului si se mentine pana la adanci batranete. La fel vedem si in Proverbe 31: 1 “Cuvintele împăratului Lemuel. Învăţătura pe care i-o dădea mamă-sa.” Mama imparatului Lemuel l-a educat si toate indrumarile ei I-au fost de folos in viata.

 Primul lucru de care să se ferească un părinte este inconsecvenţa. A emite pretenţii severe unui copil în timp ce propria viaţă nu este ordonată strict, îl face pe acesta să se simtă nedreptăţit şi-l va împinge într-o stare de frustrare. Dacă un părinte pedepseşte un copil pentru că a minţit, atunci când copilul ştie că ai lui folosesc duplicitatea pentru a-şi înlesni propriile interese, el stârneşte răzvrătirea şi neîncrederea.  Chiar copiii mici sunt destul de receptivi pentru a vedea inconsecvenţa unor părinţi care îşi îngăduie fumatul, consumul de alcool şi îmbuibarea, în timp ce lor le refuză dulciurile pentru motivul că nu sunt sănătoase. Şi ei curând îşi pot exprima răzvrătirea şi starea de frustrare lăuntrică, fumând şi bând pe ascuns, ori mai rău, folosind droguri halucinogene.

 Fiecare părinte trebuie să îşi cerceteze propria viaţă şi să evalueze cerinţele pe care le impune copiilor; apoi să evite orice inconsecvenţă şi ipocrizie.

 Adulţii trebuie, de asemenea, să reziste tendinţei de a vorbi de sus tinerilor, prin care le lasă acestora impresia că nu au nimic vrednic de a fi de folos. Un părinte care atrage mereu atenţia copiilor, care continuu joacă rolul unui expert şi care nu recunoaşte niciodată că o persoană tânără poate avea o idee bună, va aduce o daună greu de evaluat pentru viaţa aceea proaspătă, care tocmai înmugureşte. Un tânăr are nevoie de prilejuri pentru o proprie exprimare, iar aceia care îl vor asculta, vor găsi că mult din ceea ce spune are o valoare reală.  Este adevărat, unele declaraţii ale tinerilor pot părea oarecum şocante, dar un părinte creştin trebuie să fie în stare să le discute calm şi eficace, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.  Fiecare tată şi fiecare mamă trebuie să ţină deschisă uşa comunicării şi să aibă bunăvoinţa pentru a accepta unele idei noi. Anumite adevăruri sunt eterne şi neschimbătoare, dar unele răspunsuri pentru ziua de ieri nu pot rezolva problemele zilei de astăzi. O discuţie sinceră a principiilor biblice care străbat timpul şi a relaţiei lor cu prezentul va fi de un ajutor însemnat, atât pentru tineri, cât şi pentru adulţi şi va avea ca rezultat respectul şi înţelegerea reciprocă.

 Mai mult, părinţii trebuie să îşi impună restricţii atunci când au înclinaţia de a fi excesiv de grijulii. Copiii se cuvine să fie protejaţi de unele lovituri puternice ale vieţii; să fie avertizaţi împotriva pericolelor; dar unui copil nu trebuie să i se interzică angajarea în activităţile normale altora de aceeaşi vârstă cu el, simplu numai datorită riscului unei răniri. Un asemenea tânăr nu va câştiga niciodată încredere în puterile sale, se va simţi inferior altora şi în final va nutri resentimente faţă de părinţii lui, când va realiza ce au făcut. Problema este,insa ca in prezent exista foarte putine asemenea activitati care sa fie socotite normale din punct de vedere al acordului cu perceptele biblice! Trebuie sa spunem raspicat ca nu sunt deloc normale intalnirile tinerilor in discoteci,cluburi,baruri,prin diferite locuinte si cu diferite ocazii sau plecarea in excursii in compania unor tineri pe care parintii nu-I cunosc sau nu-I accepta ca fiind cuminti si seriosi.

Părinţilor li se mai atrage atenţia să se ferească de asprime şi de brutalitate. Unii bărbaţi se înfurie uşor şi îşi folosesc superioritatea puterii pentru a aplica o pedeapsă severă. Un părinte trebuie să se abţină şi de la folosirea sarcasmului şi a altor procedee care îl strivesc pe copil şi-l determină să se întrebe dacă este iubit cu adevărat.

 Pe scurt, fiecare părinte trebuie să se poarte cu atenţie, pentru ca acţiunile lui să nu îl înrăiască pe copil şi să nu-i producă acestuia frustrare sau umilire. Tânărul trebuie să simtă că părinţii lui îi poartă de grijă, că acordă atenţie conversaţiei cu el, pe care o consideră interesantă. Este necesar ca un fiu sau o fiică să fie în stare să-şi discute problemele şi punctele de vedere cu părinţii în mod liber şi cu încrederea că ei vor asculta cu atenţie şi vor reacţiona într-un mod raţional. Taţii şi mamele creştine vor face tot ce le stă în putere pentru a lua în serios porunca „nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri" (Efeseni 6:4). Aspectul pozitiv al datoriei părinţilor faţă de copiii lor este exprimat în cuvintele „ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului." În limba greacă, cuvintele traduse „ci creşteţi-i" ilustrează o purtare de grijă delicată - în contrast direct cu tipul de tratament care provoacă furie copilului sau care îl adânceşte în descurajare.  Blândeţea în conduita părintească nu poate fi însă supralicitată. Puii de pasăre pot fi clociţi cu miile în incubatoare şi par să se descurce bine, fără vreo mamă sau vreun tată, dar Dumnezeu a dotat fiinţele umane cu o nevoie fundamentală pentru dragoste. În lumea peste măsură de ocupată din ziua de astăzi, mulţi părinţi nu îşi folosesc ocaziile de a manifesta o preocupare delicată pentru propăşirea copiilor lor şi mulţi copii cresc cu simţământul că nimeni nu se îngrijeşte de ei. Acest lucru - la rândul lui - îi împinge pe unii dintre ei spre o conduită care nu este de dorit.

 Îngrijirea presupune disciplină, pentru că cuvântul „creşteţi-i" din Efeseni 6:4 implică ideea de mustrare, corectare. Ea se referă la stabilirea de reguli şi rânduieli, la promisiunea răsplătirilor şi la avertizarea asupra sancţiunilor - toate fiind necesare în educaţia adecvată a unui copil. Stricteţea şi pedeapsa sunt esenţiale şi eficace, dar vor fi de ajutor numai atunci când vor fi administrate din dragoste şi cu dragoste.

 Îngrijirea adecvată include şi instrucţia - semnificaţia cuvântului redat prin „învăţătură" la Efeseni 6:4. Un părinte care este prea ocupat pentru a sta de vorbă cu copiii lui, pentru a-i instrui în lucrurile lui Dumnezeu, falimentează în faţa unei responsabilităţi vitale pe care Dumnezeu a aşezat-o asupra lui. Tinerii educaţi să-L iubească pe Hristos atât cu cuvântul cât şi cu fapta şi care sunt conduşi la o înţelegere aprofundată a Scripturilor, vor fi bine pregătiţi pentru a face faţă ispitelor şi încercărilor vieţii. Ei îşi vor iubi părinţii, vor fi buni cu semenii lor şi vor trăi în ascultare de legile lui Dumnezeu (Proverbe 22:6).

 În concluzie, relaţia dintre tineri şi adulţi nu trebuie să fie deteriorată de neînţelegeri şi de neîncredere reciprocă. Cele două generaţii au a se bucura una în prezenţa celeilalte, iar atât tinerii cât şi vârstnicii lor se cuvine să fie în stare să împărtăşească o viaţă bogată, de răsplătiri, care să-L preamareasca pe Dumnezeu.. Aceasta este calea prin care se va aduce armonia în cămin şi prin care se va da naştere acelui tip de cetăţeni care vor înfrumuseţa şi vor îmbogăţi comunitate

 Invatatura si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in inima copiilor si-i deprind la viata cinstita.  De la primul tipat al noului-nascut pana la terminarea adolescentei se ivesc pe parcurs probleme care dau de gandit parintilor si cer mijloace rationale de rezolvare. De obicei solutionarea se face in conformitate cu temperamentele parintilor si ale copiilor.  A te conduce dupa temperament si nu dupa judecata este o greseala.
  Indirect, porunca a cincea din Decalog ne vorbeste si despre rolul parintilor in educatia copiilor lor. Daca viata ne aduce in vizor situatii in care copiii nu-si cinstesc parintii, uneori aceasta se datoreaza si faptului ca parintii respectivi nu sunt vrednici de cinste.
  Desigur, aceasta nu reprezinta o scuza pentru copii de a nu-si respecta parintii. Insa uneori parintii sunt nevoiti sa culeaga fructele amare ale neascultarii copiilor lor pentru ca ei insisi au neglijat sa dea tinerelor vlastare educatia morala de care aveau nevoie.
  Ilustrativ in acest sens este cazul cutremurator petrecut in Italia,in ziua de 15 mai 1992. In acea zi, in WC-ul garii Tiburtina din Roma a fost gasita moarta o tanara in varsta de 21 de ani, cu numele Francisca. Se spanzurase. De ce? Era o tanara frumoasa, avea de toate si viitorul i se deschidea in fata promitator. Ii lipsea insa ceva esential: nu avea niciun ideal in viata si nici valori morale. In biletelul lasat parintilor, ea a scris cateva cuvinte zguduitoare, dar relevante pentru subiectul cu care ne ocupam: “Mi-ati dat totul, dar nu mi-ati dat ce era absolut necesar. Nu m-ati sfatuit niciodata, nu m-ati indrumat, nu m-ati indemnat la bine cu nicio ocazie. Despre mine , voi parintii, nu cunosteati decat cum.ma,cheama.” Este  dureros ca un copil sa le reproseze parintilor sai asemenea lucruri.
Inca un caz ilustrativ cu privire la esecul actului educational ni-l ofera tanarul bogat din Evanghelia de la Matei care vine la Iisus intrebandu-L ce sa faca pentru a mosteni viata vesnica:  Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? (Matei 19,16-20)

 Ce legătură ar putea exista între noi şi acest tânăr? El e bogat, aşa cum cei mai mulţi dintre noi nu suntem. Obişnuit a avea o mulţime de lucruri,vrea să obţină şi viaţa veşnică şi-L întreabă pe Iisus ce are de făcut. Poruncile le păzea...

 Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. (Matei 19, 21-23)

 Acum i se cere ceva mult mai greu: să renunţe la ceea ce are şi să-L urmeze pe Hristos. Însă nu găseşte puterea de a face acest lucru... În acest punct începem să ne regăsim şi noi în el.

Ordinea în care sunt enumerate poruncile în conversaţia dintre Iisus şi tânăr nu este intamplatoare: primele patru urmează ordinea din Decalog dar „cinsteşte...” e lăsată ultima, deşi în relatarea proorocului Moise (Ieşire 20, 12-16) e înaintea celorlalte Mai mult, Iisus nu menţionează poruncile cele mai importante, referitoare la Dumnezeu sau la închinarea la idoli.  Oare de ce? În acea epocă nu era ceva obişnuit ca un tânăr să fie bogat, deci nu e greu de crezut că tânărul nostru moştenise bogăţia de la părinţii săi. Grija faţă de această bogăţie făcea parte din cinstirea pe care le-o dădea părinţilor. Dar acest fel de cinstire îl dusese atât de departe încât îşi făcuse un idol din ceea ce primise de la tatăl său şi mama sa, idol care era obstacolul din calea relaţiei sale cu Dumnezeu.

 De câte ori nu ni se întâmplă să dăm o importanţă exagerată unora din lucrurile ce le primim de la părinţi? Astfel ele devin o parte integrantă din ceea ce ne-am obişnuit să considerăm identitatea noastră, chiar partea la care nu vrem să renunţăm nici în ruptul capului, nepăsându-ne că ea poate să-L împiedice pe Hristos să-şi facă locaş în sufletele noastre (Ioan 14, 23).

 Câţi băieţi nu au fost învăţaţi de taţii lor „să fie bărbaţi” şi acum nu sunt în stare să-şi recunoască greşelile, nici măcar faţă de Dumnezeu? Sau câţi nu au auzit de la părinţi că „în casă cântă întotdeauna cocoşul”, iar acum nu reuşesc să-şi stăpânească dispreţul faţă de femei? Câte fete nu au învăţat cochetăria şi „feminitatea” de la mamele lor, iar acum vor să fie elegante şi remarcate chiar şi în Biserică? Câte din ele nu primesc ca şi un atac la persoană orice observaţie referitoare la ţinuta vestimentară? Câtora dintre noi nu ni s-a spus de către părinţi să nu dăm atenţie celor ce „nu ne dau bună ziua”, iar acum nu reuşim să scăpăm de tendinţa de a ne considera superiori altora? Câţi din noi nu am fost învăţaţi de părinţi să fim corecţi şi morali, iar această corectitudine ne face să refuzăm a ne spovedi, căci nu am dat nimănui în cap, nici nu am furat pe nimeni, etc? Toate acestea sunt „bogăţia” noastră care se face zid între noi şi Hristos, piedică în a ne lepăda de noi înşine pentru a putea găsi calea spre Împărăţie.

 Însă nu trebuie sa cădem în capcana de a-i învinui pe părinţi, scoţându-i ţapi ispăşitori pentru neputinţele noastre. Să nu uităm că ei ne-au învăţat toate din dorinţa de a ne proteja, de a ne netezi drumul în viaţă. Să nu-i condamnăm din cauză că dragostea şi viziunea lor este nedesăvârşită - ca a tuturor oamenilor dealtfel, că nu ne-au crescut perfect sau nu ne-au făcut sfinţi. Să uităm pentru o clipă ideea conform căreia totul ni se cuvine din partea părinţilor! Să încetăm a le mai cere să fie „cool” sau eroi veşnic tineri! Să-i privim cu atenţie în situaţii simple, să luăm aminte la gesturi aparent banale şi vom descoperi în ei adevărate comori…
  Dar Sfanta Scriptura,nu ne releveaza doar datoriile părinţilor faţă de copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi. Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.
  După cum în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă.Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit„moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu”(Matei 19, 14).
 În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. ).    Decalogul, in mod particular, reglementeaza aceste relatii.

  Porunca a 5-a a Decalogului: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieşire - 20: 12are un statut special

 Nu intamplator porunca a cincea  se afla in capul listei poruncilor de pe a doua tabla a Legii morale, caci respectul fata de autoritatea parinteasca se va rasfrange in mod natural asupra tuturor relatiilor pe care un om le stabileste in societate.
   O  societate bolnava de aroganta generatiei tinere, de dispretul fata de valorile realizate de inaintasi, nu poate fi vindecata decat prin cerinta expresa a poruncii a cincea: ascultare, respect si consideratie fata de autoritatea parinteasca.

. Asezand-o chiar la mijlocul decalogului, Dumnezeu i-a conferit un loc central, de legătură, de intermediere, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele. Acesta inseamna ca aproapele meu este,in primul rand,parintele meu si dupa aceeea,ceilalti oameni.copilul se trage din părinți, (nu doar la trecut s-a tras, cândva, doar atunci, în momentul procreării), ci la prezent, se TRAGE: energia vieții care ne vine de la Dumnezeu ne vine acum, astăzi, chiar în această clipă în care citim aceste rânduri,  prin părinți, tainic,  indiferent cât de păcătoși sunt aceștia, morți sau vii. De aceea trebuie să ne cinstim părinții și străbunii, mamele si tații noștri și ai mamelor și taților noștri.  Asa a facut Dumnezeu lumea și acesta este firescul, atât moral, dar mai ales ontologic al lumii.Iata ce spune in acest sens,parintele Teofil Paraian: :Porunca cinstirii faţă de părinţi, observă un părinte duhovnicesc, un sfânt, sfântul Chiril din Alexandria, este pusă între poruncile care-L privesc pe Dumnezeu şi poruncile care-l privesc pe aproapele. În primul rând e Dumnezeu, în al doilea rând sunt părinţii, prin care Dumnezeu ne-a adus în această lume şi apoi vin ceilalţi oameni. Suntem în această lume pentru că a vrut Dumnezeu să fim, şi suntem în această lume pentru că avem nişte părinţi sau am avut părinţi. Am putea zice chiar avem. De ce? Pentru că chiar dacă nu mai trăiesc părinţii noştri, părinţii noştri rămân părinţii noştri, nu ne putem despărţi de ei. Porunca este necondiţionată. Nu se spune că să-i cinsteşti dacă sunt vrednici de cinstire şi să nu-i cinsteşti dacă nu-s vrednici de cinstire. E necondiţionată: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. S-ar putea întâmpla ca unii să nu fie mulţumiţi cu părinţii care-i au. Din pricina părinţilor. Şi cu toate acestea porunca rămâne: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Este şi o făgăduinţă legată de această poruncă: “Ca să trăieşti bine şi mulţi ani pe pământ”.

  Porunca cinstirii părinţilor este formulată pozitiv: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi-l va da domnul Dumnezeul tău”. Ea cere imperativ fiilor respect şi cinstire faţă de părinţi şi urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului faţă de Dumnezeu. Acest fapt nu este lipsit de importanţă, deoarece fii îşi au existenţa de la Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor. Pentru fii, părinţii sunt aproapele cel mai imediat pe care trebuie să-l cinstească şi să-l iubească 

                                      Greseli majore în educația copiilor

Iti induci in eroare copilul, spunand una si facand alta Nu vorbesti cu copilul tau de asa natura incat el sa te asculte Folosesti cuvinte neconstructive pentru copil, care ii lasa rani adanci Nu folosesti suficient de multe cuvinte pozitive Nu folosesti eficient cuvantul NU Folosesti prea des cuvantul NU iar copilul te imita Tipi si te enervezi cand nu o mai scoti la capat Iti lovesti copilul Permiti un comportament agresiv din partea copilului, sperand ca ii va trece Nu aplici consecinte pentru un comportament gresit al copilului tau Nu intelegi etapa de dezvoltare in care se afla copilul tau Iei personal comportamentul negativ al copilului tau Cauti o consecinta magica pentru comportamentul negativ al copilului tau Crezi in pedepsele dure pe termen lung Nu iti inveti copilul sa isi asume responsabilitatea fara a mai da vina pe altii In cazul unui conflict nu iti poti stapani nervii

Mituiesti copilul in loc sa il recompensezi Il ameninti ca sa faca ceea ce vrei tu Rasfeti copilul prea mult Il controlezi si il dirijezi prea mult Esti prea permisiv cu copilul tau Consideri copilul drept confidentul tau Esti tipul de parinte “closca” Esti tipul “parintele lui Einstein” Esti tipul de parinte “tac-pac” Vrei sa fii tipul de parinte “cool” Esti tipul de parinte “accesoriu” Esti tipul de parinte “paranoic” Esti tipul de parinte “din planul doi” Nu te concentrezi sa il inveti valori fundamentale de viata Nu ii arati suficient de mult copilului ca il iubesti Nu ai o relatie echilibrata cu computerul din viata lui Consideri sexul subiect tabu in discutiile cu copilul tau

 

                                           Secretul longevitatii

     Inca din zorii istoriei, oamenii au cautat cu infrigurare elixirul tineretii - secretul, daca nu al vietii fara de moarte, cel putin al unei vieti indelungate.
     Daca-i vom intreba pe producatorii si comerciantii de suplimente nutritive cu privire la acest subiect, ne vor spune ca elixirul tineretii consta in consumarea zilnica a antioxidantilor naturali. Daca ii vom intreba pe culegatorii de plante medicinale, ei ne vor recomanda cu siguranta o reteta secreta, descoperita chiar de ei, care ne va asigura o viata indelungata.    
  Pentru prevenirea efectelor imbatranirii, nutritionistii ne vor recomanda calduros coenzima Q10, un antioxidant puternic si un aliat al organismului in lupta impotriva radicalilor liberi. Altii ne vor recomanda tot felul de diete, unele bazate pe grupele sanguine, altele vegetariene, vegane, bazate pe consumul strict de cruditati… Unii ne vor recomanda bananele, ca fiind un aliment minune care intarzie mult imbatranirea organismului…Unii ne vor recomanda sportul, altii odihna, altii o viata lipsita de stress… Unii ne vor recomanda abstinenta de la tutun , alcool, droguri etc., altii, dimpotriva, ne vor indemna –asa cum a facut-o un batran in varsta de 110 ani din Anglia- sa bem cat mai mult whisky pentru a intarzia,imbatranirea!? 
    Mai recent, se vorbeste in presa de un adevarat elixir al tineretii descoperit de cercetatori – un soi de medicament care intarzie mult efectele imbatranirii, prelungind viata pana la aproximativ 120-125 de ani.
  Fara a nega rolul unei anumite diete sau atitudini de viata in prelungirea scurtei noastre existente, trebuie insa sa recunoastem ca adevaratul elixir al tineretii nu trebuie cautat in domeniul material, ci in cel spiritual. In sensul acesta, porunca a cincea ne ofera unul din secretele longevitatii

  “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau.” ( Exod 20, 12 )
   Porunca a cincea este singura porunca din Decalog ce contine o fagaduinta evidenta si explicita: copiii care isi vor respecta parintii, care se vor ingriji de nevoile lor la varsta batranetii, care le vor arata grija si consideratie pana la moarte, vor fi binecuvantati de Dumnezeu cu viata lunga. Lucrul acesta nu-l promite un om oarecare, ci Insusi Creatorul  tuturor lucrurilor- Izvorul vietii.
Promisiunea lui Dumnezeu continuta in porunca a cincea nu se refera doar la aceasta viata. Ea trece dincolo de efemerul existentei noastre pe acest pamant, pana in viata cea vesnica traita de cei mantuiti pe Noul Pamant.
  Daca este adevarat ca cei care implinesc cerintele poruncii a cincea vor fi binecuvantati de Dumnezeu cu viata lunga, chiar cu viata vesnica daca vor fi credinciosi in toate aspectele cerute de Dumnezeu, la fel de adevarat este si contrariul: cei ce sfideaza autoritatea parinteasca, cei ce–si neglijeaza si desconsidera parintii, vor trebui sa suporte dezaprobarea cerului. “Copiii care-si necinstesc parintii, nu ii asculta si nu tin seama de sfaturile si indemnurile lor nu pot avea parte de Pamantul cel Nou. Pamantul cel Nou, curatit, nu va fi un loc pentru fiul sau fiica razvratita si nerecunoscatoare. Daca acestia nu invata ascultarea si supunerea aici, nu o vor invata niciodata. Pacea celor rascumparati nu va fi tulburata de copiii neascultatori, nestapaniti si nesupusi. Niciun calcator al poruncii nu poate mosteni Imparatia cerurilor.” ( 6 )  Biblia ne educa nu doar prin norme si reguli, ci si prin exemple. Copilul Iisus este un Model de ascultare si supunere fata de autoritatea parinteasca, atat cea pamanteasca, cat mai ales cea cereasca. “Apoi S-a pogorat impreuna cu ei (parintii),a venit la Nazaret si le era supus”(Luca 2, 51

  In ceea ce-l priveste pe Iisus la varsta maturitatii, respectul si grija fata de mama  Sa ne surprinde in mod placut. Pe cruce, in cele mai teribile momente ale existentei Sale pamantesti, Mantuitorul a gasit resursele sufletesti de a se ingriji de viitorul pamantesc al mamei Sale, incredintand-o grijii lui Ioan, ucenicul iubit  ( Ioan 19, 26-27 ).

     Daca El, Creatorul tuturor lucrurilor ( inclusiv al propriilor parinti pamantesti ! )  a stiut sa se supuna autoritatii parintesti, manifestand cel mai mare respect, de ce noi am face altfel in relatia cu parintii nostri ?     Nu este treaba ta dacă părinții trăiesc în bună înțelegere sau nu, dacă sunt buni sau nu sunt buni – pentru tine ei trebuie să fie ceva sfânt, ca să ai parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să îți fie ție bine. Da! Nu trebuie să ne supărăm părinții nici cu gândul!.

Și cum se poartă ei cu noi, este treaba lor. Sunt unii părinți care au fost atât de aspri, care și-au chinuit copiii... Doi frați au avut o mamă așa bună – ea le-a zis să-l cinstească pe tatăl lor, deși acesta nu se purta cu ei așa cum ar fi trebuit, pentru ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu. (...) Cei doi frați zic: Tata este sfânt pentru noi! Au avut o viață grea, tatăl lor nu a avut milă față de ei, dar vezi cum i-a binecuvântat Dumnezeu și au viața împlinită? Sunt recunoscători și mulțumitori față de Dumnezeu. Căci Domnul bine a voit ca prin părinții noștri să venim în lume.

   Parintii nostri vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de cum sunt ei, vor răspunde și pentru noi. Nu noi vom da socoteală pentru ei. Noi vom da socoteală de cum și dacă i-am cinstit.   Același tip de gândire trebuie aplicat și pentru profesori...

 Dumnezeu doreste foarte tare ca parintii sa fie cinstiti de copiii lor. Pe copiii care-si cinstesc parintii, Dumnezeu îi rasplateste cu mari daruri si cu multe bunatati, în schimb, pe cei care încalca aceasta lege, îi pedepseste cu necazuri mari si cu rele multe.

Caci spune Scriptura: “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorât” (Iesirea 21, 17). Iar pentru cei ce-si respecta parintii scrie: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamânt…” (Iesirea 20, 12).

Acestora din urma Dumnezeu le da o rasplata care îndeobste se socoteste a fi un mare dar: batrâneti fericite si zile îndelungate. Celor, însa, care nesocotesc legea respectului datorat parintilor Dumnezeu le da o pedeapsa socotita a fi raul cel mai cumplit, anume moartea prematura, înainte de vreme.

Pe primii îi atrage sa fie iubitori cu parintii fagaduindu-le cinstiri, în timp ce pe ceilalti, chiar si fara voia lor, îi ajuta sa nu-si mai dispretuiasca parintii, facându-i sa se teama de pedeapsa. Cu alte cuvinte îi face sa devina fii buni, de frica.

Dumnezeu nu porunceste ca fiul care-si loveste parintele sa fie pedepsit cu moartea si nici dupa ce acesta e dus legat la tribunal nu spune sa fie dus si aratat tuturor în piata si apoi scos din oras; aceasta pur si simplu pentru ca tatal însusi îsi duce fiul netrebnic în centrul cetatii; si nici nu trebuie sa arate vreo dovada cuiva, pentru ca oricum îl cred toti. Si pe buna dreptate. Un parinte, care de dragul copilului sau a cheltuit bani si câte si mai câte, nu s-ar fi facut acuzatorul lui daca acesta nu l-ar fi ranit sau nu l-ar fi vatamat foarte tare.

 Asadar tatal îsi duce fiul în mijlocul cetatii, cheama tot poporul si anunta de fata cu multimea ce acuzatie îi aduce. Atunci toti cei care-l aud iau câte o piatra si o arunca în fiul care si-a lovit parintele.

 Legislatorul nu voieste ca oamenii cetatii sa fie doar martorii pedepsei, ci si participanti la ea. Fiecare, vazându-si mâna dreapta cu care a aruncat piatra în capul fiului sacrileg, va avea un bun prilej sa-si aduca întotdeauna aminte de întâmplare si sa se îndrepte daca e pe cale sa greseasca. Legislatorul ne mai lasa sa întelegem ceva, anume ca cel ce-si jigneste sau îsi raneste parintii nu numai fata de ei a gresit, ci fata de toti oamenii.

 De aceea îi cheama pe toti sa ia parte la pedeapsa, ca si cum toti ar fi fost vatamati si loviti; de aceea aduna la un loc tot poporul si toata cetatea, ca sa-i învete si pe cei ce n-au nici o legatura sa se revolte când parintii sunt loviti sau atacati în vreun fel, ca si cum vatamata ar fi întreaga fire omeneasca. Îi învata sa alunge din mijlocul lor un asemenea om, ca pe o boala contagioasa sau o boala de rând. Sa-l alunge nu numai din oras, ci si din lumina vietii. Un asemenea sacrileg este un dusman public, este vrajmasul tuturor oamenilor, al lui Dumnezeu, al firii, al legilor si al vietii pe care noi toti o împartim. Le porunceste tuturor sa ia parte la executie ca si cum ar participa la curatarea cetatii. (Omilia a IV-a la Facere)

   Domnul Iisus Si-a încredintat mama de pe cruce ucenicului Sau. El ne-a învatat în felul acesta ca suntem datori a-i îngriji pe parintii nostri pâna la ultima lor suflare.   (Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia LXXX)

                                                Bătrâneţea a inspirat titulaturi publice

  În antichitatea israelită, ca de altfel în aproape tot Orientul Apropiat, bătrânii erau consideraţi un segment foarte important al societăţii şi se bucurau din partea acesteia de un respect deosebit. De fapt, chiar termenul în sine de zaken sau presbyteros-bătrân era expresia unei venerabilităţi aparte, a unui respect datorat de comunitatea care se simţea îndatorată faţă de cei bătrâni, tocmai pentru că se împărtăşea din înţelepciunea şi experienţa lor. Într-un cuvânt, aceştia erau foarte folositori comunităţii care făcea adesea referire la capacitatea lor de a-i învăţa pe cei tineri fiindcă se zicea: „Adu-ţi aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău şi îţi va da de ştire, întreabă-i pe bătrâni şi îţi vor spune!” (Deuteronom 32, 7). Să nu uităm că ne aflăm în perioada gherontocraţiei în care, la israeliţi, ca de altfel la majoritatea popoarelor din antichitatea orientală, bătrânii se aflau în fruntea treburilor cetăţii, angajându-se plenar în toate problemele publice de natură civilă şi religioasă şi, de aceea, cuvântulzaken (presbyteros) se folosea pentru cel care prezida o adunare ori o breaslă şi reprezenta autoritatea de drept a unui sat, a unei cetăţi ori comunităţi oarecare.

   În această ordine de idei nu este deloc surprinzător că în multe comunităţi din antichitate au apărut unele titluri oficiale, pornindu-se de la cuvântul „bătrân”: zaken la evrei, gherontes la elini, presbys la spartani, senatus la romani şişeik la arabi. Cărţile Pentateuhului ne vorbesc despre bătrâni ca despre o elită conducătoare la egipteni (Geneză 50, 7), la moabiţi şi madianiţi (Num. 22, 7) şi, evident, la israeliţi. Cartea Exodului ne informează că evreii au avut reprezentanţi pe lângă Faraon dintre bătrânii poporului care au colaborat cu Moise. Probabil că aceştia proveneau dintre capii de familie. Probabil că erau destul de numeroşi de vreme ce Moise a selectat dintre aceştia un număr de 70, peste care Yahweh a trimis pe Duhul ca să-i facă apţi de a împărţi cu Moise conducerea poporului (Num. 11, 25). După stabilirea în Canaan, fiecare cetate îşi avea propriul corp de bătrâni, care îndeplineau funcţia de judecători în diferitele probleme ale societăţii, iar numărul lor varia în funcţie de mărimea cetăţii şi cazurile de judecat.

  Din comunitatea şi sinagoga iudaică, această elită conducătoare a fost transferată şi Bisericii primare după cum o atestă chiar termenul de presbyteri folosit frecvent în scrierile nou testamentare. În orice caz, în Evanghelia după Matei, cel puţin termenul presbyteri bătrâni se foloseşte cu referire la trasmiţătorii unei tradiţii (Matei 15, 2), ceea ce denotă că se aplica în primul rând clasei conducătoare a naţiunii iudaice, a sinagogii iar mai târziu a Bisericii, ca unora care erau cei mai capabili de a conduce destinele cetăţii.

 Respectul faţă de cei în vârstă ţinea şi de concepţia teologiei ebraice. Conform acesteia, ajungerea la o vârstă înaintată era considerată ca o concretizare în viaţa persoanei a binecuvântărilor divine asemenea patriarhilor de demult (Avraam, Isaac şi Iacob), un semn evident al recompensei din partea divinităţii pentru respectarea cu atenţie a poruncilor transmise prin legea profetului Moise (cf. Leviticul 19, 32; Deut. 30, 19-20). Lipsa de respect faţă de persoanele în vârstă era considerată de către unii profeţi drept o dovadă a decăderii unei societăţi şi a unei cruzimi cu totul străine firii umane (Deut. 28, 50; Isaia 3, 5; 47, 6; Pilde 4, 16). Aşa au fost consideraţi asiro-babilonenii, care atunci când au invadat pământul lui Israel nu au mai avut nici o milă faţă de bătrâni şi „nici de omul gârbov sub povara perilor albi” ( II Cronici 36, 17).                                            
                                            Respectul faţă de părinţi,ca si respectul  faţă de Dumnezeu

  A trăi mult a fost şi rămâne o dorinţă permanentă a oricărui muritor, dar pentru că la bătrâneţe omul intră într-un accelerat regres pe aproape toate planurile, vârsta înaintată era privită cu milă şi cu multă îngăduinţă de legea mozaică, ce prevedea o seamă de măsuri menite a o face cât mai uşor de suportat. În pofida tuturor neajunsurilor pe care le implica ultima etapă a vieţii omului, bătrâneţea era totuşi ceva de dorit, deoarece exista părerea că pentru cei în vârstă Dumnezeu a împlinit făgăduinţele făcute celui drept, în special celui care la rândul său şi-a respectat părinţii (Exod. 20, 12).

  Bătrâneţea, zic unii, ar fi şi un simbol al eternităţii, deoarece Dumnezeu Cel Veşnic i s-a revelat lui Daniel proorocul în chipul unui bătrân, metaforic numit „Cel Vechi de zile” (Daniel 7, 9), iar unele scrieri sfinte ale iudeilor pun cinstirea părinţilor vârstnici pe aceeaşi treaptă cu cinstirea Atotputernicului Dumnezeu, ba chiar mai mult. Uneori, datoria faţă de părinţi apare mai strictă decât cea faţă de El, deoarece, în anumite situaţii de criză economică, cei săraci erau cu totul scutiţi de a-L mai cinsti pe Dumnezeu cu zeciuielile şi milosteniile prevăzute de lege. Dacă deci credinciosul iudeu avea mijloacele necesare respectării legii în această privinţă, trebuia să se conformeze întru totul, dar dacă nu avea, nu mai era obligat s-o facă. Cu totul altfel se punea problema când era vorba de susţinerea materială a propriilor părinţi, în special a celor înaintaţi în vârstă, fiindcă se zice: „fie că ai sau nu ai mijloacele, eşti obligat să împlineşti porunca, chiar dacă eşti un cerşetor care umblă din poartă în poartă” (Talmudul). A-i cinsti cum se cuvine trebuie înţeles că fiii sau fiicele au obligaţia de a le asigura hrana necesară, băutura, locuinţa şi evident să-i ajute în toate şi pentru toate.

  Porunca despre cinstirea parintilor, preluata de Apostolul Pavel in Efeseni, cap.6: "Copii, ascultati in Domnul de parintii vostri, caci este drept.

  I. ”Cinstirea părinților” înseamnă în primul rând ascultare, conform interpretării pe care Pavel o dă poruncii. Ascultarea de părinți este o poruncă, nu e nimic facultativ în ea (Efeseni 6:1-3; Coloseni 3:20).

  Respectarea aurorităților se învață. De la Eva până astăzi și din fire toți ne războim cu autoritatea. Începând cu autoritatea lui Dumnezeu le contestăm pe toate. Nu ne place că Dumnezeu stăpânește și nici nu ne plac autoritățile lăsate de El.

  Prin cinstirea parintilor noi invatam si ne pregatim pentru respectarea autoritatilor, fie duhovnicesti, fie lumesti.

  Dispreţul, defăimarea, batjocura, ponegrirea, cercetarea şi mai ales baterea părinţilor sunt păcate strigătoare la cer.

  Cinstirea părinților este prima lecție în a învăța să respecți autoritățile. Aici este și cel mai ușor fiindcă ei sunt printre puținele persoane care îți sunt autoritate și care te și iubesc cu adevărat dorindu-ți binele. Daca acasă ai fost rebel – probabil ca vei fi rebel oriunde.

II. În al doilea rând cinstirea înseamnă, și aici e partea grea, ascultarea deplină – adică “în toate lucrurile.” Pavel vorbește bisericii deci aici e vorba de părinți credincioși și sănătoși. Ascultare fără excepții și obiecții. Există totuși o excepție pe care o voi menționa imediat.

La baza ascultării de părinți se află înțelegerea rolului tău de copil în familie; nu înseamnă că ești inferior părinților ci că ai un rol diferit de al lor – rol pe care și tu îl vei ocupa cândva și pe care vei dori să-l accepte copiii tăi.

Cinstirea parintilor înseamna cinstirea lui Dumnezeu fiindcă [1] El a stabilit această relație încă de la creație și [2] El a poruncit ascultarea de părinți. Necinstirea părinților este egal cu necinstirea Cuvântului sfânt și necinstirea lui Dumnezeu.

III. Cinstirea sau ascultarea de părinți înseamnă în al treilea rând să ții cont de Dumnezeu. Ea nu este chiar absolută. Pavel lasă clar o condiție. Aici intervine problema cu copiii care au părinți necredincioși. Pavel spune să asculte “în Domnul” – adică dacă părintele îți cere un lucru care contrazice voia lui Dumnezeu tu vei refuza să-l faci.

IV. În al patrulea rând a asculta de părinți înseamnă și să arăți mereu atitudinea de supunere față de cei pe care Dumnezeu I-a lăsat responsabili pentru viața ta. De multe ori e vorba doar de atitudinea pe care o ai.

 Chiar dacă părinții îți vor cere lucruri contrare voii și caracterului lui Dumnezeu – în timp ce tu vei refuza să faci acele lucruri îți vei arăta dorința de a te supune lor în toate lucrurile care sunt conforme cu voia lui Dumnezeu și îți vei exprima părerea de rău că ești nevoit să nu asculți într-o situație particulară.

 Daca ai dezvoltat o atitudine de refuz constant doar pentru faptul că-s necredincioși, deși nu ți se cere să faci contrare conștiinței și Bibliei, atunci ești rebel, carnal, ești o rușine pentru Hristos și nu meriți să porți numele de creștin. Pocăiește-te.

V. În al cincilea rând ajungem la cinstirea părinților după căsătorie și ea este diferită. Trebuie să fie diferită în câteva aspecte.

1. E clar ca ai “lăsat pe tatăl tău și pe mama ta și te-ai alipit de nevastă-ta cu care ești un singur trup” ceea ce presupune că voi doi vă veți cârmui viața în frica de Domnul prin decizii pe care voi doi le veți lua. Nu înseamnă ca nu trebuie să tineți cont de sfaturile părinților. Ei vă sfătuiesc acum nu vă poruncesc ce să faceți. Părinții nu mai au dreptul să decidă pentru voi.

2. Cinstirea părinților în acest stadiu presupune să-I ajutați când se află în nevoie – lucru pe care fariseii nu îl făceau și pentru care Domnul Hristos are o mustrare aspră (Matei 15:3-9). Domnul Isus se referă la ajutorul material de care îi lipseau pe părinții lor.

Aici implinești cel mai bine a doua parte din cea mare poruncă: să iubești pe aproapele tău. Părinții au prioritate fiindcă ei sunt singurii “aproape” în felul de relație pe care o au cu tine (părinți – copil) și apoi, ei sunt aproapele – cel care are nevoie de tine (lecția din pilda samariteanului milostiv). Vezi 2 Timotei 5:4,8 pentru punctul “3″

3. Pavel spune că cine nu poartă de grijă față de cei din casa lui (1) s-a lepădat de credință (deci n-ai dreptul să te mai numești creștin) și (2) a ajuns mai rău decat păgânii (dacă ne întâlnim, voi sta la masă cu păgânii nu cu tine).

Pe de altă parte el argumentează că a-ți ajuta familia înseamnă (1) că ești evlavios (aratăți evlavia aici și apoi mai discutăm), (2) că răsplatești ostenelile lor, (3) că faci un lucru care îi place lui Dumnezeu și (4) ușurezi Biserica care trebuie sp se ocupe de cei care nu au ajutor din familii.

  Respectul datorat parintilor sa nu fie conditionat de iubire. Exista situatii (evident, nefericite) in care un copil ajunge sa nu isi mai iubeasca parintii. Sunt cazuri grave de abandon familial, de molestari fizice sau abuzuri sexuale, in care un copil implicat nu mai are pentru parintii lui acel sentiment curat al dragostei. Chiar si in aceste situatii tragice si nedorite, copiii sunt datori sa isi respecte parintii, pentru ca darul pe care acestia l-au oferit, viata, nu poate fi platit altfel niciodata...

  In Noul Testament, Iisus Hristos spune: " Daca vrei sa intri in viata, pastreaza poruncile". Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste prin dragostea fata de oameni, caci: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: " Cine iubeste pe Dumnezeu, sa iubeasca si pe fratele sau" (l , Ioan, 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au crescut si, ca atare, dupa Dumnezeu sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca. Importanta cinstirii parintilor este scoasa in evidenta, atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Potrivit unei traditii, porunca de a cinstea cuvenita parintilor este superioara poruncii de a da slava lui Dumnezeu, fiindca Scriptura pe sarac nu il obliga sa plateasca zeciuiala si sa aduca o jertfa la templu, in schimb spuneau rabinii, pe parinti trebuie sa-I cinstesti "indiferent ca esti sarac sau bogat, chiar daca esti nevoit sa cersesti din poarta in poarta".
  Porunca de a cinsti parintii o respecta atat oamenii cat si animalele si pasarile. Nu s-a auzit vreodata ca o fiara oricat de cruda si flamanda ar fi ea sa-si manance propriul pui sau puiul parintii. Respectul, grija fata de parinti este o lege prezenta in toate codurile scrise si rescrise de conduita umana pe care le gasim la toate popoarele din toate timpurile. Cand copilul nu-si cinsteste parintii motivul este ca ei sunt batrani, nu mai au frumusete fizica si prospetimea judecatii, se rusineaza cu ei, nu vor sa se faca de ras cu ei. Pe acesti copii Dumnezeu ii avertizeaza: " Fiule, sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mantui in viata lui. Si chiar de I se va imputina mintea, fi indurator si nu-l dispretui cand esti tu in putere… Ca un hulitor este cel care isi paraseste tatal si blestemat de Domnul este cel care o ocaraste pe mama sa " (Ioan 3, 12-13 16). "Cel ce se poarta rau cu tatal si alunga (din casa) pe mama sa este fiu aducator de ocara si de rusine". (Ioan 19, 26). "Cel ce blesteama pe tatal sau si pe mama sa stinge sfesnicul in mijlocul intunericului" (Iov 20,20). "Cel ce va bate pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat". (21, 15-17).
  Apostolul Pavel ii scrie lui Timotei ca neascultarea de parinti va fi unul din semnele care prevestesc sfarsitul lumii. "Sa stiti ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufati, hulitori, neascultatori de parinti, nerecunoscatori, fara evlavie, clevetitori, desfranati, obraznici, ingamfati" (3-1,5). " Fiule sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui" (sir 3,12). "Nu o dispretui pe mama ta cand va imbatrani" (Prov. 23, 22). "Din toata inima cinsteste-l pe tatal tau si nu uita durerile mamei tale. Aminteste-ti ca ei te-au adus pe lume ce le vei da in schimb pentru ceva ce au facut ei pentru tine" (Prov. 13, 1)."Pazeste, fiule, povata tatalui tau si nu dispretui indemnurile mamei tale… Ele te vor calauzi cand vei vrea sa mergi in vremea somnului te vor pazi, iar cand te vei destepta vor grai cu tine" (Prov. 6 20-22). "Fiul intelept asculta de invatatura tatalui sau, dar cel pacatos nici de mustrare" (Prov. 13, 1). "Copii, ascultati in toate de parintii vostri, caci acest lucru este placut Domnului" (Cal. 3,20). Dupa casatorie, ascultarea inceteaza pentru copii, dar respectul niciodata. Oricat de inalta ar fi pozitia noastra sociala si oricat ar fi de multa stiinta noastra de carte, nu putem renunta la sfaturile intelepte ale parintilor nostri.
  Porunca a cincea de a cinsti parintii, aminteste copiilor deveniti adulti datoria de a-I ajuta material si moral in anii batranetii si in timp de boala, de singuratate sau de suferinta. Onoreaza pe tatal tau si pe mama ta. Cuvantul a onora si onorariul care se plateste, de pilda avocatului sau medicului au aceeasi origine. Iar cuvantul ebraic "KIBBED" folosit in textul biblic pentru a onora au un suport pecuniar, economic. Porunca a cincea se poate traduce si asa: plateste onoarea tatalui tau si a mamei tale. (preot Claudiu Durnea). Este o vorba romaneasca: un parinte poate creste sapte copii, sapte copii nu pot sa tina un parinte. Eutanasia care prinde radacini si incepe sa fie legalizata in tot mai multe tari, aici isi are explicatia: parintii batrani si bolnavi, abandonati de copiii lor, prefera sa fie ucisi. "Cel care isi cinsteste tatal se va curati de pacat si ca unul care strange comori, asa este cel care isi cinsteste mama" (Sir 3, 3-4). In istorie avem exemple graitoare de copii care si-au cinstit parintii. Cand flacarile au cuprins Troia, cetatenii incercau sa salveze si sa scoata din cetate lucrurile mai de pret pe care le aveau. Eneas iesea si el din Troia cu comoara sa cea mai pretioasa pe umeri pe care voia sa o salveze: era batranul sau tata Anchire. Faimosul general al grecilor din antichitate Epaminonda, dupa o rasunatoare victorie spunea: "bucuria mea cea mai mare in aceste momente este sa ma gandesc ce vor simti parintii mei cand vor afla vestea unei victorii atat de mari". Pe campul de lupta, soldatii raniti, in agonie, in delir nu-si cheama nici sotia, nici logodnica, ci mama. Exemplul cel mai stravechi este exemplul lui Iisus care, in clipele supreme ale agoniei si mortii sale pe cruce, pe Calvar, a voit sa o aiba alaturi pe mama sa.
  Un caz cutremurator s-a petrecut la Viena pe vremea imparatului Iosif al ll-lea. Un grup de puscariasi condamnati la munca fortata lucrau in marea piata GRABEN din fata palatului imperial. Baronul Kressler , cavaler imperial vede la un moment dat pe fereastra palatului in piata, un lucru care il socheaza: un student se apropie de un puscarias si ii saruta mana. Il cheama imediat la el si il dojeneste: "nu se cuvine sa saruti in public mana unui puscarias". "Dar, Excelenta-se scuza tanarul cu lacrimi in ochi- e tatal meu". Faptul ajunge la urechile imparatului Iosif al ll-lea care il gratiaza imediat pe detinut, spunandu-I: "un tata care isi educa atat de bine copilul nu poate fi un delicvent de rand". Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija de binele si fericirea lor. Asa sunt preotii care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii care le lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez, etc. Si parintii au datorii fata de copii. In cele zece porunci nu gasim o porunca deosebita cu privire la datoriile parintilor fata de copii. Dar nici nu-I nevoie fiindca acestea sunt ceva foarte firesc. Daca si animalele isi fac datoria de a hrani si creste puii lor, cu atat mai mult trebuie sa faca acesta omul, care este faptura cea mai aleasa a lui Dumnezeu, inzestrata cu judecata. Dupa cum dragostea copiilor fata de parinti este o porunca, la fel si dragostea parintilor fata de copii este tot o porunca a legii firesti. Din ea rasar simtamintele cele mai alese pe care invatatura crestina cauta sa le indrepte spre slava lui Dumnezeu si fericirea credinciosilor sai. Dupa invatatura Bisericii copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare pret, de aceea grija parintilor pentru ei inseamna o mare raspundere. Copiii trebuie sa fie nascuti din dragoste si din dorinta ambilor soti, iar nu din placere, din pacat sau din intamplare. Parintii au datoria de a-I invata pe copii dreapta credinta si frica de Dumnezeu. Fericiti parintii care isi educa copilul chiar de la venirea lui pe lume. Copilul e ca o planta, ca un copac. Un copac la inceput e flexibil, maleabil, il poti indrepta. Cand a crescut mare, cand a imbatranit devine dur, inflexibil. Stramb a crescut, stramb ramane. Nu-l mai indrepti. Asa e si cu copilul: nu este educat, modelat de mic, imbatraneste si moare cu apucaturile si cu viciile lui. Spune o vorba din batrani: picioarele celui batran nu le mai indrepti. Fericiti parintii care in pofida tuturor greutatilor vor avea permanent fata senina si zambetul pe buze, creind astfel o atmosfera de bucurie si de pace, caci zambetul de pe buzele parintilor este semnul vizibil al credintei, sperantei si iubirii crestine, este sarutul lui Dumnezeu intiparit pe fruntea copiilor. Caci nu bataia ci zambetul parintilor este rupt din rai.
  Indatoririle copiilor si parintilor ce reies din porunca a V-a trebuie sa aiba la baza dragostea si iubirea. "Cel care iubeste pe semenul sau a implinit legea". "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Daca ai dragoste si iubire, aceasta porunca devine tot mai usor de indeplinit si cu beneficiile cele mai mari. Trebuie sa avem acea dragoste si iubire despre care ne vorbeste Apostolul Pavel, care este "legatura desavarsirii" (col. 3, 14) si care este nemuritoare. "Iubirea nu se va sfarsi niciodata" (Ioan 13, 8). "Daca intr-o familie lipseste iubirea, zadarnic te zbati ca sa agonisesti si sa traiesti avand multi bani. Daca intr-o familie lipseste iubirea, zadarnic te imbraci bine si te arati in exterior fericit, iti va lipsi intotdeauna bucuria iubirii, care este darul lui Dumnezeu" (Pr. 127 parafraza Don Piero Balestro). Binecuvantati sa fie cei care isi cinstesc si isi respecta parintii potrivit invataturilor Sf. Scripturi. Cei care inca mai au parinti care traiesc sa constientizeze ce mare comoara le-a lasat Dumnezeu si de indata cu dragoste si iubire sa se aplece catre parinti, sa-I iubeasca, sa le ofere sprijin material, si ceea ce este mai important sa le ofere bucuria sufleteasca de a vedea parintii lor in ei copii, vreodata urmasii pe care I-a nascut, crescut si educat in frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste.   

                                                    Principiul respectului

   Respectul este un principiu regasit in toate codurile de conduita umana. El nu dispare  niciodata. Chiar daca maturizarea copiilor ii face sa-si ia viata in propriile maini, respectul acestora fata de parintii lor nu trebuie sa inceteze niciodata. Miinile crapate de munca grea, fata arsa de soarele campului, hainele modeste cu care isi pot permite sa se imbrace atunci cand isi viziteaza copiii in campusul universitar, nu vor reprezenta niciodata un motiv serios pentru ca un copil sa se rusineze de cei care l-au adus pe lume si au facut atatea sacrificii ca el sa ajunga om. 

  Din vremea imparatului Austro-Ungariei Iosif al 2-lea , se relateaza  un fapt impresionant. Un grup de pucariasi condamnati la munca fortata lucrau in Piata Graben din Viena, in fata palatului imperial. Baronul Kressler, cancelar imperial, privind prin ferestrele palatului spre piata, a vazut o scena impresionanta : un student s-a apropiat de unul dintre detinuti si i-a sarutat mana. Baronul l-a chemat indata pe tanarul student, dojenindu-l:   “Nu se cuvine sa saruti in public mana unui puscarias” “Dar, Excelenta - s-a scuzat tanarul – e tatal meu !”  Faptul a ajuns imediat la urechile imparatului Iosif al 2-lea care l-a gratiat pe detinut, spunandu-i:

  “Un tata care isi educa atat de bine copilul nu poate fi un delicvent de rand.” ( 1 ) 

    Atunci cand parintii s-au purtat cu dragoste si intelegere fata de copiii lor, este relativ usor pentru copii sa le arate respect. Dar este oare tot atat de usor pentru un copil sa manifeste respect fata de un parinte care nu a stiut sa se poarte cu el in anii formarii sale ca om? Poti fi respectuos fata de niste parinti dificili care te-au abuzat sufleteste in anii copilariei ? 

   Raspunsul nu poate fi decat unul afirmativ. Am vazut astfel de cazuri in care parintii s-au purtat nedemn fata de copiii lor si totusi, in ciuda acestui comportament, copiii le-au aratat in continuare respectul cuvenit. Prin puterea harului lui Christos lucrul acesta este posibil. La piciorul crucii invatam care este valoarea adevarata a omului si putem sa privim la acesti parinti care s-au comporatat nedemn ca la niste fiinte omenesti care au nevoie de acelasi har ca si noi. Si ei sunt oameni pacatosi, cu slabiciuni si defecte de caracter si de aceea, poate chiar atitudinea noastra de intelegere si rabdare ii va putea castiga, ajutandu-i sa gaseasca acelasi izvor al harului pe care l-am descoperit si noi. 

   Daca avem parinti care ne-au abuzat sufleteste in anii copilariei, durerea si cicatricile sunt deosebit de mari. Cu toate acestea, nu brutalitatea si reprosurile ii vor castiga pe acesti parinti, ci rabdarea, intelegerea, compasiunea si dragostea noastra, izvorate dintr-o relatie vie cu Dumnezeu. Noi insine avem nevoie de mult har divin pentru ca sa putem spune din toata inima: “Te iert !”.

“Parintilor li se cuvine o masura de dragoste si respect care nu se cuvine niciunei alte persoane. Insusi Dumnezeu, care a asezat asupra lor responsabilitatea pentru sufletele incredintate grijii lor, a randuit ca , in anii de inceput ai vietii, parintii sa-L reprezinte pe Dumnezeu fata de copiii lor, iar acela care respinge autoritatea indreptatita a parintilor respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere de la copii nu numai respect,supunere si ascultare fata de parintii lor,dar si iubire,duiosie,dorinta de a le usura sarcinile,de a le pastra bunul nume si de a-i ajuta la batranete.”(2 ) 

   Porunca a cincea nu ne spune :“Iubeste pe tatal tau si pe mama ta” , ci “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”. Cinstirea de care aminteste porunca este privilegiul suveranului. De aceea, prin aceasta porunca  Dumnezeu, de fapt, transfera o parte din autoritatea Sa parintilor nostri trupesti. Acest transfer de autoritate este adesea consemnat pe paginile Bibliei:

  “Domnul a vorbit lui Moise si a zis: Vorbeste intregii adunari a copiilor lui Israel si spune-le: “Fiti sfinti caci Eu sunt sfant, Eu, Domnul Dumnezeul vostru. Fiecare din voi sa cinsteasca pe mama sa si pe tatal sau si sa pazeasca Sabatele Mele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” ( Exod 19, 1-3 ) 

   Porunca a cincea nu ne lasa nicio portita de refugiu pentru manifestarea lipsei de respect fata de parinti. Orice ne-ar fi facut acestia, oricate greseli ar fi facut in educatia noastra, orice abuz din partea lor si orice neglijenta de orice natura ar fi , nu ne scuteste de manifestarea unui spirit de respect, consideratie si intelegere fata de persoana lor. Porunca a cincea nu ne cere:”Cinsteste pe tatal tau si pa mama ta numai daca s-au purtat corect cu tine in anii copilariei”, ci “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta chiar daca ei au gresit, te-au abuzat si ti-au lasat in inima cicatrici si rani adanci…”   In sensul acesta, porunca a cincea  ne invita la vindecarea relatiilor interumane, incepand cu familia, cu cei mai apropiati de noi. In procesul, uneori greoi si indelungat , al vindecarii acestor relatii, respectul ocupa un loc de prim rang. 

                                                                       Ce presupune respectul?

  Cinstea sau respectul datorat părinţilor înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi i-au ajutat să crească. “Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei ţi-au dat viaţa; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Isus Sirah 7, 28-29).

  Respectul faţă de părinţi impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor.

  Respect nu înseamnă numai recunoştinţă. Mai înseamnă a evita tot ce ar putea întrista, ar putea indispune pe părinţi şi pe cei care le ţin locul, le-ar leza onoarea: cuvinte lipsite de cuviinţă şi de bun simţ, porecle, epitete, glume deplasate, băşcălii pe seama lor, expresii spuse în prezenţa sau în absenţa lor, ca: “băi, tatule!”, “babacul” ş.a.m.d.; gesturi lipsite de bun simţ, de pildă, a fuma în faţa părinţilor care nu fumează şi te-au îndemnat să nu faci acest lucru.

  A respecta pe părinţi înseamnă a le cere iertare atunci când, prin cuvinte sau prin comportarea ta, ai dat dovadă de lipsă de respect.  Respectul încetează după ce ne căsătorim?

  După căsătorie, într-o oarecare măsură ascultarea încetează pentru copii, dar respectul niciodată. Oricât de înaltă ar fi poziţia noastră socială şi oricât ar fi de multă ştiinţa noastră de carte, nu putem renunţa la sfaturile părinţilor noştri: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnurile mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine” (Pilde 6, 20-22).

Porunca de a cinsti pe tata şi pe mama a fost dată de Dumnezeu nu numai pentru copiii mici, pentru minori, ci în primul rând pentru copilul adult care este, la rândul său, tată şi mamă: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Isus Sirah 3,12). „Nu o dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pilde 23, 22).

  Porunca cinstirii părinţilor aminteşte copiilor deveniţi adulţi datoria de a-i ajuta material şi moral în anii bătrâneţii şi în timp de boală, de singurătate sau de suferinţă. Potrivit unei tradiţii, porunca de a da cinstea cuvenită părinţilor este superioară poruncii de a da slavă lui Dumnezeu, fiindcă în Vechiul Testament Scriptura pe sărac nu îl obliga să plătească zeciuiala şi să aducă o jertfă la templu. În schimb, spuneau rabinii, pe părinţi trebuie să-i cinsteşti „indiferent că eşti sărac sau bogat, chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti din poartă în poartă”. „Cel care îşi cinsteşte tatăl se va curăţi de păcat. Şi ca unul care strânge comori, aşa este cel care îşi cinsteşte mama” (Isus Sirah 3, 3-4).

 Porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” e atât de importantă, atât de delicată, încât criza ei se reflectă în mod negativ asupra întregului spectru social, civil şi bisericesc, aruncând o lumină sinistră asupra viitorului atâtor tineri de astăzi. Daca cineva nu are respect pentru parinti, niciodata nu va fi îngaduitor si tolerant cu ceilalti.
(Sf.Ioan Gura de Aur = Comentariu la Epistola catre Efeseni, Omilia XXI Binecuvântaţi sunt cei care îşi cinstesc şi îşi respectă părinţii potrivit învaţăturilor Sf. Scripturi!

                                                                             Exista limite ?

    Cand ne referim la ascultarea si supunerea copiilor fata de autoritatea parinteasca, putem vorbi de o ascultare oarba, neconditionata ? Exista undeva niste limite dincolo de care copilul nu trebuie sa mai asculte de parintii lui ? 

    Pentru a  raspunde la aceste intrebari , trebuie sa avem in vedere doua aspecte: 

     1) Varsta copilului.

    La varsta copilariei, ascultarea si supunerea sunt de inteles. Lipsit de experienta, neajutorat si incapabil sa se intretina singur, copilul are datoria sa se supuna parintilor sai si sa asculte de regulile stabilite de acestia in cadrul caminului. Dar ca adult ? 

   Copilul ajuns la varsta maturitatii are dreptul la propria opinie, care poate fi diferita de cea a parintilor lui. El are dreptul sa-si aleaga propria cale, profesiunea pe care o indrageste, precum si tovarasul de viata cu care va imparti bucuriile si necazurile vietii. In toate aceste alegeri, e foarte posibil ca opiniile lui sa difere de cele ale parintilor. 

     A vea o opinie diferita de cea a parintilor si a alege altfel decat ar dori ei nu inseamna a nu le arata respect. Actul casatoriei aduce pe lume un camin nou care nu seamana cu niciunul din cele din care provin cei doi. Fiecare din soti aduce in noul camin un bagaj diferit: obiceiuri, cultura, idealuri etc. Unindu-se cele doua “bagaje” diferite, intotdeauna se va naste ceva nou si unic: un camin care nu va semana  nici cu cel din care provine el, nici cu cel din care provine ea. 

   Asa a stabilit Creatorul inca din Eden: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup.” ( Geneza 2, 24 ) 

   Sosind in vizita la copii, parintii vor gasi lucruri noi care nu exista in caminul lor. Multe conflicte apar datorita incercarii parintilor de a impune in noul camin aceleasi reguli si obiceiuri ca in propriul camin. Aici intervin limitele. Parintii nu au dreptul sa impuna asemenea pretentii, iar copiii nu sunt obligati sa aduca in caminul lor pretentiile parintilor. Cu toate acestea, reintorsi in casa parinteasca, copiii au datoria, din respect, sa se conformeze regulilor acelei case.   Cu intelegere, rabdare si respect, atat parintii cat si copiii ajunsi la maturitate pot depasi potentialele cause de conflict. 

   2) Pozitia fata de Legea lui Dumnezeu.

   Multe conflicte dintre parinti si copiii lor pot aparea si datorita faptului ca ei se raporteaza diferit fata de cerintele lui Dumnezeu. Este posibil ca parintii, care inca nu au gasit calea mantuirii, sa pretinda copiilor lor lucruri care sunt contrare Legii lui Dumnezeu. Ce va face copilul in acest caz ? Va da ascultare orbeste cerintelor parintilor sai sau va asculta de glasul constiintei modelata de cerintele Legii divine ? 

   Biblia nu ne lasa in confuzie nici in aceasta situatie. Cand cerintele parintilor ne aduc in conflict cu cerintele lui Dumnezeu, trebuie sa aplicam principiul clar expus de apostoli:

  “Petru si apostolii ceilalti, drept raspuns i-au zis: “Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni.”  ( Faptele Apostolilor 5, 29 ) 

   Desigur, ascultarea de Dumnezeu mai mult decat de parinti nu trebuie sa insemne certuri, vorbe grele sau violenta. Loialitatea fata de Dumnezeu si principiile Sale nu are valoare decat daca e insotita de respect, consideratie, compasiune si iubire fata de cei care nu vad lucrurile prin aceeasi prisma ca si noi.

                                                              Cand parintii sunt batrani sau bolnavi

    Porunca a cincea cuprinde, in litera si spiritul ei, nu doar cerinta de a ne respecta parintii la modul teoretic. Ea ne cere sa luam si o atitudine concreta in cazul in care parintii au ajuns in situatia de a nu se mai putea ingriji singuri, fie datorita unei boli, fie din cauza varstei inaintate. Grija fata de ei trebuie insa manifestata intr-o maniera in care parintii sa-si pastreze demnitatea in cel mai bun mod posibil. 

    Parintii sunt legati sufleteste de caminul lor, de aceea, ajutorul din partea copiilor va merge , pe cat posibil, in sensul de a-i ajuta sa ramana in casa lor cat mai multa vreme. Acolo e coltul lor intim, acolo sunt amintirile lor, acolo s-a desfasurat o buna parte din viata lor. A-i indeparta brutal si fara sa fie imperios necesar din caminul lor inseamna a le leza demnitatea si a-i face nefericiti in ultimii lor ani de viata. 

    Atunci cand situatia o cere, grija fata de parintii bolnavi cere ca acestia sa se mute in caminul copiilor. Dar si in acest caz, pe cat posibil, parintilor trebuie sa li se asigure propria lor camera, pentru a se bucura de intimitate. Alteori, grija fata de parintii bolnavi sau in varsta impune o asistenta de specialitate permanenta. 

    Atata vreme cat traiesc, parintii au dreptul sa fie onorati si respectati de cei pe care i-au adus pe lume. 

                                                         Vrednici de cinste

        Porunca a cincea din Decalog sună astfel: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.” (Ieşirea 20, 12). În afară de Dumnezeu, copiii trebuie să-şi iubească părinţii mai presus decât orice, să-i respecte şi să le fie recunoscători, pentru că  le-au dat viaţă şi-i cresc cu multă trudă. Numai când copiii se fac mari şi ajung şi ei, la rândul lor, să aibă copii, numai atunci îşi dau seama ce înseamnă grija şi sacrificiile pe care le fac părinţii pentru copiii lor. De aceea, nu trebuie să iasă din cuvântul părinţilor lor, care le vor numai binele. Trebuie să caute a le face bucurie, sârguindu-se la carte, învăţând temeinic o meserie şi întemeind apoi  o familie. Atunci vine binecuvântarea părinţilor, care întăreşte temelia caselor fiilor, cum spune înţeleptul Solomon. Când părinţii sunt bolnavi sau bătrâni, mai ales atunci copiii trebuie să-şi arate iubirea şi recunoştinţa faţă de părinţi, îngrijindu-se să nu ducă lipsă de nimic. Iar dacă ajung la ranguri sociale înalte, copiii nu trebuie să se ruşineze de părinţii lor, când aceştia sunt oameni simpli sau săraci, ci, din contra, să le dea cu atât mai multă cinste, cu cât le-au dat o bună creştere, ca să ajungă oameni de seamă.

  Este cunoscut exemplul Mitropolitului Iacob Stamate, care nu se ruşina să spună că se trage din popor şi, odată, când mama sa a venit la Mitropolie, de Paşti, fiind masă mare şi boieri mulţi invitaţi, Mitropolitul a pus în fruntea mesei, în locul său de cinste, pe mama sa, o biată bătrână, îmbrăcată ţărăneşte. Pilde frumoase de cinstire a părinţilor de către copiii lor găsim foarte multe  în Sfânta Scriptură, cum ar fi Iosif, copilul cel blând şi bun al lui Iacov, care a fost vândut de fraţii săi cei invidioşi. Iosif a dat cinste mare tatălui său, când acesta a venit în Egipt. Dar cea mai aleasă pildă din Sfânta Scriptură este acea a Mântuitorului până la vârsta de 30 de ani, când a trăit în Nazaret cu mama sa şi cu părintele său adoptiv Iosif, cărora  “le era supus”, cum spune Sfântul Evanghelist Luca (2, 59). Iar mai târziu, fiind răstignit pe cruce, el încredinţă pe mama sa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ca să aibă grijă de ea.

    Prima datorie faţă de părinţi este ascultarea, o supunere care decurge din respectul faţă de Domnul Isus, ca şi din dragostea şi recunoştinţa pentru mamă şi pentru tată. Pavel spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri; căci este drept" (Efeseni 6:1). Un copil care L-a primit pe Cristos îşi va asculta părinţii pentru că ştie că aceasta face plăcere Domnului. Într-un cămin creştin, autoritatea părintească va fi recunoscută şi exercitată, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu. Ascultarea în cadrul familiei este o cerinţă fundamentală pentru o societate armonioasă. Când tinerii nu îşi respectă şi nu îşi ascultă părinţii, ei vor manifesta aceeaşi atitudine şi în afara căminului. Conducătorii guvernamentali şi cei din sistemul educaţional au de făcut faţă unor grave probleme cu tinerii care nu au învăţat semnificaţia cuvântului „ascultare". Delicvenţa juvenilă, abuzul drogurilor, promiscuitatea sexuală şi anarhia generală apar evidente încă din perioada când copiii ajung în a doua parte a şcolii generale. Societatea plăteşte un preţ greu pentru îndepărtarea ei de Scripturi, singura soluţie fiind o reîntoarcere la conceptul biblic al familiei. Atunci când copiii iubesc pe Domnul, ei îşi ascultă părinţii şi sunt buni cetăţeni.

  În plus, faţă de ascultare, Domnul cere ca fiii şi fiicele creştine să îşi cinstească părinţii. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta" - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă - „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ" (Efeseni 6:2,3). Cinstirea este strâns legată de ascultare, dar ele nu sunt identice. Un copil se cuvine să dea ascultare părinţilor, chiar dacă crede că pretenţia lor este incorectă. Obligaţia nu este absolută oricum, pentru că un copil creştin ar putea găsi necesar să nu asculte pretenţia unui părinte, dacă acesta minte, fură sau calcă legea lui Dumnezeu în vreun alt fel. Mai mult, fiecare tânăr va ajunge la vârsta la care va trebui să înceapă să îşi formeze propriile decizii. Nu este necesar ca un fiu să abordeze o profesiune pe care o detestă, numai pentru că părinţii lui au făcut această alegere pentru el. Iar tatăl şi mama nu au dreptul nici de a-şi dicta alegerea pentru un partener de căsătorie. De aceea, datoria de a asculta nu este întotdeauna obligatorie, în schimb porunca de a-i cinsti nu are restricţie. Un fiu sau o fiică trebuie să acorde respect şi cinste părinţilor, chiar dacă aceştia n-ar avea nici un merit, iar responsabilitatea aceasta este pentru toată viaţa.

  Una dintre marile tragedii ale zilelor noastre o constituie faptul că mulţi părinţi aleşi sunt practic ignoraţi de odraslele lor. Oamenii vârstnici se găsesc adesea în singurătate şi uitare, pentru că copiii pe care i-au crescut par să nu aibă timp pentru ei. Orice credincios are o obligaţie să îşi viziteze părinţii, dacă este posibil chiar regulat; sau, dacă sunt separaţi prin mari distanţe, să le scrie ori să le telefoneze frecvent. O persoană mai în vârstă, fie că trăieşte singură, fie că se află într-o casă de odihnă împreună cu altele, va fi fericită şi mult mai plăcut impresionată dacă fiii şi fiicele îşi împlinesc răspunderea acordată de Dumnezeu.

Dacă un părinte este nemântuit şi trăieşte o viaţă rea, nu ne poate fi uşor să-i acordăm cinste, însă totuşi aceasta rămâne dorinţa Domnului. Atât timp cât trăieşte un astfel de părinte, fiii sau fiicele lui trebuie să îşi aducă aminte de el în rugăciuni, să vorbească cu respect faţă de el şi să se poarte binevoitor pe cât posibil, indiferent cât de nedemn ar fi el pentru aceasta.

  Apostolul Pavel se adreseaza copiilor crestini si le cere ascultarea de parinti aratand patru motive.

  1) In primul rand copiii trebuie sa asculte datorita faptului ca ei sunt crestini “ascultati in Domnul”.

  2) In al doilea rand ei trebuie sa asculte de parintii lor in Domnul “caci este drept”. Ascultarea in Domnul este dreapta. Standardul ascultarii l-a creat Domnul, nu este subiectiv, ci drept. Ascultarea este un principiu intretesut in insasi structura vietii de familie, ca cei care sunt inca imaturi si lipsiti de experienta vietii sa se supuna autoritatii parintilor care au maturizare si intelepciune.

  3) Un al treilea motiv de ascultare este ca ascultarea este o porunca este parte din decalog. Exod 20;12 “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentruca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Deut 5:16 “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

  4) Al patrulea motiv de ascultare de parinti este ca ascultarea aduce binecuvantare “ca sa fi fericit”. Apostolul aminteste copiilor crestini care-si cinstesc parintii ca aceasta o se le faca bine si “o sa le mearga bine”. Ce s-ar intampla daca cu un copil care nu ar primi nici un fel de indrumari si indreptari din partea parintilor sai! Cand copiii asculta de parinti in Domnul, o sa fie feriti de multe caderi in pacate. Pacatul intotdeauna ne jefuie de fericire, ascultarea intotdeauna ne inbogateste de binecuvantari. Promisiune pentru cei ce asculta si cinstesc parintii este o viata lunga fericita. In acelas fel, cei ce nu asculta si cinstesc parintii au parte de sfarsit tragic dupa exemplul dat de fii lui Eli, Hofni si Fineas: 1 Sam 4:11” Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.”

  Apostolul Pavel declară că aceia care îşi cinstesc părinţii au o promisiune specială din partea lui Dumnezeu, „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ" (Efeseni 6:3). Atunci când Dumnezeu a dat legea poporului Israel, a asigurat pe copiii care îşi ascultau părinţii că vor trăi o viaţă lungă în ţinutul Palestinei (Deuteronom 5:16), iar apostolul - prin inspiraţie - a aplicat esenţa acestei promisiuni credincioşilor din Biserică. Aceasta nu înseamnă că onoarea acordată părinţilor este o formulă magică pentru o viaţă lungă şi fericită, ci indică un principiu general. Chiar în afara providenţei speciale a lui Dumnezeu, un copil ascultător, care îşi onorează părinţii, are o probabilitate mult mai mare de a trăi mult şi fericit, decât acela care este răzvrătit. Un copil neascultător este pe cale de a deveni o persoană indisciplinată, iar acest lucru, la rândul lui, îl poate duce la viciu, abuz de droguri sau desfrânare.

  Mai mult, fiica sau fiul care ascultă şi cinsteşte pe părinţi din dragoste pentru Domnul, va experimenta promisiunea „ca să fii fericit". O asemenea persoană se va afla în posesia păcii lăuntrice, va iubi pe aproapele ei şi va cunoaşte bucuria eliberării de sub tirania lăcomiei şi a senzualismului. Persoana indisciplinată, pe de altă parte, nu are pace, este sclavă a păcatului şi a pierdut capacitatea de a iubi din altruism. De aceea, ori de câte ori copiii care Îl iubesc pe Domnul îşi ascultă şi îşi cinstesc părinţii, vor aduce societăţii un mare beneficiu, pentru că ei vor fi acea parte din popor care va promova armonia şi buna înţelegere în fiecare domeniu al vieţii. Sf.Ap Pavel ne spune foarte clar ce avem de facut pentru a-I cinsti pe parinti:

  1) A-i iubi, adica a le dori si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii; de aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat de salbatice ar fi ele.

  2) A asculta de ei. “Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate” (Efes. 6, 1). “Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale” (Pilde 6, 20).

   3) A nu-i supara cu ceva si a ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a grait de rau pe tatal sau si pe mama sa si Sangele sau este asupra sa” (Lev. 20, 9).

  4) A-i ajuta la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. “Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui” (Int. Sir. 3, 12).
Pilda in privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos, cand, rastignit pe Cruce, a incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba grija de ea (Ioan 19, 26-27).

  5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.

De ce la porunca despre cinstirea parintilor Dumnezeu adauga, ca ceva deosebit, fagaduinta fericirii si a vietii indelungate? Dumnezeu adauga fagaduinta aceasta pentru a indemna si mai mult la implinirea poruncii, caci pe ea se intemeiaza buna randuiala in familie si in orice fel de viata obsteasca.

   Pe cine mai trebuie sa cinsteasca copiii asemenea parintilor lor?

  Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija de binele si fericirea lor. Asa sunt: preotii, care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii, care le lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez etc.

          Care este pedeapsa pentru calcarea acestei porunci?

  Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: In Vechiul Testament, Dumnezeu a dat porunca ca "cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat" (Iesirea XXI, 17). Noe a blestemat pe urmasii lui Ham, pentru ca acesta a batjocorit goliciunea tatalui sau. Absalom, de asemenea, a fost pedepsit cu moarte infricosatoare, pentru ca s-a ridicat impotriva tatalui sau, imparatul David. (II Regi XVIII, 9)„Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel scrie lui  că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).

  In ura criminală față de părinți, oricât de ”justificată” ar fi ea, datorită suferințelor, violentelor,abandonului,parasirii si altor răni adânci provenite de la ei se ascunde moartea, tăierea de la Izvorul Vieții. Neiertand părinții, copilul se zbate într-o neliniste si neputință incredibilă viata sa nefiind altceva decat o fuga perpetua de propria-i cruce.  Legătura cu părinții trebuie asadar refacuta, pe cât se poate, prin iertare. În cazul în care au trecut dincolo, prin parastase de pomenire regulate, pentru ca ei oricum sunt vii, cu sufletul.

 Când omul se întoarce la Hristos Domnul prin pocăință, el redescoperă implicit importanța legăturii vieții cu părinții și străbunii. Sigur, împăcarea superficială făra iertarea cea adâncă și adevărată prin Spovedanie, pe care numai Domnul o lucrează, nu face decât să agraveze rana, de aceea trebuie să înțelegem că doar Domnul are puterea de a ierta, în noi, prin noi și pe noi. Iertarea poate fi o călătorie lungă și dureroasă, plină de piedici interioare și exterioare, dar în cele din urmă ea aduce ceva extraordinar: mântuirea multora din acel neam și refacerea legăturii noastre cu Adam, omul cel întreg. Adică propria noastră mântuire.

  Exista in Sfanta Scriptura pilde care arata ca copiii care asculta de parintii lor sunt binecuvantati?

  Foarte multe. Minunata este pilda fiilor si nepotilor lui Rahav, care au ascultat porunca parintilor lor de a nu bea vin, si pentru care Dumnezeu i-a binecuvantat (Ieremia XXXV, 6- 19).

                     Pedeapsa pentru copiii care se ridica impotriva parintilor

                                                                                             De Parintele Ilie Cleopa

 Vine o femeie de la Falticeni, din comuna Petia, si-mi spune: "La noi o fata a murit nemaritata, moarta de mai mult timp; au dezgropat-o de trei ori din zece în zece ani. Au gasit-o putreda, dar amândoua mâinile, de aici din umar, nu sunt putrede, negre ca pacura si miroase groaznic; iar unghiile au crescut ca secera. Ce sa aiba?"

Zic: "Aceea ori a lovit-o pe mama-sa sau pe tatal ei". "Dar de unde sa stim? Tata-su mort, mama sa moarta, n-are neamuri". "Mai cautati, poate dati de vreo ruda de-a ei!"

A gasit o matusa undeva departe, Marta, sora cu mama ei,vaduva,la Liteni, de 94 de  ani.

- Matusa Marta - aceea n-auzea -, dar de unde esti?

- De la Petia - un sat mare, unde este nepotul Parintelui Argatu paroh.

- Dar n-ai avut o sora Maria?

- Am avut o nepoata, Mariuta!

- Dar Mariuta nu cumva a lovit pe tata?

- Nu pe tata, pe mama a batut-o!

Mama ei era bolnava de pelagra; se strica la minte. Cu boala asta de pelagra, nu-i omul nebun totdeauna. Este periodic asa, câteva ore, pe urma iar îsi revine. Mariuta lua funia de la vaca si unde o gasea, o lega si, batând-o, o aducea pâna acasa.

Mama-sa, când se trezea, vedea ca-i vânata si o blestema pe Mariuta: "Mariuta, dragul mamei, sa nu mai putrezeasca mâinile tale! Tare rau m-ai batut! Dragul mamei, de ce ma bati, ca nici eu nu sunt bucuroasa de boala asta? Nici eu nu stiu ce fac. M-a pedepsit Dumnezeu, mi-a dat boala asta si tu ma bati? Parca eu stiu ce fac? Eu nu-mi dau seama".

Dar Mariuta, în loc sa-si ceara iertare cu lacrimi si cu durere, râdea.

Si a murit mama si dupa un an a murit si Mariuta, tânara. Dar ea nu s-a dus la un duhovnic s-o dezlege, nici de la mama-sa n-a cerut iertare. Si acum Mariuta sta de treizeci de ani în groapa si mâinile stau neputrede si sufletul ei arde în focul cel vesnic, în cuptoarele iadului, cum zice Mântuitorul - unde focul lor nu se stinge.

Ai auzit ce înseamna blestemul de mama? Ea daca se ducea sa ceara iertare la mama, se ducea la un duhovnic si se spovedea, atunci o dezlega duhovnicul când era vie, dar acum cine s-o dezlege? Mama n-a iertat-o, duhovnicul n-a dezlegat-o si ea a murit asa blestemata. Si acum sta sufletul ei în iad în vecii vecilor si trupul a ramas ca marturie si pentru altii.

Si m-a întrebat pe mine ce sa faca, caci a murit nedezlegata. "Duceti-va la un arhiereu sa-i faca dezlegare la crucea ei, pentru ca un duhovnic nu o poate dezlega, din cauza ca acesta-i un pacat foarte mare". Ea sta în iad pâna putrezesc mâinile ei.

Daca a lovit pe tata sau pe mama cu piciorul, piciorul nu putrezeste, daca a lovit cu mâna, mâna nu putrezeste. Eu am scris despre cele opt pricini pentru care nu putrezesc mortii. Am aratat care-i blestemat de dumnezeiestile pravile, care-i blestemat de arhierei, care-i blestemat de parinti, care nu putrezesc din cauza pamântului, care nu putrezesc din cauza firii; toate sunt puse.

Iar cei care au lovit pe tatal sau pe mama lor, cu care madular au lovit, acela nu putrezeste. Voi n-ati auzit la nunta cum cânta Biserica? Binecuvântarea parintilor întareste casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncina si temeliile (Isus Sirah 3, 9). Fereasca Dumnezeu! Nimeni n-are drept mai mare asupra copilului pe fata pamântului decât mama! Nici macar tata.

Biata mama crestina! Ea este cea care a purtat copilasul în pântece noua luni; mama l-a nascut cu atâta durere. Numai Dumnezeu stie si ea! Nu stiti? Ca sunteti mame. L-a purtat în brate doi ani si i-a supt pieptul. Si l-a curatit, si l-a spalat, si l-a îmbracat. Aduceti-va aminte când barbatul venea de la lucru mort de oboseala si se culca, si când plângea copilul, zicea sotul: "Scoala, femeie, plânge fata, plânge copilul!" Tot mama.

Câte nopti n-a dormit! "Scoala, mama!" Daca scutecele-s murdare, schimba-l, înfasa-l, da-i tâta din nou, pune-l în leagan, leagana-l încet sa adoarma, pazeste-l de foc, de apa; si când a auzit ca tipa copilul, i-a sarit inima din loc: "Vai de mine, copilul n-a patit ceva?" Stiti cu câta greutate i-ati crescut! Câta dragoste are mama de copilas! Fiinta cea mai sfânta în familie pentru copii este mama. Ce sa va spun eu? Ca doar stiti.

De aceea ati auzit la nunta cum cânta Biserica? Binecuvântarea parintilor, întareste casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncina si temeliile. Mama, care-i cea mai de jertfa la cresterea copiilor, are cea mai mare trecere la Dumnezeu. Fiindca mama este aceea care sufera, saraca.

Si când un copil crescut de mama cu atâta jertfa, cu atâta dragoste si cu atâta mila, nu asculta de ea, este pacat strigator la cer. Sa fereasca Dumnezeu! Cât veti trai voi, sa iubiti pe mama, s-o ajutati la batrânete, la boala, la chin, ca mare binecuvântare primiti de la Dumnezeu.

Ati vazut ca din cele zece porunci, numai una este cu fagaduinta; porunca a cincea: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe pamânt.

Când o vezi pe mama ta batrâna si bolnava si zice "Dragul mamei, nu ma lasa!", cum poti s-o treci cu vederea, când stii ca ai fost în pântecele ei si când stii cât s-a jertfit ea pentru tine atâtia ani de zile si acum îti cere ajutorul tau? Poti sa treci peste cuvântul mamei? Si tata are mare drept, dar el e mai departe de copil. El este cu treburile dinafara. Cu alte griji. Dar mama, nu vezi? Îl tine în brate, îi da tâta, îl înfasa, îl pazeste. Pai ea este leaganul omenirii. Asa a facut-o Dumnezeu pe mama, ca sa se poata creste generatiile lumii întregi.

O inima de mama adevarata, nimeni n-o poate pretui, cât este de scumpa. De aceea, fiindca vorbim oleaca, va rog sa fiti foarte atenti cu tata si cu mama când au slabit. Cât traiesc parintii, trebuie ascultati. Totdeauna, dar mai cu seama când vezi ca s-au îmbolnavit, ca au mare nevoie de ajutorul vostru. Sa nu cumva sa-i treceti cu vederea!

Fericiti si de trei ori fericiti copiii aceia, care asculta de tata si de mama, mai ales daca parintii lor sunt credinciosi. Au mare fericire si în veacul de acum si în cel viitor. Ca, daca nu asculta, fereasca Dumnezeu!

Ia gânditi-va voi, cine iubeste mai mult pe copii ca parintii? Si în special mama. Mama daca ar avea cinci-sase copii, si unul ar fi rau, chiar de ar fi ocarât-o sau ar fi înjurat-o, daca îl vede ca a cazut în foc sau în apa si striga: "Mama, nu ma lasa!", ea sare în foc dupa dânsul ca sa-l scoata. Uita toate. Asa-i mama pentru copii, dar tot asa trebuie sa fie si copiii pentru mama.

De aceea, în casa, când esti amarâta, ca mama, si ai zis un blestem - ca omul când este suparat, mai scapa câte un blestem -, nu-i o crima ca ai zis. Dar când te duci la spovedanie sa spui: "Parinte, când eram necajita, am blestemat copiii". Te-a dezlegat duhovnicul, dezlegata esti. Dar tu sa spui la spo-vedanie. Dar daca moare mama si a blestemat copiii, nici copiii nu putrezesc, si ea se duce în fundul iadului. Ca blestemul de mama este mai puternic decât al preotului, pentru ca ea are cea mai mare autoritate de la Dumnezeu asupra copilului. Nimeni nu se jertfeste mai mult pentru copil în lumea asta ca mama.

Mai degraba sa iei varga sa-l bati de o suta de ori, decât sa-l blestemi. Auzi ce spune Solomon: Varga si nuiaua dau întelepciune copilului, iar copilul lasat de capul lui, va aduce mare scârba si mare rusine parintilor sai.

Ca sa va dati seama cât de mult iubeste o mama pe fiii sai, am sa va spun o întâmplare care s-a petrecut în China. În anul 1921, într-o toamna, a luat foc o padure din Muntii Himalaia; muntii cei mai mari din lume. Sigur, a concentrat China mii si zeci de mii de oameni, ca sa izoleze focul. Dar ce s-a întâmplat?

S-au dus oamenii si taiau padurea înainte de a ajunge focul. Voi nu stiti cât de înfricosat este focul când arde padurea! Mie mi s-a întâmplat odata de am vazut. Huieste ca tunetul, mai ales daca bate vântul. Ati auzit si în Psaltire: �ca focul care arde padurea, ca vapaia care arde muntii. Este ceva înfricosator.

Deci asa s-a întâmplat si acolo. Lumea a alergat cu topoare, cu joagare, cu ferastraie; fiecare cu ce avea, ca sa izoleze padurea ca sa nu arda.

Dar s-a întâmplat ca, taind ei copacii cu zeci de kilometri înainte de-a ajunge focul, focul venea cu o rapiditate nemaipomenita, au vazut în vârful unui copac un cuib de pasare; o pasare de marimea porumbelului. Când au vazut ca are cuib în copac, nu au mai avut timp sa se suie si sa scape puii, caci focul se apropia. Si s-au uitat sa vada ce se întâmpla.

Amândoua pasarile, si mama si tata, când au simtit fumul si au vazut primejdia ca ajunge la pui, zburau amândoi roata si tot tipau; tipau si faceau semn la pui. Dar puii erau mici, plapânzi, nu aveau aripi tari sa zboare.

Când a ajuns focul la o suta de metri, pasarea tata a parasit puii; a fugit ca sa scape de foc, ca simtise fierbinteala focului ca vine din urma. Iar pasarea mama, când a vazut ca vine focul, tot tipa si zbura roata, roata; roata pe lânga cuib, roata, ca si cum ar fi zis: "Dragul mamei, vine moartea, fugiti!"

Si când a vazut ca copacul în care-i cuibul a luat foc, nemaiavând alta masura sa ajute puii ei, ce-a facut? Ultima ei miscare a fost jertfa aceasta: Când a vazut ca si cuibul a luat foc, ea s-a pus cu aripile pe pui. Si într-o clipeala a mistuit-o focul cu tot cu cuib, cu tot cu pui. Iata ce înseamna mama! A vrut mai bine sa se jertfeasca de o mie de ori si sa nu paraseasca puii ei, când erau în primejdie de moarte.

Asa trebuie sa fie inima de mama si inima noastra fata de toti crestinii si mai ales fata de parintii care ne-au crescut.

                                                                                               #

Era o dată un bătrân căruia, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine, dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult, le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceana dealului, că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el“. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne, tată, pentru ce ţi-am făcut, şi vino din nou acasă.”

Un biet tată bătrân, devenind scârbos fiului şi nurorii sale, a fost dat deoparte cu masa. Acolo pe vatră dădeau mâncare într-un vas scobit în lemn. Bătrânul mâhnit, mânca lăcrimând, gândindu-se ce era odată şi ce-a ajuns...

Într-o zi, fiul său, umblând prin curte după treburile gospodăriei, vede copilul lui mai mărişor scobind cu cuţitul într-un trunchi de lemn.

-  Ce faci acolo, măi Petrişor?, îl întrebă tatăl.

-  Fac o piuă în care să-ţi dau să mănânci când vei fi şi mata bătrân ca bunelul, i-a răspuns copilul.

  Atunci tânărul fu cuprins de mare ruşine şi teamă de pedeapsa lui Dumnezeu. Intrând în casă, şi-a cerut iertare de la tatăl său, şi de atunci înainte, l-a pus la masă şi l-a îngrijit cu multă osârdie, ca un adevărat fiu.

                     Istorioare despre cresterea copiilor in frica lui Dumnezeu

  A venit deunăzi o doamnă si un domn cu o fetită si s-au asezat la masă si făcea si copilita o cruce mare; cum a învătat-o tatăl ei si mamă-sa. Cei mai buni profesori de religie pentru copii, tot părintii au rămas. Dacă nu-i învătati voi prin exemplu, se trezesc niste sălbatici, niste fiare. Nu mai stiu ce-i mamă, ce-i tată, ce-i rusine, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată, ce este rai, ce este iad, ce este muncă vesnică, ce este viată vesnică� Nimic. S-a trezit cu totul nebun, cu totul stricat la minte.

 Dacă nu învată credinta în casă de la părinti, nu au nici o educatie. Ei fac toate răutătile, fără mustrare de constiintă. Si atunci plâng mamele. Câte mame vin si plâng aici!

Cea mai mare datorie pe care o aveti voi cei căsătoriti, asta este: să aveti mare grijă cum vă cresteti copiii. Dacă în familie, cât ai copilul acasă în cei sapte ani, nu te-ai grijit să-l înveti rugăciuni, să facă cruce, să stie Tatăl nostru, Crezul, să-l duci la biserică, să stie ce înseamnă post, să stie ce înseamnă păcat, să se ferească de păcat, atunci cresc niste bestii, niste fiare. Vai si amar de lumea asta!

  Iaca, vin la mine atâtea cazuri, în care copiii au bătut părintii, si altii chiar i-au omorât. Sunt cuvintele Mântuitorului, care a zis asa: În vremea de apoi se vor răscula copiii asupra părintilor si-i vor omorî. Să ferească Dumnezeu! Dacă nu veti avea grijă de copii, veti bea paharul amărăciunii si al scârbelor în veacul de acum si în munca cea vesnică în veacul viitor. Să nu credeti dumneavoastră că-i glumă. Copilul, dacă nu stie ce-i păcatul, ce-i rusinea, ce-i ascultarea de părinti, devine o fiară.

  Vine o femeie deunăzi cu o mână legată de gât, cade aici si începe să plângă. "Ce-i, mamă?" "M-a bătut feciorul! Vin de la spital. Mi-a rupt un picior si mâna dreaptă". "De unde esti?" "Din comuna Vânători". "Dar de ce te-a bătut?" "El cât câstigă într-o lună, într-o noapte bea tot.  Că-i milostiv când bea: "Haide, măi! N-ai bani? Îti dau eu". Îl face dracul milostiv ca să-i bage si pe altii în ispită. Când vine acasă, femeia îi spune: "Măi Ioane, copiii n-au făină, n-au cărti la scoală�". El nimic. Bătaie, cruci si dumnezei. Când am văzut că o bate, am sărit s-o scot pe noră-mea. A lăsat-o pe noră-mea si m-a bătut de m-a băgat în spital. Am venit să pun slujbe pentru el".

 "Mamă, tot o să-l ajungă mânia lui Dumnezeu". "Nu, nu, nu, să nu pătească ceva rău! Pune numai să-l ierte Dumnezeu!"

  Ai auzit mamă? El a bătut-o de a băgat-o în spital si ea se roagă să nu pătească ceva rău.  Mi-am făcut cruce. Ce înseamnă adevărata mamă!

 Dar mânia lui Dumnezeu nu l-a răbdat! Cine a lovit pe mama sau pe tata, nu mai putrezeste, dacă nu l-a dezlegat duhovnicul si n-a făcut canonul.

  Datoria fundamentala a tuturor copiilor este de a asculta de parintii lor in Domnul. Nu are importanta daca copiii sunt crestini sau parintii sunt crestini. Relatia aceasta a fost randuita de Dumnezeu pentru intreaga omenire, indiferent de crez.

  Ei trebuie să-si iubească parintii,sa-i respecte şi să se îngrijească de nevoile lor materiale şi spirituale. “Hrăniţi pe cei ce v-au adus pe lume. Chiar şi când vei hrăni pe mama ta, tot nu eşti achitat faţă de ea pentru durerile şi neliniştile pe care le-a îndurat pentru tine, nu vei fi răsplătit nici acele griji delicate pe care ea le-a avut atâta vreme cât te-a purtat în sânul ei, nici pentru toate acele lipsuri la care ea s-a osândit pentru a-ţi asigura existenţa. De câte ori ea a vegheat pentru a-ţi proteja somnul ! A stropit leagănul tău cu lacrimi, iar tu vei avea tăria a o lăsa în sărăcie ? O, fiul meu, ce pedeapsă chema – vei asupra ta, de nu vei hrăni pe tatăl tău ! Tu îi eşti dator totdeauna tot ce ai, pentru că îi eşti dator tot ceea ce eşti...”

 A asculta in Domnul de parinti, copiii trebuie sa asculte patrunsi de atitudinea ca facand asa, ei asculta de fapt de Domnul. Ei trebuie sa asculte in toate lucrurile care corespund cu voia Domnului. Pe baza acestui text, copiii ai caror parinti le cer sa pacatuiasca, nu li se cere supunere in acest caz.